M-am gandit sa deschid subiectul asta, pentru ca fiind destui preoti la han, sa ia aminte si la spovezile noastre.

Ca sa zic asa, Doamne, ca ma asculti si ma vezi, nu zic ce fac ( ca fac destule din ce n-ar trebui sa fac), ci zic ceea ce nu fac, destul sau deloc.

Nu m-am spovedit din postul Craciunului , dar Tu stii asta, si au trecut atatea luni, incercand nu sa fac un bilant, cu bune si rele, ci mereu sa caut sa ma intrept, si te rog, pentru asta, sa -mi ajuti mereu.

Nu m-am rugat si nu am postit in ultimele luni , ca inainte, desi credinta si puterea imi sunt neclintite, si ma inchin din nou Tie, ca de la Tine vin. Iarta slabiciunii mele trupesti, desertaciunii si putinei mele credinte !

Iarta-mi frica, ca nu de la Tine vine, Doamne, si simt stari de deznadejde, uneori, si incerc din rasputeri sa alung gandurile nebune, de descurajare, de lacrimi, de durere, de neputinta.

Iarta-mi, Doamne,judecatile voite sau nevoite, iarta-mi neputinta de a ma detasa de nimicniciile din jur.

Iarta-mi lacrimile care nu sunt de bucurie, iarta-mi gandurile ,iarta-mi vorbele, iarta-ma ca nu sunt asa cum ti-ar placea Tie.

Iarta-ma si iubeste-ma asa cum m-ai iubit mereu, neconditionat, fara sa ceri ceva de la mine, fara sa astepti ceva, doar rabdator, sa stai cu bratele deschise, in poarta, privindu-ma cum parcurg drumul spre casa, si cum ma vezi impiedicandu-ma pe drum, dar in final, lovit si obosit, ajung in bratele Tale calde si primitoare.

Iarta-ma pentru ca nu-mi gasesc de multe ori cuvintele pentru a te lauda asa cum meriti, iarta-ma ca nu le spun oamenilor indeajuns ceea ce faci, iarta-ma ca nu fac cate ar trebui, si uneori, oboseala ma cuprinde, si dau bir cu fugitii.

Iarta-ma ca uneori nu am rabdare inteajuns cu cei mai slabi, desi nu dau lectii la nimeni, nu dau nimanui cu Biblia in cap, nu strig dupa oameni pe strada, dar chiar si in cercul meu restrans de cunostinte, oamenii nu vor sa vada si sa auda, dar iarta-ma ca nu fac indeajuns.

Iarta-ma ca, desi ma trezesc mereu cu Tine in gand, mai scap piciorul peste zi, si uneori de teama de a nu mai provoca dispute, te las pe Tine mai la o parte, chiar daca imi pare rau, si nu fac bine ce fac, Tu stii intotdeauna ca ma straduiesc sa -i inteleg si pe altii.

Ar fi infinit de multe de spus, dar voi continua aici sa ma spovedesc din cand in cand, desi Tu stii totul, insa trebuie sa le mai si recunosc, inchei prin a te ruga : nu-ti tine seama de greselile mele , Doamne, caci la Tine voi gasi odihna si iertarea mereu, in Tine e nadejdea mea, nu te indeparta nicicand de mine, nu-ti intoarce fata de la mine, ci te rog, curateste-ma mereu cu sangele Preascumpului Tau Fiu, si adu-ti aminte de mine, nu ca o pacatoasa, ci ca un copil vrednic de Numele Tau, a Ta sa fie slava si cinstea in vecii vecilor! Amin .

Ce frumoasă spovedanie!

Eu, în ultima vreme, nu am mai reuşit prea bine să mă rog cu "inima înfrîntă şi smerită". Nu îmi regăsesc plînsul inimii, mă tentează un anumit gen de auto-vedetism...

Trebuie să iau măsuri!

Tata, vin in fata Ta din nou, si cum dupa ultima spovedanie m-ai ajutat din plin, iti multumesc si slavesc Numele Tau.

