Topic Science Fiction/editia HANUANCUTEI
Buna ziua tuturor!
Va invit intr-una din cele mai teribile aventuri digitale:
Topic Science Fiction,
prima revista SF din lume interactiva, non-liniara si valurita!
Topic Science Fiction are deschise editii independente una de alta in multe locatii digitale.
Va invit sa publicati in editiile noastre idei, informatii, opinii, pareri, polemici, articole, interviuri, eseuri, povestiri, romane, poezii si orice gand al vostru despre Noua Lume, despre Stiinta, despre Arta si Politica, despre viata noastra, despre tot ce va pasioneaza.
Lista completa a editiilor Topic Science Fiction o puteti gasi la sectiunea LINKS in baza de date a e-groupului atasat acestui proiect:
http://groups.yahoo.com/group/Topic_Science_Fiction/
Va astept cu nerabdare sa pornim intr-una dintre cele mai extraordinare calatorii pe oceanul digital!
Ovidiu Bufnila
Editor Sef
Topic Science Fiction
prima revista SF din lume interactiva, non-liniara si valurita
Versiune completa:Topic Science Fiction/editia Hanuancutei
HanuAncutei.com - ARTA de a conversa > Odaia Dezbaterilor: Stiinta si Cultura > Odăi in Dialog - Dezbaterile Hanului > Arhipelagul Imaginii
Dezbaterile Topic Science Fiction
Va invit la o dezbatere despre Industria SF:
Cred ca Industria SF nu este doar o vorba goala si ca oamenii de afaceri pot lua in considerare oportunitatile pe care le-ar oferi o schimbare majora de perceptie. Va propun o dezbatere sustinuta, cu argumente, pasionanta si, de ce nu, cu o tinta practica. In Romania este o Cultura Science Fiction fascinanta, construita cu talent si daruire in volutele istoriei.
Sunt foarte multi talentati scriitori SF in Romania ale caror carti ar putea fi chei de marketing pentru campanii percutante. In plus, personajele acestor scriitori ar putea face deliciul miilor de cititori sau deliciul cinefililor. Ce se intampla insa in Romania cu Industria SF? De ce nu se naste? Exista un fenomen SF dar nu reuseste sa-si ataseze o Industrie SF. De ce credeti ca este aceasta stare de lucruri? Pot oare oamenii de afaceri sa gaseasca oportunitati in acest fenomen SF?
Topic Science Fiction/ editia HANUANCUTEI
Topic Science Fiction,
prima revista SF din lume interactiva, non-liniara si valurita!
Topic Science Fiction are deschise editii independente una de alta in multe locatii digitale.
Va invit sa publicati in editiile noastre idei, informatii, opinii, pareri, polemici, articole, interviuri, eseuri, povestiri, romane, poezii si orice gand al vostru despre Noua Lume, despre Stiinta, despre Arta si Politica, despre viata noastra, despre tot ce va pasioneaza.
Lista completa a editiilor Topic Science Fiction o puteti gasi la sectiunea LINKS in baza de date a e-groupului atasat acestui proiect:
http://groups.yahoo.com/group/Topic_Science_Fiction/
MULTUMIRI: Multumim administratorilor pentru sprijinul nemijlocit acordat miscarii SF din Romania
Va invit la o dezbatere despre Industria SF:
Cred ca Industria SF nu este doar o vorba goala si ca oamenii de afaceri pot lua in considerare oportunitatile pe care le-ar oferi o schimbare majora de perceptie. Va propun o dezbatere sustinuta, cu argumente, pasionanta si, de ce nu, cu o tinta practica. In Romania este o Cultura Science Fiction fascinanta, construita cu talent si daruire in volutele istoriei.
Sunt foarte multi talentati scriitori SF in Romania ale caror carti ar putea fi chei de marketing pentru campanii percutante. In plus, personajele acestor scriitori ar putea face deliciul miilor de cititori sau deliciul cinefililor. Ce se intampla insa in Romania cu Industria SF? De ce nu se naste? Exista un fenomen SF dar nu reuseste sa-si ataseze o Industrie SF. De ce credeti ca este aceasta stare de lucruri? Pot oare oamenii de afaceri sa gaseasca oportunitati in acest fenomen SF?
Topic Science Fiction/ editia HANUANCUTEI
Topic Science Fiction,
prima revista SF din lume interactiva, non-liniara si valurita!
Topic Science Fiction are deschise editii independente una de alta in multe locatii digitale.
Va invit sa publicati in editiile noastre idei, informatii, opinii, pareri, polemici, articole, interviuri, eseuri, povestiri, romane, poezii si orice gand al vostru despre Noua Lume, despre Stiinta, despre Arta si Politica, despre viata noastra, despre tot ce va pasioneaza.
Lista completa a editiilor Topic Science Fiction o puteti gasi la sectiunea LINKS in baza de date a e-groupului atasat acestui proiect:
http://groups.yahoo.com/group/Topic_Science_Fiction/
MULTUMIRI: Multumim administratorilor pentru sprijinul nemijlocit acordat miscarii SF din Romania
Ce poate fi mai placut decat sa dai in toate "locatziile" peste oameni de care tzi-e drag sa afli ce mai fac, ce mai cunosc... pe cine mai razboiesc la ridiche? Unele aspecte ale unui atat de mare succes al TSF sunt urmarite cu jind (deja!) de catre cei care doar privesc, de exemplu... din alte lumi virtuale, alternative, sau oricum altfel. No problema! invatzam in fiecare zi a vietzii noastre, daca dorim...evident. No comment atitudini de un alt tip. In utero cu cei care nu suporta, la adaugat de gene trebuincioase! 
Si se ostoi (o clipa!) si momentul asta temporal.
Ben Ami - paranoic potentzat de potentatzi
Si se ostoi (o clipa!) si momentul asta temporal.
Ben Ami - paranoic potentzat de potentatzi
Bun venit la han BEN AMI ! 
Bine v-am gasit, sanatosi sa va shtiu, ca restul lucrurilor se pot aranja mai ushor! 
ÎNGER NOROIOS
by Ben Ami
Mi-e FRICĂ!
În acea zi ceaţa verzuie se ridica aşa cum făcea din totdeauna. Lingând bordurile trotuarelor, clădirile adormite şi câinii vagabonzi. O zi ca oricare alta deşi, într-un mod discret, diferită. Aveam impresia că realitatea fusese fracturată, că lucrurile obişnuite începuseră să se împartă clar: în bune sau rele, în mari sau mici, ori în albe şi negre. Cineva parcă ascunsese toate celelalte nuanţe din lume. De fapt, le furase şi fugise cu ele în timp ce noi…dormeam.
Nimeni nu mai ştia care era ADEVĂRUL! Nimeni nu se întreba: „De ce aşa şi nu altfel!”
Şi atunci, deşi – într-un fel – făceau parte de multă vreme din realitate, au apărut EI!
Dintre noi! De peste tot!
Cel care îmi reţinuse atenţia stătea cocoşat deasupra unei guri de canal încălzindu-şi trupul plăpând în duhoarea călâie ce urca din adâncuri. Din când în când ducea la gură o pungă mică. În care am presupus că avea Lac de Aur.
Malnutrit, cu mâini scheletice în interiorul cărora venele treceau aşa, într-o doară – simple speculaţii anatomice – creatura măsura lumea din jurul său cu privirea încarcerată într-un alt fel de univers, ce „păşea” pe lângă al nostru, dar în sens invers.
Condamnat la o condiţie ingrată - pe care nu şi-o alesese singur - aştepta să treacă dintr-un tren expres în celălalt. Trebuia doar să intuiască momentul în care ele se apropiau suficient, permiţând piuliţei de la capătul unei bare de protecţie să străbată distanţa ce separa cele două linii de cale ferată.
Piuliţa era el.
Sincer să fiu bătrânelul era diferit de ceilalţi. Deşi nu se deosebea cu nimic. O poză reuşită, decupată dintr-un dicţionar de specii dispărute - cândva reale şi doar atunci impunând…reguli.
Pe mine mă interesau…realitatea virtuală, teoria jocurilor şi muzica lui Verdi. Pe el doar Lacul de Aur din ziua în care avusese ghinionul s-o i-a de la capăt. Ghinionul unui cobai de lux.
La aproape şaizeci de ani ştia tot. Trăise tot! El chiar era un cobai. Şi dacă una dintre nenumitele civilizaţii ale evului mediu industrial făcuse experienţe pe asemenea fiinţe şi fusese împinsă de istorie în hrubele de unde, mai demult, se târâse afară, actualii cobai de lux se judecau între ei. După legile betonului, ale promiscuităţii şi ale Lacului de Aur.
Zicala-de-fier ne aminteşte că „Unui război atomic i-ar supravieţui numai şobolanii şi libărcile”
Eronat!
Supravieţuitorii unei conflagraţii nucleare n-ar fi decât aceşti incredibili îngeri noroioşi. Fiindcă o merită…Ei suportând povara indiferenţei fiecăruia dintre noi. Şi fiind ultimii copii ai SIDEI – zeiţa sifilitică sub zâmbetul căreia am uitat să mai iubim.
Îmi vine greu să explic de ce, după numai câteva zile, când l-am revăzut, părea cu cel puţin zece ani mai tânăr. Un matur îmbătrânit înainte de vreme, căruia nu-i ştiam nici măcar numele…Dacă l-aş fi întrebat, ar fi putut să-mi spună o marcă de bere… În fiecare zi putea avea un alt nume. Aici libertatea lui îngloba libertăţile câtorva sute dintre noi.
Aproape o săptămână mai târziu aveam să aflu că un tânăr fusese violat de trei Latră în gangul de la piaţa Golană. Printre coloane. Printre degetele bătrâne ale unei clădiri în care locuiau gărzile de corp ale Toneideşunci. Intelectuali fini, orbeţi prin definiţie.
Deşi nimeni nu văzuse nimic, aflasem că despre EL şopteau Nopţile…Care povesteau cum Albaştrii nu împiedicaseră haita de Latră să-şi concretizeze instinctele de prădători. Aici, în chiar centrul celui mai industrializat Mega din sud-estul Centralei Euro. Neocortexul genetimagilor.
Şoaptele Nopţilor cântaseră despre neogheizerul paralizant pe care il pulverizaseră în faţă, şi despre box-ul electro ce rupea coastele nefericitului. Una câte una. Refrenul murmura Intim-i-dareee…Intim-i-dareee...”
Ar mai fi putut îngăima ceva? EL doar se ruga…Pentru ei.
Ştia că sunt infectaţi...„cu spumă de ciumă”. Vedea guri ce dezveleau dinţi cariaţi, nasuri refulând muci groşi, verzui. Plăgi supurânde. Ghicea puroiul gălbui cum se aduna între degetele picioarelor. Degete păroase…protejate…putrezind înainte să fie spălate vreodată.
Cu toate acestea, EL tăcuse.
„Tăcând, supravieţuise.”
L-am recunoscut cu greu în puştiul de zece ani care tremura pe lângă Babajefuită, în colţul Antropomorfiei, unde bătrâna cerşea Cumpărătorilor eternul goluţ, uitat în buzunarul de la spate.
Nici măcar atunci n-am îndrăznit să-l întreb dacă există vreo legătură între…regresia sa biologico-pneumatică şi toate miasmele realităţii pe care – parcă - le adsorbea.
Şi, cum totul părea cel puţin bizar, din acel moment, timp de două zile, l-am urmărit de la distanţă, fără a-mi face simţită prezenţa. Sau doar crezând asta.
Miasmele săpaseră în carnea copilului situsuri ciudate, concave. Foamea rămăsese aceeaşi distinsă doamnă, ce dilua soluţia lumii în care EL îşi căra, pe umerii mici, destinul de…catalizator. Lacul de aur îi servea drept cofactor. Dar unul esenţial, pentru că-l consuma de parcă ar fi vrut să epuizeze stocurile Mega-ului.
A doua zi, în piaţa Golană, un Ţărandemere l-a surprins pe când încerca să muşte dintr-o fructă mare, roşie, zemoasă. Unui copil obişnuit i-ar fi ajuns pentru masa de prânz. Mere-ul însă, a văzut cărămiziu în faţa ochilor şi a aruncat cu o greutate după EL…„Ţi-ai dracu dă antropomorfi, nu vă mai stârpeşte Albaştrii!”, a strigat în urma lui, deşi părea mulţumit că puştiul se îndepărta şchiopătând.
Mere-ul îi fracturase tibia piciorului stâng, dar Cumpărătorii nu ştiau. Zâmbeau îngăduitor în spatele fugii lui sincopate, bucurându-se că mai există cineva care poate face…”puţină dreptate în lumea taxelor ăstora aberante”…cum bodogănea un moş privindu-şi marsupiala aproape goală.
Copilul stârnise admiraţia câtorva Cumpărători striviţi de viaţa grea şi de salariile ridicole.
„Ştia cineva cu ce preţ le făcuse EL o bucurie?”, îngânau Nopţile. Poate că nici nu-i interesa. Aşa cum nici la generalele din urmă cu şase anotimpuri nu-i preocupase prea mult Delirul De Trei Ori al celui ce se zbătuse inutil să-i facă să înţeleagă că Tonadeşunci – previzibilul câştigător…”le înmormântaaaaa dorinţele sub cadavre de iluzii”.
Pentru ei nu s-a schimbat nimic.
În spatele Acelui depozit de reziduuri, pe un teren viran de la marginea Mega-ului, copilul se opri. Dură o clipă. Apoi intră printr-o gaură. Înăuntru. Unde rămase doar cinci minute. Când ieşi afară, figura parcă îi lumina drumul. Către groapa în care se lăsă să alunece…Îi era frig, îl durea piciorul lovit, dar era groapa lui. Apucând o bucată de carton cretat o puse deasupra capului…”Începuse să plouă mărunt peste sufletul unei omeniri bolnave”…şoptea Noaptea.
Rămăsesem la o oarecare distanţă şi-mi închipuiam cum ploaia rece şi unsuroasă se culcuşea pe lângă coastele lui rupte de efort – învelindu-i-le cu o peliculă fină…Bucăţile de pământ - cu forme neregulate - care însemnau marginea gropii, se topeau şi alunecau încet înspre locul unde îşi găsise EL adăpostul provizoriu. Al cine-mai-ştie-câtelea adăpost dintr-o viaţă mult prea neînsemnată.
Îmi propusesem să nu intervin, deci n-am făcut altcumva, până spre dimineaţă, decât să-i ascult ţipetele - ce străpungeau întunericul – şi urletele sinistre ale câinilor, care căutau câte ceva de mâncare printre resturile putrezite în preajma gropilor.
Luminile ce scăldau cartierele din apropiere îmi desluşeau poveşti banale - pe care deja le ştiam. Acolo, în jurul strălucirilor, se găsea tot ceea ce îngerii noroioşi nu aveau. Tot ce le lipsea în întunericul umed adăpostiţi fiind de Albaştrii, ori de Latră.
Micile creaturi mai norocoase visau cuvintele cântecelor de a doua zi; meseria lor ingrată, furişată printre zăbrelele unei realităţi îndopate cu legile unor Tonedeşunci, ale celor ce se lăfăiau înapoia unor privilegii pe care şi le oferiseră singuri…„În stare să interzică până şi atracţia gravitaţională, dacă le-ar fi stat la îndemână”…şopteau Nopţile.
Înainte să se lumineze ţipetele copilului au încetat. La fel şi urletul câinilor… „Pentru noaptea următoare vor fi mai multe gropi disponibile”…
După ce vălătucii verzui – încărcaţi cu duhori – se ridicară din pământul fetid, copilul ieşi din groapă… „Înc-o dimineaţă!”…fusese de acord Noaptea, iar puştiul desprinse zdreanţa ce-i acoperise tibia lovită. Parcă nici lui nu-i venea să creadă ce vede!... Pe mine însă, nu mă mai mira nimic. Eram doar curios să aflu cum reuşise să fure adidaşii de care tocmai se descălţa. Deveniseră prea mari, îl incomodau, aşa că îi aruncă.
Văzându-l ce face nu m-am putut abţine să nu râd. Fusese o descărcare nervoasă, după o noapte rece în care am avut impresia că majoritatea coşmarelor lumii se înghesuiseră în cimitirul de gropi - pe care n-ar fi trebuit să-l descopăr niciodată… „Locul unde se stabileşte echilibrul câini-îngeri pentru ziua următoare”, am gândit cu voce tare. Şi, pentru o clipă, am crezut că m-a auzit. Fiindcă şi-a îndreptat privirea spre locul unde mă chinuiam, chipurile, să înnod şireturile pantofilor.
Apoi s-a îndepărtat, începând să alerge spre Mega. Cu paşii mici şi uşori ai unui puşti de numai cinci ani.
Era ajunul Anului Nova şi, peste câteva ore, primul anotimp avea să fie recreat în mod artificial – singurul mod oficial.
Nu-l scăpasem din ochi nici o clipă. Mergea pe trotuarul de vizavi căscând gura la ghirlandele de becuri atârnate de stâlpii ceramici din piaţa Golană.
Cu pumnii mici îndesaţi în buzunarele pantalonilor, târşîindu-şi picioarele printre Cumpărătorii grăbiţi, îl simţeam minunându-se. Ajunsese în preajma imensului Păr din faţa Antropomorfiei.
Cerul încărcat cu nori de ninsoare apăsa atmosfera - exagerând un pic strălucirile miilor de spini, de dări şi de Moş Chitroşi care atârnau de ramurile subţiri. Beteala din lemn de trandafir furase atenţia copilului ce admira feeria spectacolului.
Pomul era atât de înalt încât puştiul se dădea din ce în ce mai în spate încercând să zărească vârful pe care trona un mic golem roşiatic. Ajunsese la marginea bordurii şi se oprise. Atunci, în chiar acel moment nenorocit, o maşinărie bionică de culoare gri se apropiase turbată, frânase şi oprise la rândul ei, peste rândul ei. Însă, şi peste locul de unde copilul admira constructul genetimagilor; aruncându-l pe treptele de piatră pe care puştiul nu îndrăznise să le urce.
Doi Albaştrii apăruţi de nicăieri constatau deja faptele. Cum zăriră copilul răsfirat nefiresc pe mormanul de zăpadă scuipară scârbiţi într-o parte…
„Ce căutai acolo, bă, nenorocitule?”, l-a întrebat unul dintre ei…lovindu-l cu vârful cizmei în tâmplă.
„Nimic!”, îngăimă, pierit de spaimă, copilul. Firişoare subţiri de sânge se prelingeau de pe tâmpla spartă şi se adunau în gropiţele obrajilor. Spaimă, pentru că nu se mai putea mişca.
„Pă cine minţi tu, antropomorfule?”, se mai răsti Albastrul înainte să plece. Nu uitase să-i ofere puştiului un şut care-i dizlocă acestuia clavicula stângă… Darul lui de Moş Chitros.
M-am apropiat de micul înger noroios şi l-am privit. Nu plângea! Nici măcar un scâncet nu se auzea.
„Să nu dai şi matale în mine, nene-chel!”, m-a rugat, fără să mişte buzele, atunci când m-am lăsat pe vine, lângă EL.
L-am lăsat să mă privească un timp, neluând în seamă Jignirea! Dar aşteptând, la rândul meu, dispariţia Cumpărătorilor.
„Peste două minute pragul dintre lumi se va deschide”, mi-a explicat, în timp ce eu mă gândeam la cele două trenuri express care, vreodată, puteau opri în aceeaşi staţie. Cumpărătorii dispăruseră.
„Azi este ziua ta!”, am gândit atunci când am cuibărit mâinile copilului de trei ani în palmele mele. Fulgii de nea începuseră să cadă din cerul de deasupra noastră, topindu-se pe o faţă mică şi luminoasă. M-a mirat culoarea lor albă.
„De undeee vin?”, m-au întrebat licuricii din ochii lui. N-am ştiut ce să le răspund… „N-ai ştiut niciodată!”, şopteau Nopţile – care n-aveau să dispară vreodată.
Uimit de tăcerea mea, pruncul a privit pentru ultima oară lumea între degetele căreia fusese strivit. Începând să strălucească, şi-a întins membranele translucide în gerul care-mi pătrunsese oasele. Luîndu-şi zborul către Tărâmul fulgilor de nea…
M-am uitat după EL până când lacrimile mi-au închis pleoapele. Nici eu nu mai suportam realitatea milioanelor de Cumpărători, a miilor de Albaştri…
De aceea, preaonorat cititor, te conjur să priveşti cât mai repede într-o oglindă. Dar să priveşti bine, încercând să faci abstracţie de contururile obiectelor zărite în spatele figurii dumitale. Priveşte atent şi, dacă nu eşti sigur, trece-ţi mâna prin păr! Te implor, trece-ţi mâna prin păr! Întâlneşti vreo…nepotrivire? Şi dacă tot te amuzi, explică-mi (cu prima ocazie!) cum de nu sunt altceva decât un nene-chel? Unde mi-au dispărut…coarnele?
by Ben Ami
Mi-e FRICĂ!
În acea zi ceaţa verzuie se ridica aşa cum făcea din totdeauna. Lingând bordurile trotuarelor, clădirile adormite şi câinii vagabonzi. O zi ca oricare alta deşi, într-un mod discret, diferită. Aveam impresia că realitatea fusese fracturată, că lucrurile obişnuite începuseră să se împartă clar: în bune sau rele, în mari sau mici, ori în albe şi negre. Cineva parcă ascunsese toate celelalte nuanţe din lume. De fapt, le furase şi fugise cu ele în timp ce noi…dormeam.
Nimeni nu mai ştia care era ADEVĂRUL! Nimeni nu se întreba: „De ce aşa şi nu altfel!”
Şi atunci, deşi – într-un fel – făceau parte de multă vreme din realitate, au apărut EI!
Dintre noi! De peste tot!
Cel care îmi reţinuse atenţia stătea cocoşat deasupra unei guri de canal încălzindu-şi trupul plăpând în duhoarea călâie ce urca din adâncuri. Din când în când ducea la gură o pungă mică. În care am presupus că avea Lac de Aur.
Malnutrit, cu mâini scheletice în interiorul cărora venele treceau aşa, într-o doară – simple speculaţii anatomice – creatura măsura lumea din jurul său cu privirea încarcerată într-un alt fel de univers, ce „păşea” pe lângă al nostru, dar în sens invers.
Condamnat la o condiţie ingrată - pe care nu şi-o alesese singur - aştepta să treacă dintr-un tren expres în celălalt. Trebuia doar să intuiască momentul în care ele se apropiau suficient, permiţând piuliţei de la capătul unei bare de protecţie să străbată distanţa ce separa cele două linii de cale ferată.
Piuliţa era el.
Sincer să fiu bătrânelul era diferit de ceilalţi. Deşi nu se deosebea cu nimic. O poză reuşită, decupată dintr-un dicţionar de specii dispărute - cândva reale şi doar atunci impunând…reguli.
Pe mine mă interesau…realitatea virtuală, teoria jocurilor şi muzica lui Verdi. Pe el doar Lacul de Aur din ziua în care avusese ghinionul s-o i-a de la capăt. Ghinionul unui cobai de lux.
La aproape şaizeci de ani ştia tot. Trăise tot! El chiar era un cobai. Şi dacă una dintre nenumitele civilizaţii ale evului mediu industrial făcuse experienţe pe asemenea fiinţe şi fusese împinsă de istorie în hrubele de unde, mai demult, se târâse afară, actualii cobai de lux se judecau între ei. După legile betonului, ale promiscuităţii şi ale Lacului de Aur.
Zicala-de-fier ne aminteşte că „Unui război atomic i-ar supravieţui numai şobolanii şi libărcile”
Eronat!
Supravieţuitorii unei conflagraţii nucleare n-ar fi decât aceşti incredibili îngeri noroioşi. Fiindcă o merită…Ei suportând povara indiferenţei fiecăruia dintre noi. Şi fiind ultimii copii ai SIDEI – zeiţa sifilitică sub zâmbetul căreia am uitat să mai iubim.
Îmi vine greu să explic de ce, după numai câteva zile, când l-am revăzut, părea cu cel puţin zece ani mai tânăr. Un matur îmbătrânit înainte de vreme, căruia nu-i ştiam nici măcar numele…Dacă l-aş fi întrebat, ar fi putut să-mi spună o marcă de bere… În fiecare zi putea avea un alt nume. Aici libertatea lui îngloba libertăţile câtorva sute dintre noi.
Aproape o săptămână mai târziu aveam să aflu că un tânăr fusese violat de trei Latră în gangul de la piaţa Golană. Printre coloane. Printre degetele bătrâne ale unei clădiri în care locuiau gărzile de corp ale Toneideşunci. Intelectuali fini, orbeţi prin definiţie.
Deşi nimeni nu văzuse nimic, aflasem că despre EL şopteau Nopţile…Care povesteau cum Albaştrii nu împiedicaseră haita de Latră să-şi concretizeze instinctele de prădători. Aici, în chiar centrul celui mai industrializat Mega din sud-estul Centralei Euro. Neocortexul genetimagilor.
Şoaptele Nopţilor cântaseră despre neogheizerul paralizant pe care il pulverizaseră în faţă, şi despre box-ul electro ce rupea coastele nefericitului. Una câte una. Refrenul murmura Intim-i-dareee…Intim-i-dareee...”
Ar mai fi putut îngăima ceva? EL doar se ruga…Pentru ei.
Ştia că sunt infectaţi...„cu spumă de ciumă”. Vedea guri ce dezveleau dinţi cariaţi, nasuri refulând muci groşi, verzui. Plăgi supurânde. Ghicea puroiul gălbui cum se aduna între degetele picioarelor. Degete păroase…protejate…putrezind înainte să fie spălate vreodată.
Cu toate acestea, EL tăcuse.
„Tăcând, supravieţuise.”
L-am recunoscut cu greu în puştiul de zece ani care tremura pe lângă Babajefuită, în colţul Antropomorfiei, unde bătrâna cerşea Cumpărătorilor eternul goluţ, uitat în buzunarul de la spate.
Nici măcar atunci n-am îndrăznit să-l întreb dacă există vreo legătură între…regresia sa biologico-pneumatică şi toate miasmele realităţii pe care – parcă - le adsorbea.
Şi, cum totul părea cel puţin bizar, din acel moment, timp de două zile, l-am urmărit de la distanţă, fără a-mi face simţită prezenţa. Sau doar crezând asta.
Miasmele săpaseră în carnea copilului situsuri ciudate, concave. Foamea rămăsese aceeaşi distinsă doamnă, ce dilua soluţia lumii în care EL îşi căra, pe umerii mici, destinul de…catalizator. Lacul de aur îi servea drept cofactor. Dar unul esenţial, pentru că-l consuma de parcă ar fi vrut să epuizeze stocurile Mega-ului.
A doua zi, în piaţa Golană, un Ţărandemere l-a surprins pe când încerca să muşte dintr-o fructă mare, roşie, zemoasă. Unui copil obişnuit i-ar fi ajuns pentru masa de prânz. Mere-ul însă, a văzut cărămiziu în faţa ochilor şi a aruncat cu o greutate după EL…„Ţi-ai dracu dă antropomorfi, nu vă mai stârpeşte Albaştrii!”, a strigat în urma lui, deşi părea mulţumit că puştiul se îndepărta şchiopătând.
Mere-ul îi fracturase tibia piciorului stâng, dar Cumpărătorii nu ştiau. Zâmbeau îngăduitor în spatele fugii lui sincopate, bucurându-se că mai există cineva care poate face…”puţină dreptate în lumea taxelor ăstora aberante”…cum bodogănea un moş privindu-şi marsupiala aproape goală.
Copilul stârnise admiraţia câtorva Cumpărători striviţi de viaţa grea şi de salariile ridicole.
„Ştia cineva cu ce preţ le făcuse EL o bucurie?”, îngânau Nopţile. Poate că nici nu-i interesa. Aşa cum nici la generalele din urmă cu şase anotimpuri nu-i preocupase prea mult Delirul De Trei Ori al celui ce se zbătuse inutil să-i facă să înţeleagă că Tonadeşunci – previzibilul câştigător…”le înmormântaaaaa dorinţele sub cadavre de iluzii”.
Pentru ei nu s-a schimbat nimic.
În spatele Acelui depozit de reziduuri, pe un teren viran de la marginea Mega-ului, copilul se opri. Dură o clipă. Apoi intră printr-o gaură. Înăuntru. Unde rămase doar cinci minute. Când ieşi afară, figura parcă îi lumina drumul. Către groapa în care se lăsă să alunece…Îi era frig, îl durea piciorul lovit, dar era groapa lui. Apucând o bucată de carton cretat o puse deasupra capului…”Începuse să plouă mărunt peste sufletul unei omeniri bolnave”…şoptea Noaptea.
Rămăsesem la o oarecare distanţă şi-mi închipuiam cum ploaia rece şi unsuroasă se culcuşea pe lângă coastele lui rupte de efort – învelindu-i-le cu o peliculă fină…Bucăţile de pământ - cu forme neregulate - care însemnau marginea gropii, se topeau şi alunecau încet înspre locul unde îşi găsise EL adăpostul provizoriu. Al cine-mai-ştie-câtelea adăpost dintr-o viaţă mult prea neînsemnată.
Îmi propusesem să nu intervin, deci n-am făcut altcumva, până spre dimineaţă, decât să-i ascult ţipetele - ce străpungeau întunericul – şi urletele sinistre ale câinilor, care căutau câte ceva de mâncare printre resturile putrezite în preajma gropilor.
Luminile ce scăldau cartierele din apropiere îmi desluşeau poveşti banale - pe care deja le ştiam. Acolo, în jurul strălucirilor, se găsea tot ceea ce îngerii noroioşi nu aveau. Tot ce le lipsea în întunericul umed adăpostiţi fiind de Albaştrii, ori de Latră.
Micile creaturi mai norocoase visau cuvintele cântecelor de a doua zi; meseria lor ingrată, furişată printre zăbrelele unei realităţi îndopate cu legile unor Tonedeşunci, ale celor ce se lăfăiau înapoia unor privilegii pe care şi le oferiseră singuri…„În stare să interzică până şi atracţia gravitaţională, dacă le-ar fi stat la îndemână”…şopteau Nopţile.
Înainte să se lumineze ţipetele copilului au încetat. La fel şi urletul câinilor… „Pentru noaptea următoare vor fi mai multe gropi disponibile”…
După ce vălătucii verzui – încărcaţi cu duhori – se ridicară din pământul fetid, copilul ieşi din groapă… „Înc-o dimineaţă!”…fusese de acord Noaptea, iar puştiul desprinse zdreanţa ce-i acoperise tibia lovită. Parcă nici lui nu-i venea să creadă ce vede!... Pe mine însă, nu mă mai mira nimic. Eram doar curios să aflu cum reuşise să fure adidaşii de care tocmai se descălţa. Deveniseră prea mari, îl incomodau, aşa că îi aruncă.
