"Voi face din tine un neam mare, si te voi binecuvinta; iti voi face un nume mare, si vei fi o binecuvintare. "

Unul din versetele mele preferate.

Avram este cel dinainte de neprihanire, cel care a auzit glasul Domnului, l-a crezut, l-a respectat. Acel Avram poate fi oricare dintre noi, celalalt Avraam, poate mult prea greu. Desavarsirea nu sta in incapatanare, nu in suprematie, nu in superficialitate. Desavarsirea consta in dragoste, daruire,credinta, nadejde. Nimeni nu se naste desavarsit, dar poate ajunge.Trebuie doar sa-ti definesti telul, si sa stii sa lupti.

Multa vreme am crezut ca telul este sus, in ceruri. Nu acolo este desavarsirea, ci in sufletul meu, de acolo trebuie sa incepi sa purifici, sa desavarsesti. Acolo trebuie sa pregatesti odaia si s-o mentii curata, pana cand vor veni , sa cineze cu Tine, pana cand , intr-adevar, trupul tau va deveni Templul Duhului Sfant.


"Voi face din tine un neam mare, si te voi binecuvinta; "

Parte a versetului. Facem posibil acest lucru, ne vedem noi astazi un neam mare ? Binecuvantati, intr-adevar? Ce implica asta? Curatenie fizica si spirituala. Exista in viata mea?

Avraam a fost o binecuvantare, dar de ce ? Ce a facut el ? Ce nu a facut ? De ce e Samanta ? Pentru ca a facut voia Domnului, pentru ca a crezut, si a indeplinit tot planul lui Dumnezeu.

"Te voi binecuvanta ". Cand ne binecuvinteaza Dumnezeu-Tatal? Cand suntem copii ascultatori, cand indeplinim Cuvantul, nu voia personala, cand primeaza in viata ta Dumnezeu, familia, biserica, cand slab si obosit de lupte, plangi, te rogi, deznadajduiesti, si atunci simti, ca dincolo de toate astea, scurte si trecatoare, te asteapta o pace si o liniste eterna, cand vei fi intr-adevar binecuvantat.

"Iti voi face un nume mare, si vei fi o binecuvintare. "

Am avut un vis, poate o materializare a gandurilor mele ascunse. Eram la o masa intinsa , impreuna cu cei sapte feciori ai mei, barbati in toata firea, cel mai mare rostea o rugaciune . Imi priveam fiii. Le priveam capetele plecate cu piosenie, ii vedeam pe toti neclintiti in rugaciune, ochii mei erau umpluti de lacrimi, nu pot sa relatez intensitatea emotiilor, cea mai mare fericire de pe pamant, chiar in vis transpusa. Dupa rugaciune, toti s-au indreptat spre mine, sa-i binecuvintez.

Poate voua, v-ar parea desuet, dar cum poti fi o binecuvatare, daca nu ai pe cine binecuvata? Cum poti darui dragoste, iertare, credinta, daca nu ai cui le darui?

Credinta mea vis-a-vis de acest verset, este urmatoarea .

Poate ca, fiind binecuvintati, si fiind o binecuvantare, s-ar intarzia putin sfarsitul , poate ca am putea mijloci, asemeni lui Avraam pentru Sodoma si Gomora, si ne-am ruga Tatalui pentru indurare. Dar cum am cuteza, daca noi insine nu suntem desavarsiti?

Am deschis acest subiect, cu rugaminte, de a alege un verset, de a spune cate ceva pe marginea lui. Ce mesaj ati primit voi prin acel verset ? L-ati simtit personal sau nu ? Sau ati gasit de-a lungul Scripturii, mesaje personale ?

Am intitulat acest subiect astfel, deoarece, incercand sa brodam pe marginea versetului personal, nu sa cadem intr- o disputa teologica.

