„Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”

- ce înseamnă „aproapele”?
- ce înseamnă „a-ţi iubi aproapele”?
- ce înseamnă „a te iubi pe tine însuţi”?
- cum punem în practică acest îndemn într-o lume în care primează alte valori decît cele creştine, o lume agresivă, grăbită, stresată, agitată? ce alte cuvinte putem folosi pentru iubire?
- trebuie să iubim diferenţiat sau cu aceeaşi măsură pe oricine?
- trebuie să-i iubim pe cei care ne fac rău?
- ce vrea să spună acel ca, (cel) care indică o comparaţie?

Caa,multumesc pentru prilejul oferit de-a spune ce de mult am incercat si n-am mai apucat!
Nadajduiesc sa nu va scandalizati ca voi copia un text din Evanghelie si nici de ce am sa scriu pe urma.In Evanghelia dupa Matei gasim la 22 cu 36:

"Invatatorule,care porunca este mai mare in lege?
El i-a raspuns:Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau,cu toata inima ta,cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau.Aceasta este marea si intaia porunca.
Iar a doua,la fel ca aceasta:Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti."

Am sa pun o "pilda" ca introducere,sa zicem ca banii din buzunar/geanta reprezinta valoarea ta la un moment dat,acea "toata inima,tot sufletul,tot cugetul si toata puterea"(cum e intregit la Marcu si Luca);presupunand dar ca valoarea omului ar fi ceva material si am da "tot" Aceluia Care merita toata iubirea,intreb dar:omului ce-i mai ramane in buzunar/poseta?Nimic,nu?Ei,aia e iubirea de sine si de aproapele!,atitia "bani" ii raman omului pentru a-i cheltui pe sine sau pe altul!Socant poate!(Sper sa intelegeti ce spun ca nu e atat loc sa dezvolt cat poate ar trebui!)
Ceea ce vreau sa ilustrez este atitudinea bisericii,a crestinilor in lumea reala,care o gasesc in mare masura aidoma tendintei poporului ateu in ce priveste aceste "adrese" ale iubirii,respectiv iubirea de Dumnezeu,iubirea de sine si iubirea aproapelui,si iata cum:in cuvintele de mai sus se vede ca iubirea de Dumnezeu ar trebui sa vina pe primul loc,iar cea de sine si in mod egal cea a aproapelui pe al doilea,cum s-ar zice mai intai duhul si apoi trupul;iata insa ca invatatura indeobste nu asta este,caci iubirea de aproapele sau de sine nu este in partea de jos,inspre coborare,ci e pusa sus,sus de tot,inspre urcare,urcare ce duce inevitabil la primul loc,acela cuvenit iubirii de Dumnezeu!

In concluzie,iubirea de Dumnezeu trebuie sa fie maxima,iubirea de sine moderat-echilibrata si iubirea aproapelui ca cea de sine.Dar mai e ceva,anume ca Dumnezeu e imatur gandit de oameni ca O Fiinta exterioara,ca in afara nu L-a gasit nimeni niciodata,iar cine L-a gasit a marturisit ca L-a aflat inlauntrul sau,cum a si spus-o ca "daca Ma iubeste cineva...vom veni la el si vom face locas la el".Atunci abia se petrece intregirea,cand IL iubesti maxim pe Dumnezeu Care e in tine,te iubesti cu moderatie pe tine insuti,iubesti la maxim pe Dumnezeu Care e in aproapele tau sau Se apropie sa fie,iubesti potrivit pe acest aproape al tau,cand toate iubirile tale distincte se ingemaneaza intr-una,cum EL S-a rugat: "ca sa fie una precum santem si Noi".Iubirea de sine si cea a aproapelui,care e asemenea la infatisare,vine natural,oricum e mare si a o face si mai mare in numele slujirii Celui de Sus duce de fapt la o destramare a puterilor sufletului,pe cand a-L iubi pe EL cel mai mult si mai mult,iubire ce nu vine natural,aduce adunarea persoanei si abia atunci iubirea aproapelui este asa cum trebuie,atata cat trebuie,nu mai e simplu omeneasca ci e dumnezeiasca,minunata,pe care va doresc s-o aveti din belsug!

[Va rog frumos sa nu mai aruncati cu sticle ca n-am nici o vina pentru cele de mai sus! ]

O sticlă o are Sf. Francisc de Sales: "Nu putem iubi pe Dumnezeu, pe care nu-l vedem, dacă nu-i iubim pe oameni, pe care îi vedem."

O "mişcare" în sens invers, cum ar veni...