Văzându-l ce face nu m-am putut abţine să nu râd. Fusese o descărcare nervoasă, după o noapte rece în care am avut impresia că majoritatea coşmarelor lumii se înghesuiseră în cimitirul de gropi - pe care n-ar fi trebuit să-l descopăr niciodată… „Locul unde se stabileşte echilibrul câini-îngeri pentru ziua următoare”, am gândit cu voce tare. Şi, pentru o clipă, am crezut că m-a auzit. Fiindcă şi-a îndreptat privirea spre locul unde mă chinuiam, chipurile, să înnod şireturile pantofilor.
Apoi s-a îndepărtat, începând să alerge spre Mega. Cu paşii mici şi uşori ai unui puşti de numai cinci ani.
Era ajunul Anului Nova şi, peste câteva ore, primul anotimp avea să fie recreat în mod artificial – singurul mod oficial.
Nu-l scăpasem din ochi nici o clipă. Mergea pe trotuarul de vizavi căscând gura la ghirlandele de becuri atârnate de stâlpii ceramici din piaţa Golană.
Cu pumnii mici îndesaţi în buzunarele pantalonilor, târşîindu-şi picioarele printre Cumpărătorii grăbiţi, îl simţeam minunându-se. Ajunsese în preajma imensului Păr din faţa Antropomorfiei.
Cerul încărcat cu nori de ninsoare apăsa atmosfera - exagerând un pic strălucirile miilor de spini, de dări şi de Moş Chitroşi care atârnau de ramurile subţiri. Beteala din lemn de trandafir furase atenţia copilului ce admira feeria spectacolului.
Pomul era atât de înalt încât puştiul se dădea din ce în ce mai în spate încercând să zărească vârful pe care trona un mic golem roşiatic. Ajunsese la marginea bordurii şi se oprise. Atunci, în chiar acel moment nenorocit, o maşinărie bionică de culoare gri se apropiase turbată, frânase şi oprise la rândul ei, peste rândul ei. Însă, şi peste locul de unde copilul admira constructul genetimagilor; aruncându-l pe treptele de piatră pe care puştiul nu îndrăznise să le urce.
Doi Albaştrii apăruţi de nicăieri constatau deja faptele. Cum zăriră copilul răsfirat nefiresc pe mormanul de zăpadă scuipară scârbiţi într-o parte…
„Ce căutai acolo, bă, nenorocitule?”, l-a întrebat unul dintre ei…lovindu-l cu vârful cizmei în tâmplă.
„Nimic!”, îngăimă, pierit de spaimă, copilul. Firişoare subţiri de sânge se prelingeau de pe tâmpla spartă şi se adunau în gropiţele obrajilor. Spaimă, pentru că nu se mai putea mişca.
„Pă cine minţi tu, antropomorfule?”, se mai răsti Albastrul înainte să plece. Nu uitase să-i ofere puştiului un şut care-i dizlocă acestuia clavicula stângă… Darul lui de Moş Chitros.
M-am apropiat de micul înger noroios şi l-am privit. Nu plângea! Nici măcar un scâncet nu se auzea.
„Să nu dai şi matale în mine, nene-chel!”, m-a rugat, fără să mişte buzele, atunci când m-am lăsat pe vine, lângă EL.
L-am lăsat să mă privească un timp, neluând în seamă Jignirea! Dar aşteptând, la rândul meu, dispariţia Cumpărătorilor.
„Peste două minute pragul dintre lumi se va deschide”, mi-a explicat, în timp ce eu mă gândeam la cele două trenuri express care, vreodată, puteau opri în aceeaşi staţie. Cumpărătorii dispăruseră.
„Azi este ziua ta!”, am gândit atunci când am cuibărit mâinile copilului de trei ani în palmele mele. Fulgii de nea începuseră să cadă din cerul de deasupra noastră, topindu-se pe o faţă mică şi luminoasă. M-a mirat culoarea lor albă.
„De undeee vin?”, m-au întrebat licuricii din ochii lui. N-am ştiut ce să le răspund… „N-ai ştiut niciodată!”, şopteau Nopţile – care n-aveau să dispară vreodată.
Uimit de tăcerea mea, pruncul a privit pentru ultima oară lumea între degetele căreia fusese strivit. Începând să strălucească, şi-a întins membranele translucide în gerul care-mi pătrunsese oasele. Luîndu-şi zborul către Tărâmul fulgilor de nea…
M-am uitat după EL până când lacrimile mi-au închis pleoapele. Nici eu nu mai suportam realitatea milioanelor de Cumpărători, a miilor de Albaştri…
De aceea, preaonorat cititor, te conjur să priveşti cât mai repede într-o oglindă. Dar să priveşti bine, încercând să faci abstracţie de contururile obiectelor zărite în spatele figurii dumitale. Priveşte atent şi, dacă nu eşti sigur, trece-ţi mâna prin păr! Te implor, trece-ţi mâna prin păr! Întâlneşti vreo…nepotrivire? Şi dacă tot te amuzi, explică-mi (cu prima ocazie!) cum de nu sunt altceva decât un nene-chel? Unde mi-au dispărut…coarnele?
Hei, bine v-am gasit, dragi prieteni! Dragi iubitori ai SF-ului, pornind de la initiativa nemaipomenita a unuia dintre marii mei prieteni, Ovidiu BUFNILA, m-am alaturat grupului de SF-isti. Nu stiu daca am sa reusesc sa fiu pe placul vostru, insa, o cescuta de cafea n-o sa refuzati, nu?
CEASCA DE CAFEA
Short Story by
Vera BOUCHARD
Pasesc tacuta pe podeaua rece a incaperii.
Umbre.
Un fosnet metalic.
Trebuie sa fiu atenta. Ei pot sa apara in orice moment...
Incetez sa respir. Ascult.
Tamplele isi urla mut vuietul de fluide.
Mai fac un pas.
Cosul pieptului zvacneste spasmodic. Aer! Respir.
Hmmm...poate ca nu e nimeni...poate ca m-am insel...
ZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZAAAAAAAAAAAANNNNNG!!!!!
Aratarea, venita de nicaieri, isi lateste buzele metalice intr-un ranjet descarnat. Ruginit.
Tresar. Imi apropii palma transpirata de anihilator. Bratul imi tremura. Respir sacadat.
Humanoidul priveste fix bratul tremurand.
Degetele-mi aluneca inspre centura. Un milimetru. Inca un milimetru. Hai! Trebuie!
Creatura se apropie. Aluneca pe podeaua intunecata.
Ii simt rasuflarea electrizanta pe piele. Porii mi se contracta intr-un fior.
Sar in laturi.
Ahhhhhh!
Fierbinteeeeeeeeeeeee!
Picaturi cafenii imi alearga pe pulpe.
Durerea imi inclesteaza buzele intr-un rictus.
Fir-ar a dracului de treaba!!!!
Am varsat cafeaua!!!
Ma ridic de pe scaun.
Apuc un prosop si sterg cu furie.
Adun cioburile cestii de pe covor.
Inchid calculatorul.
Casc.
Ma intind pe canapea.
Imi potrivesc perna.
Sting veioza.
CEASCA DE CAFEA
Short Story by
Vera BOUCHARD
Pasesc tacuta pe podeaua rece a incaperii.
Umbre.
Un fosnet metalic.
Trebuie sa fiu atenta. Ei pot sa apara in orice moment...
Incetez sa respir. Ascult.
Tamplele isi urla mut vuietul de fluide.
Mai fac un pas.
Cosul pieptului zvacneste spasmodic. Aer! Respir.
Hmmm...poate ca nu e nimeni...poate ca m-am insel...
ZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZAAAAAAAAAAAANNNNNG!!!!!
Aratarea, venita de nicaieri, isi lateste buzele metalice intr-un ranjet descarnat. Ruginit.
Tresar. Imi apropii palma transpirata de anihilator. Bratul imi tremura. Respir sacadat.
Humanoidul priveste fix bratul tremurand.
Degetele-mi aluneca inspre centura. Un milimetru. Inca un milimetru. Hai! Trebuie!
Creatura se apropie. Aluneca pe podeaua intunecata.
Ii simt rasuflarea electrizanta pe piele. Porii mi se contracta intr-un fior.
Sar in laturi.
Ahhhhhh!
Fierbinteeeeeeeeeeeee!
Picaturi cafenii imi alearga pe pulpe.
Durerea imi inclesteaza buzele intr-un rictus.
Fir-ar a dracului de treaba!!!!
Am varsat cafeaua!!!
Ma ridic de pe scaun.
Apuc un prosop si sterg cu furie.
Adun cioburile cestii de pe covor.
Inchid calculatorul.
Casc.
Ma intind pe canapea.
Imi potrivesc perna.
Sting veioza.
Buna VERA, si bine ai venit la HAN !
Vektros vine de la Vera cumva?
Vektros vine de la Vera cumva?
, vektros.Draguta poveste... esti insa sigur(a) ca se califica drept "SF"? Intreb si eu, sunt nespecialist...
Multumesc de urari si bine v-am gasit!
Eh, da...Vektros vine cumva de la Vera. Cu multe escale pe drum...
Cat despre cafelutza...eh, nu stiu eu de-i SF pur...ca nici eu nu-s specialista...
Dar e preparata cu tot dragul...
Vera
Eh, da...Vektros vine cumva de la Vera. Cu multe escale pe drum...
Cat despre cafelutza...eh, nu stiu eu de-i SF pur...ca nici eu nu-s specialista...
Dar e preparata cu tot dragul... Vera
Fictiune.
IN MEMORIAM
ERICK CHAMPAGNE
by Vera Bouchard
M-am trezit in rasete zglobii de copii in dimineata aceea...Aerul era incarcat de veselie si febrilitate si ma simteam mai nerabdator ca niciodata. Afara se auzeau rasete si muzica si chiuituri. Cumva mi se parea ca intreaga lume se pregatea de sarbatoare.
Am refuzat sa mananc in dimineata aceea..., care se anunta atat de speciala. Nu ma mai gandeam la nimic altceva decat la rasetele si strigatele de bucurie pe care le auzeam de afara. Si muzica...muzica era dumnezeiasca! Ma facea sa uit si foamea, si durerea si tristetea acestei lumi.
M-am ridicat in picioare si am incercat sa intrezaresc printr-o crapatura a usii ce se intampla afara ..sa vad de unde venea toata bucuria aceea, sa zaresc trompetistii, fanfara, sa vad cine batea toba atat de ritmat, sa zaresc multimea vesela de oameni pe care o presimteam in apropiere...Dar n-am vazut nimic . Nimic din toate astea. In fine, nimic impresionant. Numai un barbat.
Un barbat scund si slabanog stand mandru in praf.
Am auzit zavorul usii tragandu-se inapoi . Usa s-a deschis larg cu un scrasnet de rugina. Soarele m-a izbit drept in ochi si m-a orbit pentru cateva momente.. In confuzia creata am alergat afara din cameruta mea si am auzit inca o data strigatele multimii. Cand am redeschis ochii am vazut oamenii. Mai multi oameni decat am vazut vreodata in viata mea. Mult mai multi oameni decat mi-am imaginat vreodata ca ar exista pe fata pamantului. Si toti erau adunati in jurul meu. Ca un zid. Si ma priveau curiosi dansand si strigand. Toti petreceau in jurul meu. Toti erau fericiti si radeau. Toti, cu exceptia unuia.
A omului care statea singur in praf.
Pieptul ii era umflat si privirea lui ma sfida.
Omul acela...
Privirea aceea...
Dimineata aceea...
M-am apropiat de el mandru si increzator. M-am apropiat de el si l-am privit asa cum ma privea el. Barbatul statea singur in praf si ochii lui ma ardeau. Multimea a explodat in urale. Tobele au inceput sa bata tot mai tare si barbatul ma privea tot mai sfidator si mai arogant.
Apoi s-a facut liniste. Barbatul mi-a fluturat prin fata ochilor o fasie de carpa rosie. Bucata de panza tremura in bataia vantului ce ridica mici norisori de praf. Pieptul i se umfla tot mai tare in timp ce se apropia de mine.
Am tipat. Am vrut sa-l atentionez. Dar el se apropia tot mai mult. Tot mai mandru. Tot mai amenintator.
Mi-am aplecat fruntea si am alergat spre el cu toata furia mea. Dar inainte sa apuc macar sa-l ating...a disparut. Apoi am simtit o durere. Si am vazut picaturi de sange. Sangele meu.
Multimea urla tot mai tare. Durerea devenea tot mai insuportabila.
Apoi am zarit o sclipire metalica in lumina soarelui. O bucata de otel stralucea intre umerii mei.
Mi-am intors privirea spre usa prin care iesisem. Dar usa era zavorata in urma mea.
Apoi am inteles ca asta nu mai era un joc. Era o lupta. Cum au indraznit sa-si inchipuie ca as fi dat inapoi?!Ca as fi fugit sa ma ascund?!
Toate usile si toate zavoarele din lume sa fie larg deschise si eu n-as fugi din fata acestui barbat care sta stramb in praf cu palarioara lui penibila!
Imi aplec din nou fruntea si lovesc infuriat praful cu piciorul. Imi adun toate puterile si ma indrept cu toata viteza spre omuletul caraghios.
Din nou dispare! Si din nou durerea aceea ascutita. Si din nou sange. Tot mai mult sange. Fara sa ma opresc ma intorc si-l surprind pe omuletul caraghios cu palaria lui penibila stand cu spatele. Acum e al meu! In sfarsit! De ce n-a ramas printre oamenii fericiti din multime? De ce n-a ramas sa cante cu ei, sa danseze cu ei? De ce a trebuit omuletul asta caraghios sa distruga aceasta unica si speciala dimineata cu bravura lui prosteasca? Acum va regreta toate acestea...
Multimea urla si ma incurajeaza...
Deodata simt o sulita strapungandu-mi gatul.
Un omulet in costum de hartie colorata a aruncat sulita...
A venit sa-l salveze pe barbatul insolent cu palarioara lui stupida...
Gust praful...
Ma doare...
Multimea urla din ce in ce mai tare...
Tobele bat si trompetele suna...
Oameni fericiti se imbratiseaza dansand...
Trandafiri umezi cad in praful inrosit din jurul meu...
N-am stiut cat de bucurosi pot fi oamenii in jurul unui mormant ce se sapa...
E ultima lectie pe care o invat acum, cand mor...
Si, si , hombre, hombre
Baila, baila
Hay que bailar de nuevo
Y mataremos otros
Otras vidas, otros toros
Y mataremos otros
Venga, venga
Venga, venga a bailar...
Omule, omule
Danseaza, danseaza,
Hai sa dansam din nou...
Si sa ucidem altul...
O alta viata, un alt taur
Hai sa ucidem altul...
IN MEMORIAM
ERICK CHAMPAGNE
by Vera Bouchard
M-am trezit in rasete zglobii de copii in dimineata aceea...Aerul era incarcat de veselie si febrilitate si ma simteam mai nerabdator ca niciodata. Afara se auzeau rasete si muzica si chiuituri. Cumva mi se parea ca intreaga lume se pregatea de sarbatoare.
Am refuzat sa mananc in dimineata aceea..., care se anunta atat de speciala. Nu ma mai gandeam la nimic altceva decat la rasetele si strigatele de bucurie pe care le auzeam de afara. Si muzica...muzica era dumnezeiasca! Ma facea sa uit si foamea, si durerea si tristetea acestei lumi.
M-am ridicat in picioare si am incercat sa intrezaresc printr-o crapatura a usii ce se intampla afara ..sa vad de unde venea toata bucuria aceea, sa zaresc trompetistii, fanfara, sa vad cine batea toba atat de ritmat, sa zaresc multimea vesela de oameni pe care o presimteam in apropiere...Dar n-am vazut nimic . Nimic din toate astea. In fine, nimic impresionant. Numai un barbat.
Un barbat scund si slabanog stand mandru in praf.
Am auzit zavorul usii tragandu-se inapoi . Usa s-a deschis larg cu un scrasnet de rugina. Soarele m-a izbit drept in ochi si m-a orbit pentru cateva momente.. In confuzia creata am alergat afara din cameruta mea si am auzit inca o data strigatele multimii. Cand am redeschis ochii am vazut oamenii. Mai multi oameni decat am vazut vreodata in viata mea. Mult mai multi oameni decat mi-am imaginat vreodata ca ar exista pe fata pamantului. Si toti erau adunati in jurul meu. Ca un zid. Si ma priveau curiosi dansand si strigand. Toti petreceau in jurul meu. Toti erau fericiti si radeau. Toti, cu exceptia unuia.
A omului care statea singur in praf.
Pieptul ii era umflat si privirea lui ma sfida.
Omul acela...
Privirea aceea...
Dimineata aceea...
M-am apropiat de el mandru si increzator. M-am apropiat de el si l-am privit asa cum ma privea el. Barbatul statea singur in praf si ochii lui ma ardeau. Multimea a explodat in urale. Tobele au inceput sa bata tot mai tare si barbatul ma privea tot mai sfidator si mai arogant.
Apoi s-a facut liniste. Barbatul mi-a fluturat prin fata ochilor o fasie de carpa rosie. Bucata de panza tremura in bataia vantului ce ridica mici norisori de praf. Pieptul i se umfla tot mai tare in timp ce se apropia de mine.
Am tipat. Am vrut sa-l atentionez. Dar el se apropia tot mai mult. Tot mai mandru. Tot mai amenintator.
Mi-am aplecat fruntea si am alergat spre el cu toata furia mea. Dar inainte sa apuc macar sa-l ating...a disparut. Apoi am simtit o durere. Si am vazut picaturi de sange. Sangele meu.
Multimea urla tot mai tare. Durerea devenea tot mai insuportabila.
Apoi am zarit o sclipire metalica in lumina soarelui. O bucata de otel stralucea intre umerii mei.
Mi-am intors privirea spre usa prin care iesisem. Dar usa era zavorata in urma mea.
Apoi am inteles ca asta nu mai era un joc. Era o lupta. Cum au indraznit sa-si inchipuie ca as fi dat inapoi?!Ca as fi fugit sa ma ascund?!
Toate usile si toate zavoarele din lume sa fie larg deschise si eu n-as fugi din fata acestui barbat care sta stramb in praf cu palarioara lui penibila!
Imi aplec din nou fruntea si lovesc infuriat praful cu piciorul. Imi adun toate puterile si ma indrept cu toata viteza spre omuletul caraghios.
Din nou dispare! Si din nou durerea aceea ascutita. Si din nou sange. Tot mai mult sange. Fara sa ma opresc ma intorc si-l surprind pe omuletul caraghios cu palaria lui penibila stand cu spatele. Acum e al meu! In sfarsit! De ce n-a ramas printre oamenii fericiti din multime? De ce n-a ramas sa cante cu ei, sa danseze cu ei? De ce a trebuit omuletul asta caraghios sa distruga aceasta unica si speciala dimineata cu bravura lui prosteasca? Acum va regreta toate acestea...
Multimea urla si ma incurajeaza...
Deodata simt o sulita strapungandu-mi gatul.
Un omulet in costum de hartie colorata a aruncat sulita...
A venit sa-l salveze pe barbatul insolent cu palarioara lui stupida...
Gust praful...
Ma doare...
Multimea urla din ce in ce mai tare...
Tobele bat si trompetele suna...
Oameni fericiti se imbratiseaza dansand...
Trandafiri umezi cad in praful inrosit din jurul meu...
N-am stiut cat de bucurosi pot fi oamenii in jurul unui mormant ce se sapa...
E ultima lectie pe care o invat acum, cand mor...
Si, si , hombre, hombre
Baila, baila
Hay que bailar de nuevo
Y mataremos otros
Otras vidas, otros toros
Y mataremos otros
Venga, venga
Venga, venga a bailar...
Omule, omule
Danseaza, danseaza,
Hai sa dansam din nou...
Si sa ucidem altul...
O alta viata, un alt taur
Hai sa ucidem altul...
Pun si eu un TXT mai vechiut, K aici am si eu LOG
Întunericul vieţii…
Lângă tancul spulberat de o undă laser, un ghiocel plăpând apăru în fumul lăsat în urmă de războiul continu. Întunericul era puternic iar dincolo de liniştea sa o ultimă bucată de Lună se vedea pe cer. Ceea ce rămăsese din astrul nopţii avea asemănarea unei bucăţi triunghiulare de caşcaval mucegăit.
Rusu se sprijini de tancul distrus şi se uită spre bucata de caşcaval. Unde plecase restul… restul Lunii… restul vieţii… restul universului său. Barba sa lungă deja argintie concura cu pletele ce-i ajungeau până aproape de picioare.
-Unde a dispărut… ? - murmura el încet şi scoase dintr-un buzunar o hartă distrusă. Părea a fi o hartă a unui oraş... părea, dar literele erau şterse, dincolo de ele, totuşi înţelegea. Cu ochi destul de tineri o privi cu stăruinţă...: nimic... se pierdu pentru o secundă în propria minte şi se lăsă să alunece, pe pământul moale, lângă floare.
Faţa lui părea îmbătrânită dar ultima dată când văzuse un calendar aflase că abea de avea 45 de ani. Războiul începuse când el era încă în culmea pubertăţii, la 15 ani, viaţa lui se schimbase total... mai ales că se înrolase la o săptămână de la începutul luptelor. Nici nu mai ştia de ce izbucnise totul... îşi amintea doar de o deflagraţie mondială subită... o modificare a continentelor... o mişcare tectonică... cutremure... DA îşi amintea, oamenii nu vroiau să împartă pământul comform noilor aşezări continentale, îşi amintea cum o ţară intrase în război pentru 100 de metri de teren.... mândria idioţilor... se facuseră două tabere: funcţionaliştii, care erau de acord cu noile aranjări (pentru că aveau de câştigat); şi istoricii care doreau să revină în total la vechile teritorii (pentru că aveau de pierdut dacă nu). Acum îşi amintea clar totul, chiar şi distrugerea bazei lunare şi implicit a Lunii, nu ştia cărui idiot de general îi venise ideea avantajului strategic... Participase direct la distrugerea bazei, era oare personal responsabil ? nu... n-ar fi contat.. un om, NU... Dar totusi o lacrimă îi apăru pe obraz, înbătrânea, începuse să lăcrimeze la orice emoţie majoră, sentimentele şi aşa răvăşite în sufletul său, se amestecau într-un amalgam indescifrabil, mai ales când îşi aducea aminte.
Îşi uită toate temerile când observă ghiocelul lângă el... nu mai văzuse ceva frumos de... multă vreme. Îi atinse petalele albe, un pic înegrite de fumul destul de dens, dar respirabil, degetele lui atingeau floare absorbindu-i, parcă, frumuseţea, vioiciune, viaţa...Deodată o talpă călcă peste mâna sa osoasă si peste floare... Rusu se sperie un pic dar mâna nu-l durea, deşi nu ştia de ce... Îşi ridică privirea pentru a i-o întâmpina pe cea a unui tânăr de 16-17 ani. În privirea adolescentului se vedea aroganţa, iar statutul său impunător arăta o bădărănie inegalabilă...
-Tinere… ai călcat pe floare... – spuse Rusu lipsit de vlagă, un pic răguşit.
-Bătrâne, ce cauţi aici... spion nu ? – spuse tânărul parcă nebăgând în seamă afirmaţia lui Rusu. Îl luă încet de gulerul care pârâii - Ce cauţi aici mortule ? - Întrebă soldatul dinou.
-Caut... viaţa... – răspunse Rusu privind spre floarea distrusă.
-Ce ai înebunit... ? – însă tânărul nu se gândea decât la un generator subnuclear, singurul care ar fi putut să careeze oameni... deci viaţă.
Îl lăsă pe Rusu jos şi începu să se gândeasă la şansele ca unul să mai egziste...: Bătrânul delirează, nu are cum, bombardamentul inamicilor a fost cumplit, un generator subnuclear se vede de la o poştă... sau dacă... mamă, ar trebui să chem baza, pentru întăriri, pentru un vehicul...dar nu... voi merge cu babalâcul, voi deveni ofiţer....DA.Râse ca un bădăran, observă, că bătrânul devenise lucid şi se ridicse in picioare.
-Scuză-mă, dar intru uneori în transe....idioate. ! – Rusu părea mai calm ca niciodată, şi mult mai stăpân pe sine.
-DA… oricum, spuneai ceva de un creator de viaţă.... de unde şti că mai egzistă...?
- Păi am o hartă veche a oraşului... – scoase din buzunar, şi i-o arătă soldatului – uite, aici, - arătă cu degetul către un semn de pe hartă care semăna cu o cheie robotică – aş fi mers singur dar am compasul nemodificat, şi nu pot găsi nimic...
-Şi de unde şti ca egzistă ? Că nu a fost dărâmată la marele bombardament… ?
-Păi eram locotenent la o patrulă a armatei… şi atunci am văzut-o prima dată… da a trebuit să evacuăm şi nu am avut timp să investighez…
Soldatul luă o pozitie de drepţi regulamentară, ca la carte, şi spuse:
-Plutonier Dinos Mareş... îmi permiteţi sa îmi cer scuze datărită comportamentului meu abuziv...
-Stai calm... – Rusu râse pe sub barbă – în ziua distrugerii companiei mele, a 12a din armata a 2a, eram programat să fiu executat... atunci am fugit şi de gloaţele noastre şi de gloanţele lor.
-Dacă găsim ce căutăm... nu vei mai avea probleme cu armata – Dinos se şterse pe frunte – am mai rămas 3000 de oameni în toată armata funcţionalistă… cu tot cu vreo 500 de generali, mareşali, şi alte lepădături fricoase, care nu au pus mâna în viaţa lor pe o armă…
-Bine că ştiu... hai să mergem... încotro... – spuse Rusu aproape neatent la datele furnizate de plutonier.
Dinos îşi scoase compasul său modoficat şi-l examină, împreună cu harta... Arătă cu degetul spre partea in care trebuiau să meargă. O porniră la drum dar bucata de caşcaval, era încă departe de a dispărea. Rusu observă că Dinos facea parte din brigada înflăcăraţilor, adică cei ce aveau aruncătoare de flăcări. Îşi dădu seama cât de mult se micşoraseră armatele, la început un înflăcărat în patrulare era urmat de cel puţin doi infanterişti, pentru că deşi aruncătorul de flăcări era o unealtă enorm de puternică, avea o rază scurtă de acţiune.
Soarele puternic, străluci după o vreme pe cerul albastru, era o zi frumoasă, proabil era vară. Totusi, odată cu apariţia soarelui peisajele murbide, distruse de razboi, apărură mai proeminent în ochii lui Rusu. Mirosul de carne arsă... carne de om, devenea un lucru normal. În depărtare se auzi un tunet, provenit de la un mutator, apoi nişte ţipete disperate de moarte, apoi iarăşi linişte. Rusu parcă se trezise într-o lume a pierzaniei, neştiind de ce nu remarcase până acum mirosul, sunetele, priveliştile, probabil pentru că se afla prea aproape de finalul căutării si nu era sigur ca vreuna din armate ar fi gata să primeasca ceea ce el vrea să descopere.
Bucăţica de caşcaval reapăru timidă pe bolta cerească, deşi încă era lumină afară. Rusu, totuşi, se aşeză la baza unui zid pe jumătate distrus.
-Hai bătrâne... mai avem puţin... ajungem. – spuse Dinos, încercând să-l ridice în picioare pe Rusu.
-Nu mai pot… stăm aici peste noapte şi mâine mergem... -
reuşi să îndruge acesta, lipsit de vlagă.
-Dar poate până mâine… fie… cum zici tu.
Soarele reapăru sfios de după nişte fiare contorsionate, dar Dinos era deja în picioare, îl zgâlţâi un pic pe Rusu pentru a-l trezi, din somnul destul de adânc, şi-şi continuară drumul... O clădire destul de mare se vedea la orizont, deabea o puteau distinge, dincolo de movile de beton şi fier, dar ştiau că acela era locul în care trebuiau să ajungă. Acelaş miros murbid, înfiorător, aceleaşi sunete de moarte, venite de la cele două armate muribunde, şi ei mergeau, mergeau fără nici un gând de război...
Ajunseră în final la clădirea aproape neatinsă de rachete, sau bombe, acolo, unde dupa o uşă mare ei trebuiau să găsească... viaţa. Rusu tresărea de fericire, de bucuria de a-şi readuce viaţa în suflet. Deschise cu emţie uşa grea, înţepenită după atâta vreme de nefolosinţă, şi dincolo de ea se găsea o privelişte de nemărginit, o frumseţe inimaginabilă pentru ochii lui Rusu: rafturi pline de cărţi, rafturi, umplute de singurele lucruri care aduceau viaţa adevărată, rafturi ce se duceau până dincolo de tavan, ticsite de cărţi învelite în piele, îngrijite în decursul anilor. Le atinse tocurile, erau toate în ordine alfabetică şi literară, simţea viaţa ce se găsea dincolo de paginile îngălbenite de vreme, simţea fiorul vieţii revenind în el, dinou, la fel ca atunci când atinsese giocelul... la fel ca atunci când nu era război.
Deodată Dinos îl prinse de guler şi-l ridică un pic de la sol...
-Unde e reactorul subnulcear moşule... unde ? dincolo de rafturile astea ?
Îl lăsă pe Rusu jos, cu violenţăşi începu să arunce cărţile din rafturi, încercând să găsească, reactorul, singurul care mai putea aduce soldaţi funcţinalişti... arunca carte după carte din rafturi... Rusu era copleşit de o durere moartă, vroia să acţioneze dar ştia că nu avea nici o şansă... totuşi, îşi strânse energia pentru un atac, şi sări spre gâtul tânărului... Dinos observă, se întoarse, şi dintr-o mişcare a mâini îl aruncă pe Rusu dincolo de uşa bibleotecii, afară, aruncă după acesta o carte care-l lovi în faţa, şi aşa plină de sânge.
-Vreai viaţă moşule ?? Na Moarte !! – Se auzi un râs puternic, malefic, apoi suntul înfiorător al deschiderii unui aruncător de flăcări, sunetul unui jet de flăcări... totul murise în acea secundă totul pierii pentru Rusu. Înebuni, lângă bilbeteca în flăcări, începu să plângă, nervii îi cedaseră... dar observă, carte aruncataă de Dinos spre el, o ridică din praful îmbibat cu propriul sânge deschise coperta şi începu să citească:
-Biblia sau Sfânta Scriptură – citi ca pentru el...
Întunericul vieţii…
Lângă tancul spulberat de o undă laser, un ghiocel plăpând apăru în fumul lăsat în urmă de războiul continu. Întunericul era puternic iar dincolo de liniştea sa o ultimă bucată de Lună se vedea pe cer. Ceea ce rămăsese din astrul nopţii avea asemănarea unei bucăţi triunghiulare de caşcaval mucegăit.
Rusu se sprijini de tancul distrus şi se uită spre bucata de caşcaval. Unde plecase restul… restul Lunii… restul vieţii… restul universului său. Barba sa lungă deja argintie concura cu pletele ce-i ajungeau până aproape de picioare.