M-am indreptat putin , dar tot de slabiciunea mea vreau sa-ti vorbesc, si te rog, nu sa-mi scoti tepusa, ci te rog, intareste-ma sa traiesc cu ea, ajuta slabiciunii mea sufletesti , si da-mi Puterea Ta, asa cum mi-ai dat Cuvantul Tau. Sunt lucruri uneori peste puterea firii omenesti, dat Tu stii cel mai bine asta, si te rog, indreapta-ma si intareste-ma mereu.Toate de cate am trecut , n-au fost grele , impreuna cu Tine, si te rog, caci stiu ca acum sunt mai vulnerabila, ajuta-ma cum ai facut-o mereu. Mi-ai dat credinta si nadejdea, ca sa stiu mereu ca doar la Tine este ajutorul, iarta-ma ca am cautat ajutorul altcuiva.

Da-mi si dragostea deplina, asa cum mi-ai dat celelalte, ca sa poti fii un Tata multumit de copilul Lui.

Iti amintesti ca primele mele rugaciuni adevarate au fost :"Doamne, da-mi credinta, sa pot muta muntii din loc !". Si credinta mea creste, Templul Tau se consolideaza, insa valurile lumii vor sa-l darame, si lupta indarjit. Dar casa mea e pe stanca, si Tu esti stanca si nadejdea mea.

Da-mi , te rog, Ajutorul , da-mi pace si bucurie in suflet, ca sa pot sa fac voia Ta, si Fata Ta sa fie mereu spre mine. Nu lasa ca slabiciunile mele trupesti sau sufletesti sa ma impiedice macar , sa fac voia Ta. Ajuta-ma sa plac doar Tie, si atunci toate vor fi bine.

Nu ma lipsi de credinta, de nadejde si de dragostea Ta, si iti multumesc Tie pentru tot , pentru viata, sanatate, si pentru binecuvantarea de a binecuvanta.

Cu nadejdea in suflet, si cu acest fior minunat in inima, ma inchin, si Te slavesc , pe Tine Dumnezeu si Tata, si fie Imparatia si voia Ta in vecii vecilor !

Ce am uitat , si ce era cel mai important, este ca nu am sfintit ziua Domnului din 22, asa cum trebuia, si pentru asta, ce pot face ?
-sa cer iertare, si sa nu mai fac niciodata ?
-sa recuperez prin rugaciune , timpul pierdut ?
-sa postesc ?

Doamne, lumineaza-ma! Ce trebuie sa fac?