Incerc un raspuns timid la invitatia ta atat de larga.
Dupa cate "vad" eu in versetul ales de tine,cuvintele acestea sunt ale Domnului,fara indoiala,dar nu ale Lui sunt prima data,ci de fapt ele erau dorinta si speranta acelui om credincios,nazuinta dintai a vietii lui, probabil rostita prin multe rugaciuni,abia apoi pecetluita pentru indeplinire de Cel de Sus si pusa in carte.El a cerut asta si asta i s-a dat,ceea ce a cerut a primit.
De aia a fost dat de exemplu si alaturi de alti oameni credinciosi este de generatii analizat in toate felurile ca sa se descopere "taina",care a fost "reteta succesului"?,pentru ca fiecare are cate o "petitie" respinsa pamanteste,dar la care nu renunta,tot o vrea implinita si zice c-ar face orice pentru asta,numai sa stie ce?,dar nu-i chiar asa,pentru ca de luat "comoara" vrea oricine,da cand vine vorba de platit pretul...cei mai multi oameni trec mai departe sa incerce si alte metode!!!
De aia mai departe n-ar trebui sa scriu,pentru ca prea destul a fost "radiografiat" Avraam si credinta lui ca sa mai poata fi ceva ce lipseste,ceva nestiut si care in mod novator sa ofere cuiva o solutie,alta decat aceiasi care din vesnicii exista.(Totusi o vorba-doua as pune,ca sa nu ramana locul gol.)
Intai acel om era bogat,un om mare,puternic si avut,dar nu poate fi asemanat cu cei pe care noi ii privim azi cu aceste caracteristici - ba poate mai sunt si invidiati de cate unii de pe aici - caci Avraam,spre deosebire de potentatii moderni,nu era un om bogat in cadrul societatii,pentru ca nu facea parte din nici una;el era nomad si bogatia lui era familia lui si pentru familia lui aduna si atat tot,nici nu se intrecea cu nimeni,nici nu se dadea mare,nici nu avea viciul lacomiei nesatioase,iar bogatia nu-i era prilej de huzur sau scop in sine,ci a venit firesc,el a fost doar omul potrivit la locul potrivit de care Cineva a avut grija sa-i merga bine.
Apoi credinta cea socotita neprihanire a parintelui Avraam,aceiasi de-atunci incoace,as descrie-o pe scurt asa:el a tinut de Dumnezeu,a depins de EL in toate aspectele vietii lui si iata cat de mare i-a fost ascultarea incat cererea lui s-a facut asculata!

Am raspuns bine sau...

Daca imi amintesc eu bine, nu era analiza literara a acelui verset, ci particularizarea lui. Ceea ce am scris eu mai sus, este ce am simtit la citirea acelui verset.

Rugamintea mea era , ca fiecare sa dezvolte pe marginea unui verset personal, asemeni unei predici, si chiar am subliniat sa nu devina o disputa teologica.

Cu foarte multe scuze, dar nu orice discuţie în termeni diferiţi trebuie luată ca o dispută teologică. Sînt alte puncte de vedere care, cu puţină indulgenţă pot fi constructive sau/şi plăcute. Sigur că şi rugămintea e... rugăminte şi trebuie luată în considerare.

Pentru mine numele lui Abraham (Avraam) este în primul rînd legat de ideea de jertfă . Dumnezeu i-a cerut să facă pt. El o jertfă deosebită şi Abraham a ascultat necondiţionat. La asta mă gîndesc eu mai întîi şi mai întîi cînd îi aud pomenit numele. Pt. că mă simt cu foarte musca pe foarte căciulă!

Mie îmi place f. mult "cînd mă simt slab atunci sînt tare". Nu mă pricep să brodez predici, dar mi se pare că aceste vorbe - paradoxale la prima vedere - ascund un giuvaer numit trăirea creştină a vieţii. Viaţa complicată a sufletului interferează tainic cu trupul acesta al nostru - templu şi lut, în acelaşi timp - într-o simbioză mereu perfectibilă, făcîndu-ne să înaintăm - într-un stil impropriu (şi, de aceea paradoxal) lumii materiale - spre Absolut.

Mereu găsesc cîte ceva interesant în acele cuvinte. Bucurie şi tristeţe, putere şi nevolnicie, credinţă şi cădere. Lupta îndîrjită pentru pacea lui Cristos...

De asemenea, pt. că am amintit de paradoxuri, îmi place foarte mult şi expresia următoare: "Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!". Vorbele acestea i-au atras atenţia şi lui N. Steinhard, care - în "Jurnalul fericirii" - face o analiză deosebit de frumoasă a înţelesurilor. Expresie care este "rudă de gradul unu" cu cea pe care am citat-o la început.