-Unde a dispărut… ? - murmura el încet şi scoase dintr-un buzunar o hartă distrusă. Părea a fi o hartă a unui oraş... părea, dar literele erau şterse, dincolo de ele, totuşi înţelegea. Cu ochi destul de tineri o privi cu stăruinţă...: nimic... se pierdu pentru o secundă în propria minte şi se lăsă să alunece, pe pământul moale, lângă floare.
Faţa lui părea îmbătrânită dar ultima dată când văzuse un calendar aflase că abea de avea 45 de ani. Războiul începuse când el era încă în culmea pubertăţii, la 15 ani, viaţa lui se schimbase total... mai ales că se înrolase la o săptămână de la începutul luptelor. Nici nu mai ştia de ce izbucnise totul... îşi amintea doar de o deflagraţie mondială subită... o modificare a continentelor... o mişcare tectonică... cutremure... DA îşi amintea, oamenii nu vroiau să împartă pământul comform noilor aşezări continentale, îşi amintea cum o ţară intrase în război pentru 100 de metri de teren.... mândria idioţilor... se facuseră două tabere: funcţionaliştii, care erau de acord cu noile aranjări (pentru că aveau de câştigat); şi istoricii care doreau să revină în total la vechile teritorii (pentru că aveau de pierdut dacă nu). Acum îşi amintea clar totul, chiar şi distrugerea bazei lunare şi implicit a Lunii, nu ştia cărui idiot de general îi venise ideea avantajului strategic... Participase direct la distrugerea bazei, era oare personal responsabil ? nu... n-ar fi contat.. un om, NU... Dar totusi o lacrimă îi apăru pe obraz, înbătrânea, începuse să lăcrimeze la orice emoţie majoră, sentimentele şi aşa răvăşite în sufletul său, se amestecau într-un amalgam indescifrabil, mai ales când îşi aducea aminte.
Îşi uită toate temerile când observă ghiocelul lângă el... nu mai văzuse ceva frumos de... multă vreme. Îi atinse petalele albe, un pic înegrite de fumul destul de dens, dar respirabil, degetele lui atingeau floare absorbindu-i, parcă, frumuseţea, vioiciune, viaţa...Deodată o talpă călcă peste mâna sa osoasă si peste floare... Rusu se sperie un pic dar mâna nu-l durea, deşi nu ştia de ce... Îşi ridică privirea pentru a i-o întâmpina pe cea a unui tânăr de 16-17 ani. În privirea adolescentului se vedea aroganţa, iar statutul său impunător arăta o bădărănie inegalabilă...
-Tinere… ai călcat pe floare... – spuse Rusu lipsit de vlagă, un pic răguşit.
-Bătrâne, ce cauţi aici... spion nu ? – spuse tânărul parcă nebăgând în seamă afirmaţia lui Rusu. Îl luă încet de gulerul care pârâii - Ce cauţi aici mortule ? - Întrebă soldatul dinou.
-Caut... viaţa... – răspunse Rusu privind spre floarea distrusă.
-Ce ai înebunit... ? – însă tânărul nu se gândea decât la un generator subnuclear, singurul care ar fi putut să careeze oameni... deci viaţă.
Îl lăsă pe Rusu jos şi începu să se gândeasă la şansele ca unul să mai egziste...: Bătrânul delirează, nu are cum, bombardamentul inamicilor a fost cumplit, un generator subnuclear se vede de la o poştă... sau dacă... mamă, ar trebui să chem baza, pentru întăriri, pentru un vehicul...dar nu... voi merge cu babalâcul, voi deveni ofiţer....DA.Râse ca un bădăran, observă, că bătrânul devenise lucid şi se ridicse in picioare.
-Scuză-mă, dar intru uneori în transe....idioate. ! – Rusu părea mai calm ca niciodată, şi mult mai stăpân pe sine.
-DA… oricum, spuneai ceva de un creator de viaţă.... de unde şti că mai egzistă...?
- Păi am o hartă veche a oraşului... – scoase din buzunar, şi i-o arătă soldatului – uite, aici, - arătă cu degetul către un semn de pe hartă care semăna cu o cheie robotică – aş fi mers singur dar am compasul nemodificat, şi nu pot găsi nimic...
-Şi de unde şti ca egzistă ? Că nu a fost dărâmată la marele bombardament… ?
-Păi eram locotenent la o patrulă a armatei… şi atunci am văzut-o prima dată… da a trebuit să evacuăm şi nu am avut timp să investighez…
Soldatul luă o pozitie de drepţi regulamentară, ca la carte, şi spuse:
-Plutonier Dinos Mareş... îmi permiteţi sa îmi cer scuze datărită comportamentului meu abuziv...
-Stai calm... – Rusu râse pe sub barbă – în ziua distrugerii companiei mele, a 12a din armata a 2a, eram programat să fiu executat... atunci am fugit şi de gloaţele noastre şi de gloanţele lor.
-Dacă găsim ce căutăm... nu vei mai avea probleme cu armata – Dinos se şterse pe frunte – am mai rămas 3000 de oameni în toată armata funcţionalistă… cu tot cu vreo 500 de generali, mareşali, şi alte lepădături fricoase, care nu au pus mâna în viaţa lor pe o armă…
-Bine că ştiu... hai să mergem... încotro... – spuse Rusu aproape neatent la datele furnizate de plutonier.
Dinos îşi scoase compasul său modoficat şi-l examină, împreună cu harta... Arătă cu degetul spre partea in care trebuiau să meargă. O porniră la drum dar bucata de caşcaval, era încă departe de a dispărea. Rusu observă că Dinos facea parte din brigada înflăcăraţilor, adică cei ce aveau aruncătoare de flăcări. Îşi dădu seama cât de mult se micşoraseră armatele, la început un înflăcărat în patrulare era urmat de cel puţin doi infanterişti, pentru că deşi aruncătorul de flăcări era o unealtă enorm de puternică, avea o rază scurtă de acţiune.
Soarele puternic, străluci după o vreme pe cerul albastru, era o zi frumoasă, proabil era vară. Totusi, odată cu apariţia soarelui peisajele murbide, distruse de razboi, apărură mai proeminent în ochii lui Rusu. Mirosul de carne arsă... carne de om, devenea un lucru normal. În depărtare se auzi un tunet, provenit de la un mutator, apoi nişte ţipete disperate de moarte, apoi iarăşi linişte. Rusu parcă se trezise într-o lume a pierzaniei, neştiind de ce nu remarcase până acum mirosul, sunetele, priveliştile, probabil pentru că se afla prea aproape de finalul căutării si nu era sigur ca vreuna din armate ar fi gata să primeasca ceea ce el vrea să descopere.
Bucăţica de caşcaval reapăru timidă pe bolta cerească, deşi încă era lumină afară. Rusu, totuşi, se aşeză la baza unui zid pe jumătate distrus.
-Hai bătrâne... mai avem puţin... ajungem. – spuse Dinos, încercând să-l ridice în picioare pe Rusu.
-Nu mai pot… stăm aici peste noapte şi mâine mergem... -
reuşi să îndruge acesta, lipsit de vlagă.
-Dar poate până mâine… fie… cum zici tu.
Soarele reapăru sfios de după nişte fiare contorsionate, dar Dinos era deja în picioare, îl zgâlţâi un pic pe Rusu pentru a-l trezi, din somnul destul de adânc, şi-şi continuară drumul... O clădire destul de mare se vedea la orizont, deabea o puteau distinge, dincolo de movile de beton şi fier, dar ştiau că acela era locul în care trebuiau să ajungă. Acelaş miros murbid, înfiorător, aceleaşi sunete de moarte, venite de la cele două armate muribunde, şi ei mergeau, mergeau fără nici un gând de război...
Ajunseră în final la clădirea aproape neatinsă de rachete, sau bombe, acolo, unde dupa o uşă mare ei trebuiau să găsească... viaţa. Rusu tresărea de fericire, de bucuria de a-şi readuce viaţa în suflet. Deschise cu emţie uşa grea, înţepenită după atâta vreme de nefolosinţă, şi dincolo de ea se găsea o privelişte de nemărginit, o frumseţe inimaginabilă pentru ochii lui Rusu: rafturi pline de cărţi, rafturi, umplute de singurele lucruri care aduceau viaţa adevărată, rafturi ce se duceau până dincolo de tavan, ticsite de cărţi învelite în piele, îngrijite în decursul anilor. Le atinse tocurile, erau toate în ordine alfabetică şi literară, simţea viaţa ce se găsea dincolo de paginile îngălbenite de vreme, simţea fiorul vieţii revenind în el, dinou, la fel ca atunci când atinsese giocelul... la fel ca atunci când nu era război.
Deodată Dinos îl prinse de guler şi-l ridică un pic de la sol...
-Unde e reactorul subnulcear moşule... unde ? dincolo de rafturile astea ?
Îl lăsă pe Rusu jos, cu violenţăşi începu să arunce cărţile din rafturi, încercând să găsească, reactorul, singurul care mai putea aduce soldaţi funcţinalişti... arunca carte după carte din rafturi... Rusu era copleşit de o durere moartă, vroia să acţioneze dar ştia că nu avea nici o şansă... totuşi, îşi strânse energia pentru un atac, şi sări spre gâtul tânărului... Dinos observă, se întoarse, şi dintr-o mişcare a mâini îl aruncă pe Rusu dincolo de uşa bibleotecii, afară, aruncă după acesta o carte care-l lovi în faţa, şi aşa plină de sânge.
-Vreai viaţă moşule ?? Na Moarte !! – Se auzi un râs puternic, malefic, apoi suntul înfiorător al deschiderii unui aruncător de flăcări, sunetul unui jet de flăcări... totul murise în acea secundă totul pierii pentru Rusu. Înebuni, lângă bilbeteca în flăcări, începu să plângă, nervii îi cedaseră... dar observă, carte aruncataă de Dinos spre el, o ridică din praful îmbibat cu propriul sânge deschise coperta şi începu să citească:
-Biblia sau Sfânta Scriptură – citi ca pentru el...
Lumea lui Ben Ami (short hot story SF)
D(o)ar ZEI!
by Ben Ami
„Tu iartă...
Lasă-l să curgă în mine şi scaldă...
Scaldă-mi tot trupul în violetul sentimentelor tale,
Cu roşii scântei, pe buze aprinde-mi dulcea Culoare,
Strânge-te în juru-mi... cu albastra-ţi Lumină
Ca Sufletul meu în adâncul Zeiţei să vină!”
Ela1
În clipa în care m-am trezit am inceput sa inteleg. Fără pic de logică, de raţiune. Ştiam pur şi simplu. I se putea întâmpla oricui. Mi se întâmplase mie.
Părea ceva neverosimil. Nu conteneam să mă întreb… de ce tocmai eu? Înainte fusesem ca oricare altul. Normal, fără doar şi poate. De atunci însă, trecuseră câteva ore bune şi nu încetam să mă minunez aflând noi şi noi lucruri. Lumea prinsese culoare, părea alta. Eu eram altul. Aveam impresia că cineva o făcuse dinadins. Ca să mă deruteze, să profite de tainele sufletului meu.
Parcă nefiind îndeajuns de straniu, îmi mai veneau şi tot felul de gânduri ciudate. Toată copilăria mea fusese aruncată undeva, departe, într-o ladă de gunoi. Dar, oare, avusesem o copilărie? Nu mă pomenisem dintr-odată matur? Îmi era frică.
Nu era bine să fii matur. Asta am aflat-o de la EI. De la ZEI.
Stăteam ascuns în realul acela imens bântuit de viziuni înşelătoare şi le ascultam vocile. Le interpretam iluziile. În felul meu… Nu trebuia neapărat să cred că visez, dar aş fi preferat să fi fost aşa. Multe zgomote se zvârcoleau prin preajmă, iar EI – ca un făcut – vorbeau numai prostii. Cel puţin atunci, eu aşa credeam!
Erau doi ZEI maturi. ZEIŢA Pepsica – îmi aducea aminte de cineva, dar nu eram prea sigur, fiindcă nu erau amintirile mele – şi ZEUL Cocacol.
ZEIŢA era o frumoasă… Mi-ar fi plăcut să împărtăşim iluzii. Să-i miros de aproape parfumul violet care mă înnebunise încă din prima clipă. Să-i fac puţină curte.
Lumea LOR m-a atras uşor. Am alunecat pe luciul unui real împodobit cu simboluri magice. Erau atât de diferiti, gândirea lor era atât de complicată! Era de parcă cu asta îmi imaginasem din totdeauna că voi avea de-a face. Oriunde m-aş fi dus şi orice aş fi făcut întâlneam glasurile LOR. Simţeam tot. Când am fost chemat la împărtăşirea întru organic am avut impresia că iluzia s-a frânt. Dar era doar o părere. Continuam să le înregistrez – fără să depun nici cel mai mic efort – toate dialogurile… Chiar şi iluziile.
Cred că abia atunci a început să mi se facă cu adevărat albastru. Când mi-am dat seama că, deşi sperasem – în adâncul sufletului – să fie un vis urât, realitatea se transforma într-o deziluzie. Mă invadase o ceaţă albă, lipicioasă, prin care-mi era imposibil să mă orientez. Cuvintele o străbăteau şi continuau să-mi râcâie intimitatea cu gheruţele lor mici de gheaţă… Reuşeau să mă înspăimânte.
După ce m-am împărtăşit întru organic, m-am izolat din nou de grup. Remarcaseră apatia mea, lipsa de zel.
Nu i-am contrazis când m-au etichetat ca rezidual. Aveau dreptate mai mult decât îşi puteau închipui. Numai că uneori nu-i mai puteam suporta, nu le mai răbdam senzaţiile de culoare putredă… Toată viaţa şi-o petreceau imaginând viziuni, pe care le descompuneau, mai apoi, în doar câteva adieri fără de importanţă. Jocuri pervertite de imagini hipnagogice. Aiureli hrănitoare de iluzii. Suflete minuscule…
Mi-am închipuit că – după tot ce făcusem pentru grup cu o zi mai înainte – meritam puţină intimitate. Dar, oare ce făcusem cu o zi mai înainte?
Amintirile mi se târau prin fisurile sufletului. Mă smulgeau din arborele neamului meu neştiutor, din trunchiul comun al grupului. Îmi îngreunau starea – presupunând că mai aveam vreuna - care-mi împăca temerile apărute pe marginea abisului… unde-mi pierdusem cumpătul.
Mă simţeam teribil de singur, de refuzat.... Deşi nu ştiam de ce, de către cine sau în ce fel. Vroiam să pun ordine în senzaţiile care-mi tot pătrundeau în minte. Aveam disperată nevoie de o stare de dragoste. Doream să fiu ajutat, înţeles, tratat cu respect. Chiar şi cu teamă. Ori asta era ceva cu totul nou pentru mine.
*
Nu toate ideile LOR erau inteligibile. Unele nu aveau nici măcar o mică adiere de aşa ceva. Nu reuşeau să-mi comunice nimic din care să pot înnebuni. Continuam să absorb senzaţiile, pregătindu-mă pentru clipa când le-aş fi putut integra într-o structură oarecare. Lipsea însă dorinţa. Nu ştiu de ce încă n-o invitase nimeni.
*
Nicăieri în real nu se face corelaţia între masa corpului (orice ar însemna acest termen) şi coeficientul de inteligenţă. Sunt stupefiat. Am dedus că radioul este un aparat de măsură al unei realităţi inventate?
Religia lor se numeşte Look. Am înţeles că, uneori, se închină prea mult la idoli, aceasta fiind şi cauza unor stări penibile. O sectă foarte puternică, cu enorm de mulţi adepţi, care se ghidau dupa principiul “Descurcate prin orice mijloace!” aveau sloganul: “Doar ZEI!”. Unul dintre simpatizanţii acestei adevărate filozofii este şi ZEUL Cocacol. N-am înţeles de ce, fiindcă nu zâmbeşte niciodată, ori ăsta a rămas (de mult timp) semnul LOR distinctiv… Aşa am auzit la radio.
Şi la EI, ca şi la noi dealtfel, religia rămâne baza de la care porneşti atunci când încerci să coagulezi o imagine de ansamblu. Diferenţa este că la noi idolii sunt întotdeauna întorşi în primordial, pe când la EI sunt ZEI lideri politici. Am rămas nedumerit, cu mintea însemnată de stupoare! Se ghidează după orice altceva în afară de inteligenţă. Chiar orice altceva!
*
E tare ciudat că-i mai numesc ZEI. Este ca o boală care atacă mintea suprasaturată de iluzii.
Îmi amintesc senzaţiile dragului meu părinte: “- Ţepos mic, lumea noastră (întotdeauna se înfierbânta când amintea asta) e făcută cum nu se poate mai bine (însă eu nu-i dădeam dreptate). Va veni şi ziua când noi vom conduce destinele marelui real, ziua când ZEII (aproape şoptea) se vor prăbuşi sub dărâmăturile propriei religii (însă eu nu înţelegeam). Vor fi striviţi precum grupurile care nu păstrează fărâma de nebunie!”. Aşa-mi adia, era un înţelept! Fără de număr erau cei care-i cereau adierea nebuniei. Într-o mulţime de iluzii se înfierbântau cu toţii. Nu ştiu să fii refuzat pe cineva. Nu simţea albastru, era un supravieţuitor. “Direct responsabil pentru destinul grupului său”, incantau cu toţi. “Un mare înţelept!”, intonaseră, până la întoarcerea sa în primordial, responsabilii grupurilor din volburile învecinate.
*
Azi, în timp ce concepeam o stare de dragoste cu frumoasa grupului din volbura tânără, iluziile îmi fugeau la ZEIŢA Pepsica.
La început mă amuzau imaginile care mi se suprapuneau peste starea de dragoste. Apoi mi s-a făcut ruşine, iar durerea aceea întunecată s-a împrăştiat prin toată fărâma mea de nebunie.
Când îmi dezmierdam partenera închipuiam buclele ZEIŢEI căzând peste umerii rotunzi şi parfumul violet învelindu-mi patima din suflet cu o crustă subţire, de gheaţă roşie.
Trebuie să mă abţin. Să nu care cumva să afle şi ceilalţi ce cred despre EA. M-ar putea considera rezidual pentru conducerea grupului, ori al ritualului de împărtăşire a cunoaşterii întru organic. Să mă evite şi chiar să mă izgonească în volburile necunoscute ale marelui real…
Tot ce înseamnă destin – iar termenul n-are sens fără apropierea lui de viitor – este considerat bizar (noţiune preluată inconştient tot de la ZEI) şi poţi să-ţi structurezi singur taine pentru jocurile halucinante ale grupului. Nimeni nu te poate ajuta să stăpâneşti acel strop de adiere primordială, de nebunie.
Tainele adierii de supravieţuire sunt sfinte! Când mă voi apropia de marginea existenţei reale, voi permite iluziilor să adie liber. Dincolo de limitele tuturor volburilor… S-ar putea ca abia atunci să pot inversa iluzii… Deşi n-ar mai însemna mare lucru!
Nu aşa se răsuceşte realul. Nimeni nu-ţi răscoleşte iluziile ca să-ţi înţeleagă adierile. Oricât de pătruns ai fi de esenţa supravieţuirii ZEILOR.
Adevărul iluziilor şi al senzaţiilor, al tuturor imaginilor hipnagogice trebuie impus sub ameninţarea întoarcerii premature în primordial. Eventual, în cel al ZEILOR… adică, niciunde! Cum aş putea ieşi la suprafaţa propriei mele realităţi îmbâcsite de taine mincinoase şi iluzii stupide? O, dulce blasfemie!
Îmi pun întrebări la care răspund singur. Nimic nu-mi ajunge, nu mă-nnebuneşte…
*
S-a făcut noapte! ZEII pot face lumină sau întuneric,…însă nu văd în întuneric. De aceea au închipuit jocul cu întrerupătorul… cel mai stupid joc pe care l-au putut imagina. Uneori mă mint că le sunt superior, doar pentru că nu fac distincţia netă între lumină şi întuneric. Ca EI…
Conducătorul grupului din volbura tânără m-ar evita dacă m-ar simţi imaginandu-mi asta. Este un fanatic al iluziilor. Senzaţia pe care o adie, ori de câte ori faci imprudenţa să nu-l eviţi, este culoare putredă... Descompunere organică… “Dacă te poate trimite în primordial, chiar şi în mod inconştient, îţi poate fi şi ZEU!” adie descompusul ăla. Mi se pare o inepţie. Asta nu este filozofie. Orice ţepos mic poate concentra, apoi respinge în real, o senzaţie cu mult mai elaborată. Mai inteligentă. Îmi doresc să-i dezvălui amănunte ale unei întâlniri cu ZEIŢA, să-i adii…”Azi am mângâiat-o pe Pepsica! Cum de n-am trecut pragul realului în timp ce imaginam o stare de dragoste?”… Bietul descompus, ar putea turba înainte de a-i termina iluzia… Jocul nefiresc nervilor l-am aflat de la EA, îl adia obsesiv imediat ce ZEUL Cocacol dispărea în marele real… “Poate să turbeze maică-ta!”, adia frumoasa, şi-am zis că-i joc. Simţeam cum creşte nebunia-n mine. Oare se hotărâse să-mi deschidă calea spre înţelegerea sfintelor taine?
*
Până astăzi, ZEUL mi s-a părut a fi un organic responsabil pentru micul său grup. Chiar dacă nu zâmbeşte (ca idolul LUI) gândurile, care altă dată îmi trezeau iluzii străine de real, îi defineau cu precizie profilul moral (cum spun EI). Ştiam că este gelos şi afemeiat - atuurile unui responsabil chiar şi în lumea mea – dar nu credeam că poate agresa organicul frumoasei Pepsica. I-a zis…”Uite, ai grijă de palma asta!”, după care a lovit-o.
Multe ore au trecut de atunci, dar ZEIŢA tot mai are lacrimi în ochi.
Să fie tot un joc sau prăbuşirea de care-mi transmisese dragul meu părinte?
M-am străduit să-i adii iluzii violete, să-i alin acea stare întunecată. N-am reuşit! Pentru prima dată în viaţă am înţeles neputinţa – senzaţie albastră înecându-mi mintea într-un ocean primordial. Pentru mult timp… nu voi mai putea închipui o stare de dragoste cu frumoasa din volbura tânără.
*
Au trecut trei zile de când tot încerc să comunic cu EA. Este telepatie, abia am aflat. Sunt multe cuvinte (ciudată noţiune) care încep cu tele-… Le aflu de la radio.
Nu bănuisem că supravieţuiesc cu greu. Că peste tot - în marele real – sunt războaie, foamete şi boli. Că mor cu milioanele… Am avut iluzii reziduale când am înţeles cât de mulţi sunt. Mă înşelasem în fiecare zi a existenţei mele. Învăţăturile înţelepţilor nebuni erau incomplete. Adierile altor grupuri nu conţineau niciodată atâtea informaţii. De când am înţeles asta… nu trece o zi fără să-mi îmbogăţesc iluziile despre marele real.
*
Nebunia-mi întrece orice îşi mai poate închipui vreunul din neamul meu. Istoria ZEILOR se întinde pe o perioadă de timp incomparabil mai mică decât a istoriei noastre. Înseamnă că sunt veniţi din realul unui alt primordial (al unei alte planete, cum spun ei). Cum altfel poate fi, dacă-şi refulează iluziile mişcătoare în filme, dacă le înregistrează în cărţi.
Poate că-s tot jocuri, însă volburile închipuite de ei sunt altfel şi alte ZEITĂŢI le stăpânesc…
*
Astăzi am consolidat trunchiul grupului devenind conducător, însă nu a fost aşa cum îmi imaginam altădată. N-au ţinut cont de una dintre tainele sfinte – frumoasa din volbura tânără nu s-a alăturat încă grupului. Şi-au închipuit că mă evită, iar eu nu le-am adiat că lucrurile stau, de fapt, exact invers!
Peste un timp, profitând de noua situaţie, m-am apucat, cu infinită grijă pentru detalii, să le închipui tot ceea ce cunoşteam despre ZEI. Tăcerea care s-a lăsat la ultima adiere a împărtăşirii cunoaşterii întru organic a fost începutul arborelui de glorie al neamului meu. Cel mai nebun înţelept din istoria întregului primordial tocmai le deschisese calea către stele. Volburile tuturor primordialelor aşteptau stăpânirea noilor ZEI… Dar tot nu eram împăcat!
Mi-am părăsit grupul neobservat de nimeni. Frumoasa mea Pepsica îmi stăpânea senzaţiile roşii, dorinţele violete toate. Vroiam să-i comunic cuvinte. Să-mi manifest nebunia. Să-i explic cum radioul o minte, să-i adii că nuclearii, cei mai nebuni ZEI lideri politici sunt… în primejdie…
Blasfemie, taină sfântă a primordialului!
*
O iubeam. Cu o noapte în urmă îi sărutasem violetele pieptului. Adiasem cuvinte poezii, violete şi roşii. Lăsasem iluziile albastre să-mi sfredelească sufletul de trădător. Pentru o clipă spărsesem lanţurile primordialului şi mă amăgisem cu libertatea organicului EI. O mirosisem, îi învelisem coapsele cu răsuflările mele pătimaşe.
Acum mă grăbeam s-o întâlnesc. Să lupt împotriva celui ce-mi tortura frumoasa.
Mi-am ales momentul cu grijă. EI mâncau în tăcere, fiecare la un capăt al mesei, fiecare cu iluziile-gânduri bine ascunse între aşchii de suflet.
Atunci EL mi-a aruncat o privire. M-ar fi ignorat ca şi până atunci… dacă nu i-aş fi închipuit o iluzie adusă din primordial. Bietul Cocacol… Nu şi-a dat seama. Când a făcut-o atentă la apariţia mea, Pepsica a început să ţipe.
Ridicându-mă de la masă… am sărit în faţa EI şi, inversând iluzia, am răsucit realul pe cealaltă faţă!
Satisfăcut pentru prima oară cu adevărat, m-am rotit înspre Pepsica şi am cuprins-o în braţe.
Cât de roşie era!…
Am vrut s-o sărut, dar, pentru o clipă, am ezitat. Aveam atâtea să-i spun şi totuşi… strălucirea din ochii ei… mi-a adus aminte - mai întâi - de frumoasa părăsită în volbura tânără.
D(o)ar ZEI!
by Ben Ami
„Tu iartă...
Lasă-l să curgă în mine şi scaldă...
Scaldă-mi tot trupul în violetul sentimentelor tale,
Cu roşii scântei, pe buze aprinde-mi dulcea Culoare,
Strânge-te în juru-mi... cu albastra-ţi Lumină
Ca Sufletul meu în adâncul Zeiţei să vină!”
Ela1
În clipa în care m-am trezit am inceput sa inteleg. Fără pic de logică, de raţiune. Ştiam pur şi simplu. I se putea întâmpla oricui. Mi se întâmplase mie.
Părea ceva neverosimil. Nu conteneam să mă întreb… de ce tocmai eu? Înainte fusesem ca oricare altul. Normal, fără doar şi poate. De atunci însă, trecuseră câteva ore bune şi nu încetam să mă minunez aflând noi şi noi lucruri. Lumea prinsese culoare, părea alta. Eu eram altul. Aveam impresia că cineva o făcuse dinadins. Ca să mă deruteze, să profite de tainele sufletului meu.
Parcă nefiind îndeajuns de straniu, îmi mai veneau şi tot felul de gânduri ciudate. Toată copilăria mea fusese aruncată undeva, departe, într-o ladă de gunoi. Dar, oare, avusesem o copilărie? Nu mă pomenisem dintr-odată matur? Îmi era frică.
Nu era bine să fii matur. Asta am aflat-o de la EI. De la ZEI.
Stăteam ascuns în realul acela imens bântuit de viziuni înşelătoare şi le ascultam vocile. Le interpretam iluziile. În felul meu… Nu trebuia neapărat să cred că visez, dar aş fi preferat să fi fost aşa. Multe zgomote se zvârcoleau prin preajmă, iar EI – ca un făcut – vorbeau numai prostii. Cel puţin atunci, eu aşa credeam!
Erau doi ZEI maturi. ZEIŢA Pepsica – îmi aducea aminte de cineva, dar nu eram prea sigur, fiindcă nu erau amintirile mele – şi ZEUL Cocacol.
ZEIŢA era o frumoasă… Mi-ar fi plăcut să împărtăşim iluzii. Să-i miros de aproape parfumul violet care mă înnebunise încă din prima clipă. Să-i fac puţină curte.
Lumea LOR m-a atras uşor. Am alunecat pe luciul unui real împodobit cu simboluri magice. Erau atât de diferiti, gândirea lor era atât de complicată! Era de parcă cu asta îmi imaginasem din totdeauna că voi avea de-a face. Oriunde m-aş fi dus şi orice aş fi făcut întâlneam glasurile LOR. Simţeam tot. Când am fost chemat la împărtăşirea întru organic am avut impresia că iluzia s-a frânt. Dar era doar o părere. Continuam să le înregistrez – fără să depun nici cel mai mic efort – toate dialogurile… Chiar şi iluziile.
Cred că abia atunci a început să mi se facă cu adevărat albastru. Când mi-am dat seama că, deşi sperasem – în adâncul sufletului – să fie un vis urât, realitatea se transforma într-o deziluzie. Mă invadase o ceaţă albă, lipicioasă, prin care-mi era imposibil să mă orientez. Cuvintele o străbăteau şi continuau să-mi râcâie intimitatea cu gheruţele lor mici de gheaţă… Reuşeau să mă înspăimânte.
După ce m-am împărtăşit întru organic, m-am izolat din nou de grup. Remarcaseră apatia mea, lipsa de zel.
Nu i-am contrazis când m-au etichetat ca rezidual. Aveau dreptate mai mult decât îşi puteau închipui. Numai că uneori nu-i mai puteam suporta, nu le mai răbdam senzaţiile de culoare putredă… Toată viaţa şi-o petreceau imaginând viziuni, pe care le descompuneau, mai apoi, în doar câteva adieri fără de importanţă. Jocuri pervertite de imagini hipnagogice. Aiureli hrănitoare de iluzii. Suflete minuscule…
Mi-am închipuit că – după tot ce făcusem pentru grup cu o zi mai înainte – meritam puţină intimitate. Dar, oare ce făcusem cu o zi mai înainte?
Amintirile mi se târau prin fisurile sufletului. Mă smulgeau din arborele neamului meu neştiutor, din trunchiul comun al grupului. Îmi îngreunau starea – presupunând că mai aveam vreuna - care-mi împăca temerile apărute pe marginea abisului… unde-mi pierdusem cumpătul.
Mă simţeam teribil de singur, de refuzat.... Deşi nu ştiam de ce, de către cine sau în ce fel. Vroiam să pun ordine în senzaţiile care-mi tot pătrundeau în minte. Aveam disperată nevoie de o stare de dragoste. Doream să fiu ajutat, înţeles, tratat cu respect. Chiar şi cu teamă. Ori asta era ceva cu totul nou pentru mine.