...Sa scriu/ Sa nu scriu... Sa scriu/ Sa nu scriu!...
Cand e vorba de religie si de eventualitatea ca altcineva care nu impartaseste acelasi mod de viata cu al tau, sa-ti citeasca in adancul sufletului si cum - evident - nu va intelege mare lucru , sa devii subiect de barfa in cele mai apropiate ocazii pana ce "noutatea" devine uitata sau neinteresanta, orice tentativa de confesiune este de obicei inabusita la primul semn. "De ce sa dau altora motive? De ce sa stie altii ce simt cu adevarat si ce-i in sufletul meu? Vor crede ori ca sunt naiv, ori ca ma prefac! Sau poate pe-amandoua! Sau ca m-a lasat imaginatia, iar acum incerc si eu intr-un fel sau altul sa ma bag in seama!... "
Si totusi, tu, Ioana, scrii atat de frumos incat m-ai convins sa ma opresc si eu pe acest topic atat de singuratec. De ce nu se inghesuie nimeni? E greu sa fii sincer cu tine! E greu sa-ti recunosti slabiciunile (nu sa le numesti, ci doar sa ti le recunosti) si sa fii propriul tau judecator, fara sa mai tii cont de motivele care te determina sa cazi in slabiciune.
Se spune ca nici un motiv nu-i indeajuns de puternic pentru ca slabiciunea noastra sa nu poata fi stapanita! Dar, evident, astea sunt doar vorbe. Viata este colorata in gri, de obicei, iar cateva nuante de roz parca au menirea sa ne mai descreteasca fruntea... Paradoxul consta in faptul ca tocmai acel roz, sa-ti impovareze si mai mult crucea pe care tu ai datoria s-o duci pana la capat. Iar cand nu mai poti duce, cazi iarasi in genunchi si iti indrepti privirea spre cer, strigand: "De ce, Doamne? De ce? Pe cine-am omorat?"
Parca trebuie sa omori? E de-ajuns o privire rautacioasa! E de-ajuns o vorba spusa cu patima care sa intoarca pe dos sufletul unui om pentru mult timp! E de-ajuns sa sorbi cu nesat din cupa cu nectar, dar ai fi inconstient daca nu ai realiza ca din varf nu poti decat sa cobori, iar unde te vei opri, cine poate sti?...
A cinsti ziua de Duminica nu inseamna neaparat ca TREBUIE sa mergi la sfanta liturghie, desi in mod normal asta ar fi cel mai desavarsit lucru care s-ar putea face in acest sens. Dar chiar si acasa daca ramai, sa nu te-apuci sa lenevesti in pat, sa faci sex , sau sa robotesti in timp ce undeva acolo, cineva se roaga pentru tine! Si totusi, daca se-ntampla, nu sa lenevesti si nici sa te destrabalezi, ci sa nu poti sa te retii de la anumite activitati, e bine sa avem macar regretul in suflet ca savarsim un pacat dar ca poate Dumnezeu in bunatatea Lui, se va indura si ne va ierta, fiindca pana la urma greseala recunoscuta si regretata este iertata, iar a trai in lume nu-i acelasi lucru cu a trai la manastire.
Candva am cunoscut un om. De fapt, eram si un pic de rude. Acel om era de o harnicie extraordinara, dar si relatia cu cei din jur nu lasa deloc de dorit. Intotdeauna dezinvolt, intotdeauna cu un zambet si o vorba buna pentru fiecare. Era casatorit si avea doi copii, iar al treilea era pe-aproape. Acel om avea o mare problema cu duminicile. Le trata ca pe niste zile normale. Daca avea de arat, urca pe tractor si pleca in camp, daca avea de rezolvat probleme importante pentru gospodarie prin localitatile apropiate, urca in masina si nu se intorcea pana nu le rezolva. Fiind din familie de oameni cu frica de Dumnezeu, era mereu sfatuit sa se opreasca a mai folosi ziua de duminica la fel ca pe celelalte, dar el radea si spunea ca viata e facuta din zile, iar zilele care trec inutil, sunt zile pierdute. Asa ca Dumnezeu - in cazul in care exista- sa-si vada de treaba Lui.
Intr-o asemenea duminica de dimineata, a urcat in masina si a plecat intr-o localitate vecina pentru un transport de combustibil "la negru". La intoarcere a sperat ca va putea trece inaintea acceleratului de Bucuresti, peste linia ferata, dar n-a fost sa fie asa. A fost lovit in plin, in partea opusa lui. In izbitura, unul din picoare i-a fost prins in volan, iar el se zbatea sa iasa pe geam in timp te trenul il indrepta catre podul de la cativa zeci de metri departare. Si-a vazut moartea cu ochii si striga in disperare: "Spuneti sa opreasca trenul! Opriti trenul!..."
Nimic in viata nu-i intamplator. Dar trufia fata de Dumnezeu cred eu ca este un pacat mai mare decat oricare altul legat de slabiciune. Fii rusinat de greselile tale si nu fa din ele un tel pe care altii sa-l ia ca un exemplu pozitiv.
Din pacate, Ioana, in ultimul timp, am si eu probleme cu duminicile, si sunt chemat sa lucrez sapte zile din sapte. Ar trebui sa refuz. As vrea sa pot sa refuz. Da, sunt motive care sa ma influenteze, dar NIMIC n-ar trebui sa stea intre mine si credinta mea!... Si totusi, de ce n-am refuzat? Ma voi inbogati eu cu banii de duminica? Am stiut dintotdeauna ca pentru aceste zile, voi pierde mult mai mult. Dar macar sper sa fiu iertat intr-un fel sau altul. Parca as dori sa se scurteze mai repede perioada asta in care sa trebuiasca sa stau departe de-ai mei!... Probabil ma amagesc! In fond, mai mult mi-o lungesc!...