Ca şi la capitolul rugăciuni, şi la capitolul versete nu am unul preferat. Este atît de complicat pt. mine să-mi aleg preferinţele în acest domeniu, al religiei. Intuiesc, bănuiesc o atît de mare şi dumnezeiască dragoste în toate "locurile" acestea încît nu pot să fac altceva mai bun decît să mă rog...

Doamne miluieşte!

Cititi si meditati!

Iubiti frati in Cristos de cate ori ati meditat oare la suferinta pe care i-o provocam continuu lui Dumnezeu prin pacatele noastre? V-ti gandit oare ca si El plange de durerea noastra?, durere datorata de starea jalnica in care ne afundam in fiecare clipa, stare care de cele mai multe ori noi nici nu o constientizam...Da! mare e durerea Lui Dumnezeu, ganditi-va ca el e infinit si tu, crestinule, pacatuiesti, El e langa tine sa te dezmierde cu dragostea Lui, iar tu ii intorci spatele calcand iubirea Lui...atunci ii provoci cea mai vie durere, caci in infinita lui prezenta il doare, durerea Lui se propaga asemeni unei unde in toata fiinta Sa fara de margini, e o durere care vibreaza continuu in El, durere izvorata din iubirea catre tine.

Isus, Om-Dumnezeu, inca varsa lacrimi de sange asemeni celor varsate de El in Gradina Maslinilor, chiar si acum isi varsa prea scumpul si pretiosul Lui sange pentru noi pentru a ne arata ca la fel de mult doreste sa ne mantuiasca ca acum doua milenii, cat de mult ne iubeste!!! Constientizati oare acest lucru? Oare meritam noi dragostea Lui atat de mare, sau mai bine reformulez intrebarea: oare merita Dumnezeu sa verse lacrimi de durere pentru noi?

Sa ne gandim ca alaturi de El varsa lacrimi amare si sfintii care desi acum ar trebui sa se bucure alaturi de Mantuitor in Rai, totusi din dragoste catre dumnezeiescul Creator care sufera (suferinta Lui fiind perpetua de la inceputul lumii) si pentru semenii lor de pe pamant...varsa lacrimi, lacrimi de durere izvorate din adancul sufletului.
Adesea am vazut-o pe Maica Sfanta plangand de durere, varsand chiar lacrimi de sange, in atatea icoane si statui; a plans pe pamant si din cauza noastra plange si in Cer, acolo unde ar trebui acum sa fie fericita. Maica Sfanta, a plans inca de la inceputul misiunii ei pe pamant: a plans pentru mamele care si-au pierdut copiii in vremea regelui Irod care a ucis 40.000 de prunci, apoi a plans cand Simeon i-a prezis ca o sabie ii va strapunge sfanta si nepatata inima, a plans cand s-a vazut in situatia ca trebuia sa fuga cu Isus – situatie grea pentru o tanara saraca care tocmai nascuse, a venit apoi vremea cand s-a intors la Ierusalim, cand Isus avea doar doisprezece ani si l-a pierdut – imaginati-va durerea si disperarea unei mame care si-a pierdut copilul, sar L-a regasit apoi, plange pentru noi fiii ei rataciti, o doare pierderea noastra.
Dar ea oferea mereu sufletul ei Lui Dumnezeu. Totusi chinurile ei insa nu s-au oprit aici, ci au continuat apoi si au atins apogeul odata cu Patimile Domnului nostru Isus Cristos; cata durere pe biata Mama cand isi stia copilul in temnita, Fiul ei care desi Dumnezeu fiind s-a supus mamei sale, o fiinta umana ca noi toti, in toate, credeti ca ea ca mama a putut sa se odihneasca cand Copilul ei era in intemnitat laolalta cu talharii, putea sa se odihneasca cand se gandea ca poate El sufera si nu are unde sa puna capul, putea sa manance o coaja de paine – poate ii era foame ei in acele clipe tarzii – cand iubitul ei Fiu sta in inchisoare flamand si indurerat? cu siguranta ca NU, ea veghea si se ruga.
Soarele se urca pe bolta cereasca vestind dimineata, iar Isus este biciuit si chinuit pentru pacatele noastre, cata durere in sufletul Mamei vazand trupul Lui ei sfasiat de bice, acoperit cu rani, plin de praf, sange si sudoare....! Si totusi durerile, care lovesc inima ei plina de iubire, continua asemeni unui rau ce se opreste intr-un baraj izbind cu o violenta de neimaginat, vin ca o vijelie, tot mai mari si mai mari si parca nu se mai termina...apoi Isus cu toata dragostea Lui dumnezeiasca imbratiseaza Crucea, da, imbratiseaza povara pe care noi nu o puteam duce, si porneste sa ne radcumpere, cat de bun este Dumnezeul nostru si rusine ca nu stim sa-L rasplatim acceptand jugul placut al legii Lui. Merge spre Calvar si pe Drumul Crucii se intalneste cu Maica Sa Preasfanta, se privesc unul pe celalalt, privirile se intalnesc unindu-se amandoi in suferinta, sufletul Mamei este sfasiat cu totul, priveste - asista neputincioasa la suferintele Fiului ei nevinovat...cat si-ar fi dorit sa ajute si nu putea, cat ar fi dorit sa ia Crucea de pe umerii Fiului ei si sa o duca ea pentru a-i usura chinul, imaginati-va ce era in inima ei de Mama cand privea acestea! Si ca un vuiet ce nu se termina durerile vin, vin, vin si nu pleaca, Isus ajunge intr-un tarziu pe Calvar si e crucificat, Sangele preasfant curge la vale pe pamant spaland pacatele noastre, iar mama tot neputincioasa asita cu durerea cea mai vie, durere ce parca nu are sa se sfarseasca. Insa Isus pe Cruce doreste ca Maica lui sa ne fie si noua Mama, iar daca pe El nu l-a putut ajuta doreste ca Ea sa ne ajute pe noi, astfel spune „Fiule iata Mama ta. Mama, iata Fiul tau”, astfel noi crestinii devenim fii Fecioare Sfinte Maria, Mama dumnezeiescului nostru Mantuitor.

