Ganduri, scrieri, amintiri din viata Melindei veti putea citi in cadrul acestui Jurnal.

Lectura placuta!

Din primele clipe de existenta ale "jurnalului" meu, acesta a tinut mortis sa va doreasca voua - tuturor celor care ii veti invada intimitatea - "Sa fiti bineveniti!".
Restrictii de participare: acelora care nu vin cu sufletul curat, le este COMPLET interzisa pasirea in acest lacas al Binelui!
Rugaminte de participare: toti aceia care au afinitati cu sufletul meu, sunt invitati aici!
Daca nu voi putea scrie prea multe (din motive absolut obiective), va rog anticipat sa-mi iertati limitarile pur omenesti! Dar sa fiti siguri ca nu va ramane necitita nici o litera dintre cele pe care mi le veti adresa, oricat de tarziu s-ar putea intampla acest lucru!
Asadar, gheata fiind sparta... navaliti, oameni buni!

Cum (din cate stiu la ora asta) saptamana viitoare nu voi avea cum sa intru pe net... poate ar fi bine sa incerc sa notez acum cateva ganduri...
O incercare cat se poate de grea, avand in vedere multitudinea de ganduri care-mi bantuie permanent prin "neuronul inflamat"... Sa vedem... ganduri despre mine, despre A, despre alte persoane care inseamna deosebit de mult pentru sufletelul meu... ganduri despre ce e bine sau rau in lume, despre ce imi place sau ce dispretuiesc... ganduri optimiste sau negre... pline de iubire sau durere... dar, oricare ar fi subiectul unui gand, intotdeauna in el se va gasi si o farama de Dumnezeu...
De cativa ani buni, de cand am reusit sa-l descopar, ii simt permanent prezenta si Ii multumesc pentru tot ceea ce mi se intampla, bun sau mai putin placut (ca sa nu zic "rau de-a binelea" ). Fara puterea pe care mi-a daruit-o, acum nu as mai scrie aceste randuri iar sufletul meu nu ar mai fi avut ocazia sa prinda aripile pe care le simt cum cresc pe zi ce trece... si e un sentiment minunat, inaltator, curat, dulce si datator de energie vie...
Sunt curioasa cum ati descrie ceea ce este numit IUBIRE... poate cuvantul cel mai potrivit este Dumnezeu. Dar, din punctul de vedere al fiintei umane, cum ar putea fi descris?
Mi-a venit o idee... in limita timpului disponibil (care, din pacate, stiu ca va fi extrem de putin) va voi impartasi cateva randuri pe care le-am scris cu destul de multi ani in urma... randuri care inseamna foarte mult pentru mine si care, din multe puncte de vedere, ma caracterizeaza in profunzimi ale sufletului pe care nu multi mi le cunosc prea amanuntit...
Si mi-ar mai place sa gasesc oameni care au trecut prin experiente similare alor mele ca sa ne comparam "concluziile", sa vedem ce trebuia sa invatam din ele si ce am reusit sa invatam... si ar fi interesant sa ne expunem "intelepciunile" si sa invatam lucruri frumoase unii de la altii, sa invatam sa fim mai buni, mai curati la suflet, mai UMANI... Sunt o visatoare incorigibila, stiu! Dar, oricat de scump as plati asta, voi continua sa-mi pastrez sufletul ca al unui copil: voi continua sa cred ca oamenii pot fi buni, oricat s-ar stradui ei sa-mi demonstreze contrariul... si voi continua sa-i tratez ca si cum ar fi buni...

Buna melinda.
Eu sunt convinsa ca fiecare om are ceva bun in el. Bine este sa-ti doreasca sa descopere acel ceva ...

Ca sa poti sa-ti dezvolti calitatile sau ca sa-ti micsorezi defectele, trebuie mai intai sa le constientizezi. Abia dupa aceea poti lucra in sensul propus. Este ca in cazul unui bolnav care nu poate incepe sa lupte cu boala inainte sa devina constient de ea.
In momentul in care traiesti cu ideea ca orice om are un graunte de bunatate in el (oricat de rau ar fi, in general), incerci sa i-l descoperi si sa-l ajuti sa-l scoata la iveala pentru a-l dezvolta. Sunt multi oameni care nici macar nu au idee de cata bunatate pot sa dea dovada. Dar, pusi fiind in anumite situatii in care isi pot folosi acest "graunte", descopera ca pot fi "altfel". Cam asta incerc eu sa fac... ma rog, printre altele, nu e singura mea preocupare. Dar sunt fericita cand ii pot ajuta pe oameni sa devina mai buni, cand le pot dovedi ca nimeni (la oameni referindu-ma) nu s-a nascut bestie ci doar lipsa de educatie a felului in care gandim si simtim ne poate transforma in asa ceva. E usor sa faci rau; dar esti cu adevarat om doar atunci cand te comporti cu adevarat ca un om, folosind crampeiul de dumnezeire pe care Tatal nostru, al tuturor, ni l-a daruit...
Poate ca unii considera asta o filozofie ieftina; dar, in momentul in care obtii rezultate pozitive cu ajutorul ei, incepe sa nu mai fie ieftina, incepe sa aiba o valoare...

Cred ca am inceput deja pe un ton mult prea serios... dar sunt momente in care trebuie sa stim sa privim lucrurile cu multa seriozitate. E bine, pe de alta parte, sa stii sa faci si haz de necaz pentru ca s-a dovedit de multe ori ca e singurul lucru care ne poate ajuta sa ne depasim greutatile: starea de spirit. Daca ai picat moral... s-a terminat.
Stiu ca nu sunt la "Filozofie" dar imi place sa am o perspectiva cat mai completa asupra vietii, sa vad tot ceea ce mi se intampla din cel putin doua puncte de vedere; e ca si vederea in spatiu: ca sa ai o imagine cat mai aproape de realitate a unui obiect, e nevoie de cel putin doua puncte (situate in planuri diferite) din care sa il privesti. Numai astfel poti construi o proiectie tridimensionala care te ajuta sa identifici cat mai multe dintre caracteristicile lui.