*
Nu toate ideile LOR erau inteligibile. Unele nu aveau nici măcar o mică adiere de aşa ceva. Nu reuşeau să-mi comunice nimic din care să pot înnebuni. Continuam să absorb senzaţiile, pregătindu-mă pentru clipa când le-aş fi putut integra într-o structură oarecare. Lipsea însă dorinţa. Nu ştiu de ce încă n-o invitase nimeni.
*
Nicăieri în real nu se face corelaţia între masa corpului (orice ar însemna acest termen) şi coeficientul de inteligenţă. Sunt stupefiat. Am dedus că radioul este un aparat de măsură al unei realităţi inventate?
Religia lor se numeşte Look. Am înţeles că, uneori, se închină prea mult la idoli, aceasta fiind şi cauza unor stări penibile. O sectă foarte puternică, cu enorm de mulţi adepţi, care se ghidau dupa principiul “Descurcate prin orice mijloace!” aveau sloganul: “Doar ZEI!”. Unul dintre simpatizanţii acestei adevărate filozofii este şi ZEUL Cocacol. N-am înţeles de ce, fiindcă nu zâmbeşte niciodată, ori ăsta a rămas (de mult timp) semnul LOR distinctiv… Aşa am auzit la radio.
Şi la EI, ca şi la noi dealtfel, religia rămâne baza de la care porneşti atunci când încerci să coagulezi o imagine de ansamblu. Diferenţa este că la noi idolii sunt întotdeauna întorşi în primordial, pe când la EI sunt ZEI lideri politici. Am rămas nedumerit, cu mintea însemnată de stupoare! Se ghidează după orice altceva în afară de inteligenţă. Chiar orice altceva!
*
E tare ciudat că-i mai numesc ZEI. Este ca o boală care atacă mintea suprasaturată de iluzii.
Îmi amintesc senzaţiile dragului meu părinte: “- Ţepos mic, lumea noastră (întotdeauna se înfierbânta când amintea asta) e făcută cum nu se poate mai bine (însă eu nu-i dădeam dreptate). Va veni şi ziua când noi vom conduce destinele marelui real, ziua când ZEII (aproape şoptea) se vor prăbuşi sub dărâmăturile propriei religii (însă eu nu înţelegeam). Vor fi striviţi precum grupurile care nu păstrează fărâma de nebunie!”. Aşa-mi adia, era un înţelept! Fără de număr erau cei care-i cereau adierea nebuniei. Într-o mulţime de iluzii se înfierbântau cu toţii. Nu ştiu să fii refuzat pe cineva. Nu simţea albastru, era un supravieţuitor. “Direct responsabil pentru destinul grupului său”, incantau cu toţi. “Un mare înţelept!”, intonaseră, până la întoarcerea sa în primordial, responsabilii grupurilor din volburile învecinate.
*
Azi, în timp ce concepeam o stare de dragoste cu frumoasa grupului din volbura tânără, iluziile îmi fugeau la ZEIŢA Pepsica.
La început mă amuzau imaginile care mi se suprapuneau peste starea de dragoste. Apoi mi s-a făcut ruşine, iar durerea aceea întunecată s-a împrăştiat prin toată fărâma mea de nebunie.
Când îmi dezmierdam partenera închipuiam buclele ZEIŢEI căzând peste umerii rotunzi şi parfumul violet învelindu-mi patima din suflet cu o crustă subţire, de gheaţă roşie.
Trebuie să mă abţin. Să nu care cumva să afle şi ceilalţi ce cred despre EA. M-ar putea considera rezidual pentru conducerea grupului, ori al ritualului de împărtăşire a cunoaşterii întru organic. Să mă evite şi chiar să mă izgonească în volburile necunoscute ale marelui real…
Tot ce înseamnă destin – iar termenul n-are sens fără apropierea lui de viitor – este considerat bizar (noţiune preluată inconştient tot de la ZEI) şi poţi să-ţi structurezi singur taine pentru jocurile halucinante ale grupului. Nimeni nu te poate ajuta să stăpâneşti acel strop de adiere primordială, de nebunie.
Tainele adierii de supravieţuire sunt sfinte! Când mă voi apropia de marginea existenţei reale, voi permite iluziilor să adie liber. Dincolo de limitele tuturor volburilor… S-ar putea ca abia atunci să pot inversa iluzii… Deşi n-ar mai însemna mare lucru!
Nu aşa se răsuceşte realul. Nimeni nu-ţi răscoleşte iluziile ca să-ţi înţeleagă adierile. Oricât de pătruns ai fi de esenţa supravieţuirii ZEILOR.
Adevărul iluziilor şi al senzaţiilor, al tuturor imaginilor hipnagogice trebuie impus sub ameninţarea întoarcerii premature în primordial. Eventual, în cel al ZEILOR… adică, niciunde! Cum aş putea ieşi la suprafaţa propriei mele realităţi îmbâcsite de taine mincinoase şi iluzii stupide? O, dulce blasfemie!
Îmi pun întrebări la care răspund singur. Nimic nu-mi ajunge, nu mă-nnebuneşte…
*
S-a făcut noapte! ZEII pot face lumină sau întuneric,…însă nu văd în întuneric. De aceea au închipuit jocul cu întrerupătorul… cel mai stupid joc pe care l-au putut imagina. Uneori mă mint că le sunt superior, doar pentru că nu fac distincţia netă între lumină şi întuneric. Ca EI…
Conducătorul grupului din volbura tânără m-ar evita dacă m-ar simţi imaginandu-mi asta. Este un fanatic al iluziilor. Senzaţia pe care o adie, ori de câte ori faci imprudenţa să nu-l eviţi, este culoare putredă... Descompunere organică… “Dacă te poate trimite în primordial, chiar şi în mod inconştient, îţi poate fi şi ZEU!” adie descompusul ăla. Mi se pare o inepţie. Asta nu este filozofie. Orice ţepos mic poate concentra, apoi respinge în real, o senzaţie cu mult mai elaborată. Mai inteligentă. Îmi doresc să-i dezvălui amănunte ale unei întâlniri cu ZEIŢA, să-i adii…”Azi am mângâiat-o pe Pepsica! Cum de n-am trecut pragul realului în timp ce imaginam o stare de dragoste?”… Bietul descompus, ar putea turba înainte de a-i termina iluzia… Jocul nefiresc nervilor l-am aflat de la EA, îl adia obsesiv imediat ce ZEUL Cocacol dispărea în marele real… “Poate să turbeze maică-ta!”, adia frumoasa, şi-am zis că-i joc. Simţeam cum creşte nebunia-n mine. Oare se hotărâse să-mi deschidă calea spre înţelegerea sfintelor taine?
*
Până astăzi, ZEUL mi s-a părut a fi un organic responsabil pentru micul său grup. Chiar dacă nu zâmbeşte (ca idolul LUI) gândurile, care altă dată îmi trezeau iluzii străine de real, îi defineau cu precizie profilul moral (cum spun EI). Ştiam că este gelos şi afemeiat - atuurile unui responsabil chiar şi în lumea mea – dar nu credeam că poate agresa organicul frumoasei Pepsica. I-a zis…”Uite, ai grijă de palma asta!”, după care a lovit-o.
Multe ore au trecut de atunci, dar ZEIŢA tot mai are lacrimi în ochi.
Să fie tot un joc sau prăbuşirea de care-mi transmisese dragul meu părinte?
M-am străduit să-i adii iluzii violete, să-i alin acea stare întunecată. N-am reuşit! Pentru prima dată în viaţă am înţeles neputinţa – senzaţie albastră înecându-mi mintea într-un ocean primordial. Pentru mult timp… nu voi mai putea închipui o stare de dragoste cu frumoasa din volbura tânără.
*
Au trecut trei zile de când tot încerc să comunic cu EA. Este telepatie, abia am aflat. Sunt multe cuvinte (ciudată noţiune) care încep cu tele-… Le aflu de la radio.
Nu bănuisem că supravieţuiesc cu greu. Că peste tot - în marele real – sunt războaie, foamete şi boli. Că mor cu milioanele… Am avut iluzii reziduale când am înţeles cât de mulţi sunt. Mă înşelasem în fiecare zi a existenţei mele. Învăţăturile înţelepţilor nebuni erau incomplete. Adierile altor grupuri nu conţineau niciodată atâtea informaţii. De când am înţeles asta… nu trece o zi fără să-mi îmbogăţesc iluziile despre marele real.
*
Nebunia-mi întrece orice îşi mai poate închipui vreunul din neamul meu. Istoria ZEILOR se întinde pe o perioadă de timp incomparabil mai mică decât a istoriei noastre. Înseamnă că sunt veniţi din realul unui alt primordial (al unei alte planete, cum spun ei). Cum altfel poate fi, dacă-şi refulează iluziile mişcătoare în filme, dacă le înregistrează în cărţi.
Poate că-s tot jocuri, însă volburile închipuite de ei sunt altfel şi alte ZEITĂŢI le stăpânesc…
*
Astăzi am consolidat trunchiul grupului devenind conducător, însă nu a fost aşa cum îmi imaginam altădată. N-au ţinut cont de una dintre tainele sfinte – frumoasa din volbura tânără nu s-a alăturat încă grupului. Şi-au închipuit că mă evită, iar eu nu le-am adiat că lucrurile stau, de fapt, exact invers!
Peste un timp, profitând de noua situaţie, m-am apucat, cu infinită grijă pentru detalii, să le închipui tot ceea ce cunoşteam despre ZEI. Tăcerea care s-a lăsat la ultima adiere a împărtăşirii cunoaşterii întru organic a fost începutul arborelui de glorie al neamului meu. Cel mai nebun înţelept din istoria întregului primordial tocmai le deschisese calea către stele. Volburile tuturor primordialelor aşteptau stăpânirea noilor ZEI… Dar tot nu eram împăcat!
Mi-am părăsit grupul neobservat de nimeni. Frumoasa mea Pepsica îmi stăpânea senzaţiile roşii, dorinţele violete toate. Vroiam să-i comunic cuvinte. Să-mi manifest nebunia. Să-i explic cum radioul o minte, să-i adii că nuclearii, cei mai nebuni ZEI lideri politici sunt… în primejdie…
Blasfemie, taină sfântă a primordialului!
*
O iubeam. Cu o noapte în urmă îi sărutasem violetele pieptului. Adiasem cuvinte poezii, violete şi roşii. Lăsasem iluziile albastre să-mi sfredelească sufletul de trădător. Pentru o clipă spărsesem lanţurile primordialului şi mă amăgisem cu libertatea organicului EI. O mirosisem, îi învelisem coapsele cu răsuflările mele pătimaşe.
Acum mă grăbeam s-o întâlnesc. Să lupt împotriva celui ce-mi tortura frumoasa.
Mi-am ales momentul cu grijă. EI mâncau în tăcere, fiecare la un capăt al mesei, fiecare cu iluziile-gânduri bine ascunse între aşchii de suflet.
Atunci EL mi-a aruncat o privire. M-ar fi ignorat ca şi până atunci… dacă nu i-aş fi închipuit o iluzie adusă din primordial. Bietul Cocacol… Nu şi-a dat seama. Când a făcut-o atentă la apariţia mea, Pepsica a început să ţipe.
Ridicându-mă de la masă… am sărit în faţa EI şi, inversând iluzia, am răsucit realul pe cealaltă faţă!
Satisfăcut pentru prima oară cu adevărat, m-am rotit înspre Pepsica şi am cuprins-o în braţe.
Cât de roşie era!…
Am vrut s-o sărut, dar, pentru o clipă, am ezitat. Aveam atâtea să-i spun şi totuşi… strălucirea din ochii ei… mi-a adus aminte - mai întâi - de frumoasa părăsită în volbura tânără.
Banda Desenata este in ultimul timp o "faza" artistica intre literatura si cinema. Mai ales in domeniul SF, Fantastic, Horror... Predilectia pentru aceste subiecte este evidenta in Industria americana de Comics, dar chiar si la noi! Da, exista Banda Desenata in Romania, exista desenatori romani recunoscuti in lume! Vizitati urmatoarele site-uri:
http://www.ahbd.dap.ro
(aici gasiti ultimele numere ale magazinului AH, BD!)
http://www.milehighcomics.com/firstlook/ma...d1/cvrpage.html
(aici puteti citi o poveste din ultima serie X-Men: The End!, la care a colaborat Sandu Florea, inker (cel care "finiseaza" lucrarea tragandu-l in tus!)
http://www.visualart.ro/forum/forumdisplay...?s=&forumid=109
(cel mai tare forum romanesc despre BD!)
http://proscris.web1000.com/Ps15-16/sflorea.htm
(benzi desenate de Sandu Florea!)
http://www.lumivirtuale.ro/lumi44/nf-bd44.htm
(...pentru ca EXISTA!)
Lectura placuta si speram sa auzim numai de bine!
http://www.ahbd.dap.ro
(aici gasiti ultimele numere ale magazinului AH, BD!)
http://www.milehighcomics.com/firstlook/ma...d1/cvrpage.html
(aici puteti citi o poveste din ultima serie X-Men: The End!, la care a colaborat Sandu Florea, inker (cel care "finiseaza" lucrarea tragandu-l in tus!)
http://www.visualart.ro/forum/forumdisplay...?s=&forumid=109
(cel mai tare forum romanesc despre BD!)
http://proscris.web1000.com/Ps15-16/sflorea.htm
(benzi desenate de Sandu Florea!)
http://www.lumivirtuale.ro/lumi44/nf-bd44.htm
(...pentru ca EXISTA!)
Lectura placuta si speram sa auzim numai de bine!
Ben AMiVagabondul Interspatial ?
Adica e in ordine? Prin urmare, sunt OK ?
Ben Ami - curiosul
Ben Ami - curiosul
CELGORA - Elendiel
Capitolul I: Vise din trecut
de George Olah
Cerul albastru cenuşiu îşi revenea din întunericul nopţii. Ossion îşi scălda ultimele raze ale anului în apa tulbure a toamnei. Diferite forme care parcă doreau să comunice lumii ceva, acopereau cerul. Copacul şi-a pierdut ultima frunză. Aceasta alunecă încet, purtată pe aripi de vânt, câteodată dorind să se întoarcă la iubitul său. O viaţă întreagă care se desprinde în doar câteva secunde. O simţi cum cade, cum îi slăbeşte suflarea, iar într-un moment te trezeşti doar cu o frunză veştedă în mână. Apoi te uiţi în jur, şi observi că frunza aceasta este doar una din sutele, miile de frunze care te înconjoară şi care formează peisajul feeric al toamnei. Toate la fel, şi în acelaşi timp diferite. Te întorci în cerc până ameţeşti, şi îţi dai seama că eşti într-o lume de basm, înconjurat de zâne şi feţi frumoşi, balauri şi dragoni şi că tu eşti doar o mică piesă in tot acest puzzle.
În tot acest timp cerul şi-a schimbat culoarea într-una roşiatică. Lumea s-a schimbat. Tot ce a fost odată bun, este rău. Şi aceasta nu datorită unei forţe malefice supreme. Cel puţin, nu aparent… Apa Râului Alb este tulbure, mai tulbure decât a fost vreodată. Din culoarea albastru pur, a mai rămas doar un cenuşiu închis, întunecat. Oamenii s-au schimbat. Răutatea le-a pătruns în suflete. Toţi sunt corupţi, în frunte cu liderii lor. Puţini s-au adăpostit în locuri retrase de civilizaţie pentru a nu fi corupţi de aceasta. Furturile de pe străzi au devenit ceva comun. Toti le ignora. Autorităţile sunt prea ocupate cu ‘organizaţiile’ mari, neimplicându-se în micile încălcări ale legii de zi cu zi.
Noerith, oraşul mării. Odată totul a fost minunat aici, dar răul din inimile oamenilor a umbrit străzile oraşului. Acum ele sunt pustii. Nimeni nu mai merge liber prin el. Toţi au o mare teamă. Se tem de moarte. Nu de moartea biologica, ci de cea care le stă în spate aşteptându-i după fiecare colţ.
Noapte. Mă plimb singur pe străzile pustii, fără să îmi fie frică de nimic şi de nimeni. Pentru mine moartea e doar trecerea la o viaţă mai bună. Păşesc încet, încet... Linişte... Nimic nu se aude in jur, decât foşnetul frunzelor care cad din copacii părăsiţi. Clădiri uriaşe, negre acum, ridicate fără un scop anume, decât acela de a arăta Puterea larienilor. Puterea, cel mai fragil lucru, pe care oricine îl poate pierde la prima adiere de vânt. In fata mea se afla o usa luminata, si cu avand o curiozitate inascuta, nu rezist tentatiei de a nu o deschide, astfel ca ma apropiu de ea incet. Lumina devine din ce in ce mai puternica. Incep sa tremur. In mintea mea aud tot felul de voci, cuvinte fără înţeles, pe care probabil nu le voi înţelege niciodată.
„Marea e salvarea”. Ma intorc in dreapta, directia din care am auzit vocea insa nu zaresc nimic. Teama intra in sufletul meu, si incep sa ma intreb unde sunt, in ce lume, pe ce taram.
„Totul a fost pierdut”. Aud vocile din ce in ce mai tare in timp ce ma apropiu de usa. Sunt pe punctul de a renunta la ideea de a o deschide. Incep sa vad marea, dar parca ar fi o iluzie. Este impanzita de zeci de corabii care parasesc tarmul. Niciuna nu a ramas la mal. Toti cei care au putut s-au imbarcat. Cei care nu au mai avut locuri au ramas pe mal, iar acum plangeau. Este prima oara cand vad marea, pana acum stiam cum arata doar din povestile bunicului meu. Un sentiment ciudat mi se cuibareste in inima. Incep sa imi dau seama ca eu sunt vinovatul principal pentru toate acestea. Daca nu...
„Lumea e pierduta. Intunericul a venit. Marea ne cheama la ea.” O voce puternica imi intrerupe gandurile pentru o secunda. Realizez ca acesta este sfarsitul Arraniusului, ca Dusmanul Luminii s-a intors. Puterea lui a crescut, iar noi nu ii mai putem face fata. Regii nostri vor deveni supusii lui, iar noi hrana armatei intunecate. O noua imagine mi-a aparut in momentul in care m-am gandit la regi. O imagine pe care nu am vazut-o niciodata.
Am vazut un oras grandios, cu cladiri mari si albe, ridicate pe 5 nivele. Pe fiecare dintre ele se afla cate o poarta imensa, imposibil de daramat. Portile erau asezate in linie astfel ca orice nou venit ar fi putut ajunge de la primul nivel la cel mai inalt fara a se rataci. Fiecare poarta era aparata de turnuri marete, aflate la o distanta relativ mica unul de celalalt. In varful lor se aflau catapulte care ar fi putut darama orice echipament dusman. Casele erau vopsite in culori diferite, de la alb la rosu, de la albastru la galben sau verde,mov insa fiecare era vopsita intr-o singura culoare. Fiind acoperite cu ciripuri, ploaia nu putea patrunde in ele. Acoperisurile erau foarte rezistente, doar un uragan le-ar fi putut distruge.
Din punct de vedere geografic orasul era situat pe un deal, cel mai inalt din nivele aflandu-se in varful acestuia. Inconjurat de un munte, avea o aparare foarte buna deoarece din 50 in 50 de metri se aflau balize pazite de graniceri ai orasului. Acestea se continuau cu alte balize pe intregul continent astfel incat odata aprinse intreaga lume stia ca orasul este atacat. Abia apoi am vazut scrisul deasupra primei porti. Pe doua randuri, primul avand caractere mai mari decat al doilea, scria cu litere de mana, cioplite in marmura:
Krimolia
Orasul Celor Puternici
Bunicul meu mi-a povestit odata despre acest oras, cel mai mare din intregul Arranius. In timpul in care Krailor a furat Piatra Puterii, aici era lacasul regilor Arraniusului. Pe atunci exista un singur regat, Regatul Krimonian condus de regele Paul Krimon al-II-lea. Acesta era de o rasa aparte de ceilalti. Mama sa era o eldariana de o frumusete deosebita, cu parul lung, brunet, cu ochi adanci, albastri, cu o privire care patrundea in sufletul oricarui om si il supunea vointei sale, spunea bunicul, iar tatal sau un luptator neinfricat, neinvins de nimeni. Numele lui era Paul Krimon I, regele Lariei, regatul larienilor. Din iubirea lui cu Printesa Amateea, a eldarienilor,s-a nascut alianta larienilor cu eldarienii, si totodata regatul Krimonian. Mai tarziu, tot in timpul domniei lui, regatul s-a largit unindu-se cu regatul Azurian si Oragon. Astfel, in timpul unui singur rege au avut loc doua evenimente care au schimbat istoria: unirea regatelor din intregul continent sub un nume si nasterea unei noi rase. Cei care s-au nascut din aceasta rasa au fost putini, insa oriunde si in orice timp s-ar fi nascut ei, in orice conditii, se simtea prin cuvintele lor ca in venele acestora curge sange regal. Oamenii au numit aceasta rasa krimoniana, dupa numele regelui.
Paul Krimon al II-lea a mostenit genele bune de la ambii parinti. De la mama sa a luat intelepciunea si arta magiei, realizand vraji pe care nici cei mai mari vrajitori nu reuseau sa le faca, iar de la tatal sau indemanarea in lupta. Si-a petrecut copilaria la palat, printre sute de carti studiind de dimineata pana seara. Avea prieteni putini, pe care ii alegea cu grija, selectandu-i doar pe cei care stia ca nu il vor trada niciodata. Pe acestia ii considera frati de sange, si fiecare dintre ei si-ar fi dat viata unul pentru celalalt. Marcat de evenimente nefaste inca de la varsta copilariei, a avut parte de o maturizare rapida. Intors din batalie, un sol al tatalui sau, i-a spus:
„Tatal tau s-a unit cu pamantul pentru ca taramul sa fie salvat.” Sfarsit, solul a murit dupa ce a terminat de spus aceste cuvinte. Fiind indurerat foarte tare,Paul s-a inchis in camera lui pentru luni in sir si nu a vorbit cu nimeni. In tot acest timp nu a mancat si nu a baut nimic, ci a plans incontinuu. Era aproape sfarsit, pe patul de moarte, cand mama sa, invesmantata in negru, avand un val de aceeasi culoare cu restul hainelor, a patruns in camera sa si i-a spus:
„Tatal tau a murit pentru ca taramul sa fie salvat. Dar pentru aceasta, si-a incredintat puterea in mainile tale. Este timpul sa lasi lacrimile deoparte si sa devii ceea ce ai fost menit sa fii: regele de drept al Krimonului, cel care il va invinge pentru totdeauna pe Krailor, Intunecatul, dusmanul sufletelor pure.”
Incoronarea sa a fost una cu totul si cu totul speciala. Binecuvantat de zei, a fost incoronat intr-o zi senina pentru acea perioada a anului (1 octombrie 1326). Ossion le-a daruit oamenilor speranta unei lumi mai bune. La incoronare au participat lorzii tuturor provinciilor din Arranius, primind cu aceasta ocazie de la servitorul tatalui sau, ramas in viata, sabia acestuia, sabie pe care Paul Krimon I a folosit-o in fiecare lupta. De la stapanul oracanilor a primit un scut pe care se afla sculptat Dragonul de Foc, in culori vii, rosu, galben si portocaliu (dragonul fiind semnul Casei Regale) si cateva cuvinte: „Cand Intunecatul va arunca asupra ta vrajba sabiei sale, acest scut te va apara impotriva raului. Fie ca el sa iti poarte de grija in momentele negre care vor schimba lumea inaintea rasaritului.” De la Mai Marele Eldarienilor a primit un inel din aur foarte pretios si rar pe care era faurit un dragon din rubin cu aripile deschise. Paul a pus inelul pe degetul mijlociu, astfel incat aripile dragonului erau deschide mult peste inelar si aratator. Din gura dragonului iesea o lumina alba, foarte puternica, pe care nimeni nu o putea privi mai mult de o secunda pentru ca era orbit de ea. Nimeni inafara de eldarieni, cei care l-au faurit, si de Paul, cel pentru care a fost faurit. Mai Marele Eldarienilor i-a spus: „Acesta este Focul Luminii ce iese din gura dragonului pentru a invinge Intunericul din Sud. Fie ca el sa iti lumineze Calea in cautarea celui urat de toti.” Din partea larienilor din nord a primit un cal rosu, puternic si frumos. „Acesta este calul pe care tatal tau l-a calarit in timpul luptei din campia Tornoll, atunci cand l-a invins pe supusul lui Krailor. Mai apoi l-a daruit tatalui meu, stapanul din Nuora, tinutul nord-vestic al Krimonului. Prin moartea tatalui meu, calul mi-a revenit mie, insa consider ca stapanul lui de drept esti tu. Urmeaza calea tatalui tau, insa pana la capat. Invinge-l pe Krailor, si salveaza-ne. In tine avem speranta. Esti singurul care ne poate conduce spre victorie. Ne inchinam maretiei regelui din Krimon!”. Dupa larieni, au urmat „ingerii inaripati”, azurii. Iar acestia i-au adus o armura croita cu maiestrie de catre mesterii lor cei mai priceputi, iar prin munca vrajitorilor azuri, armura a primit puterea de a nu putea fi patrunsa de nimic, inafara metalului negru din Muntele de Foc, metal caruia nimeni nu i se poate opune, si pe care doar Krailor il poate supune, folosindu-l pentru a-si crea armele, scutul si armura. Zalele erau din argint, iar pe intreaga suprafata a armurii erau brodate scene din luptele oamenilor cu Krailor. Pe piept se afla acelasi dragon care se afla pe scut si pe inel. Nu mai retin exact numele lui, insa daca nu ma insel, era Firead, stapanul dragonilor, cel mai puternic dintre toti. In legenda se spune ca din focul lui au fost nascuti larienii. Nu se stie adevarul insa.
In cele din urma, a venit si mama lui, avand lacrimi in ochi, deoarece stia ca din acest moment isi pierduse fiul si ca statea in fata regelui ei. Stia de asemenea, ca misiunea pe care o incepea in acest moment avea sa ii ceara viata, si ca nu isi va mai vedea fiul, pardon regele, niciodata.Se apropie de el, ii lua mana in mana sa, si ii sopti, pentru ca ceilalti sa nu auda: „Inaintea ta se afla un drum intunecat. Nu am ce sa iti dau pentru aceasta lupta, decat dragostea parintilor tai. Daca am avut ceva sa iti daruiesc, ti-am daruit pana acum. Un ultim sfat mai am sa iti dau. De fapt un raspuns. Nu iti voi spune ca de tine depinde soarta lumii pentru ca stii aceasta mai bine decat oricine, visul tau ti-a aratat-o. Un singur lucru nu ai inteles din vis, acel lucru de care m-ai intrebat: „Ce reprezinta copilul din padure pe care l-am vazut la sfarsitul luptei?” Este urmasul tau, cel care, peste secole, va continua ceea ce tu incepi acum.”
In acea iarna, a anului 1326, a inceput razboiul impotriva lui Krailor, dusmanul sufletelor pure. Parca mi-l amintesc si acum pe bunicul povestindu-mi toate acestea.
Acum insa vedeam o alta imagine. In fata palatului regal era adunata foarte multa lume, cu fete triste. In fata marilor porti albe ale palatului se afla o masa alba pe care era un sicriu. Nu am reusit sa vad cine se afla in el,putea fi chiar regele Paul Krimon I sau Paul Krimon al II-lea, sau orice rege care a domnit inainte sau dupa ei. Poate era o imagine din viitor, a unui rege care nu a ajuns inca sa domneasca. Nu am de unde sti.
Am auzit cuvintele pe care un larian, aflat la capul sicriului le rostea. Era imbracat in armura de capitan si tinea mana dreapta pe manerul sabiei, care se afla in teaca. In mana stanga avea o hartie de pe care citea. Mana ii tremura impreuna cu vocea.
„Clipa intunecata a sosit. Arranius-ul este pe cale sa devina istorie, iar istoria va deveni in curand legenda. Oamenii nostri si-au gasit moartea pe campul de lupta, aparandu-l cu pretul vietii pe cel care se afla langa mine: regele Krimonului. Loviti de puterea neagra a armatelor Intunecatului, totul va fi distrus, continentul cufundat in ocean, iar viata de pe Celgora pierduta, castigata de fortele raului.
Zeii ne-au parasit. Au intors privirile de la noi, iar acum ne lasa sa luptam singuri, sa murim in propriul pacat. Vrajitorul Alb a inteles visul, mintea i-a fost luminata de catre zei, si a devenit cel care a fost dintotdeauna: Alfia, zeul magiei, cel care si-a daruit odata puterea pentru salvarea Arraniusului, devenind om. A doua oara insa ii este imposibil sa o faca, deoarece insusi Are i-a interzis aceasta.
Vom muri impreuna cu Ossion. Soarele nu va mai rasari pentru copiii nostri.” Ramase mut un timp. Femeile din multime izbucnira in plans. Copiii mici se uitara in jur inmarmuriti, nestiind ce se intampla. In universul lor, totul era inocent, ei nu erau impovarati cu problemele lumii. Daca ar fi inteles Intunecatul aceasta...
Strangand cu putere foaia in mana, mototolind-o, urma cu o voce tare, convingatoare, vorbind din inima, strangand manerul sabiei cu putere:
„Vom muri! Dar vom muri impreuna, luptand unul pentru celalalt pana la ultimul! Cand Intunecatul va veni ne va gasi impreuna, legati de un sacru juramant. Juramantul fratiei, juramantul loialitatii fata de rege, juramantul care va aduce soarele copiilor nostri in dimineata cand Intunecatul va fi invins!”
Scoase sabia din teaca si o inalta spre cer impreuna cu privirea. Ramase inmarmurit cateva clipe, dupa care privi asupra oamenilor care erau in jurul sau. Introduse sabia in teaca.
Simteam cum omul se uita la mine sfarsind de rostit aceste ultime cuvinte, fara a arunca macar o privire asupra foii. Ma patrundea pana in suflet, si mi se parea ca ma vede.
Apoi am vazut o imagine oribila. Campia Tarnoss ardea. Oamenii fugeau speriati, rapusi de sagetile otravitoare ale mitroelilor. Peste tot era plin de sange, scremete, durere. Un corp fugi cativa metri dupa ce spada ii taie capul. Acesta privi de jos pentru cateva secunde, pana cand sangele se scurse din el. Sageti aprinse zburau strapungand corpuri, arzandu-le de vii. Spade aruncate pe jos, cai morti, oameni si dusmani rapusi. Copacii vii, arutanii, ardeau umpland aerul cu un zgomot asurzitor de durere. Din aer veneau alte zgomote care creau o imagine de teroare. Un om cazu din cea mai de dus ramura a unui copac strapuns de o sageata neagra. In cadere se lovi de cinci din crengile mari ale copacului, sfaramandu-si madularele inainte de a se izbi de pamant si de a muri.Oamenii tremurau, iar aceasta se simtea din vocile si cuvintele pe care le rosteau. „Zeii ne-au parasit”, „Intunericul a venit asupra noastra”, „nu va mai fi o noua zi”, „Moartea ne-a ajuns”, erau doar cateva din cuvintele ingrozitoare pe care le rosteau.
