La distrugerea modului de viata si civilizatiei create de romani pe intinsul lor imperiu, adesea este invocata ca motiv de catre o parte dintre istorici, raspândirea si finalmente impunerea sectei iudaice care este crestinismul. Trecand peste disputa, istoric vorbind inegala, intre cei care resping si cei care sustin o astfel de opinie, merita observata insa o oarecare asemanare intre situatia din epoca discutata si cea de azi. Parelela se face intre crestinism, ca ”gropar” al modului de viata roman si islam, ca potential ”gropar” al modului de viata occidental de azi.
Perspectiva, evident, trebuie pastrata; diferentele pot fi multe, insa discutam ce e comun mai jos! Dintre diferentele marcante pe care eu le gasesc, este aceea ca fara indoiala atunci nu se inregistra un decalaj demografic dramatic intre membrii noi secte in mars triumfator spre palat si restul populatiei romane; demografia deci nu intra atunci in calcule . . . .
Fiecare, cred, poate remarca cate o diferenta, daca nu mai multe. Sa trec insa la asemanari, asa cum le vad eu.
Am sa incep, surprinzator poate, printr-o trasatura comuna a islamistilor (dar sa fim sinceri, si a majoritatii maselor musulmane de azi si dintotdeauna) si a crestinilor de odinioara, trasatura pe care as numi-o “psihoza antisexista”. Ea s-ar traduce printr-o aversiune fata de femeie si sex.
Astfel, urmand exemplul vietii sterile a lui Isus ca si spusele sale din Matei 19:12*, chiar incepând cu Parintii bisericii timpurii, apare o practica dementa, anume auto-castrarea.
Trebuie spus insa cinstit, ca practica e intâlnita si in multe alte religii orientale aparute inaintea crestinismului si din care acesta si-a inspirat partial ritul si mitologia, nu amintesc a’ci decat macabrele ceremonii ale adeptilor Cibelei, primul cult oriental adoptat din nefericire de romani, care de dies sanguinis isi taiau ”barbatiile” pe care le zvârleau mai apoi inspre statuia zeitei. Dar aici discutam crestinismul si islamul cu ale lor obsesii.
Parintele bisericii timpurii Origen, apologetul crestin cu cea mai mare opera, traitor fiind la finele secolului 2 si inceputul secolului 3, se auto-mutileaza din tinerete, motivându-si actul exact pe pasajul Evangheliei citate mai sus. Istoria ne spune ca gestul lui ii va face emuli, o intreaga miscare de masa aparand, miscarea monastica: gloate intregi de fanatici, automutilându-se fizic sau nu, parasesc orasele retragandu-se in pustietate, de unde nu reveneau hirsuti si murdari, decat la chemarea autoritatilor religioase pentru a semana spaima si moarte printre oraseni, asa cum a fost in cazul asalturilor repetate asupra Alexandriei si care au dus la distrugerea marii biblioteci si finalmente la asasinarea Hipatiei. Ca o reflexie peste timp a acestei psihoze amintite mai sus, este si corolarul socant dar inevitabil al obligatiei de celibat, in vigoare si azi in Biserica Catolica, anume puhoiul de scandaluri de homosexualitate, abuz sexual si pedofilie cu care aceasta ne oripileaza la citirea stirilor din presa ultimilor ani, cand au fost dezvaluite sute de astfel de cazuri. Presupunand ca si calugarii au cam tot atat de mare "succes" in suprimarea naturii din ei, pe cat o au si preotii catolici, putem sa ne inchipuim cum stau lucrurile in manastiri.
Comunitatea crestinilor primelor secole era insa bantuita si de alte psihoze, cum este ”mania martiriului”. Este bine-cunoscuta criza in care s-a aflat biserica la inceput de secol IV, cand a trebuit sa intervina prin luari de pozitie viguroase ale unor autoritati ecleziastice (Mensurie, Episcopul Cartaginei) - pozitii reflectate si in scrieririle ulterioare ale Sfantului Augustin - pentru domolirea zelului aproape sinucigas al multor credininciosi care provocau autoritatile imperiale, aflate atunci in cautare de unitate religioasa. Merita amintit ca au existat printre teologii crestini ai inceputului si unii fascinati de acest cult al mortii, cum au fost Ignatie de Antiohia, Origen sau ereticul Tertulian, care sustineau deschis ori ca martiriul este singura cale spre mantuire, ori ca este una privilegiata. Odata cu Augustin-maniheistul-convertit, aceasta maladiva propensiune crestina spre sinucidere va scadea treptat in intensitate.