Sa va ajute Dumnezeu!

Oh, va multumesc dragii mei !

Cat ma bucur ca nu sunt multi cei care trebuie sa se spovedeasca, si daca va trebui sa scriu doar eu aici, voi rezista eroic, si nu este literatura, ci e modul meu de exprimare, si deci nu e pentru public, ci e sinceritate.

Bun, despre duminica trecuta. Eu am un mod simplu si precis de a-mi petrece ziua, cam noi doi ( eu si Domnul ), zi , in care majoraitatea gandurilor si actiunilor mele, se rotesc in jurul Sau. sigur asta nu inseamna 100 %, insa nu inseamna doar mersul la biserica , si daca da, nu merg , din diferite motive, am Cazania, si citesc Evanghelia din duminica respectiva.

Duminica aceasta am inchinat-o activitatilor extra-spirituale, intr-o permanenta constientizare a greselii pe care o fac. De ce-am facut-o ? Nu stiu, cert ca in nici un caz, ca sa inmultesc harul, cum spune Apostolul Pavel, ca : asadar, trebuie sa pacatuim , ca sa inmultim harul ? nu.

A fost o scapare grosolana din parte mea, si inca ma mustra constiinta, desi stiu ca Domnul m-a iertat deja, dar diavolul ne zice la ureche : nu te iarta, nu te iarta, si tu crezi.

Nu e asa, Domnul iarta totul, si incredere absoluta trebuie sa avem in El, chiar daca gresim, trebuie sa recunoastem, asa cum spui tu, Omule Bun, recunoasterea e totul , nu conteaza ce spun altii, conteaza ca sufletul tau sa-si gaseasca pacea si odihna vesnica.

Poate vi s-a parut cidata alegerea topicului, insa pe mine una, ma ajuta din plin. Nu ma intereseaza ca -mi stirbesc imaginea, care e stirbita si asa, ci ma bucur ca pot fi atat de ....umana.

Daca tindem sa ajungem perfecti, cadem direct in mandrie, iar pentru mine personal, mandria e cel mai mare pacat.

Va multumesc la amandoi pentru cuvintele frumoase.

Iertati-ma, am citit mesajele voastre si m-am gandit sa va raspund, pentru ca mi se pare ca sunt unele puncte in care adevarul e putin altfel in ceea ce discutati. Am sa incerc sa fiu scurta si cat mai putin didactica.

Lucrul care m-a durut cel mai mult citind mesajele voastre a fost sa constat ca pentru voi Sfanta Liturghie inseamna atat de putin… Mult mai putin decat inseamna ea in realitate. Daca ati sti, daca ati simti in inimile voastre ce inseamna ca Hristos se jertfeste pentru fiecare din noi la aceasta sfanta slujba si cata frumusete este acolo… Nu v-ati mai gandi sa va multumiti doar cu Cazania, sau doar cu Evanghelia, pe care o puteti citi si altcandva… Acolo e Hristos! Parintele nostru, de la biserica din cartierul unde locuiesc, ne spunea ca la fiecare Liturghie, duminica, Hristos vine la noi, iar noi iesind din biserica Il luam cu noi acasa, in viata noastra. Sambata noaptea El revine in biserica, pentru ca duminica noi sa venim din nou dupa El. Sigur, poate unii ar considera asta doar o istorioara… Dar sunt lucruri pe care le simti, sunt lucruri dupa care inseteaza sufletul tau… si trebuie sa-ti asculti constiinta.