Pe un cal rosu se afla un om ostenit, dar care in ciuda oboselii continua sa lupte. Zeci de sageti se indreptau spre armura lui, lovind-o, insa nepatrunzand-o. Taia in stanga si in dreapta zeci de mitroeli si egroegi, unii mai urati decat altii, cu pielea albastra, fata deformata, corpul scund, dar rapid.
In acel moment am simtit de undeva din spatele sau o privire indreptata spre mine. Era acel om care rostise discursul la mormantul regelui, pe care l-am vazut doar cu cateva minute in urma, la capataiul sicriului. Nu purta nici o armura, insa se parea ca nici o sageata nu il putea strapunge. Era imbracat in haine croite de eldarieni. Pantalonii ii erau rupti in dreptul genunchiului stang, iar prin gaurile bluzei se vedea pielea vanata de la lovituri. Pe spate avea o pelerina, care ii aluneca pana la pamant. Era prinsa in fata, la gat cu un medalion sub forma de frunza. „Frunzele toamnei din Eldarien nu cad niciodata singure” spune un vechi proverb azur. Singura sa arma era o sabie lunga, care odata a fost ascutita, dar trecuta prin atat de multe lupte, uitata de timp, avea varful tocit. Ucidea dusmanii doar datorita puterii omului, pentru ca nu ar fi putut taia nici un fir de abaquea. Privirea lui ma urmarea, iar eu ma intrebam daca ma vede sau daca sunt si eu in acea lupta. Nu mai stiam care e realitatea. Am vazut insa ceva ciudat la gatul lui. Un medalion auriu,de o forma dreptunghiulara, lunguiet pe care erau scrise cateva caractere. Semana cu medalionul pe care il gasisem pe strazile Noerithului, inainte de a ma indrepta spre usa luminoasa si pe care scria:
„Padurea Thorn, 1 octombrie 2026, ora 00:00”
Asta avea sa fie maine, ziua in care se implineau 700 de ani de la incoronarea regelui Paul Krimon al II-lea. Tineam strans in mana medalionul, privindu-l cu atentie, cand mi-am amintit de cuvintele acelui om, rostite in discurs:
„Oamenii nostri si-au gasit moartea pe campul de lupta, aparandu-l cu pretul vietii pe cel care se afla langa mine: regele Krimonului. Loviti de puterea neagra a armatelor Intunecatului, totul va fi distrus, continentul cufundat in ocean, iar viata de pe Celgora pierduta, castigata de fortele raului. Si totul datorita lui...”
Capitolul I: Vise din trecut
de George Olah
Cerul albastru cenuşiu îşi revenea din întunericul nopţii. Ossion îşi scălda ultimele raze ale anului în apa tulbure a toamnei. Diferite forme care parcă doreau să comunice lumii ceva, acopereau cerul. Copacul şi-a pierdut ultima frunză. Aceasta alunecă încet, purtată pe aripi de vânt, câteodată dorind să se întoarcă la iubitul său. O viaţă întreagă care se desprinde în doar câteva secunde. O simţi cum cade, cum îi slăbeşte suflarea, iar într-un moment te trezeşti doar cu o frunză veştedă în mână. Apoi te uiţi în jur, şi observi că frunza aceasta este doar una din sutele, miile de frunze care te înconjoară şi care formează peisajul feeric al toamnei. Toate la fel, şi în acelaşi timp diferite. Te întorci în cerc până ameţeşti, şi îţi dai seama că eşti într-o lume de basm, înconjurat de zâne şi feţi frumoşi, balauri şi dragoni şi că tu eşti doar o mică piesă in tot acest puzzle.
În tot acest timp cerul şi-a schimbat culoarea într-una roşiatică. Lumea s-a schimbat. Tot ce a fost odată bun, este rău. Şi aceasta nu datorită unei forţe malefice supreme. Cel puţin, nu aparent… Apa Râului Alb este tulbure, mai tulbure decât a fost vreodată. Din culoarea albastru pur, a mai rămas doar un cenuşiu închis, întunecat. Oamenii s-au schimbat. Răutatea le-a pătruns în suflete. Toţi sunt corupţi, în frunte cu liderii lor. Puţini s-au adăpostit în locuri retrase de civilizaţie pentru a nu fi corupţi de aceasta. Furturile de pe străzi au devenit ceva comun. Toti le ignora. Autorităţile sunt prea ocupate cu ‘organizaţiile’ mari, neimplicându-se în micile încălcări ale legii de zi cu zi.
Noerith, oraşul mării. Odată totul a fost minunat aici, dar răul din inimile oamenilor a umbrit străzile oraşului. Acum ele sunt pustii. Nimeni nu mai merge liber prin el. Toţi au o mare teamă. Se tem de moarte. Nu de moartea biologica, ci de cea care le stă în spate aşteptându-i după fiecare colţ.
Noapte. Mă plimb singur pe străzile pustii, fără să îmi fie frică de nimic şi de nimeni. Pentru mine moartea e doar trecerea la o viaţă mai bună. Păşesc încet, încet... Linişte... Nimic nu se aude in jur, decât foşnetul frunzelor care cad din copacii părăsiţi. Clădiri uriaşe, negre acum, ridicate fără un scop anume, decât acela de a arăta Puterea larienilor. Puterea, cel mai fragil lucru, pe care oricine îl poate pierde la prima adiere de vânt. In fata mea se afla o usa luminata, si cu avand o curiozitate inascuta, nu rezist tentatiei de a nu o deschide, astfel ca ma apropiu de ea incet. Lumina devine din ce in ce mai puternica. Incep sa tremur. In mintea mea aud tot felul de voci, cuvinte fără înţeles, pe care probabil nu le voi înţelege niciodată.
„Marea e salvarea”. Ma intorc in dreapta, directia din care am auzit vocea insa nu zaresc nimic. Teama intra in sufletul meu, si incep sa ma intreb unde sunt, in ce lume, pe ce taram.
„Totul a fost pierdut”. Aud vocile din ce in ce mai tare in timp ce ma apropiu de usa. Sunt pe punctul de a renunta la ideea de a o deschide. Incep sa vad marea, dar parca ar fi o iluzie. Este impanzita de zeci de corabii care parasesc tarmul. Niciuna nu a ramas la mal. Toti cei care au putut s-au imbarcat. Cei care nu au mai avut locuri au ramas pe mal, iar acum plangeau. Este prima oara cand vad marea, pana acum stiam cum arata doar din povestile bunicului meu. Un sentiment ciudat mi se cuibareste in inima. Incep sa imi dau seama ca eu sunt vinovatul principal pentru toate acestea. Daca nu...
„Lumea e pierduta. Intunericul a venit. Marea ne cheama la ea.” O voce puternica imi intrerupe gandurile pentru o secunda. Realizez ca acesta este sfarsitul Arraniusului, ca Dusmanul Luminii s-a intors. Puterea lui a crescut, iar noi nu ii mai putem face fata. Regii nostri vor deveni supusii lui, iar noi hrana armatei intunecate. O noua imagine mi-a aparut in momentul in care m-am gandit la regi. O imagine pe care nu am vazut-o niciodata.
Am vazut un oras grandios, cu cladiri mari si albe, ridicate pe 5 nivele. Pe fiecare dintre ele se afla cate o poarta imensa, imposibil de daramat. Portile erau asezate in linie astfel ca orice nou venit ar fi putut ajunge de la primul nivel la cel mai inalt fara a se rataci. Fiecare poarta era aparata de turnuri marete, aflate la o distanta relativ mica unul de celalalt. In varful lor se aflau catapulte care ar fi putut darama orice echipament dusman. Casele erau vopsite in culori diferite, de la alb la rosu, de la albastru la galben sau verde,mov insa fiecare era vopsita intr-o singura culoare. Fiind acoperite cu ciripuri, ploaia nu putea patrunde in ele. Acoperisurile erau foarte rezistente, doar un uragan le-ar fi putut distruge.
Din punct de vedere geografic orasul era situat pe un deal, cel mai inalt din nivele aflandu-se in varful acestuia. Inconjurat de un munte, avea o aparare foarte buna deoarece din 50 in 50 de metri se aflau balize pazite de graniceri ai orasului. Acestea se continuau cu alte balize pe intregul continent astfel incat odata aprinse intreaga lume stia ca orasul este atacat. Abia apoi am vazut scrisul deasupra primei porti. Pe doua randuri, primul avand caractere mai mari decat al doilea, scria cu litere de mana, cioplite in marmura:
Krimolia
Orasul Celor Puternici
Bunicul meu mi-a povestit odata despre acest oras, cel mai mare din intregul Arranius. In timpul in care Krailor a furat Piatra Puterii, aici era lacasul regilor Arraniusului. Pe atunci exista un singur regat, Regatul Krimonian condus de regele Paul Krimon al-II-lea. Acesta era de o rasa aparte de ceilalti. Mama sa era o eldariana de o frumusete deosebita, cu parul lung, brunet, cu ochi adanci, albastri, cu o privire care patrundea in sufletul oricarui om si il supunea vointei sale, spunea bunicul, iar tatal sau un luptator neinfricat, neinvins de nimeni. Numele lui era Paul Krimon I, regele Lariei, regatul larienilor. Din iubirea lui cu Printesa Amateea, a eldarienilor,s-a nascut alianta larienilor cu eldarienii, si totodata regatul Krimonian. Mai tarziu, tot in timpul domniei lui, regatul s-a largit unindu-se cu regatul Azurian si Oragon. Astfel, in timpul unui singur rege au avut loc doua evenimente care au schimbat istoria: unirea regatelor din intregul continent sub un nume si nasterea unei noi rase. Cei care s-au nascut din aceasta rasa au fost putini, insa oriunde si in orice timp s-ar fi nascut ei, in orice conditii, se simtea prin cuvintele lor ca in venele acestora curge sange regal. Oamenii au numit aceasta rasa krimoniana, dupa numele regelui.
Paul Krimon al II-lea a mostenit genele bune de la ambii parinti. De la mama sa a luat intelepciunea si arta magiei, realizand vraji pe care nici cei mai mari vrajitori nu reuseau sa le faca, iar de la tatal sau indemanarea in lupta. Si-a petrecut copilaria la palat, printre sute de carti studiind de dimineata pana seara. Avea prieteni putini, pe care ii alegea cu grija, selectandu-i doar pe cei care stia ca nu il vor trada niciodata. Pe acestia ii considera frati de sange, si fiecare dintre ei si-ar fi dat viata unul pentru celalalt. Marcat de evenimente nefaste inca de la varsta copilariei, a avut parte de o maturizare rapida. Intors din batalie, un sol al tatalui sau, i-a spus:
„Tatal tau s-a unit cu pamantul pentru ca taramul sa fie salvat.” Sfarsit, solul a murit dupa ce a terminat de spus aceste cuvinte. Fiind indurerat foarte tare,Paul s-a inchis in camera lui pentru luni in sir si nu a vorbit cu nimeni. In tot acest timp nu a mancat si nu a baut nimic, ci a plans incontinuu. Era aproape sfarsit, pe patul de moarte, cand mama sa, invesmantata in negru, avand un val de aceeasi culoare cu restul hainelor, a patruns in camera sa si i-a spus:
„Tatal tau a murit pentru ca taramul sa fie salvat. Dar pentru aceasta, si-a incredintat puterea in mainile tale. Este timpul sa lasi lacrimile deoparte si sa devii ceea ce ai fost menit sa fii: regele de drept al Krimonului, cel care il va invinge pentru totdeauna pe Krailor, Intunecatul, dusmanul sufletelor pure.”
Incoronarea sa a fost una cu totul si cu totul speciala. Binecuvantat de zei, a fost incoronat intr-o zi senina pentru acea perioada a anului (1 octombrie 1326). Ossion le-a daruit oamenilor speranta unei lumi mai bune. La incoronare au participat lorzii tuturor provinciilor din Arranius, primind cu aceasta ocazie de la servitorul tatalui sau, ramas in viata, sabia acestuia, sabie pe care Paul Krimon I a folosit-o in fiecare lupta. De la stapanul oracanilor a primit un scut pe care se afla sculptat Dragonul de Foc, in culori vii, rosu, galben si portocaliu (dragonul fiind semnul Casei Regale) si cateva cuvinte: „Cand Intunecatul va arunca asupra ta vrajba sabiei sale, acest scut te va apara impotriva raului. Fie ca el sa iti poarte de grija in momentele negre care vor schimba lumea inaintea rasaritului.” De la Mai Marele Eldarienilor a primit un inel din aur foarte pretios si rar pe care era faurit un dragon din rubin cu aripile deschise. Paul a pus inelul pe degetul mijlociu, astfel incat aripile dragonului erau deschide mult peste inelar si aratator. Din gura dragonului iesea o lumina alba, foarte puternica, pe care nimeni nu o putea privi mai mult de o secunda pentru ca era orbit de ea. Nimeni inafara de eldarieni, cei care l-au faurit, si de Paul, cel pentru care a fost faurit. Mai Marele Eldarienilor i-a spus: „Acesta este Focul Luminii ce iese din gura dragonului pentru a invinge Intunericul din Sud. Fie ca el sa iti lumineze Calea in cautarea celui urat de toti.” Din partea larienilor din nord a primit un cal rosu, puternic si frumos. „Acesta este calul pe care tatal tau l-a calarit in timpul luptei din campia Tornoll, atunci cand l-a invins pe supusul lui Krailor. Mai apoi l-a daruit tatalui meu, stapanul din Nuora, tinutul nord-vestic al Krimonului. Prin moartea tatalui meu, calul mi-a revenit mie, insa consider ca stapanul lui de drept esti tu. Urmeaza calea tatalui tau, insa pana la capat. Invinge-l pe Krailor, si salveaza-ne. In tine avem speranta. Esti singurul care ne poate conduce spre victorie. Ne inchinam maretiei regelui din Krimon!”. Dupa larieni, au urmat „ingerii inaripati”, azurii. Iar acestia i-au adus o armura croita cu maiestrie de catre mesterii lor cei mai priceputi, iar prin munca vrajitorilor azuri, armura a primit puterea de a nu putea fi patrunsa de nimic, inafara metalului negru din Muntele de Foc, metal caruia nimeni nu i se poate opune, si pe care doar Krailor il poate supune, folosindu-l pentru a-si crea armele, scutul si armura. Zalele erau din argint, iar pe intreaga suprafata a armurii erau brodate scene din luptele oamenilor cu Krailor. Pe piept se afla acelasi dragon care se afla pe scut si pe inel. Nu mai retin exact numele lui, insa daca nu ma insel, era Firead, stapanul dragonilor, cel mai puternic dintre toti. In legenda se spune ca din focul lui au fost nascuti larienii. Nu se stie adevarul insa.
In cele din urma, a venit si mama lui, avand lacrimi in ochi, deoarece stia ca din acest moment isi pierduse fiul si ca statea in fata regelui ei. Stia de asemenea, ca misiunea pe care o incepea in acest moment avea sa ii ceara viata, si ca nu isi va mai vedea fiul, pardon regele, niciodata.Se apropie de el, ii lua mana in mana sa, si ii sopti, pentru ca ceilalti sa nu auda: „Inaintea ta se afla un drum intunecat. Nu am ce sa iti dau pentru aceasta lupta, decat dragostea parintilor tai. Daca am avut ceva sa iti daruiesc, ti-am daruit pana acum. Un ultim sfat mai am sa iti dau. De fapt un raspuns. Nu iti voi spune ca de tine depinde soarta lumii pentru ca stii aceasta mai bine decat oricine, visul tau ti-a aratat-o. Un singur lucru nu ai inteles din vis, acel lucru de care m-ai intrebat: „Ce reprezinta copilul din padure pe care l-am vazut la sfarsitul luptei?” Este urmasul tau, cel care, peste secole, va continua ceea ce tu incepi acum.”
In acea iarna, a anului 1326, a inceput razboiul impotriva lui Krailor, dusmanul sufletelor pure. Parca mi-l amintesc si acum pe bunicul povestindu-mi toate acestea.
Acum insa vedeam o alta imagine. In fata palatului regal era adunata foarte multa lume, cu fete triste. In fata marilor porti albe ale palatului se afla o masa alba pe care era un sicriu. Nu am reusit sa vad cine se afla in el,putea fi chiar regele Paul Krimon I sau Paul Krimon al II-lea, sau orice rege care a domnit inainte sau dupa ei. Poate era o imagine din viitor, a unui rege care nu a ajuns inca sa domneasca. Nu am de unde sti.
Am auzit cuvintele pe care un larian, aflat la capul sicriului le rostea. Era imbracat in armura de capitan si tinea mana dreapta pe manerul sabiei, care se afla in teaca. In mana stanga avea o hartie de pe care citea. Mana ii tremura impreuna cu vocea.
„Clipa intunecata a sosit. Arranius-ul este pe cale sa devina istorie, iar istoria va deveni in curand legenda. Oamenii nostri si-au gasit moartea pe campul de lupta, aparandu-l cu pretul vietii pe cel care se afla langa mine: regele Krimonului. Loviti de puterea neagra a armatelor Intunecatului, totul va fi distrus, continentul cufundat in ocean, iar viata de pe Celgora pierduta, castigata de fortele raului.
Zeii ne-au parasit. Au intors privirile de la noi, iar acum ne lasa sa luptam singuri, sa murim in propriul pacat. Vrajitorul Alb a inteles visul, mintea i-a fost luminata de catre zei, si a devenit cel care a fost dintotdeauna: Alfia, zeul magiei, cel care si-a daruit odata puterea pentru salvarea Arraniusului, devenind om. A doua oara insa ii este imposibil sa o faca, deoarece insusi Are i-a interzis aceasta.
Vom muri impreuna cu Ossion. Soarele nu va mai rasari pentru copiii nostri.” Ramase mut un timp. Femeile din multime izbucnira in plans. Copiii mici se uitara in jur inmarmuriti, nestiind ce se intampla. In universul lor, totul era inocent, ei nu erau impovarati cu problemele lumii. Daca ar fi inteles Intunecatul aceasta...
Strangand cu putere foaia in mana, mototolind-o, urma cu o voce tare, convingatoare, vorbind din inima, strangand manerul sabiei cu putere:
„Vom muri! Dar vom muri impreuna, luptand unul pentru celalalt pana la ultimul! Cand Intunecatul va veni ne va gasi impreuna, legati de un sacru juramant. Juramantul fratiei, juramantul loialitatii fata de rege, juramantul care va aduce soarele copiilor nostri in dimineata cand Intunecatul va fi invins!”
Scoase sabia din teaca si o inalta spre cer impreuna cu privirea. Ramase inmarmurit cateva clipe, dupa care privi asupra oamenilor care erau in jurul sau. Introduse sabia in teaca.
Simteam cum omul se uita la mine sfarsind de rostit aceste ultime cuvinte, fara a arunca macar o privire asupra foii. Ma patrundea pana in suflet, si mi se parea ca ma vede.
Apoi am vazut o imagine oribila. Campia Tarnoss ardea. Oamenii fugeau speriati, rapusi de sagetile otravitoare ale mitroelilor. Peste tot era plin de sange, scremete, durere. Un corp fugi cativa metri dupa ce spada ii taie capul. Acesta privi de jos pentru cateva secunde, pana cand sangele se scurse din el. Sageti aprinse zburau strapungand corpuri, arzandu-le de vii. Spade aruncate pe jos, cai morti, oameni si dusmani rapusi. Copacii vii, arutanii, ardeau umpland aerul cu un zgomot asurzitor de durere. Din aer veneau alte zgomote care creau o imagine de teroare. Un om cazu din cea mai de dus ramura a unui copac strapuns de o sageata neagra. In cadere se lovi de cinci din crengile mari ale copacului, sfaramandu-si madularele inainte de a se izbi de pamant si de a muri.Oamenii tremurau, iar aceasta se simtea din vocile si cuvintele pe care le rosteau. „Zeii ne-au parasit”, „Intunericul a venit asupra noastra”, „nu va mai fi o noua zi”, „Moartea ne-a ajuns”, erau doar cateva din cuvintele ingrozitoare pe care le rosteau.
Pe un cal rosu se afla un om ostenit, dar care in ciuda oboselii continua sa lupte. Zeci de sageti se indreptau spre armura lui, lovind-o, insa nepatrunzand-o. Taia in stanga si in dreapta zeci de mitroeli si egroegi, unii mai urati decat altii, cu pielea albastra, fata deformata, corpul scund, dar rapid.
In acel moment am simtit de undeva din spatele sau o privire indreptata spre mine. Era acel om care rostise discursul la mormantul regelui, pe care l-am vazut doar cu cateva minute in urma, la capataiul sicriului. Nu purta nici o armura, insa se parea ca nici o sageata nu il putea strapunge. Era imbracat in haine croite de eldarieni. Pantalonii ii erau rupti in dreptul genunchiului stang, iar prin gaurile bluzei se vedea pielea vanata de la lovituri. Pe spate avea o pelerina, care ii aluneca pana la pamant. Era prinsa in fata, la gat cu un medalion sub forma de frunza. „Frunzele toamnei din Eldarien nu cad niciodata singure” spune un vechi proverb azur. Singura sa arma era o sabie lunga, care odata a fost ascutita, dar trecuta prin atat de multe lupte, uitata de timp, avea varful tocit. Ucidea dusmanii doar datorita puterii omului, pentru ca nu ar fi putut taia nici un fir de abaquea. Privirea lui ma urmarea, iar eu ma intrebam daca ma vede sau daca sunt si eu in acea lupta. Nu mai stiam care e realitatea. Am vazut insa ceva ciudat la gatul lui. Un medalion auriu,de o forma dreptunghiulara, lunguiet pe care erau scrise cateva caractere. Semana cu medalionul pe care il gasisem pe strazile Noerithului, inainte de a ma indrepta spre usa luminoasa si pe care scria:
„Padurea Thorn, 1 octombrie 2026, ora 00:00”
Asta avea sa fie maine, ziua in care se implineau 700 de ani de la incoronarea regelui Paul Krimon al II-lea. Tineam strans in mana medalionul, privindu-l cu atentie, cand mi-am amintit de cuvintele acelui om, rostite in discurs:
„Oamenii nostri si-au gasit moartea pe campul de lupta, aparandu-l cu pretul vietii pe cel care se afla langa mine: regele Krimonului. Loviti de puterea neagra a armatelor Intunecatului, totul va fi distrus, continentul cufundat in ocean, iar viata de pe Celgora pierduta, castigata de fortele raului. Si totul datorita lui...”
AUSTRALIA, CA O FELIE DE PAINE
de Roxana Brînceanu
- Mami, ce e aia o cizma?
Mirat, micul John priveste hartile. Probabil i se par ciudate, lui, cel nascut pe o alta planeta. E un copil special. Cum as putea sa-i explic ce e o cizma?! Si de ce oamenii cred ca Italia seamana cu o cizma? Privesc la membrele lui subtiri, apoi la incaltarile mele moi, functionale, atasate uniformei regulamentare, si incerc o explicatie.
- Si asta, nu seamana cu o cizma? zice el, impungand cu aratatorul Noua Zeelanda.
- Ba da...
Un lucru seamana uneori cu altul. Pana la un punct, apoi totul poate deveni ridicol. Sau tragic. Italia seamana cu o cizma. Oare de ce cauta oamenii astfel de asemanari? Cat de utile sunt ele? Nu cred ca John va retine mai usor forma Peninsulei Italiei asemanand-o cu o cizma. Dar, pentru noi, Italia va semana intotdeauna cu o cizma. Micul John, care acum invata geografia Pamantului, seamana cu o insecta. Nici asta nu-i este de folos. Mai sunt inca oameni care il numesc “creatura”, refuza sa i se adreseze direct, evita chiar sa se apropie de el. Nu pot intelege de ce am adoptat acest copil – o creatura stranie care seamana cu o insecta.
- Mami, cizma asta e rupta.
Zambesc, fortat. El ma priveste candid, cu ochii sai rotunzi. Si multi. Inspira prudent din rezervorul de gaz. Ma gandesc ca, poate, urmasii lui nu vor mai avea nevoie de rezervoare suplimentare de gaz. Atmosfera planetei lor era foarte asemanatoare celei terestre, s-ar putea ca generatiile urmatoare sa se adapteze.
Asta, daca vor exista generatii urmatoare.
- Nu e rupta, John, soptesc, intr-o tardiva tentativa de scuza. Asa s-a format. Nu oamenii au hotarat asa.
Oamenii au hotarat sa le distruga cuiburile creaturilor. Cuiburile in care larvele lor traiau pana la maturitate, cand le cresteau aripile si se ridicau pana la altitudinea la care zburau navetele noastre. Se loveau de ele si le doborau. Pilotii navetelor trageau si creaturile cadeau si ele. Distrugerea cuiburilor ar fi trebuit sa puna capat acestui inconvenient si sa reduca pierderile colonistilor.
Oare cate bombe am aruncat in cuiburi? Una? Doua? Zece? O suta? Inainte de a ne vorbi. Inainte de a ne da seama ca acele “creaturi” sunt inteligente. Ca pot comunica telepatic. Doar copiii. Probabil o forma de aparare necesara in primul stadiu de dezvoltare, caci adultii pierdeau isi aceasta capacitate, inlocuind-o cu alte forme de comunicare, straine noua. Copiii din cuiburi ne-au vorbit. Mult prea tarziu.
L-am luat cu mine si l-am numit John. Dar nu ma simt deloc mai bine. Ma priveste cu ochii sai rotunzi si multi, isi misca spre mine cele patru brate si, din cand in cand, inspira gaz din rezervorul suplimentar. Micul John e orfan de razboi. Noi i-am ucis parintii. Noi. Eu.
Uneori mergem la Centru unde se intalneste cu ceilalti cativa copii adoptati de pamantenii incercati de remuscari tarzii. Copiii se joaca, in felul lor atat de bizar pentru noi. Eu revad bombele cazand din pantecul navei mele peste cuiburi.
Aratatorul sau lung se sprijina acum pe contururile Australiei.
- Si asta cu ce seamana?
- Nu stiu. Poate cu o felie de paine.
Nu port cizme cu toc, care sa semene cu Italia sau Noua Zeelanda, regulamentul militar nu permite. Nu pot sa i le arat, ca sa inteleaga cum este o cizma. Nu pot sa-i arat nici armele pe care le tin acasa sub cheie, nici pe cele cu care ma antrenez zilnic, pentru o eventuala noua misiune impotriva altor “creaturi”. Pot sa-i arat insa ce forma are o felie de paine.
Si bombele cad. Si noi, soldati eficienti, ne intoarcem victoriosi. Impartim intre noi feliile de paine. Ne impartasim cu totii din painea pe care o avem intotdeauna cu noi, paine adevarata, de acasa, paine binecuvantata. Inca o victorie in numele umanitatii. Si apoi, auzim glasul copiilor. Prea tarziu, mult prea tarziu intelegem ce ne spun... si prea tarziu simtim gustul amar al painii de acasa.
de Roxana Brînceanu
- Mami, ce e aia o cizma?
Mirat, micul John priveste hartile. Probabil i se par ciudate, lui, cel nascut pe o alta planeta. E un copil special. Cum as putea sa-i explic ce e o cizma?! Si de ce oamenii cred ca Italia seamana cu o cizma? Privesc la membrele lui subtiri, apoi la incaltarile mele moi, functionale, atasate uniformei regulamentare, si incerc o explicatie.
- Si asta, nu seamana cu o cizma? zice el, impungand cu aratatorul Noua Zeelanda.
- Ba da...
Un lucru seamana uneori cu altul. Pana la un punct, apoi totul poate deveni ridicol. Sau tragic. Italia seamana cu o cizma. Oare de ce cauta oamenii astfel de asemanari? Cat de utile sunt ele? Nu cred ca John va retine mai usor forma Peninsulei Italiei asemanand-o cu o cizma. Dar, pentru noi, Italia va semana intotdeauna cu o cizma. Micul John, care acum invata geografia Pamantului, seamana cu o insecta. Nici asta nu-i este de folos. Mai sunt inca oameni care il numesc “creatura”, refuza sa i se adreseze direct, evita chiar sa se apropie de el. Nu pot intelege de ce am adoptat acest copil – o creatura stranie care seamana cu o insecta.
- Mami, cizma asta e rupta.
Zambesc, fortat. El ma priveste candid, cu ochii sai rotunzi. Si multi. Inspira prudent din rezervorul de gaz. Ma gandesc ca, poate, urmasii lui nu vor mai avea nevoie de rezervoare suplimentare de gaz. Atmosfera planetei lor era foarte asemanatoare celei terestre, s-ar putea ca generatiile urmatoare sa se adapteze.
Asta, daca vor exista generatii urmatoare.
- Nu e rupta, John, soptesc, intr-o tardiva tentativa de scuza. Asa s-a format. Nu oamenii au hotarat asa.
Oamenii au hotarat sa le distruga cuiburile creaturilor. Cuiburile in care larvele lor traiau pana la maturitate, cand le cresteau aripile si se ridicau pana la altitudinea la care zburau navetele noastre. Se loveau de ele si le doborau. Pilotii navetelor trageau si creaturile cadeau si ele. Distrugerea cuiburilor ar fi trebuit sa puna capat acestui inconvenient si sa reduca pierderile colonistilor.
Oare cate bombe am aruncat in cuiburi? Una? Doua? Zece? O suta? Inainte de a ne vorbi. Inainte de a ne da seama ca acele “creaturi” sunt inteligente. Ca pot comunica telepatic. Doar copiii. Probabil o forma de aparare necesara in primul stadiu de dezvoltare, caci adultii pierdeau isi aceasta capacitate, inlocuind-o cu alte forme de comunicare, straine noua. Copiii din cuiburi ne-au vorbit. Mult prea tarziu.
L-am luat cu mine si l-am numit John. Dar nu ma simt deloc mai bine. Ma priveste cu ochii sai rotunzi si multi, isi misca spre mine cele patru brate si, din cand in cand, inspira gaz din rezervorul suplimentar. Micul John e orfan de razboi. Noi i-am ucis parintii. Noi. Eu.
Uneori mergem la Centru unde se intalneste cu ceilalti cativa copii adoptati de pamantenii incercati de remuscari tarzii. Copiii se joaca, in felul lor atat de bizar pentru noi. Eu revad bombele cazand din pantecul navei mele peste cuiburi.
Aratatorul sau lung se sprijina acum pe contururile Australiei.
- Si asta cu ce seamana?
- Nu stiu. Poate cu o felie de paine.
Nu port cizme cu toc, care sa semene cu Italia sau Noua Zeelanda, regulamentul militar nu permite. Nu pot sa i le arat, ca sa inteleaga cum este o cizma. Nu pot sa-i arat nici armele pe care le tin acasa sub cheie, nici pe cele cu care ma antrenez zilnic, pentru o eventuala noua misiune impotriva altor “creaturi”. Pot sa-i arat insa ce forma are o felie de paine.