O intrebare si un raspuns se impun insa in acest moment: Ce a animat statul roman, autoritatile sale ale unui moment sau altul din perioada de evolutie a crestinismului, sa-l persecute, stiut fiind faptul ca acesta, statul roman, avea o renumita (si acceptata azi) faima de toleranta religioasa?
In societatea aceasta multi-etnica (si “multiculturala” am putea zice aproape), religiile se impleteau intr-un sincretism primitor, incurajat de elite.
De ce acolo unde zeitatile Greciei au reusit, Isus a esuat?
De ce Serapis, Isis, Esculap, Mitra, Atis si Cibela n-au reusit sa produca reactia epidermica a romanului de rand si aceea de fond a autoritatilor statului, dar ”Mielul Domnului” inspaimanta prea si foarte?
Raspunsul nu este in ”pozitivul” sau "adevaratul" continut cumva in aceste culte, caci el cu greu exista, ci in cu totul altceva.
Raspunsul poate veni citindu-l pe Eusebiu, scriitorul primei istorii a crestinismului (bisericii crestine): Volumul 4, capitolul 1, ne prezinta, sub forma unei scrisori a unei comunitati crestine catre alta, martiriul unor adepti ai lui Isus din Galia sfarsitului de secol 2 era noastra, acuzati de incest si canibalism. Acestia spun la un moment dat: “Suferintele noastre in aceasta lume nici nu se pot compara cu slava care ni se va arata”. Nu departe de cele 72 de fecioare ”promise” martirului-dinamita de duzina, cu care ne desfata islamul azi . . . .
Amanuntul interesant din perspectiva paralelei facute mai sus este insa prezentarea suferintei diaconului numit ”Sfantul”. Acesta este torturat cu o bestialitate aproape greu de imaginat, insa tot ce reusesc cruzii sai calaii sa scoata de la el, este doar atat: ”Sunt crestin!” El nu neaga; nu aproba; nu dezminte; nu se tanguie; nu marturiseste ca sa scape, macar vremenic, de tortura, daca de moarte nu se poate; nu urla; nu injura si nici nu scuipa.
La intrebari de genul “Cum te numesti?”, “De ce etnie esti?”, “Din ce oras esti?”, “Esti sclav sau om liber?”, acesta repeta imperturbabil invariabilul ”Sunt crestin!”.
Sintagma ”sfantului” numit . . . .“Sfantul”, nu este deloc interesanta prin nota de fanatism ce poate fi intuit la biata si probabil nevinovata victima crestina, ci dintr-un cu totul alt motiv: ea arata o veritabila ciocnire a civilizatiilor ; o ciocnire intre modul de a fi si gandi roman si cel crestin. Autoritatile romane erau confruntate cu ceva incomprehensibil: cetateni romani adoptand o noua identitate, care relativiza notiuni ca aceea de patrie, cetatenie si romanitate.
Daca pana si talharii la drumul mare, de-a lungul si latul marelui imperiu, se cutremurau impresionati si dadeau inapoi cand auzeau strigatul ”Civis Romana sum!”, ei bine, aceasta notiune era complet golita de orice importanta pentru membrii micii secte crestine.
“Cetatenia” lor era in ceruri, nu pe pamant! (Epistola lui Pavel catre Filipeni, 3:20: ”Dar cetatenia noastra e in ceruri, de unde si asteptam ca Mantuitor pe Domnul Isus Cristos!”).
La inceput, autoritatile romane erau indiferente, daca nu chiar prietenoase, fata de ceea ce le aparea ca o secta emergenta, si de sperat mai putin problematica, a iudaismului. In aceasta etapa initiala, persecutorii crestinismului emergent erau evreii, cand nu erau crestinii insisi, inclestati in lupte vane, ocazionate de vreo virgula stramba in ochii unora dintre ei, prin textele lor sacre . . . .
Crestinismul nu putea fi vazut ca un pericol de statul roman; cel mult, el reprezenta o amenintare pentru incercatul cult iudaic, slabit deja de mult timp de catre elenism.
Cand crestinismul a inceput sa apara ca o amenintare in ochii romanilor, aceasta s-a intamplat din aceleasi motive pentru care evreii erau dispretuiti: pretinsa lor natura anti-sociala.