O, cat de mult trebuie sa fi suferit Mamã Indurerata cand ai tinut in brate Trupul neinsufletit al Mantuitorului meu, nu ai putut sa faci nimic pentru a-L ajuta, dar din iubire pentru El si pentru noi doresti sa ajuti copilasii tai de pe pamant dobandindu-ne atatea haruri de la Dumnezeu. Totusi incapatanarea noastra si refuzul ajutorului tau te imping sa faci uz si ultima arma a unei mame: lacrimile, cine nu e miscat de lacrimile unei mame? O sfinte lacrimi de mama, voi intotdeauna ati adus la Dumnezeu chiar si cele mai impietrite suflete, iar aici sa ne amintim de cuvintele Sfantului Episcop de Milano, Ambrozie, care ii spunea Sfintei Monica, mama Sfantului Augustin, „E cu neputinta ca fiul atator lacrimi sa se piarda” si a avut dreptate, Augustin s-a intors spre Dumnezeu si l-a urmat cu tot sufletul sau pana la sfarsitul vietii sale pamantesti, devenind Doctor si Invatator al Bisericii lui Cristos. (cat s-a cait Sfantul Augustin...pana la moarte sa, ca L-a suparat in viata sa de pagan pe Isus, pe Domnul slavei...)

O, iubite crestin, de ce voiesti sa-L indurerezi pe Dumnezeu, sa o faci pe Mama ta din Cer sa planga amarnic? Cauta astfel sa traiesti Evanghelia pentru a ajunge la acea bucurie vesnica care Dumnezeu a promis-o credincioaselor sale creaturi. Nu e greu sa te rogi, sa-i oferi viata ta lui Dumnezeu, poti sa o faci chiar acum, incearca si vei vedea. Iar daca nu stii de unde sa-ncepi, aminteste-ti cuvintele Mantuitorului „vulpile au vizuinile lor, pasarile cerului au cuiburile lor, numai Fiul Omului nu are unde sa-si plece capul”, cauta sa-l primesti pe Isus in sufletul tau ca acesta sa-i fie ca o perna pe care sa se odihneasca, iar trupul tau cinsteste-l ca pe un templu al Duhului Sfant ca astfel sa-i fie acoperamant Mantuitorului Isus pe care il primesti in Sfanta Impartasanie. Amin