Si apropo de constiinta… Sfintii Parinti zic ‘constiinta e glasul lui Dumnezeu in om’. Daca ii mai simti glasul, e inca bine. Iar daca te mustra, ce poate fi mai potrivit decat sa asculti ce-ti zice? Stiu ca e greu la inceput, dar cu timpul te obisnuiesti si daca implinesti ceea ce-ti spune constiinta, cu timpul devii mai linistit si mai LIBER!

Legat de spovedanie… Ma iertati, eu nu as putea sa ma spovedesc asa. Relatia pe care o am cu Dumnezeu mi se pare atat de intima si de directa, ca nu ar fi nevoie de internet ca sa ajung sa discut cu El. Si apoi un preot e mult mai de folos decat o mare de oameni care nu se stie ce experienta au. Relatia prin duhovnic e mult mai sigura si mai productiva, cred, mai ales cand devine una stabila.

Nu in ultimul rand, despre mandrie. Nimeni nu e fara de pacat (daca insusi Sf. Ap. Pavel se recunostea drept cel mai pacatos, fiecare din noi cum ne-am mai putea califica? Ca doara si un alt parinte spunea ca daca e cineva care zice ca e sfant, apoi acela a si cazut). Cineva spunea: fiecare pacat e mare, dar cel mai mare e cel pe care il ai tu si cu care te lupti mai din greu ca sa scapi de el, indiferent care este acesta.

Si apropo de perfectiune – nu cred ca e scopul ultim in viata. Citesc chiar acum o carte despre Sf. Serafim de Sarov, un mare sfant rus de prin secolul 19, si ce mi-a ramas mai intiparit in minte a fost ca zicea ca scopul vietii crestinesti este dobandirea Sfantului Duh. Perfecti nu o sa fim niciodata, deci in zadar ne-am chinui. Nimeni dintre oameni nu ar putea fi perfect. Insa purtatori de Duhul Sfant au fost multi (si, pe langa Sf. Serafim de Sarov, imi amintesc acum de Sf. Cuv. Teodora de la Sihla, o pustnica din Moldova secolului 17, dar sunt si inca multi multi altii).


Sunt multe de spus, iertati-ma ca m-am intins atat de mult cu scrisul. Pe de alta parte insa parca nici nu ma simt in stare sa spun prea multe: sunt lucruri pe care le simt si pe care nu-mi vine sa le spun. Nu ma pricep, prin zicere lucrurile astea par sa-si piarda din lumina, din adevarul lor… din cauza neputintei mele.

Iertati-ma ca nu pot decat atat de putin sa zic.

In plus... Sunt noua la Han. Daca incalc vreo regula, sa stiti ca e si din graba... Nu stiu daca am citit toate regulile care sunt impuse aici, din cauza timpului redus am fost obligata sa le citesc mai in diagonala. Deci astept sa ma trageti cumva de maneca daca am gresit, si am sa ma indrept.

Ok, Clara, bine ai venit !

In primul si ultimul rand subiectul "spovedanie " inseamna SPOVEDANIE, nu analiza literara sau psihologica a cuiva. Fara cea mai mica intentie de a fi rea, te rog, crezurile ortodoxe foloseste-le la "Biserica ortodoxa " , alt subiect deschis pentru ortodocsi, unde te vom citi cu placere, altfel aici vei fi offline, si te asigur ca Serifu` te va trage de urechi.

Imi cer scuze, n-am vrut sa te deranjez. N-am analizat nimic, doar am spus ce mi-a venit sa spun...

Imi venea sa te intreb care era de fapt ideea cu acest subiect de discutie (se vede ca nu am priceput ideea subiectului astuia), dar ca sa nu calc si mai mult in strachini iti spun doar atat: am citit o carte care se asemana foarte mult cu ceea ce scriai tu la inceputul subiectului acestuia.