Tacit ne spune ca acestia nu au fost condamnati sub Nero (aici corect este insa sa recunosc ca istoricii resping validitatea sursei Tacit cand e vorba de Nero, incendierea Romei de catre el si presupusul martiragiu crestin) atat pentru piromanie, cat pentru “ura lor pentru rasa umana”. Veridica sau nu in ce-l priveste pe Nero, sursa Tacit ne da o imagine a perceptiei romane asupra crestinilor.
Dar care le era exact pacatul, de ii judecau romanii astfel?
Simplu! Ei formau un grup exclusivist cu obiceiuri aparte, care criticau adesea moravurile societatii romane. Colac peste pupaza, ca si islamistii de azi ai Occidentului, ei clamau loialitati superstatale, afirmand ca loialitatea lor fata de biserica, este peste aceea fata de Roma. Ei refuzau sa participe la cultul imparatului.
O alta acuza este aceea de a fi provocat declinul Romei. Nu, nu este exclusiv apanajul ateului iluminist, cum ar crede unii, de a face astfel de afirmatii, aceasta convingere era impartasita, cu doar o oarecare indreptatire finalmente, de catre romanul de rand insusi, ca si de elitele maretzului imperiu. Numai astfel putem sa explicam o lucrare atat de vrut savanta, scrisa de cel mai mare sfant al Occidentului, Augustin-antisemitul, pentru a respinge aceasta convingere; ”De Civitate Dei” era considerata de autor ca cea mai importanta lucrarea a vietii sale.
Trebuie recunoscut insa ca aceasta convingere vis a vis de presupusul rol al crestinilor in decaderea puterii romane, are cauze diverse functie de clasa sociala: ”prostimea” crede acest lucru din teama superstitiosului in fata cataclismului natural, asa cum voi arata mai jos cand voi vorbi de acuza de ateism; pe de alta parte, elitele educate ale Romei, patrunse de filozofie stoica si neoplatonicianism, vedeau cu ochi extrem de rai credinta scandaloasa care afirma ca unii sunt alesi, fiind in acelasi timp dezgustati de superstitia tâmpa a reincarnarii (Epistola lui Pavel catre filipeni, 3:21; interpretarea populara a re-obtinerii trupurilor de catre morti dupa Judecata de Apoi, desi ridicula si cu putina sustinere textuala in Biblie, este confirmata si devine totusi interpretarea oficiala a Bisericii Catolice dupa Sinodul de la Lateran din 1215).
Pentru cel care va studia sincer si serios motivele persecutiei crestinilor de catre pestrita si altminteri toleranta societate roamana, alte motive care mai pot fi adaugate listei de mai sus, sunt:
canibalismul, acuza cu origine in neintelegerea simbolisticii euharistice (vedeam mai sus ca galezii lui Eusebiu sunt acuzati de “canibalism”), ca si acuza de ateism, a carei origine este obstinenta crestinilor de a respinge zeitatile oraselor in care locuiau, fapt extrem de grav in ochii cetateanului de rand, caci zeul respectiv, in viziunea cetatenilor, apara orasul de calamitati; nu degeaba “pogromurile” anti-crestine succed unor calamitati: cutremur, seceta, inundatie, ciuma, incendiu, etc. Tot astfel, in ochii autoritatilor, refuzul de a participa la cultul imparatului era un alt motiv de mare suspiciune.
* - Matei 19:12: "Fiindca sunt fameni (DEX: famen = castrat, eunuc) care s-au nascut asa din pantecele maicii lor, sunt fameni care au fost facuti fameni de oameni si sunt fameni care singuri s-au facut fameni pentru Imparatia Cerurilor. Cine poate sa primeasca lucrul acesta, sa-l primeasca."
Vania, Montreal, 050111
Ce vrei sa spui!? Ca Sfantul Constantin cel Mare a inteles mesajul lui Cristos? Si ca la fel a facut si Sfantul Ioan Gura de Aur? Apoi si papii sunt sfinti dupa unii, iar in lista lor se afla unii care au fost homosexuali, altii curvari josnici, etc. Si astia sa fi inteles mesajul??
Omule, te intgeleg foarte bine; si eu simt la fel . . . . daca nu ar mai fi femei pe lume, as prefera labutza pana la adânci batranetzi, insa nu mi-ar trece prin cap apropierea de un barbat; pur si simplu numai ideea, imi da stare de voma.
sau popoul vecinului de chilie. 
Asa spun si eu. De fapt ce discutam noi aici daca suntem exact de aceeasi parere ?