"Heureux ceux qui n'ont pas vu, et qui ont cru!" Jean 20, 29


Pasii il purtau fara nici o tinta pe strazile orasului acela strain, se faceau deja cateva ore bune de cand ratacea si tot nu reusea sa-si aminteasca ce cauta acolo si prin ce accident nefericit al sortii nimerise pe strazile alea cu furnicarul ala continuu de oameni, incercase sa-i abordeze ca sa inteleaga unde se gasea insa fiecare incercare a lui era sortita esecului, dintr-un motiv care nu-l putea intelege nimeni nu paru sa-l bage in seama.
Era istovit, buzele il ardeau de-o sete cumplita si era infometat… insa suferinta cea mai mare era ca nu-si amintea cine este, cum se numea si de unde vine, de parca un magician printr-o cruda joaca ii stersese totul din memorie.
Incercase de multe sa-si aminteasca cine este dar fiecare incercare fu un esec.
Nu era decat prezentul asta bizar sub o ploaie marunta, intr-un oras care nu-i amintea de nimic, cu strazi prafuite lungi si obositoare si cu oameni tacuti ce se grabeau Dumnezeul stie in ce directie.
De la un timp observa insa ca pasii, impotriva vointei lui, pareau ca-l duc spre o anumita destinatie, atunci cand ajungea la o rascruce alegea o anumita directie imediat, fara sa piarda nici macar o secunda pe ganduri.
Ajunsese pe strada aia cand simti un miros de pamant reavan amestecat cu parfumul florilor de toamna din gradinile caselor frumos aliniate pe langa care trecea.
Mirosul ala ii aminti de ceva insa nu putu sti exact ce anume, era ca un sentiment straniu de deja-vu ce-i izvorea dintr-o data din vidul rece ce-i acopera memoria.
Incercand sa-si aminteasca de unde-i venea acesta ciudata amintire ceva ca o forta nevazuta il facu sa se opreasca in fata unei case.
Era o casa mare boiereasca cu acoperis de tigla di cu pereti ruginii ce fusese candva de un galben pal, iar draperiile erau trase ca si cum nimeni nu locuia acolo.
Scartaitul portii ruginite il facu sa tresare din nou... “ Ce ciudat… imi pare foarte cunoscut acest zgomot ” isi spuse inaintand incet prin curte.
Vazu apoi usa, o usa masiva de stejar, iar cand se apropie de ea se deschise usor ca si cand cineva-l astepta tacut dupa usa.
“ Sunt asteptat isi spuse ” si intra mirat inauntru.
Un hol intunecos din care porneau usi, totul era cufundat intr-un semiintuneric si incepu sa deschida fiecare usa cu teama si curiozitate, stia, simtea ca are ceva de cautat. Tot mobilierul era acoperit de panza alba semn ca deocamdata nimeni nu mai statea acolo.
Se pregatea sa plece dezamagit ca nu a gasit nimic cand vazu in dreapta o ultima usa... iar pe masura ce se apropia simtea ca o prezenta tot mai puternica ce venea dinauntru.
Deschise usa. La o masa asezata o prezenta luminoasa il astepta.
“Bine ai venit C. “
Privi uimit neindraznind sa creada ce vede.
“ Bunico…dumneata?? Dar e imposibil!!! Cum se poate asa ceva? Dumneata esti…. “
Si atunci ca intr-o strafulgerare de memorie isi aminti perfect cine este, cum se numeste si de unde vine.
Plecase cu multi ani in urma intr-o tara departe peste un ocean. Luase totul de la zero muncind foarte mult. Anii trecura cu zecile si incepuse sa imbatraneasca iar o oboseala i se strecura in el, resimtea asta mereu dureros in ultimii ani. Si isi aminti si dimineata aia, dormise prost noaptea zvarcolindu-se, iar de la munca plecase devreme spunand ca nu se simte bine.
Cand ajunse acasa nu manca nimic, era foarte trist si se aseza in fotoliu obosit cand fu strafulgerat de o durere groaznica in piept, ca si cum o mana neagra patrundea nemiloasa ca un cutit ascutit in el smulgandui inima.
Singurul lucru pe care si-l mai putea aminti erau tipetele ingrozite ale celor dragi si undeva departe sirenele ambulantei ce se apropiau…
Apoi ca pe un tobogan prin intuneric fu aruncat in orasul asta. Iar orasul asta era chiar orasul copilariei lui, acum si-l amintea foarte bine, si se afla chiar in camera lui, camera copilariei de unde proveneau cele mai vechi amintiri ale lui.