Si bombele cad. Si noi, soldati eficienti, ne intoarcem victoriosi. Impartim intre noi feliile de paine. Ne impartasim cu totii din painea pe care o avem intotdeauna cu noi, paine adevarata, de acasa, paine binecuvantata. Inca o victorie in numele umanitatii. Si apoi, auzim glasul copiilor. Prea tarziu, mult prea tarziu intelegem ce ne spun... si prea tarziu simtim gustul amar al painii de acasa.
Interesant arhipelag interior, Roxana!
Ovidiu Bufnila
Editor Sef
Topic Science Fiction
http://groups.yahoo.com/group/Topic_Science_Fiction/
Ovidiu Bufnila
Editor Sef
Topic Science Fiction
http://groups.yahoo.com/group/Topic_Science_Fiction/
doar acum am vazut topicul...
si mi-am amintit de un film... Omul bi-centenar
cred ca e asa de frumos sa visezi ca lumea va fi mai buna, dar ... apoi descoperi ca noua lume e mai buna doar tehnologic, pentru ca noi oamenii nu ne schimbam
raminem aceeasi cu fricile si temerile noastre, cu iubirile si placerile, cu tot ceea ce suntem... doar masinile care ne inconjoara se schimba de fapt
si mi-am amintit de un film... Omul bi-centenar
cred ca e asa de frumos sa visezi ca lumea va fi mai buna, dar ... apoi descoperi ca noua lume e mai buna doar tehnologic, pentru ca noi oamenii nu ne schimbam
raminem aceeasi cu fricile si temerile noastre, cu iubirile si placerile, cu tot ceea ce suntem... doar masinile care ne inconjoara se schimba de fapt
Revista non-liniara, valurita si interactiva Topic Science Fiction
anunta deschiderea incepand din data de 31 August 2004 a Concursului
de PROZA SF. Premiul este de 600 de euro. Concurentii trebuie sa fie
membri ai e-groupului Topic Science Fiction. Baremul este de 50 de
proze SF postate in editiile revistei Topic Science Fiction. Castiga
cel care publica cel mai mare numar de proze SF pana la data de 4
august 2005. Prozele trebuie sa aiba o lungime de 250-500 de
cuvinte! Se acorda trei premii: 300, 200, 100 euro!
NOTA
Concursul e deschis oricarui navigator. Linkurile povestirilor
intrate in concurs vor fi postate in sectiunea speciala Concurs
Topic Science Fiction deschisa in baza de date e e-groupului:
http://groups.yahoo.com/group/Topic_Science_Fiction/
REZULTATELE FINALE:
rezultatele finale vor fi comunicate dupa ziua de 4 septembrie 2005
Informatii si Inscriere in:
http://groups.yahoo.com/group/Topic_Science_Fiction/
anunta deschiderea incepand din data de 31 August 2004 a Concursului
de PROZA SF. Premiul este de 600 de euro. Concurentii trebuie sa fie
membri ai e-groupului Topic Science Fiction. Baremul este de 50 de
proze SF postate in editiile revistei Topic Science Fiction. Castiga
cel care publica cel mai mare numar de proze SF pana la data de 4
august 2005. Prozele trebuie sa aiba o lungime de 250-500 de
cuvinte! Se acorda trei premii: 300, 200, 100 euro!
NOTA
Concursul e deschis oricarui navigator. Linkurile povestirilor
intrate in concurs vor fi postate in sectiunea speciala Concurs
Topic Science Fiction deschisa in baza de date e e-groupului:
http://groups.yahoo.com/group/Topic_Science_Fiction/
REZULTATELE FINALE:
rezultatele finale vor fi comunicate dupa ziua de 4 septembrie 2005
Informatii si Inscriere in:
http://groups.yahoo.com/group/Topic_Science_Fiction/
Lumea lui Ben Ami (001)
Primara Ovipară – by Ben Ami
„- Esti o scroafa imputita!”, imi spusese mama imediat dupa ce-i facusem cunostinta cu noul meu prieten. Nu stiu de ce am impresia ca a fost unul dintre acele gesturi pe care nu e recomandat sa le faci prea des. Cum putea fi atat de mandra de mine? Ce facusem ca sa merit asta? Niciodata n-a putut suporta barbatii la costum si cravata, spalati si curati, cu unghiile ingrijite. De ce se razgandise tocmai acum? Inainte, cand spunea asta, credeam ca-i doar o toana de-a ei, ca nu vorbeste serios. Fusesem nevoita sa recunosc ca trebuia sa-mi pese mai mult, ca fusesem o nesabuita, o excentrica.
Robert era frumos, vecinii mei il priveau ca pe-o victima, „gigoloul mameluc” ziceau, si se purtau ca atare. Prin urmare multi dintre ei au regretat acest lucru. Acum stiu ce-au simtit. Dar atunci ma luase valul, credeam ca in bratele lui puternice sunt ocrotita, dorita, iubita. Spunea ca nimic altceva nu-l intereseaza, iar eu il crezusem, cine m-ar fi putut condamna? Cine ar fi stiut ca ochii lui verzi vor schimba lumea mea, si intelesurile, si rosturile toate?
Iarta-ma mama! Nu stiam ca EI sunt atat de perversi, ca universul lor este atat de inuman. Cand il vedeam spalandu-se pe dinti ma cutremuram de indignare, cand ii simteam mirosurile ingrozitoare, ce ieseau din sticlutele acelea micute din care isi pulveriza sub brat - ohh! - ma cuprindeau chinurile, cand ii mai zaream si pielea capului printre firele de par… ma incoltea greata. Nu putea fi adulmecat. Nimic din EL nu era impartasit celorlalti, se pastra doar pentru sine. Era atat de obscen! Poate ca asta a fost si cauza pentru care - ce proasta am fost! - credeam ca-i deosebit, ca e unic. Tarziu, mult prea tarziu mi-am dat seama cat de mult rau putea face cu ochii aceia verzi.
Acum, dupa ce tu m-ai parasit pentru totdeauna, mi-am dat seama ca Robert inlacrimatul, fostul meu iubit, care privea negii tai fascinanti cu blandetea lui perversa si nefireasca, ti-a grabit sfarsitul, si nu damblaua care te inconjurase cu grija ei materna in ultimul timp.
As vrea sa intelegi cat de mult te iubesc, sa-ti descriu in amanunt cum ochii degeneratului de care am fost orbita pentru o vreme plutesc in propria sa voma, cum sangele lui scarbos de rosu imi inmoaie ghearele. Stiu cat de mult ai vrea sa stii! Aveai atat de multa dreptate, lumea lor a apus, obiceiurile lor nesanatoase spurcau Primara Ovipara. Lumea de maine.
Laptele celor cinci ţâţe ale mele vor umezii mormantul tau pana cand voi sti ca m-ai iertat. Gandul ma face sa ma simt mai bine. O umezeala calduţă mi se prelinge in jos, pe piciorul din spate.
Primara Ovipară – by Ben Ami
„- Esti o scroafa imputita!”, imi spusese mama imediat dupa ce-i facusem cunostinta cu noul meu prieten. Nu stiu de ce am impresia ca a fost unul dintre acele gesturi pe care nu e recomandat sa le faci prea des. Cum putea fi atat de mandra de mine? Ce facusem ca sa merit asta? Niciodata n-a putut suporta barbatii la costum si cravata, spalati si curati, cu unghiile ingrijite. De ce se razgandise tocmai acum? Inainte, cand spunea asta, credeam ca-i doar o toana de-a ei, ca nu vorbeste serios. Fusesem nevoita sa recunosc ca trebuia sa-mi pese mai mult, ca fusesem o nesabuita, o excentrica.
Robert era frumos, vecinii mei il priveau ca pe-o victima, „gigoloul mameluc” ziceau, si se purtau ca atare. Prin urmare multi dintre ei au regretat acest lucru. Acum stiu ce-au simtit. Dar atunci ma luase valul, credeam ca in bratele lui puternice sunt ocrotita, dorita, iubita. Spunea ca nimic altceva nu-l intereseaza, iar eu il crezusem, cine m-ar fi putut condamna? Cine ar fi stiut ca ochii lui verzi vor schimba lumea mea, si intelesurile, si rosturile toate?
Iarta-ma mama! Nu stiam ca EI sunt atat de perversi, ca universul lor este atat de inuman. Cand il vedeam spalandu-se pe dinti ma cutremuram de indignare, cand ii simteam mirosurile ingrozitoare, ce ieseau din sticlutele acelea micute din care isi pulveriza sub brat - ohh! - ma cuprindeau chinurile, cand ii mai zaream si pielea capului printre firele de par… ma incoltea greata. Nu putea fi adulmecat. Nimic din EL nu era impartasit celorlalti, se pastra doar pentru sine. Era atat de obscen! Poate ca asta a fost si cauza pentru care - ce proasta am fost! - credeam ca-i deosebit, ca e unic. Tarziu, mult prea tarziu mi-am dat seama cat de mult rau putea face cu ochii aceia verzi.
Acum, dupa ce tu m-ai parasit pentru totdeauna, mi-am dat seama ca Robert inlacrimatul, fostul meu iubit, care privea negii tai fascinanti cu blandetea lui perversa si nefireasca, ti-a grabit sfarsitul, si nu damblaua care te inconjurase cu grija ei materna in ultimul timp.
As vrea sa intelegi cat de mult te iubesc, sa-ti descriu in amanunt cum ochii degeneratului de care am fost orbita pentru o vreme plutesc in propria sa voma, cum sangele lui scarbos de rosu imi inmoaie ghearele. Stiu cat de mult ai vrea sa stii! Aveai atat de multa dreptate, lumea lor a apus, obiceiurile lor nesanatoase spurcau Primara Ovipara. Lumea de maine.
Laptele celor cinci ţâţe ale mele vor umezii mormantul tau pana cand voi sti ca m-ai iertat. Gandul ma face sa ma simt mai bine. O umezeala calduţă mi se prelinge in jos, pe piciorul din spate.
Lumea lui Ben Ami (002)
Două secunde şi-un scop - by Ben Ami
„Am să ţi-o trag peste botul ăla rânjit, de bestie criminală! O să-ţi doreşti să fii murit încă din pântecul maică-ti”. Şi zicându-i asta i-am smuls tubul de oxigen din gură, apoi am înconjurat cu privirea camera de spital, încercând să găsesc o pungă în care să-i păstrez măruntaiele. Cu tot cu storma.
Capul asistentei care păzise monstrul continua să se rostogolească pe podeaua vibratorie participând la o scenă pe care, în fapt, o părăsise deja, de treizeci şi patru de secunde.
Pe coridorul de unde intrasem evenimentele se precipitau. Gaşca de umanoizi pe lângă care trecusem încercau să-mi taie orice cale de întoarcere, pregătindu-se să dea buzna înăuntru. Cu membrul artah mi-am sprijinit lancea, cu cele trei de pe abdomen am imobilizat monstrul gajir, apoi una dintre ventuzele scapulare am aplicat-o peste zâmbetul sedat al bestiei. Şase secunde mai târziu măruntaiele gajirului îmi musteau în guşă. Până la urmă mă gândisem că este cel mai sigur loc din lume. Doar un laser ar fi putut străbate plăcile mele cornoase.
Când se năpustiseră în cameră, încercând să se adapteze podelei vibratorii, mai mult de trei cincimi din corpul meu se afla în exteriorul clădirii. Doar unu virgulă trei secunde mai târziu acceleraţia gravitaţională mă salvase din calea bucăţilor incandescente împrăştiate în direcţia mea.
Şase nivele mai jos ratasem prima cale de salvare, iar surpriza m-a determinat să aleg podul îngust - de doar doi inchi - care lega spitalul de o clădire de locuinţe. Cea mai improbabilă cale de câştig.
Opt secunde întârziere! Trebuia neapărat să străbat un zid de plasticarst, la capătul unei curse de două sute de paşi. De partea cealaltă mă aştepta echipa de intervenţie.
Trecând de-a dreptul prin zid o lumină puternică mi s-a aprins în faţă şi lumea s-a răsturnat, devenind dintr-o dată cu mult mai neprietenoasă. Sperasem să nu se întâmple aşa, îmi dorisem să ajung la timp, însă enzimele mele proteolitice îşi acceleraseră procesul degradativ chiar în propia-mi guşă. Mai mult de trei sferturi din „marfă” fusese compromisă. Adio bonus, la revedere plată, pa-pa timp de „recondiţionare” într-o „cuşcă” gajiră. Te pomeneşti şi că exact în timp ce aveam impresia că-s imobilizat, se cădea de acord asupra atomizării celei mai importante părţi din corpul meu. Pentru două secunde nenorocite.
Am uitat cine uitase o definiţie mai cuprinzătoare a ghinionului. Trei sute de copii superdotaţi vor rămâne fără substanţele necesare dezvoltării unei bune viteze de coordonare, handicapaţi ca şi mine. Abia peste optzeci şi două de „rotaţii” vom putea face rost de energia necesară deschiderii unei noi „porţi”. Va trebui să găsim o altă soluţie, pentru că până atunci gajirii vor fi evoluat, eliminând secvenţa de nucleotide care le formează storma, căruia ei îi zic calcul. Puah!
Cândva îi vom izgoni, fie şi numai pentru că aglomeraţiei în care trăiesc îi spun Niumehico.
Două secunde şi-un scop - by Ben Ami
„Am să ţi-o trag peste botul ăla rânjit, de bestie criminală! O să-ţi doreşti să fii murit încă din pântecul maică-ti”. Şi zicându-i asta i-am smuls tubul de oxigen din gură, apoi am înconjurat cu privirea camera de spital, încercând să găsesc o pungă în care să-i păstrez măruntaiele. Cu tot cu storma.
Capul asistentei care păzise monstrul continua să se rostogolească pe podeaua vibratorie participând la o scenă pe care, în fapt, o părăsise deja, de treizeci şi patru de secunde.
Pe coridorul de unde intrasem evenimentele se precipitau. Gaşca de umanoizi pe lângă care trecusem încercau să-mi taie orice cale de întoarcere, pregătindu-se să dea buzna înăuntru. Cu membrul artah mi-am sprijinit lancea, cu cele trei de pe abdomen am imobilizat monstrul gajir, apoi una dintre ventuzele scapulare am aplicat-o peste zâmbetul sedat al bestiei. Şase secunde mai târziu măruntaiele gajirului îmi musteau în guşă. Până la urmă mă gândisem că este cel mai sigur loc din lume. Doar un laser ar fi putut străbate plăcile mele cornoase.
Când se năpustiseră în cameră, încercând să se adapteze podelei vibratorii, mai mult de trei cincimi din corpul meu se afla în exteriorul clădirii. Doar unu virgulă trei secunde mai târziu acceleraţia gravitaţională mă salvase din calea bucăţilor incandescente împrăştiate în direcţia mea.
Şase nivele mai jos ratasem prima cale de salvare, iar surpriza m-a determinat să aleg podul îngust - de doar doi inchi - care lega spitalul de o clădire de locuinţe. Cea mai improbabilă cale de câştig.
Opt secunde întârziere! Trebuia neapărat să străbat un zid de plasticarst, la capătul unei curse de două sute de paşi. De partea cealaltă mă aştepta echipa de intervenţie.
Trecând de-a dreptul prin zid o lumină puternică mi s-a aprins în faţă şi lumea s-a răsturnat, devenind dintr-o dată cu mult mai neprietenoasă. Sperasem să nu se întâmple aşa, îmi dorisem să ajung la timp, însă enzimele mele proteolitice îşi acceleraseră procesul degradativ chiar în propia-mi guşă. Mai mult de trei sferturi din „marfă” fusese compromisă. Adio bonus, la revedere plată, pa-pa timp de „recondiţionare” într-o „cuşcă” gajiră. Te pomeneşti şi că exact în timp ce aveam impresia că-s imobilizat, se cădea de acord asupra atomizării celei mai importante părţi din corpul meu. Pentru două secunde nenorocite.
Am uitat cine uitase o definiţie mai cuprinzătoare a ghinionului. Trei sute de copii superdotaţi vor rămâne fără substanţele necesare dezvoltării unei bune viteze de coordonare, handicapaţi ca şi mine. Abia peste optzeci şi două de „rotaţii” vom putea face rost de energia necesară deschiderii unei noi „porţi”. Va trebui să găsim o altă soluţie, pentru că până atunci gajirii vor fi evoluat, eliminând secvenţa de nucleotide care le formează storma, căruia ei îi zic calcul. Puah!
Cândva îi vom izgoni, fie şi numai pentru că aglomeraţiei în care trăiesc îi spun Niumehico.
Lumea lui Ben Ami (003)
Trinidad - by Ben Ami
- Ce spuneai că s-a întâmplat cu atilaticenii? l-am întrebat pe Primo imediat ce capsula s-a etanşeizat în spatele meu. Iar acesta, întorcându-se şi ignorând mesajele de pe ecran mă privi cu ocelii săi din câteva mii de puncte de vedere. Colosule! Uitasem cum arată o cască hialină.
- Ce fel de întrebare e asta? mă întrebă, scoţând oribilitatea de cască de pe faţă. „Creierele-insectate” nu erau preferaţii italanienilor.
- Tu ai transmis, nu erai de veghe?
- Aha, păru Primo că-nţelege. Cea mai mediatizată ştire de la Marea Destindere încoace.
- Şi Altceva? N-am bătut tot drumul asta pentru un „aha”, cei de la ferma de creiere…
- Formata de creiere, mă întrerupse el brusc. În ochii obosiţi îngrijorarea săpase crevase sângerii. M-am înfiorat.
- Cum vrei tu, dar te avertizez! Ferma e preocupată de orice informaţie strategică. Câţi eram imediat după Destindere, 323? Fiecare naţiune cu propriile resurse, fiecare dezvoltând - alternativ - un alt viitor. Câţi am rămas, 52?
- 51! îngăimă Primo, privindu-mă ţintă. Din vina cui? Colosul a dat, cine a luat? Spune-mi tu!
- Trinidad,… cel mai bun câştigă.
- Câştigă! zise el, cu privirea pierdută în ecranul suprasaturat de imagini. Cu ce au greşit boliviarii, havelienii, ioanizii, şi atâţia alţii, iar acum atilaticenii? Întrebarea lui conta. În mai puţin de două sute de ani Trinidad ajunse cea mai hulită progresiune implementată de către ancestrali în genele umanităţii. Acelaşi spaţiu, mai multe realităţi. Destindere, Colos şi Altceva, împreună formând Trinidad.
- La fiecare accident Altceva a fost de vină. Tatăl Colosului! Acelaşi pretext fanatico-religios, presiuni inimaginabile asupra Porţilor, pretexte de intervenţie. Eşecuri.
- Da!, părea că zâmbeşte pentru prima oară Primo. Însă şi de această dată Porţile au împiedicat Invazia. Cât de puţin au înţeles! adăugă el, înainte să-şi monteze casca pe faţă.
Famigliile din Italania ştiau că scopul Fermei papale este preîntâmpinarea unui Altceva. „Creierele-insectate” colectau informaţii, Ferma le utiliza în experimente cu implicaţii niciodată dezvăluite. „Supravieţuim şi doar asta contează”, voi anunţa famigliile, convins fiind de extincţia atilaticenilor.
I-am cerut lui Primo ultimele date. Nu-i revelase nimeni adevărata sa origine, inserţia genelor „receptive”… Timp de trei minute l-am privit în tăcere, însă el făcuse infarct imediat după al doilea. Previzibil.
Deşi ştiam ce aveam să văd, i-am scos casca hialină şi mi-am montat-o. Muzicalitatea şi versurile straniei Gloomy Sunday au încercat să erodeze fundamentul meu ereditar. Un Altceva instantaneu. Însă eu nu eram Primo, nu purtam genele unui anume Rezsô Seress, nu eram sinucigaş.
Ideile Fermei papale sunt pur şi simplu perfecte.
Urmează romanistanii… Însă, asta mai târziu. Deocamdată nu-mi pot scoate din minte rictusul lui Primo. Şi muzica aceea…
„it is autumn and the leaves are falling, all love has died on earth
the wind is weeping with sorrowful tears, my heart will never hope for a new spring again
my tears and my sorrows are all in vain, people are heartless, greedy and wicked
love has died!
the world has come to its end, hope has ceased to have meaning
cities are being wiped out, shrapnel is making music
meadows are coloured red with human blood
there are dead people on the streets everywhere, I will say another quiet prayer
people are sinners, lord, they make mistakes...
the world has ended!”
Trinidad - by Ben Ami
- Ce spuneai că s-a întâmplat cu atilaticenii? l-am întrebat pe Primo imediat ce capsula s-a etanşeizat în spatele meu. Iar acesta, întorcându-se şi ignorând mesajele de pe ecran mă privi cu ocelii săi din câteva mii de puncte de vedere. Colosule! Uitasem cum arată o cască hialină.
- Ce fel de întrebare e asta? mă întrebă, scoţând oribilitatea de cască de pe faţă. „Creierele-insectate” nu erau preferaţii italanienilor.
- Tu ai transmis, nu erai de veghe?
- Aha, păru Primo că-nţelege. Cea mai mediatizată ştire de la Marea Destindere încoace.
- Şi Altceva? N-am bătut tot drumul asta pentru un „aha”, cei de la ferma de creiere…
- Formata de creiere, mă întrerupse el brusc. În ochii obosiţi îngrijorarea săpase crevase sângerii. M-am înfiorat.
- Cum vrei tu, dar te avertizez! Ferma e preocupată de orice informaţie strategică. Câţi eram imediat după Destindere, 323? Fiecare naţiune cu propriile resurse, fiecare dezvoltând - alternativ - un alt viitor. Câţi am rămas, 52?
- 51! îngăimă Primo, privindu-mă ţintă. Din vina cui? Colosul a dat, cine a luat? Spune-mi tu!
- Trinidad,… cel mai bun câştigă.
- Câştigă! zise el, cu privirea pierdută în ecranul suprasaturat de imagini. Cu ce au greşit boliviarii, havelienii, ioanizii, şi atâţia alţii, iar acum atilaticenii? Întrebarea lui conta. În mai puţin de două sute de ani Trinidad ajunse cea mai hulită progresiune implementată de către ancestrali în genele umanităţii. Acelaşi spaţiu, mai multe realităţi. Destindere, Colos şi Altceva, împreună formând Trinidad.
- La fiecare accident Altceva a fost de vină. Tatăl Colosului! Acelaşi pretext fanatico-religios, presiuni inimaginabile asupra Porţilor, pretexte de intervenţie. Eşecuri.
- Da!, părea că zâmbeşte pentru prima oară Primo. Însă şi de această dată Porţile au împiedicat Invazia. Cât de puţin au înţeles! adăugă el, înainte să-şi monteze casca pe faţă.
Famigliile din Italania ştiau că scopul Fermei papale este preîntâmpinarea unui Altceva. „Creierele-insectate” colectau informaţii, Ferma le utiliza în experimente cu implicaţii niciodată dezvăluite. „Supravieţuim şi doar asta contează”, voi anunţa famigliile, convins fiind de extincţia atilaticenilor.
I-am cerut lui Primo ultimele date. Nu-i revelase nimeni adevărata sa origine, inserţia genelor „receptive”… Timp de trei minute l-am privit în tăcere, însă el făcuse infarct imediat după al doilea. Previzibil.
Deşi ştiam ce aveam să văd, i-am scos casca hialină şi mi-am montat-o. Muzicalitatea şi versurile straniei Gloomy Sunday au încercat să erodeze fundamentul meu ereditar. Un Altceva instantaneu. Însă eu nu eram Primo, nu purtam genele unui anume Rezsô Seress, nu eram sinucigaş.
Ideile Fermei papale sunt pur şi simplu perfecte.
Urmează romanistanii… Însă, asta mai târziu. Deocamdată nu-mi pot scoate din minte rictusul lui Primo. Şi muzica aceea…
„it is autumn and the leaves are falling, all love has died on earth
the wind is weeping with sorrowful tears, my heart will never hope for a new spring again
my tears and my sorrows are all in vain, people are heartless, greedy and wicked
love has died!
the world has come to its end, hope has ceased to have meaning
cities are being wiped out, shrapnel is making music
meadows are coloured red with human blood
there are dead people on the streets everywhere, I will say another quiet prayer
people are sinners, lord, they make mistakes...
the world has ended!”
Lumea lui Ben Ami (004)
Răsplata by Ben Ami
Mă întorc şi lovesc. Pumnul zdrobeşte maxilarul adversarului meu, care cade, se rostogoleşte pe spate şi zvâcneşte din membrele inferioare pentru o ultimă dată, leşinând. Răsuflu din greu, dar cu uşurare, mai mult încercând decât reuşind să-mi recapăt stăpânirea de sine. A fost greu, ba nu, a fost foarte greu! Parcă mai greu cu fiecare luptă, cu fiecare efort dozat – mereu un efort dozat – amintindu-mi de următoarea confruntare, de fiecare dată mai aproape de ultima dată.
Genunchii îmi tremură, o dâră de sânge mi se prelinge pe gâtul încă încordat, însă mai găsesc resurse să zâmbesc, să le fac pe plac, să le merit banii investiţi în mine, maşinăria care nu dă greş, cel mai puternic om. Ce ştiu ei despre imposibilitatea mea de a urina, câţi dintre ei au nevoie de o lumină aprinsă de fiecare dată când încearcă să adoarmă şi monştrii nemaipomeniţi îşi încep pânda, urmărirea, goana. Cine a aflat valoarea pulsului cu care reuşesc în cele din urmă să ies din coşmar? De ce le-ar păsa?
Cu capul în palme, singur în imensul vestiar de lux pe care mi l-au pus la dispoziţie, insensibil la zarva de afară reuşesc totuşi să-mi simt antrenorul intrând. Cu coada ochiului i-am urmărit paşii uşori şi sprinteni pentru un om de etatea lui. Ce se va alege de mine când voi fi la fel de bătrân? Cine mă va aştepta la fel de naiv, de întrebător, de nerăbdător? Se opreşte într-un loc.
Ridic bărbia din podea şi-l privesc direct în ochi, aşteptându-i reproşurile, temerile pentru viitoarea confruntare, pregătirea psihologică a momentului când voi fi doar eu şi adrenalina consumată cu cumpătare, doar eu şi umorile corpului meu, adversarul nefiind decât ţinta finală a tuturor traiectoriilor palmelor, pumnilor, coatelor, genunchilor şi tălpilor mele bine coordonate.
Privindu-l de la distanţa de cincisprezece paşi abia după câteva minute reuşesc să şoptesc…
- Ce tratament de recuperare trebuie să urmez de data aceasta? Meloterapie? Ultrasunete? Diadinamice? Îl văd cum dă din cap în semn că nu. Împachetări? Ionizări negative? Masaj termic? Privirea sa nu lăsă loc de interpretări, creierul începe să-mi lucreze febril. Crioterapie? Electrostimulare? Acupunctură? Hidrokinetoterapie? încerc eu să-mi amintesc panicat, în timp ce el începe să zâmbească. De acolo, de departe, parcă din ce în ce mai departe.
Un calm nefiresc îmi cuprinde corpul, o descărcare infernală de adrenalină mă ajută să străbat - în mai puţin de o secundă - distanţa care ne separă. Abia apuc să-i zăresc începutul de uimire pe faţa bătrână şi zbârcită de timp.
Când degetele mele îi cuprind gâtul, prin minte îmi trec: amfetamină, propilhexedrină, amfepramonă, stricnină, clorfentermină, pipradol, efedrină, mesocarb, metilfenidat, pentetrazol…
În timp ce faţa sa începe să capete o culoare cianotică, muşchii mei transpiră: bolasteron, metenolon, metiltestosteron, nandrolon, stanazolol, oxandrolon…
Când îmi şopteşte ultimele cuvinte, îmi aduc aminte despre: anevrisme, scolioză, microfisuri vertebrale, ectopie testiculară, miopatie, ptoză palpebrală, nefrocalcinoză, enurezis…
A ştiut dintotdeauna că asta urma să se întâmple. Nu mai eram naiv, întrebător, ori nerăbdător. Handicapaţii nu ştiu să iubească! Eram cel pe care-l modelase după sufletul şi ambiţiile sale. Îmi şoptise clar răsplata noastră… “- Campionul lu’ tata!”
Răsplata by Ben Ami
Mă întorc şi lovesc. Pumnul zdrobeşte maxilarul adversarului meu, care cade, se rostogoleşte pe spate şi zvâcneşte din membrele inferioare pentru o ultimă dată, leşinând. Răsuflu din greu, dar cu uşurare, mai mult încercând decât reuşind să-mi recapăt stăpânirea de sine. A fost greu, ba nu, a fost foarte greu! Parcă mai greu cu fiecare luptă, cu fiecare efort dozat – mereu un efort dozat – amintindu-mi de următoarea confruntare, de fiecare dată mai aproape de ultima dată.
Genunchii îmi tremură, o dâră de sânge mi se prelinge pe gâtul încă încordat, însă mai găsesc resurse să zâmbesc, să le fac pe plac, să le merit banii investiţi în mine, maşinăria care nu dă greş, cel mai puternic om. Ce ştiu ei despre imposibilitatea mea de a urina, câţi dintre ei au nevoie de o lumină aprinsă de fiecare dată când încearcă să adoarmă şi monştrii nemaipomeniţi îşi încep pânda, urmărirea, goana. Cine a aflat valoarea pulsului cu care reuşesc în cele din urmă să ies din coşmar? De ce le-ar păsa?
Cu capul în palme, singur în imensul vestiar de lux pe care mi l-au pus la dispoziţie, insensibil la zarva de afară reuşesc totuşi să-mi simt antrenorul intrând. Cu coada ochiului i-am urmărit paşii uşori şi sprinteni pentru un om de etatea lui. Ce se va alege de mine când voi fi la fel de bătrân? Cine mă va aştepta la fel de naiv, de întrebător, de nerăbdător? Se opreşte într-un loc.
Ridic bărbia din podea şi-l privesc direct în ochi, aşteptându-i reproşurile, temerile pentru viitoarea confruntare, pregătirea psihologică a momentului când voi fi doar eu şi adrenalina consumată cu cumpătare, doar eu şi umorile corpului meu, adversarul nefiind decât ţinta finală a tuturor traiectoriilor palmelor, pumnilor, coatelor, genunchilor şi tălpilor mele bine coordonate.
Privindu-l de la distanţa de cincisprezece paşi abia după câteva minute reuşesc să şoptesc…
- Ce tratament de recuperare trebuie să urmez de data aceasta? Meloterapie? Ultrasunete? Diadinamice? Îl văd cum dă din cap în semn că nu. Împachetări? Ionizări negative? Masaj termic? Privirea sa nu lăsă loc de interpretări, creierul începe să-mi lucreze febril. Crioterapie? Electrostimulare? Acupunctură? Hidrokinetoterapie? încerc eu să-mi amintesc panicat, în timp ce el începe să zâmbească. De acolo, de departe, parcă din ce în ce mai departe.