O profesoara de filosofie in perioada comunista incepe sa tina un jurnal intim, in care isi noteaza toate framantarile si cautarile ei. In cele din urma ajunge sa gaseasca acest Adevar pe care il cauta, in Biserica Ortodoxa. E o carte minunata, care m-a marcat profund (mai ales ultima parte - sunt discutii directe cu Dumnezeu, exact ca la tine). Cartea se numeste Spovedanie neterminata, e scrisa de Gena Geamanu si, desi a fost scoasa de multa vreme, cred ca se mai gaseste prin librarii.

Pentru ca de multe ori , se aduna unele lucruri care ma apasa sufleteste, le adun pe toate, le identific, apoi le dau drumul de unde au venit. Odata identificata problema, imi simt inima usoara, imi dau seama de slabiciunile mele omenesti, pe care le pot depasi, insa cere ceva vreme, insa ce e usor, si ce nu aveam inainte, problemele imi lasau rani adanci.

Acum insa, este atat de usor si am atata pace si liniste, si chiar daca slabesc de puteri, are cine sa ma ridice.

Ce vreau sa va impartasesc voua este senzatia tot mai conturata pe care n-am deslusit-o la inceput. Am sentimentul ca timpul meu s-a oprit in loc... ca si cand , cineva ar astepta sa fac tot ce n-am facut pana acum, sa fac toate lucrurile care trebuie facute. Si ce imi vine in minte des este Roada Duhului, Gal.5.22,23...si mai am sentimentul ca timpul trece prea repede, mult prea repede, si trebuie sa inving inclusiv frica de a duce la bun sfarsit tot ce am de facut.

Deci, Tata, pentru ca am identificat inca o problema, si Tu stii ca duhul meu e plin de ravna, dar trupul meu este de multe ori neputincios, te rog, da-mi din puterea Ta, fa-ma partasa intelepciunii Tale, ca mereu sa gasesc gandurile cele bune si curate, curatenia sufleteasca si trupeasca, si dragostea , pana la sfarsitul zilelelor mele pe acest pamant, pentru a te face multumit si fericit de copilul Tau .

clara04

Stai linistita, spune ce ai de spus ca o spui foarte bine.

Da, RZA, ai dreptate ca zice bine, dar nu aici.

ioana1
Ce-ar fi sa lasi decizia asta moderatorilor?

Omu'Bun, am uitat sa-ti spun ca mi se pare foarte frumos, foarte omenesc, ce ai scris... cred ca nu exista om pe lumea asta ca sa nu fi facut ceva ce stia ca nu e in regula, sub presiunea unor factori exteriori lui. Important e sa reusesti sa rupi cumva pisica in doua si sa nu repeti fapta. Iti garantez ca in momentul cand ai invins ispita ai constiinta clara a faptului ca asa ar fi fost drept sa fi facut intotdeauna. Ai dreptate, a trai in lume e mai greu decat a trai la manastire.

Pai daca veni vorba de moderatori, eu il rog pe Triregnum (moderator la aceasta sectiune) sa spliteze acest thread, imediat inainte de interventia Clarei.
Acest topic este o deschidere a inimii, iar nu o analiza - de orice fel - a spovedaniei ca institutie. Deci nu cred ca are rost sa intervina altcineva - oricat de bine intentionat - sa tulbure acest post care, repet, este o revarsare a inimii, si ar trebui pastrat pentru aceasta. Chestiunile dogmatice sau de alta natura pot fi discutate sub un nou thread, daca vreti "Spovedania - scurt istoric", sau oricum altcumva, insa nu aici.

Da, foarte frumos ca ioana1 si-a deschis inima in fata noastra si OK cu splitarea... Pana atunci, va reamintesc ca

Imi cer scuze ca am absentat de la Han pentru cateva zile.
Clara, tin sa te anunt ca aici pe acvest thread nu are loc Spovada sacramentala, cea prin care penitentului ii sunt iertate pacatele de Dumnezeu prin intermediul duhovnicului. Aici e o simpla deschidere a inimii, o prefigurare a constientizarii pacatelor care e deplina numai in confesional (scaunul de Spovada).

Bine ai venit la han.