“ Bunico…ce se-ntampla? Dumneata ai murit!! Cum e posibil? Am murit? ” murmura cuprins de groaza si neintelegere.
“ Dragul meu, sa zicem mai degraba ca un drum se termina, si un altul ce duce spre Lumina incepe. Ai o eternitate sa intelegi asta. Dragostea ce o aveam pentru tine m-a facut sa vin aici ca sa gasesti mai usor drumul catre Acolo. E un drum lung si greu, iar daca esti singur te poti rataci provocandu-ti multe suferinti inutile. Sa mergem, suntem asteptati. ”
Nu stia ce sa faca, cum sa reactioneze, in el se amestecau sentimente de frica uimire si disperare, insa simtea prezenta bunicii lui ca un punct de sprijin si asta-l facea sa nu izbucneasca in plans.
Apoi se simti tras ca un vortex in sus, era o miscare lina insa sigura, nu putea sti cu exactitate unde mergea, isi dadea seama cu uimire ca spatiul spre care se-ndrepta nu semana deloc cu ce mai vazuse pana atunci.
Fu cuprins insa de o groaza cum nu o mai simtise pana atunci atunci cand realiza ca materia incepea sa-i fie total straina, putea inca s-o vada pana in cele mai intime structuri infinitezimale subatomice, privea cu uimire cum mana i se strecoara prin materia fara ca aceasta sa i se opuna. Incepu sa strige de deznadejde, lacrimile incepura sa-i curga iar panica il paraliza.
“ Nu-ti fie teama dragul meu, toti trecem prin asta ” ii spuse bunica-sa, “ Cand vom ajunge Acolo ai sa intelegi totul, candva si Materia si Spiritul erau impreuna... ”
“ Lasa-te condus de Lumina si sa nu-ti fie teama! Asta e cel mai important! Sa nu-ti fie teama! Odata ajunsi acolo ne vom bucura o eternitate impreuna contopiti in Lumina. E o promisiune. ”
Cuvintele bunicii lui isi facura efectul ca printr-un farmec... si continua sa urce… sus… purtat de vortex.
Apoi isi revazu intreaga viata, incepand de la nastere… cadru cu cadru i se arata in fata ochilor toata viata, iar acolo unde facuse greseli, acolo unde ranise pe cineva, imaginile staruiau mai mult, stia ca nu e cineva care sa-l judece ci el isi era propriul judecator, si fiecare rau pe care-l facu il regreta enorm, iar filmul vietii i se termina cand se vazu acolo intins fara miscare pe fotoliu.
Auzi apoi ca o muzica celesta, un gen de muzica cum nu mai auzise pana atunci, era o vibratie profunda ce parea ca nu are o sursa anume, parea ca intregul Univers pulseaza.
“E intreg Universul care canta dragul meu” ii spuse bunica ghicindu-i parca gandurile, “in curand si tu vei fi o nota muzicala pe portativul acestui concert celest, ai sa intelegi totul in curand pentru ca nu mai avem mult pana acolo”.
De undeva de departe observa o lumina alba si clara.
Si atunci avu revelatia dupa care tanjise atat de mult, o cautase peste tot, vizitase biserici si temple, vorbise cu invatati, citise in carti sfinte si profane, dar tot ce gasise nu erau decat ecouri de adevar, cioburi dintr-un diamant care se gasea atat de aproape de el.
“Ce simplu e! ” isi spuse “Ne nastem cu el si-l cautam peste tot cand el este atat de aproape”, si zambi.
Spunand acestea se simti inundat de o dragoste fara margini cum nu mai cunoscuse pana atunci.
Acestea au fost ultimele lui ganduri…
Si intocmai cum un izvor ce se transforma apoi in rau, fluviu pentru ca mai apoi sa se verse in mare si al ajunsese la Origini.
Undeva sus pe bolta instelata doua luminite licarira tainic.

Postul trebuia sa-l pui la "Omul cu kitara" de aici din Poiana. Acolo sunt postate creatii proprii sau preluate care se adreseaza sufletului si/sau intelectului forumistilor

Ideea e sa nu ne repetam. Nu sar pe el ca a gresit sau nu. Am zis doar cum stau lucrurile, nu l-am acuzat de rea-vointa sau altceva. Nimeni nu vrea scandal aici. Postul asta trebuia postat in alt loc.
Cool down, if i may ask...

Whatever...