Un calm nefiresc îmi cuprinde corpul, o descărcare infernală de adrenalină mă ajută să străbat - în mai puţin de o secundă - distanţa care ne separă. Abia apuc să-i zăresc începutul de uimire pe faţa bătrână şi zbârcită de timp.
Când degetele mele îi cuprind gâtul, prin minte îmi trec: amfetamină, propilhexedrină, amfepramonă, stricnină, clorfentermină, pipradol, efedrină, mesocarb, metilfenidat, pentetrazol…
În timp ce faţa sa începe să capete o culoare cianotică, muşchii mei transpiră: bolasteron, metenolon, metiltestosteron, nandrolon, stanazolol, oxandrolon…
Când îmi şopteşte ultimele cuvinte, îmi aduc aminte despre: anevrisme, scolioză, microfisuri vertebrale, ectopie testiculară, miopatie, ptoză palpebrală, nefrocalcinoză, enurezis…
A ştiut dintotdeauna că asta urma să se întâmple. Nu mai eram naiv, întrebător, ori nerăbdător. Handicapaţii nu ştiu să iubească! Eram cel pe care-l modelase după sufletul şi ambiţiile sale. Îmi şoptise clar răsplata noastră… “- Campionul lu’ tata!”
ALAIR
Dragi prieteni,
Trăim într-un stat în care cultura, mai ales atunci cînd este practicată în afara cercurilor puterii, e considerată a fi, în cel mai bun caz, lipsită de importanţă, un soi de hobby pentru ciudaţi, sau chiar subversivă, o activitate învecinată cu terorismul, care trebuie numaidecît stîrpită. În acest domeniu, subvenţiile de stat se împart pe baza de cumetrii sau de criterii politice. Ministerul de resort, de pildă, risipeşte sume enorme pe reeditări ale "Cîntării României", aşezate sub semnul "Anului Ştefan cel Mare şi Sfînt", bune prilejuri pentru campania electorală a partidului de guvernămînt. Sponsorizările, deloc stimulate de o legislaţie gîndită cu fesele de legislaturi succesive de parlamentari lipsiţi de orice alt organ de gîndire, se îndreaptă, cîte sînt, spre diverse asociaţii sportive. Fotbalul e mai important decît litera scrisă. Situaţia devine şi mai dramatică în cazul ariilor considerate "marginale" ale culturii. Marile edituri, galeriile de artă, media de toate tipurile ignoră cu desăvirşire potenţialul prezent în operele unor creatori de valoare, care, spre ghinionul lor, au ales să se desfăşoare în spaţiul artelor imaginaţiei (science fiction şi fantastic).
În aceste condiţii, a devenit imperios necesară întemeierea unei structuri de tip sindical, care să apere şi să promoveze interesele creatorilor (scriitori, traducători, redactori, etc.)
Există cîteva organizaţii ale pasionaţilor acestor genuri. La ce bun incă una? Dar. ARSFan-ul, cea mai serioasă dintre acestea, a intrat în hibernare, ori poate chiar s-a desfiintat. FNTSF-ul a devenit un soi de parohie personală a unui grup de indivizi mai mult sau mai puţin onorabili, care se manifestă doar atunci cînd, printr-o minune, e rost de vreo subvenţie sau de-o excursie pe la manifestări internaţionale. Pe de altă parte, ambele structuri menţionate sînt organizaţii de masă, destinate în egala măsura fanilor şi profesioniştilor. În fine, ProConSF, trimbiţată drept o "asociaţie a profesioniştilor", n-a avut niciodată iniţiative vizibile. Scriitorii şi artiştii au rămas, în ciuda existenţei acestei organizaţii, la fel de vulnerabili in faţa editorilor veroşi şi a ignoranţei unui public needucat. În urmă cu un an şi jumătate, o tentativă de asociere a profesioniştilor artelor imaginaţiei, mediată pe una din listele de discuţii, a rămas fără ecou.
Iată de ce, impulsionaţi de această stare de fapt, am luat iniţiativa constituirii Asociaţiei pentru Literatura şi Artele Imaginaţiei - România (ALAIR), care va regrupa profesioniştii (şi aspiranţii la acest statut) din domeniul literaturii şi artelor F & SF. Modelele asumate ale acestei structuri vor fi organizaţiile similare din ţările cu tradiţii în acest domeniu: SFWA (Science Fiction and Fantasy Writers of America), BSFA (British Science Fiction Association), Association Infini (Franta şi ţările francofone).
ALAIR nu intenţionează să fie o organizaţie de masă. Nu va regrupa fani, ci exclusiv indivizi care produc: scriitori, traducători, jurnalişti, editori, artişti (din domeniul artelor vizuale, al ilustraţiei de carte şi al benzii desenate).
În perspectivă, ALAIR va oferi membrilor săi consiliere juridică pentru contractele cu editurile, reprezentare în străinătate, medierea conflictelor dintre autori şi editori (printr-un arbitraj gen Camera de Comerţ) şi, în măsura existenţei unui suport financiar adecvat, ajutoare în cazuri extreme (spitalizare, decese, etc.)
Vor exista, de asemenea, scopuri productive: ALAIR va acorda periodic premii (în genul premiilor Nebula, care, spre deosebire de Hugo şi de premiile RomCon, sînt votate de profesionişti), va asigura jurizarea unui concurs pentru debut în volum şi finanţarea publicării volumului în cauză, va edita un buletin semestrial şi antologii care să "dea seamă" despre evoluţia genurilor la noi şi aiurea. Activitatea editorială se va desfăşura sub sigla proprie sau în colaborare cu editurile.
ALAIR va participa ca entitate distinctă la convenţiile naţionale şi internaţionale, folosind acest prilej pentru a promova creaţia membrilor săi. Reprezentanţii asociaţiei la aceste reuniuni vor fi selectaţi pe baza votului membrilor.
Pe termen mediu, ALAIR işi propune instituirea unei burse anuale de creaţie, menită să asigure independenţa financiară a beneficiarului pe un anumit termen, astfel încît acesta să îşi poată consacra integral energia proiectului în cauză, fără a depinde de tracasările traiului de zi cu zi.
ALAIR va pune bazele unei biblioteci naţionale de gen, la care toţi membrii vor avea acces gratuit, catalogul acesteia fiind disponibil online, iar consultarea lucrărilor se va putea face inclusiv prin poştă. Pentru constituirea fondului de carte şi publicaţii, biblioteca ALAIR va face apel la organizaţii similare din străinătate.
Sursele de finanţare ale asociaţiei vor fi multiple: cotizaţii, subvenţii, sponsorizări, vînzarea propriilor publicaţii. În cele ce urmează, vom detalia acest aspect. Cotizaţii: o sumă fixă anuală (500.000 lei în cazul plăţii integrale, 600.000 lei în cazul plăţii în două rate semestriale, 800.000 lei în cazul plăţii în patru rate trimestriale). Sponsorizări: membrii care vor atrage sponsori vor avea drept de veto în privinţa utilizării fondurilor astfel obţinute. Acelaşi lucru este valabil şi în privinţa subvenţiilor. Publicaţiile proprii vor fi oferite gratuit membrilor şi vîndute publicului larg; de asemenea, asociaţia va edita diverse publicaţii în colaborare cu edituri de prestigiu (acestea vor fi disponibile pentru membri la preţuri reduse), fondurile obţinute prin comercializarea publicaţiilor vor contribui la creşterea rezervelor financiare ale ALAIR. De administrarea acestor fonduri vor răspunde membrii grupului de lucru al Asociaţiei, organism de conducere ales pe baza voturilor membrilor, care va cuprinde un preşedinte, un vice-preşedinte executiv şi un secretar-trezorier.
Acestea ar fi cîteva dintre obiectivele pe care ALAIR şi le propune, pe termen scurt şi mediu. Vă invităm să ne ajutaţi să le ducem la îndeplinire. Pentru mai multe detalii despre cum (şi dacă) poţi să devii membru în ALAIR contactează grupul fondator la următoarele coordonate:
Grupul de iniţiativă ALAIR
Str. G. V. Popescu Nr.7; 440021 Satu Mare; tel. 0261-715852 sau 0721-345870; alair2004@lycos.com
Vă aşteptăm alături de noi. Cu urari de bine, grupul de iniţiativă ALAIR:
Horia Nicola Ursu, Michael Haulică, Lucian-Dragoş Bogdan, Matei Donea, Mihai Dan Pavelescu, Bogdan-Tudor Bucheru, Ana Veronica Mircea, Cătălin Sandu, Silviu Genescu, Ovidiu Bufnilă, Marian Coman, Ana-Maria Negrilă, Dan Popescu, Dan Rădulescu, Mircea Opriţă
Dragi prieteni,
Trăim într-un stat în care cultura, mai ales atunci cînd este practicată în afara cercurilor puterii, e considerată a fi, în cel mai bun caz, lipsită de importanţă, un soi de hobby pentru ciudaţi, sau chiar subversivă, o activitate învecinată cu terorismul, care trebuie numaidecît stîrpită. În acest domeniu, subvenţiile de stat se împart pe baza de cumetrii sau de criterii politice. Ministerul de resort, de pildă, risipeşte sume enorme pe reeditări ale "Cîntării României", aşezate sub semnul "Anului Ştefan cel Mare şi Sfînt", bune prilejuri pentru campania electorală a partidului de guvernămînt. Sponsorizările, deloc stimulate de o legislaţie gîndită cu fesele de legislaturi succesive de parlamentari lipsiţi de orice alt organ de gîndire, se îndreaptă, cîte sînt, spre diverse asociaţii sportive. Fotbalul e mai important decît litera scrisă. Situaţia devine şi mai dramatică în cazul ariilor considerate "marginale" ale culturii. Marile edituri, galeriile de artă, media de toate tipurile ignoră cu desăvirşire potenţialul prezent în operele unor creatori de valoare, care, spre ghinionul lor, au ales să se desfăşoare în spaţiul artelor imaginaţiei (science fiction şi fantastic).
În aceste condiţii, a devenit imperios necesară întemeierea unei structuri de tip sindical, care să apere şi să promoveze interesele creatorilor (scriitori, traducători, redactori, etc.)
Există cîteva organizaţii ale pasionaţilor acestor genuri. La ce bun incă una? Dar. ARSFan-ul, cea mai serioasă dintre acestea, a intrat în hibernare, ori poate chiar s-a desfiintat. FNTSF-ul a devenit un soi de parohie personală a unui grup de indivizi mai mult sau mai puţin onorabili, care se manifestă doar atunci cînd, printr-o minune, e rost de vreo subvenţie sau de-o excursie pe la manifestări internaţionale. Pe de altă parte, ambele structuri menţionate sînt organizaţii de masă, destinate în egala măsura fanilor şi profesioniştilor. În fine, ProConSF, trimbiţată drept o "asociaţie a profesioniştilor", n-a avut niciodată iniţiative vizibile. Scriitorii şi artiştii au rămas, în ciuda existenţei acestei organizaţii, la fel de vulnerabili in faţa editorilor veroşi şi a ignoranţei unui public needucat. În urmă cu un an şi jumătate, o tentativă de asociere a profesioniştilor artelor imaginaţiei, mediată pe una din listele de discuţii, a rămas fără ecou.
Iată de ce, impulsionaţi de această stare de fapt, am luat iniţiativa constituirii Asociaţiei pentru Literatura şi Artele Imaginaţiei - România (ALAIR), care va regrupa profesioniştii (şi aspiranţii la acest statut) din domeniul literaturii şi artelor F & SF. Modelele asumate ale acestei structuri vor fi organizaţiile similare din ţările cu tradiţii în acest domeniu: SFWA (Science Fiction and Fantasy Writers of America), BSFA (British Science Fiction Association), Association Infini (Franta şi ţările francofone).
ALAIR nu intenţionează să fie o organizaţie de masă. Nu va regrupa fani, ci exclusiv indivizi care produc: scriitori, traducători, jurnalişti, editori, artişti (din domeniul artelor vizuale, al ilustraţiei de carte şi al benzii desenate).
În perspectivă, ALAIR va oferi membrilor săi consiliere juridică pentru contractele cu editurile, reprezentare în străinătate, medierea conflictelor dintre autori şi editori (printr-un arbitraj gen Camera de Comerţ) şi, în măsura existenţei unui suport financiar adecvat, ajutoare în cazuri extreme (spitalizare, decese, etc.)
Vor exista, de asemenea, scopuri productive: ALAIR va acorda periodic premii (în genul premiilor Nebula, care, spre deosebire de Hugo şi de premiile RomCon, sînt votate de profesionişti), va asigura jurizarea unui concurs pentru debut în volum şi finanţarea publicării volumului în cauză, va edita un buletin semestrial şi antologii care să "dea seamă" despre evoluţia genurilor la noi şi aiurea. Activitatea editorială se va desfăşura sub sigla proprie sau în colaborare cu editurile.
ALAIR va participa ca entitate distinctă la convenţiile naţionale şi internaţionale, folosind acest prilej pentru a promova creaţia membrilor săi. Reprezentanţii asociaţiei la aceste reuniuni vor fi selectaţi pe baza votului membrilor.
Pe termen mediu, ALAIR işi propune instituirea unei burse anuale de creaţie, menită să asigure independenţa financiară a beneficiarului pe un anumit termen, astfel încît acesta să îşi poată consacra integral energia proiectului în cauză, fără a depinde de tracasările traiului de zi cu zi.
ALAIR va pune bazele unei biblioteci naţionale de gen, la care toţi membrii vor avea acces gratuit, catalogul acesteia fiind disponibil online, iar consultarea lucrărilor se va putea face inclusiv prin poştă. Pentru constituirea fondului de carte şi publicaţii, biblioteca ALAIR va face apel la organizaţii similare din străinătate.
Sursele de finanţare ale asociaţiei vor fi multiple: cotizaţii, subvenţii, sponsorizări, vînzarea propriilor publicaţii. În cele ce urmează, vom detalia acest aspect. Cotizaţii: o sumă fixă anuală (500.000 lei în cazul plăţii integrale, 600.000 lei în cazul plăţii în două rate semestriale, 800.000 lei în cazul plăţii în patru rate trimestriale). Sponsorizări: membrii care vor atrage sponsori vor avea drept de veto în privinţa utilizării fondurilor astfel obţinute. Acelaşi lucru este valabil şi în privinţa subvenţiilor. Publicaţiile proprii vor fi oferite gratuit membrilor şi vîndute publicului larg; de asemenea, asociaţia va edita diverse publicaţii în colaborare cu edituri de prestigiu (acestea vor fi disponibile pentru membri la preţuri reduse), fondurile obţinute prin comercializarea publicaţiilor vor contribui la creşterea rezervelor financiare ale ALAIR. De administrarea acestor fonduri vor răspunde membrii grupului de lucru al Asociaţiei, organism de conducere ales pe baza voturilor membrilor, care va cuprinde un preşedinte, un vice-preşedinte executiv şi un secretar-trezorier.
Acestea ar fi cîteva dintre obiectivele pe care ALAIR şi le propune, pe termen scurt şi mediu. Vă invităm să ne ajutaţi să le ducem la îndeplinire. Pentru mai multe detalii despre cum (şi dacă) poţi să devii membru în ALAIR contactează grupul fondator la următoarele coordonate:
Grupul de iniţiativă ALAIR
Str. G. V. Popescu Nr.7; 440021 Satu Mare; tel. 0261-715852 sau 0721-345870; alair2004@lycos.com
Vă aşteptăm alături de noi. Cu urari de bine, grupul de iniţiativă ALAIR:
Horia Nicola Ursu, Michael Haulică, Lucian-Dragoş Bogdan, Matei Donea, Mihai Dan Pavelescu, Bogdan-Tudor Bucheru, Ana Veronica Mircea, Cătălin Sandu, Silviu Genescu, Ovidiu Bufnilă, Marian Coman, Ana-Maria Negrilă, Dan Popescu, Dan Rădulescu, Mircea Opriţă
Eternitate
by Ben Ami
Cine mai ştie când, pe un promontoriu al minciunii, Lapida – sclava rătăcirilor putea fantasma milioane de creduli, şi reuşea să deranjeze cu pricinile sale cerebrale gerontocraţia mass-mediei din frumosul Olimp, adică exact acolo unde se pun la cale trădările lumii moderne.
Privind-o prin ochii marelui preot al văzduhului puteai zice că-i cea mai fericită creatură din lume, că viaţa nu-i numai ură, ori batjocură, că nisipul aproape sticlos de atâta căldură de fapt îi răcoreşte nu-i pârjoleşte tălpile.
Înconjurată de noianul de gânduri ce nu-i dădeau pace, cu pruncul bine protejat de boarea de vânt uscat la pieptul ei generos, părea mulţumită.
Apa bolborosea în fântâni din cauza secetei. Fiinţele Domnului îşi fulgurau veşmintele într-o trecere cât mai nevăzută de mânia zeului arşiţei. Destul de des, câte o umbră de răcoare îşi încerca puterile cu vreo spinare de călător, înfiorând pielea uscată, ori reuşind să aducă mulţumire pruncului abia născut şi oprindu-i plânsetul, ori mulţumindu-i ochii înroşiţi de plâns şi de pofta laptelui matern, niciodată ostoită până la capăt.
Un phoenix măiastru săgetează văzduhul înspre perechea sa uitată pe o coamă de munte. Impasibilă la bucuria sclavei, pasărea abia dacă făcu o clipă de umbră. Trăia zborul la intensitatea la care ar fi putut aştepta o veşnicie ca ceva să se întâmple, şi altceva s-o trezească din amorţirea amintirilor perechii sale, alături de care nu mai fusese demult.
- Pasăre sfântă, o întrebare frumoasă, îndrăzneşte Lapida alergând cinci paşi în urma phoenixului. Aerul se încinge dintr-o dată în jurul buzelor mamei, sânii tresaltă şi dor, copilul scânceşte prin somn oprind femeia din mers, întorcându-i atenţia degrabă la el.
Măiastra-i acum departe.
Lapida scoate un sân nefiresc de alb şi lăptos dintre veşminte, îl pune-ntre buzele copilului şi stoarce uşor. Picături de nectar înmoaie buzele mici, ochişorii se strâng de plăcere. Abia apoi.
De departe aude, zăreşte şi vede cum trece o cămilă purtând un Erou cu fruntea-nroşită de soarele gol. Pruncul surâde, sclava acoperă sânul şi zâmbeşte amar în urma trecerii lui, observând apropierea Caravanei Amăgirilor. Ghiceşte că-i ea după zarva iscată. Au alămuri strălucitoare, şi tamburine şi coarne de argint care ţipă muzici bizare, şi strigători, şi saltimbaci, şi clovni au cu ei. Femeia se teme şi pruncul deschide ochi, mânuţele-i se agită. Ar vrea să se ascundă sclava, dar unde?
Saltimbancul agită un clopoţel şi strecoară o monedă în turbanul copilului. Clovnul născut în eprubetă lasă potirul cu agheazmă la picioarele Lapidei. Omul-tigru e mai gălăgios şi trezeşte copilul sclavei când strecoară în veşmintele lui o furculiţă de aur furată din palatul lui Genedis Han. Ghicitoarea se pune în genunchi şi-i sărută gleznele umflate de mers, făcând scăpat un inel de platină lângă potirul clovnului. Ea râde şi se îndepărtează. Lapida oftează. Pruncul se uşurează în somn pe poalele ei prăfuite. Soarele îşi ia rolul în serios şi usucă udul pruncului. E din nou ca înainte.
Acum sclava ştie că ea e sortita, darurile LOR sunt lucruri de adio. Odată luase parte la jocuri de societate, fusese vie şi plină de nuri pentru golanii aristrocraţi. Dorită şi adulată de bătrânii conducători ai Olimpului. Cuvintele lor clădeau visele tuturor, întâlnirile dădeau speranţă, poveştile treceau din mână în mână. Familia şi pruncii însemnau tot ceea ce era mai de preţ. Acum, în loc de gânduri bune, doar lucruri şi bani, şi cuvinte împrăştiate-n mulţime, şi ură, şi răutate, şi interese meschine uitate pe papirusuri scumpe între găşti de experţi.
Până când daruri false, cuvinte mincinoase şi glorii furate de la zei? Până când… grăi în faţa pruncului adormit războinica mamă.
Femeia începu să cânte încetişor şi aerul prinse a vibra în jurul ei. Vocea sa cristalină străbătea pustiul şi aduna forţa particulelor de nisip, ordonându-le, creând ceva nemaivăzut până atunci. Spaţiul se contorsionă parcă într-un ultim spasm gigantic. Saltimbancului îi fugi nisipul de sub picioare şi căzu. Cămilele se prăbuşiră. Clovnul îşi făcu cruce şi ghicitoarea scuipă în sân. Ştia că începuse.
Cântecul se transformă în vuiet, un val enorm de nisip izbi porţile Olimpului. Spulberându-le. Plebea urlă de frică. Pe străzi doar panică şi teroare pură. Menestrelii imperiali se sinuciseră. Familia imperială înnebunise. Apoi totul se stinse de la sine, şi vremurile deveniră iarăşi ceea ce fuseseră odată. Însă, pruncul murise de spaimă, iar mama sa de sforţare.
Îndepărtându-se, Eroul şi Phoenixul gândesc, în aceeaşi clipă, că şi oamenii au momentele lor de glorie, pentru că zeii şi sclavii, în Eternitate, coincid.
by Ben Ami
Cine mai ştie când, pe un promontoriu al minciunii, Lapida – sclava rătăcirilor putea fantasma milioane de creduli, şi reuşea să deranjeze cu pricinile sale cerebrale gerontocraţia mass-mediei din frumosul Olimp, adică exact acolo unde se pun la cale trădările lumii moderne.
Privind-o prin ochii marelui preot al văzduhului puteai zice că-i cea mai fericită creatură din lume, că viaţa nu-i numai ură, ori batjocură, că nisipul aproape sticlos de atâta căldură de fapt îi răcoreşte nu-i pârjoleşte tălpile.
Înconjurată de noianul de gânduri ce nu-i dădeau pace, cu pruncul bine protejat de boarea de vânt uscat la pieptul ei generos, părea mulţumită.
Apa bolborosea în fântâni din cauza secetei. Fiinţele Domnului îşi fulgurau veşmintele într-o trecere cât mai nevăzută de mânia zeului arşiţei. Destul de des, câte o umbră de răcoare îşi încerca puterile cu vreo spinare de călător, înfiorând pielea uscată, ori reuşind să aducă mulţumire pruncului abia născut şi oprindu-i plânsetul, ori mulţumindu-i ochii înroşiţi de plâns şi de pofta laptelui matern, niciodată ostoită până la capăt.
Un phoenix măiastru săgetează văzduhul înspre perechea sa uitată pe o coamă de munte. Impasibilă la bucuria sclavei, pasărea abia dacă făcu o clipă de umbră. Trăia zborul la intensitatea la care ar fi putut aştepta o veşnicie ca ceva să se întâmple, şi altceva s-o trezească din amorţirea amintirilor perechii sale, alături de care nu mai fusese demult.
- Pasăre sfântă, o întrebare frumoasă, îndrăzneşte Lapida alergând cinci paşi în urma phoenixului. Aerul se încinge dintr-o dată în jurul buzelor mamei, sânii tresaltă şi dor, copilul scânceşte prin somn oprind femeia din mers, întorcându-i atenţia degrabă la el.
Măiastra-i acum departe.
Lapida scoate un sân nefiresc de alb şi lăptos dintre veşminte, îl pune-ntre buzele copilului şi stoarce uşor. Picături de nectar înmoaie buzele mici, ochişorii se strâng de plăcere. Abia apoi.
De departe aude, zăreşte şi vede cum trece o cămilă purtând un Erou cu fruntea-nroşită de soarele gol. Pruncul surâde, sclava acoperă sânul şi zâmbeşte amar în urma trecerii lui, observând apropierea Caravanei Amăgirilor. Ghiceşte că-i ea după zarva iscată. Au alămuri strălucitoare, şi tamburine şi coarne de argint care ţipă muzici bizare, şi strigători, şi saltimbaci, şi clovni au cu ei. Femeia se teme şi pruncul deschide ochi, mânuţele-i se agită. Ar vrea să se ascundă sclava, dar unde?
Saltimbancul agită un clopoţel şi strecoară o monedă în turbanul copilului. Clovnul născut în eprubetă lasă potirul cu agheazmă la picioarele Lapidei. Omul-tigru e mai gălăgios şi trezeşte copilul sclavei când strecoară în veşmintele lui o furculiţă de aur furată din palatul lui Genedis Han. Ghicitoarea se pune în genunchi şi-i sărută gleznele umflate de mers, făcând scăpat un inel de platină lângă potirul clovnului. Ea râde şi se îndepărtează. Lapida oftează. Pruncul se uşurează în somn pe poalele ei prăfuite. Soarele îşi ia rolul în serios şi usucă udul pruncului. E din nou ca înainte.
Acum sclava ştie că ea e sortita, darurile LOR sunt lucruri de adio. Odată luase parte la jocuri de societate, fusese vie şi plină de nuri pentru golanii aristrocraţi. Dorită şi adulată de bătrânii conducători ai Olimpului. Cuvintele lor clădeau visele tuturor, întâlnirile dădeau speranţă, poveştile treceau din mână în mână. Familia şi pruncii însemnau tot ceea ce era mai de preţ. Acum, în loc de gânduri bune, doar lucruri şi bani, şi cuvinte împrăştiate-n mulţime, şi ură, şi răutate, şi interese meschine uitate pe papirusuri scumpe între găşti de experţi.
Până când daruri false, cuvinte mincinoase şi glorii furate de la zei? Până când… grăi în faţa pruncului adormit războinica mamă.
Femeia începu să cânte încetişor şi aerul prinse a vibra în jurul ei. Vocea sa cristalină străbătea pustiul şi aduna forţa particulelor de nisip, ordonându-le, creând ceva nemaivăzut până atunci. Spaţiul se contorsionă parcă într-un ultim spasm gigantic. Saltimbancului îi fugi nisipul de sub picioare şi căzu. Cămilele se prăbuşiră. Clovnul îşi făcu cruce şi ghicitoarea scuipă în sân. Ştia că începuse.
Cântecul se transformă în vuiet, un val enorm de nisip izbi porţile Olimpului. Spulberându-le. Plebea urlă de frică. Pe străzi doar panică şi teroare pură. Menestrelii imperiali se sinuciseră. Familia imperială înnebunise. Apoi totul se stinse de la sine, şi vremurile deveniră iarăşi ceea ce fuseseră odată. Însă, pruncul murise de spaimă, iar mama sa de sforţare.
Îndepărtându-se, Eroul şi Phoenixul gândesc, în aceeaşi clipă, că şi oamenii au momentele lor de glorie, pentru că zeii şi sclavii, în Eternitate, coincid.
ATAC LA CEREBELUL SF
Science Fictionul romanesc, mai precis www.romaniasf.ro a fost amenintata (deocamdata subtil) de o forma noua de manifestare a inteligentei... un atac discret, insa "la obiect". Grupul (presupunem - justificand dupa mesaj) poate incerca sa transmita "mai multe" daca nu ar fi atat de laconic. Intotdeauna a putut fi gasita o "cale de mijloc", un dialog amiabil, o bere rece. Se pare ca s-a trecut prea usor peste acesti "pasi". Ce-i de facut? Atac impotriva science fictionului... in general, sau doar asupra celui romanesc... in particular? Copii care se joaca, sau o "umbra omnipotenta"? Hazard sau intentie?...
Science Fictionul romanesc, mai precis www.romaniasf.ro a fost amenintata (deocamdata subtil) de o forma noua de manifestare a inteligentei... un atac discret, insa "la obiect". Grupul (presupunem - justificand dupa mesaj) poate incerca sa transmita "mai multe" daca nu ar fi atat de laconic. Intotdeauna a putut fi gasita o "cale de mijloc", un dialog amiabil, o bere rece. Se pare ca s-a trecut prea usor peste acesti "pasi". Ce-i de facut? Atac impotriva science fictionului... in general, sau doar asupra celui romanesc... in particular? Copii care se joaca, sau o "umbra omnipotenta"? Hazard sau intentie?...
SHARIA (inca un fragment...)
de Roxana Brinceanu
Incepuse sa ploua. O ploaie rece, mohorata, necomandata de nimeni, o gluma proasta a Shariei.
Cobran marai suparat si se ghemui mai bine intre perne. In arta veche, pe vremea cand erau aleatorii, fenomenele meteorologice erau considerate importante, li se atribuia proprietatea de a schimba starea de spirit, chiar simbolizau stari de spirit. Aveau dreptate, el era acum trist din cauza ploii. De fapt, nu din cauza ploii, doar nu era prima ploaie rece care cadea peste locuinta sa luxoasa, din simplul capriciu al naturii, dar ii facea bine faptul ca putea da vina pe ploaie.
Marai din nou. Era singur, nu-l auzea nimeni, nimeni nu avea sa comenteze, nici favorabil nici defavorabil, obiceiul lui de a folosi forme de comunicare atavice. La urma urmelor, putea sa maraie si sa latre cat vrea, bogatia si situatia sociala i-o permiteau. Avusese o familie puternica, de rasa pura, desi acum nu mai pastrau legaturi stranse. Avea si propriul sau talent. Bogatia si faima erau doar ale lui, obtinute prin munca si talentul lui. Era invidiat si adulat. Blestemata clipa in care curiozitatea il impinsese sa caute in trecut!
Si afara continua sa ploua.
Trecutul. Ceea ce vroia el sa afle nu era nici macar trecut, era istorie. Din vremurile cand in orasele private nu ploua decat atunci cand era nevoie, cand norii erau bine controlati si apa bine filtrata. Din vremurile cand stramosii sai primisera drepturi de cetateni ai Federatiei.
De parca ar fi trebuit sa-i pese de asta. Acum, detectivul sau particular zacea la morga. Fusese una din cele mai inteligente persoane pe care Cobran le intalnise vreodata, si de obicei prea multa inteligenta inseamna si multi dusmani. Oare erau doar dusmanii lui, sau prin investigatiile pe care le facea pentru Cobran isi facuse inca altii? Dusmani care acum, dupa moartea detectivului, erau dusmanii lui Cobran. Iar asta era un lucru de care trebuia sa-i pese. N-ar fi vrut sa fie lichidat de niste nenorociti de rasisti.
Redeschise ultimul raport primit, cel in care detectivul il prevenea ca se simte urmarit si ca se temea ca s-a pus contract pe capul lui. Totusi, se dusese sa se intalneasca cu un membru al familiei vizate undeva intr-un cartier din periferii, convins ca respectivul avea informatii pretioase. Trebuie sa fi fost intr-adevar pretioase, caci amandoi fusesera ucisi. Sursele sale din cadrul Politiei ii spusesera insa de trei victime, dintre care un supravietuitor. Oficial, era vorba de un atentat rasist asupra unei familii mixte. Dar el stia ca nu e vorba de o familie. Si mai erau si altii pentru care ar fi trebuit sa fie clar ca cei trei necunoscuti dintr-un apartament inchiriat cu ora nu sunt o familie. Dar cineva platea pentru sustinerea variantei oficiale.
Se ridica si-si lipi fata de fereastra. Botul, ar fi spus rasistii. Climatizarea casei era aproape perfecta, izolarea fonica buna, nu auzea picaturile izbind in geam. Cum or fi aratand casele celor care isi permiteau sa plateasca atat de mult pentru ingroparea unor secrete? Cat de aparate in fata Shariei? Pavajul curtilor sale era dizlocat de radacini, filtrele de apa cedau adesea, rugina manca piesele metalice, insectele rodeau cablurile. Ceva ii spunea insa ca nu asta era adevarata fata a Shariei. Nu razbunarea buruienii fata de sera, a sobolanului fata de zid. Ii confirmase si detectivul cel roscat, caci si el credea la fel. Sharia era maraitul si latratul lui, era rasismul, era vocea lui Liam.
Vocea. Daca nefericitul n-ar fi avut o asemenea voce, nu s-ar fi ajuns aici. Cobran fusese fascinat de vocea lui Liam. Avea ceva ce nici cel mai performant translator nu putea traduce, ceva ce tinea de suflet, de instinct. De partea intunecata a sufletului, de instinctele cele mai adanc ingropate. Organizase trupa pornind de la acea voce, o inconjurase de instrumente muzicale cu sunet puternic, de efecte speciale care luau ochii, de cuvinte inselatoare. Toate astea nu aveau importanta. O multime de trupe le foloseau, dar atunci cand Liam canta mii de oameni si caini si primate innebuneau, uitand de toate. Vocea lui era un drog, cel mai puternic drog, cel care te aduce la origini, la sinele ascuns. Uneori Cobran ar fi vrut acest drog doar pentru el. Liam ii canta singur, fara instrumente muzicale si fara lumini orbitoare, si lui ii venea atunci sa urle, si urla, incercand sa scape de greutatea apasatoare din inima, cautand o eliberare, si amandoi spargeau lucruri si daramau mobila si loveau peretii, devastau camera, prabusindu-se apoi in sine intr-un plans nestavilit, de dragoste, de ura, de dor.
Asta era Sharia lor.
Pe Liam il cunoscuse demult si-i unise pasiunea pentru muzica. Infiintase trupa si incepusera sa colinde lumea in cautarea succesului. Dupa un timp Cobran a vrut sa stie cine e Liam, de unde vine si de ce are acest dar nebunesc. Liam nu i-a raspuns, iar el n-a mai insistat cu intrebarile. Detectivul roscat ar fi trebuit sa-i aduca raspunsurile. Dar el nu mai era. Ii devenise, in timp, prieten. Cobran il regreta ca pe un prieten. Si il va razbuna ca pe un prieten.
Recapitula ultimele rapoarte primite, de asemenea si stirile si comentariile media. Trecand peste infloriri si interpretari, toate anuntau un atentat rasist intr-un bloc din periferii asupra a trei persoane, dintre care supravietuise doar una, in prezent aflandu-se sub observatie medicala. Autorii atentatului, descrisi ca fiind doi barbati dotati cu armament performant si cu fetele ascunse sub masti respiratorii, nu au fost identificati. Supravietuitoarea era o femeie din periferii aflata acolo din intamplare.
Din intamplare. Lui Cobran nu-i placeau coincidentele. Trebuia s-o gaseasca pe femeie si sa afle ce vazuse ea. Sa vada prin ochii ei.
de Roxana Brinceanu
Incepuse sa ploua. O ploaie rece, mohorata, necomandata de nimeni, o gluma proasta a Shariei.
Cobran marai suparat si se ghemui mai bine intre perne. In arta veche, pe vremea cand erau aleatorii, fenomenele meteorologice erau considerate importante, li se atribuia proprietatea de a schimba starea de spirit, chiar simbolizau stari de spirit. Aveau dreptate, el era acum trist din cauza ploii. De fapt, nu din cauza ploii, doar nu era prima ploaie rece care cadea peste locuinta sa luxoasa, din simplul capriciu al naturii, dar ii facea bine faptul ca putea da vina pe ploaie.
Marai din nou. Era singur, nu-l auzea nimeni, nimeni nu avea sa comenteze, nici favorabil nici defavorabil, obiceiul lui de a folosi forme de comunicare atavice. La urma urmelor, putea sa maraie si sa latre cat vrea, bogatia si situatia sociala i-o permiteau. Avusese o familie puternica, de rasa pura, desi acum nu mai pastrau legaturi stranse. Avea si propriul sau talent. Bogatia si faima erau doar ale lui, obtinute prin munca si talentul lui. Era invidiat si adulat. Blestemata clipa in care curiozitatea il impinsese sa caute in trecut!
Si afara continua sa ploua.
Trecutul. Ceea ce vroia el sa afle nu era nici macar trecut, era istorie. Din vremurile cand in orasele private nu ploua decat atunci cand era nevoie, cand norii erau bine controlati si apa bine filtrata. Din vremurile cand stramosii sai primisera drepturi de cetateni ai Federatiei.
De parca ar fi trebuit sa-i pese de asta. Acum, detectivul sau particular zacea la morga. Fusese una din cele mai inteligente persoane pe care Cobran le intalnise vreodata, si de obicei prea multa inteligenta inseamna si multi dusmani. Oare erau doar dusmanii lui, sau prin investigatiile pe care le facea pentru Cobran isi facuse inca altii? Dusmani care acum, dupa moartea detectivului, erau dusmanii lui Cobran. Iar asta era un lucru de care trebuia sa-i pese. N-ar fi vrut sa fie lichidat de niste nenorociti de rasisti.
Redeschise ultimul raport primit, cel in care detectivul il prevenea ca se simte urmarit si ca se temea ca s-a pus contract pe capul lui. Totusi, se dusese sa se intalneasca cu un membru al familiei vizate undeva intr-un cartier din periferii, convins ca respectivul avea informatii pretioase. Trebuie sa fi fost intr-adevar pretioase, caci amandoi fusesera ucisi. Sursele sale din cadrul Politiei ii spusesera insa de trei victime, dintre care un supravietuitor. Oficial, era vorba de un atentat rasist asupra unei familii mixte. Dar el stia ca nu e vorba de o familie. Si mai erau si altii pentru care ar fi trebuit sa fie clar ca cei trei necunoscuti dintr-un apartament inchiriat cu ora nu sunt o familie. Dar cineva platea pentru sustinerea variantei oficiale.
Se ridica si-si lipi fata de fereastra. Botul, ar fi spus rasistii. Climatizarea casei era aproape perfecta, izolarea fonica buna, nu auzea picaturile izbind in geam. Cum or fi aratand casele celor care isi permiteau sa plateasca atat de mult pentru ingroparea unor secrete? Cat de aparate in fata Shariei? Pavajul curtilor sale era dizlocat de radacini, filtrele de apa cedau adesea, rugina manca piesele metalice, insectele rodeau cablurile. Ceva ii spunea insa ca nu asta era adevarata fata a Shariei. Nu razbunarea buruienii fata de sera, a sobolanului fata de zid. Ii confirmase si detectivul cel roscat, caci si el credea la fel. Sharia era maraitul si latratul lui, era rasismul, era vocea lui Liam.
Vocea. Daca nefericitul n-ar fi avut o asemenea voce, nu s-ar fi ajuns aici. Cobran fusese fascinat de vocea lui Liam. Avea ceva ce nici cel mai performant translator nu putea traduce, ceva ce tinea de suflet, de instinct. De partea intunecata a sufletului, de instinctele cele mai adanc ingropate. Organizase trupa pornind de la acea voce, o inconjurase de instrumente muzicale cu sunet puternic, de efecte speciale care luau ochii, de cuvinte inselatoare. Toate astea nu aveau importanta. O multime de trupe le foloseau, dar atunci cand Liam canta mii de oameni si caini si primate innebuneau, uitand de toate. Vocea lui era un drog, cel mai puternic drog, cel care te aduce la origini, la sinele ascuns. Uneori Cobran ar fi vrut acest drog doar pentru el. Liam ii canta singur, fara instrumente muzicale si fara lumini orbitoare, si lui ii venea atunci sa urle, si urla, incercand sa scape de greutatea apasatoare din inima, cautand o eliberare, si amandoi spargeau lucruri si daramau mobila si loveau peretii, devastau camera, prabusindu-se apoi in sine intr-un plans nestavilit, de dragoste, de ura, de dor.
Asta era Sharia lor.
Pe Liam il cunoscuse demult si-i unise pasiunea pentru muzica. Infiintase trupa si incepusera sa colinde lumea in cautarea succesului. Dupa un timp Cobran a vrut sa stie cine e Liam, de unde vine si de ce are acest dar nebunesc. Liam nu i-a raspuns, iar el n-a mai insistat cu intrebarile. Detectivul roscat ar fi trebuit sa-i aduca raspunsurile. Dar el nu mai era. Ii devenise, in timp, prieten. Cobran il regreta ca pe un prieten. Si il va razbuna ca pe un prieten.
Recapitula ultimele rapoarte primite, de asemenea si stirile si comentariile media. Trecand peste infloriri si interpretari, toate anuntau un atentat rasist intr-un bloc din periferii asupra a trei persoane, dintre care supravietuise doar una, in prezent aflandu-se sub observatie medicala. Autorii atentatului, descrisi ca fiind doi barbati dotati cu armament performant si cu fetele ascunse sub masti respiratorii, nu au fost identificati. Supravietuitoarea era o femeie din periferii aflata acolo din intamplare.
Din intamplare. Lui Cobran nu-i placeau coincidentele. Trebuia s-o gaseasca pe femeie si sa afle ce vazuse ea. Sa vada prin ochii ei.
Intrucatva SF ul sufera in vacante.
Paradoxal, desi amatorii (scriitori, critici, editori, comentatori, fani ...) sunt mai liberi atunci, "activismul" scade.
Sunt rari cei pentru care cand SF-ul este preocupare de capatai. Chiar si atunci e nevoie de o ocupatie acoperitoare, care sa asigure subzistenta. Nu stiu pe nimeni care sa fi facut (la noi) din SF meseria de baza.
Si totusi, in vacante, cand ar fi de asteptat ca, eliberati de constrangerile serviciului, SF-istii sa dea navala pe liste sau la intruniri, se asterne linistea. Cu exceptia "inimosilor de serviciu", mereu aceeasi, vreo 15-25 la numar, mai apare cate o mica altercatie pe ici colo, ceva comentarii pe teme off topic "la zi" (cum a fost cu alegerile) si, eventual, cate o gluma.
Sa fie de vina saracia? Adica se foloseste, in cea mai mare masura, dotarea de la serviciu iar acasa cei mai multi nu au conexiune la Internet? Sau nu-si permit sa cheltuie din bugetul personal? Ar fi o explicatie. Trista, ce-i drept. Caci, pe langa lipsa banilor pentru a cumpara o carte sau o revista, neparticiparea nici macar la discutiile astea, bune-rele, spune multe despre Fandomul romanesc.
Paradoxal, desi amatorii (scriitori, critici, editori, comentatori, fani ...) sunt mai liberi atunci, "activismul" scade.
Sunt rari cei pentru care cand SF-ul este preocupare de capatai. Chiar si atunci e nevoie de o ocupatie acoperitoare, care sa asigure subzistenta. Nu stiu pe nimeni care sa fi facut (la noi) din SF meseria de baza.
Si totusi, in vacante, cand ar fi de asteptat ca, eliberati de constrangerile serviciului, SF-istii sa dea navala pe liste sau la intruniri, se asterne linistea. Cu exceptia "inimosilor de serviciu", mereu aceeasi, vreo 15-25 la numar, mai apare cate o mica altercatie pe ici colo, ceva comentarii pe teme off topic "la zi" (cum a fost cu alegerile) si, eventual, cate o gluma.
Sa fie de vina saracia? Adica se foloseste, in cea mai mare masura, dotarea de la serviciu iar acasa cei mai multi nu au conexiune la Internet? Sau nu-si permit sa cheltuie din bugetul personal? Ar fi o explicatie. Trista, ce-i drept. Caci, pe langa lipsa banilor pentru a cumpara o carte sau o revista, neparticiparea nici macar la discutiile astea, bune-rele, spune multe despre Fandomul romanesc.
90,14 şi ceaţă, apoi întuneric, iar acum TU
by Ben Ami
La Köln am alergat mai repede ca niciodată. Pentru 2 ture în 99,57 secunde Georgia m-a făcut nebun. Zicea că osteocitele mele nu-s pregătite, că-n timpul cursei imunitatea a atins acea ipotetică valoare zero. Mânca cu polonicul, îţi dai şi tu seama - vroia să mă sperie. Avea doar o idee de dreptate. Transpiram informaţii codificate altfel – chiar aşa – era de-ajuns să m-atingă vreunul şi până seara muream de la vreo ciupercă de prin Mauritius. Îţi poţi închipui? De-acolo era Obocha. Da-mi numărase „cuiele” babuinul, îi dădusem un hectar să-şi fac-o casă. L-am devansat cu vreo 4 metri. Oasele mele fragile rezistaseră – fracturile de stres rămăseseră o amintire urâtă. Boala trecuse şi nimerisem în paradis…Chiar dacă pentru mine arăta ca un osuar.
Moscova a însemnat 1,2 milioane, 9 grade Celsius, Katia ca premiu şi prima injecţie cu DermaBot. O, da! Nu ştiai, nu? Începusem să-mi cresc „carapacea” – ficatul se chinuise să desfacă o moleculă nouă, inteligentă. După o jumătate de oră renunţase. Celulele epidermice se aranjau într-o configuraţie aerodinamică. Ai ascultat Burzum? Incearcă Jesu Dod – ăsta-i ritmul… Doar celulele cu bastonaş au avut oarecare rezerve. Senzaţia de boia de ardei în ochi a persistat o săptămână. Micii transformatori si-au luat rolul în serios. Ori de câte ori aveam ocazia intram într-o incintă antifonată si urlam până îmi dădeau lacrimile. Îţi aminteşti?... Că doar ai făcut prostia să intri după mine. Două ore ţi-a curs sânge din urechi. Tu n-ai copilărit lângă aeroport.
Era incredibil ce se întâmpla, mâncam o dată-n zi şi făceam antrenamente înspăimântătoare. Simplul fapt că-mi închipuiam ceea ce ar fi trebui să fac era de ajuns. Cumva „mă simplificam” - din cele peste trei mii de tipuri de proteine aveam să pierd zece la sută. Tu mi-ai spus asta primul! Nu aldehide, nu oxalati, la revedere cianuri, adio cloruri…primul atlet „ecologic” – ultima găselniţă, ai zis. Şi te-am crezut, dar te iert!
În sfârşit…Paris. 18 grade Celsius. Doi schwarzeneggeri americani, trei babuini, un chinez hiperactiv, francezul „obligatoriu” şi eu. Evident, şi Georgia. Era înnebunită să vadă turnul. Glumea. Zicea c-o să aprindă un chibrit lângă noi să vadă dacă sare-n aer stadionul. Da’ şi-a dat seama că doar eu aş fi trăit. Mai nimic care venea din „exterior” nu m-ar fi putut ucide. Aveam „carapacea”. Orientarea spaţială a celulelor epidermale încuraja „alunecarea”. Orice m-ar fi lovit ar fi ricoşat… Mai puţin sentimentele EI şi gângureala Katiei.
Primii două sute de metrii s-au alergat în 22,4. Spectatorii încremeniseră. Un urlet venind din spate m-a făcut atent la Obocha. Îl zăream cu coada ochiului. Credeam că-i deja „declanşat”. Mi-am adus aminte că nimeni n-avea habar unde se antrenase în ultimele patru luni. A fost momentul în care m-a acroşat schwarzennegerul acela pitic. Tricepsul mâini stângi a început să-mi urle în coşul pieptului. Am icnit şi următorul pas a fost mai scurt. Cât pe-aici să mă prăbuşesc. Am inspirat 240 de cubi în plus şi am ajuns primul la trei sute de metri. 34, 46 şi deja ne înşirasem pe turnantă. Chinezul îmi sufla în ceafă. Cred că atunci i-a pleznit artera femurală. Niciodată nu ştii la ce să te aştepţi de la gălbiori. Nu mai râde că dacă nu avea bunul simţ să se prăbuşească pe iarbă acum nu mai arătam atât de chipeş. Da, ştiu… Ce folos? Trebuia să fii fost acolo. Te-a durut în c*r!
Mai ţii minte cât am trecut la patru sute? 46, 32? He!… rămăsesem trei, restul îşi implorau plămânii să funcţioneze. Ţi-am mai zis că americanii n-au imaginaţie. Cu extract de timus şi EPO nu se mai face treabă de mult. Puţeau ăia de ziceai că-s peşti. Eu tot mai cred că d-aia am rupt recordu-n două!
La şase sute de metri „meşterul local” a terminat rezerva de ATP şi a trecut pe „pilot automat”. Francezii ăştia-s patetici, după ce l-a îmbrâncit fratele lui Obocha (Harare parcă-l cheamă, nu?) a luat-o pe arătură şi a ieşit prin tunelul stadionului. Ce era mişto…că păstra ritmul. Ce rahat! Să te faci de râs în văzul lumii.
Uff! Eu vorbesc… Cum arătam, că de simţit mă simţeam ca „toţi deodată”? Chiar şi acum - cu drăgăleala asta de plego pe lobii frontali - tot nu mă simt ca atunci. 90,14 şi ceaţă… apoi întuneric, iar acum TU…
Dacă am noroc scap… nu-ţi feri privirea! În caz contrar… să n-o laşi pe Georgia să se chinuie cu Katia. Ai grijă să primească alea 3 milioane şi convinge-o să nu mai încerce DermaBotul pe nimeni până nu fixează erorile de transcriere.
Iar tu! …Să nu mai spui la nimeni că-s primul atlet „ecologic”! Dacă mor acum n-am existat niciodată!
by Ben Ami
La Köln am alergat mai repede ca niciodată. Pentru 2 ture în 99,57 secunde Georgia m-a făcut nebun. Zicea că osteocitele mele nu-s pregătite, că-n timpul cursei imunitatea a atins acea ipotetică valoare zero. Mânca cu polonicul, îţi dai şi tu seama - vroia să mă sperie. Avea doar o idee de dreptate. Transpiram informaţii codificate altfel – chiar aşa – era de-ajuns să m-atingă vreunul şi până seara muream de la vreo ciupercă de prin Mauritius. Îţi poţi închipui? De-acolo era Obocha. Da-mi numărase „cuiele” babuinul, îi dădusem un hectar să-şi fac-o casă. L-am devansat cu vreo 4 metri. Oasele mele fragile rezistaseră – fracturile de stres rămăseseră o amintire urâtă. Boala trecuse şi nimerisem în paradis…Chiar dacă pentru mine arăta ca un osuar.
Moscova a însemnat 1,2 milioane, 9 grade Celsius, Katia ca premiu şi prima injecţie cu DermaBot. O, da! Nu ştiai, nu? Începusem să-mi cresc „carapacea” – ficatul se chinuise să desfacă o moleculă nouă, inteligentă. După o jumătate de oră renunţase. Celulele epidermice se aranjau într-o configuraţie aerodinamică. Ai ascultat Burzum? Incearcă Jesu Dod – ăsta-i ritmul… Doar celulele cu bastonaş au avut oarecare rezerve. Senzaţia de boia de ardei în ochi a persistat o săptămână. Micii transformatori si-au luat rolul în serios. Ori de câte ori aveam ocazia intram într-o incintă antifonată si urlam până îmi dădeau lacrimile. Îţi aminteşti?... Că doar ai făcut prostia să intri după mine. Două ore ţi-a curs sânge din urechi. Tu n-ai copilărit lângă aeroport.
Era incredibil ce se întâmpla, mâncam o dată-n zi şi făceam antrenamente înspăimântătoare. Simplul fapt că-mi închipuiam ceea ce ar fi trebui să fac era de ajuns. Cumva „mă simplificam” - din cele peste trei mii de tipuri de proteine aveam să pierd zece la sută. Tu mi-ai spus asta primul! Nu aldehide, nu oxalati, la revedere cianuri, adio cloruri…primul atlet „ecologic” – ultima găselniţă, ai zis. Şi te-am crezut, dar te iert!
În sfârşit…Paris. 18 grade Celsius. Doi schwarzeneggeri americani, trei babuini, un chinez hiperactiv, francezul „obligatoriu” şi eu. Evident, şi Georgia. Era înnebunită să vadă turnul. Glumea. Zicea c-o să aprindă un chibrit lângă noi să vadă dacă sare-n aer stadionul. Da’ şi-a dat seama că doar eu aş fi trăit. Mai nimic care venea din „exterior” nu m-ar fi putut ucide. Aveam „carapacea”. Orientarea spaţială a celulelor epidermale încuraja „alunecarea”. Orice m-ar fi lovit ar fi ricoşat… Mai puţin sentimentele EI şi gângureala Katiei.
Primii două sute de metrii s-au alergat în 22,4. Spectatorii încremeniseră. Un urlet venind din spate m-a făcut atent la Obocha. Îl zăream cu coada ochiului. Credeam că-i deja „declanşat”. Mi-am adus aminte că nimeni n-avea habar unde se antrenase în ultimele patru luni. A fost momentul în care m-a acroşat schwarzennegerul acela pitic. Tricepsul mâini stângi a început să-mi urle în coşul pieptului. Am icnit şi următorul pas a fost mai scurt. Cât pe-aici să mă prăbuşesc. Am inspirat 240 de cubi în plus şi am ajuns primul la trei sute de metri. 34, 46 şi deja ne înşirasem pe turnantă. Chinezul îmi sufla în ceafă. Cred că atunci i-a pleznit artera femurală. Niciodată nu ştii la ce să te aştepţi de la gălbiori. Nu mai râde că dacă nu avea bunul simţ să se prăbuşească pe iarbă acum nu mai arătam atât de chipeş. Da, ştiu… Ce folos? Trebuia să fii fost acolo. Te-a durut în c*r!
Mai ţii minte cât am trecut la patru sute? 46, 32? He!… rămăsesem trei, restul îşi implorau plămânii să funcţioneze. Ţi-am mai zis că americanii n-au imaginaţie. Cu extract de timus şi EPO nu se mai face treabă de mult. Puţeau ăia de ziceai că-s peşti. Eu tot mai cred că d-aia am rupt recordu-n două!
La şase sute de metri „meşterul local” a terminat rezerva de ATP şi a trecut pe „pilot automat”. Francezii ăştia-s patetici, după ce l-a îmbrâncit fratele lui Obocha (Harare parcă-l cheamă, nu?) a luat-o pe arătură şi a ieşit prin tunelul stadionului. Ce era mişto…că păstra ritmul. Ce rahat! Să te faci de râs în văzul lumii.
Uff! Eu vorbesc… Cum arătam, că de simţit mă simţeam ca „toţi deodată”? Chiar şi acum - cu drăgăleala asta de plego pe lobii frontali - tot nu mă simt ca atunci. 90,14 şi ceaţă… apoi întuneric, iar acum TU…
Dacă am noroc scap… nu-ţi feri privirea! În caz contrar… să n-o laşi pe Georgia să se chinuie cu Katia. Ai grijă să primească alea 3 milioane şi convinge-o să nu mai încerce DermaBotul pe nimeni până nu fixează erorile de transcriere.
Iar tu! …Să nu mai spui la nimeni că-s primul atlet „ecologic”! Dacă mor acum n-am existat niciodată!
Soarta SF-ului romanesc preocupa si alte cercuri decat cele restranse ale fandomistilor refugiati temporar pe internet.
Anul 2005 incepe astfel cu promisiuni serioase.
Astfel, Cotidianul din 04 ian 2005 publica un articol despre starea SF ului romanesc. Este primul asemenea articol publicat intr-un ziar de mare tiraj in ultima vreme. Desi este doar o privire fugara si nu suficient de bine documentata asupra fenomenului, este un alt mod de abordare decat cel "clasic". Cititi si spuneti-va parerea. Iata link-ul:
http://www.cotidianul.ro/index.php?arhiva=1&a=1729
Pe TVR Cultural, marti 25 ian, Catalin Badea Gheracostea si Ion Hobana au fost invitatii lui Eugen Negrici in emisunea Restantele criticii literare. S-a discutat mult si la obiect despre SF. S-au prezentat carti si reviste, s-a vorbit despre autori mai noi si mai vechi. S-a vorbit despre grupurile de pe net si despre revistele on-line. Remarcabil este ca totul a decurs sub semnul interesului si profesionalismului unor specialisti veritabili in ale literaturii si criticii, lucru mai rar intalnit la noi in ultimii ani pe canalele media.
Exista sperante ca cel putin fragmente din emisiune sa poata fi vizionate pe net. Vom reveni.
Anul 2005 incepe astfel cu promisiuni serioase.
Astfel, Cotidianul din 04 ian 2005 publica un articol despre starea SF ului romanesc. Este primul asemenea articol publicat intr-un ziar de mare tiraj in ultima vreme. Desi este doar o privire fugara si nu suficient de bine documentata asupra fenomenului, este un alt mod de abordare decat cel "clasic". Cititi si spuneti-va parerea. Iata link-ul:
http://www.cotidianul.ro/index.php?arhiva=1&a=1729
Pe TVR Cultural, marti 25 ian, Catalin Badea Gheracostea si Ion Hobana au fost invitatii lui Eugen Negrici in emisunea Restantele criticii literare. S-a discutat mult si la obiect despre SF. S-au prezentat carti si reviste, s-a vorbit despre autori mai noi si mai vechi. S-a vorbit despre grupurile de pe net si despre revistele on-line. Remarcabil este ca totul a decurs sub semnul interesului si profesionalismului unor specialisti veritabili in ale literaturii si criticii, lucru mai rar intalnit la noi in ultimii ani pe canalele media.
Exista sperante ca cel putin fragmente din emisiune sa poata fi vizionate pe net. Vom reveni.
...ei bine Stanislaw Lem
„Nu cautam pe nimeni in afara oamenilor. N-avem nevoie de alte lumi. Avem nevoie de oglinzi in care sa ne rasfrangem. Nu stim ce am putea face cu alte lumi. Ne este de ajuns aceasta in care traim, dar fiindca incepem sa ne sufocam in ea, vrem sa descoperim in alte parti propria noastra imagine idealizata;
....si acum hai sa educam bacteriile
„Nu cautam pe nimeni in afara oamenilor. N-avem nevoie de alte lumi. Avem nevoie de oglinzi in care sa ne rasfrangem. Nu stim ce am putea face cu alte lumi. Ne este de ajuns aceasta in care traim, dar fiindca incepem sa ne sufocam in ea, vrem sa descoperim in alte parti propria noastra imagine idealizata;
....si acum hai sa educam bacteriile
| QUOTE |
| Have you ever wondered how many legs does an Octabod have? The answer is quite surprising! |
FICTION.RO
Simbata 25 martie, ora 17.00, la magazinul Diverta din Plaza Romania (B-dul Timisoara), se lansează colecţia de primavara-vara fiction.ro a editurii Tritonic. Colectia fiction.ro, ca si revista cu acelasi nume, isi propune sa aduca in fata publicului romanesc literatura fantastica a momentului la noi si in lume.
Pina acum, in colectia fiction.ro au aparut:
China Mieville - Statia Pierzaniei (trad. Mihai Samoila)
Marian Coman - Nopti albe, zile negre
Roxana Brinceanu - Sharia
China Mieville - Cicatricea (trad. Mihai Samoila)
Michael Haulica - Aşteptind-o pe Sara
Neil Gaiman - Zei americani (trad. Liviu Radu)
revista fiction.ro nr. 1 si 2
In curind:
M. John Harrison - Viriconium (trad. Mircea Pricajan)
Costi Gurgu - Retetarium
La evenimentul de simbata participa: Michael Haulica, Roxana Brinceanu, Marian Coman, Mihai Samoila (traducatorul romanelor Statia Pierzaniei si Cicatricea), Liviu Radu (traducatorul romanului Zei americani). Invitati: Lucia Simona Dinescu, Florin Pitea.
Organizatori: Diverta, Plaza Romania, Tritonic
Parteneri media: Observator cultural, Liternet.ro, City FM
Simbata 25 martie, ora 17.00, la magazinul Diverta din Plaza Romania (B-dul Timisoara), se lansează colecţia de primavara-vara fiction.ro a editurii Tritonic. Colectia fiction.ro, ca si revista cu acelasi nume, isi propune sa aduca in fata publicului romanesc literatura fantastica a momentului la noi si in lume.
Pina acum, in colectia fiction.ro au aparut:
China Mieville - Statia Pierzaniei (trad. Mihai Samoila)
Marian Coman - Nopti albe, zile negre
Roxana Brinceanu - Sharia
China Mieville - Cicatricea (trad. Mihai Samoila)
Michael Haulica - Aşteptind-o pe Sara
Neil Gaiman - Zei americani (trad. Liviu Radu)
revista fiction.ro nr. 1 si 2
In curind:
M. John Harrison - Viriconium (trad. Mircea Pricajan)
Costi Gurgu - Retetarium
La evenimentul de simbata participa: Michael Haulica, Roxana Brinceanu, Marian Coman, Mihai Samoila (traducatorul romanelor Statia Pierzaniei si Cicatricea), Liviu Radu (traducatorul romanului Zei americani). Invitati: Lucia Simona Dinescu, Florin Pitea.
Organizatori: Diverta, Plaza Romania, Tritonic
Parteneri media: Observator cultural, Liternet.ro, City FM
Acum e bun proiectul digital pus la cale de Ovidiu Bufnila, nu? Vad ca-l folositi, nu? Dar, Ben Ami altceva decat sa faci reclama unora care nu au pus umarul la acest mare proiect ce stii sa faci? Cand m-am caftit cu sefistii dinozaurieni n-ai scos o vorba. Cand am fost injurat de sefistii care uras forumurile si forumistii n-ai scos o vorba. In schimb te folosesti de Topic. Auzi, tu ai oleaca de barbatie in tine sau esti doar o goarna a unora din SF-ul romanesc interesati numai de smenurile lor si atat? Ma dezamagesti foarte tare Ben Ami.
Sute de ore de Net am dedicat proiectului Topic Science Fiction. Unde erai cand m-am luat la bataie digitala cu cei din AtelierKult? Pai, tigrule, hai sa vedem realitatea. Hai sa fim barbati. In definitiv, in afara unor povestiri ce ai facut tu pentru Topic Science Fiction? Iti spun eu, NIMIC.
N-ai nici un haz.
Sute de ore de Net am dedicat proiectului Topic Science Fiction. Unde erai cand m-am luat la bataie digitala cu cei din AtelierKult? Pai, tigrule, hai sa vedem realitatea. Hai sa fim barbati. In definitiv, in afara unor povestiri ce ai facut tu pentru Topic Science Fiction? Iti spun eu, NIMIC.
N-ai nici un haz.
Aceasta este o versiune "Text-Only" a continutului acestui forum. Pentru a vizualiza versiunea completa, cu mai multe informatii, formatari si imagini,click aici.