Ca multi altii, nu de putine ori mi-am spus ca mi-ar place sa stiu ce gandesc cei din jurul meu, sa le "vad" sau sa le "aud" gandurile pentru a-i putea opri de a face rau (mie, altora sau chiar propriei persoane). Acum, imi dau seama deja ca nu mi-as dori sa am asemenea capacitati: ar fi cumplit de dureros sa "vad" si sa "aud" mereu atata "negru"... ar fi cumplit de descurajant... Asa, in "necunostinta" mea, mai am o scapare, mai pot sa ma mint (inca!) spunandu-mi ca oamenii nu pot fi chiar atat de rai... desi ei tin sa mai convinga mereu de contrariu...
Egoism, rautate, cruzime, incultura, inconstienta, delasare, neintelegere/intelegere eronata - sunt numai cateva exemple de trasaturi caracteristice bolii numite "lipsa de Dumnezeu". E adevarat ca e mult mai usor sa ne lasam purtati de valul "ne-efortului", sa nu ne consumam energia incercand sa realizam ceva frumos sau bun... Prea multi isi spun: "Da' ce, io-s mai fraier?! De ce sa fac eu si nu altul?!". E adevarat ca fiecare contribuie la realizarea fericirii universale prin a fi preocupat mai intai de a lui; dar aceasta preocupare nu trebuie inteleasa in sens egoist, e vorba despre fericirea care ne umple sufletul de caldura si generozitate, de iubire si seninatate; nu e nici pe departe vorba despre "Sa moara si capra vecinului daca a mea a murit!", ca si cum moartea celeilalte i-ar anula pierderea caprei proprii si l-ar ajuta sa fie mai fericit...
Daca am reusi sa invatam ca fericirea adevarata se ascunde in rezultatul pe care il obtii ca urmare a ajutorului pe care l-ai acordat unui om aflat in suferinta sau in nevoie; ori ca urmare a rostirii adevarului in forma pura; ori ca urmare a rostirii unei rugaciuni nascute din adancul sufletului... daca am invata macar aceste lucruri "de baza", am reusi deja sa transformam lumea un loc mult mai plin de fericire decat este acum... si ar fi o fericire "mai adevarata" decat pseudo-fericirea cu care se imbata majoritatea covarsitoare a celor din jurul nostru... droguri administrate sub cele mai felurite forme: alcool in exces, droguri propriu-zise, sexualitate peste limitele normalului, degradare morala, spirituala si fizica pana la limite inspaimantatoare, bestialitate feroce... orice frizeaza normalul si bunul simt.

O noua zi mohorata (si afara, si in sufletul meu)... Plange cerul, cu durere revarsata asupra noastra, a celor a caror viata e o continua plangere... Griul boltei ceresti se reflecta cu inversunare in strafundul fiintei mele si ii inunda cele mai intime coltisoare.
"OAMENI" si "oameni"... asta suntem... ne taram de la o zi la alta, cu disperarea ca in acea zi am putea descoperi ca am ajuns la capatul drumului si mai aveam atatea de facut... sa ne mai implinim o dorinta, sa ne achitam o datorie (materiala sau de suflet), sa mai cerem iertare cuiva, sa mai iertam pe altcineva, sa facem un copil, sa facem pe cineva fericit, sa ne mai "anulam" niste "pacate" printr-o fapta buna, sa mai multumim o data lui Dumnezeu pentru tot si toate... cat de multe descoperim ca am mai fi avut de facut, atunci cand nu mai avem timp... si, tot atunci, descoperim cat timp am irosit...
Sa-ti traiesti fiecare zi ca si cum ar putea fi ultima... sa nu uiti niciodata ca numai Dumnezeu stie cand esti aproape de capat, cand ti-a expirat ragazul acordat petrecerii in acest univers material... Sa nu uiti!...

Imi imaginez, uneori, ca toti oamenii sunt indragostiti, ca le curge prin vene numai focul binefacator al iubirii... Va dati seama ca am putea spune ca Raiul este pe Pamant?! Cand un om iubeste, ii tasnesc prin toti porii bunatatea, frumusetea sufleteasca, ingaduinta fata de ceilalti, dorinta de a-i ajuta pe cei mai putin norocosi... dar, mai ales, este starea in care ne simtim cel mai aproape de Dumnezeu, este starea in care avem cele mai multe motive sa-i multumim pentru darul deosebit pe care ne-a creat conditiile sa-l primim... IUBIREA... ce poate fi mai frumos? Numai Dumnezeu insusi...
Daca oamenii nu ar uita sa iubeasca, daca nu ar pierde din vedere aceste lucru atat de marunt dar esential - in goana lor zilnica pe drumul vietii... daca si-ar aduce aminte ca este motivul principal pentru care ar trebui sa traim... Va puteti inchipui cat de frumos ar fi sa traiesti aici, pe pamant?! Aduceti-va aminte de acest lucru in timp ce va trece prin cap ca nu se stie niciodata care zi poate fi ultima!...

Mi-ar place sa pot inventa o licoare care sa-i depurifice pe oameni, sa-i readuca la "starea initiala" de curatenie sufleteasca... ar fi minunat, nu-i asa? Sa vezi in jur numai chipuri calme, blande, pline de caldura, iubire, speranta... sa stii ca, impreuna, chiar putem contribui la "infaptuirea fericirii universale"... v-ar place sa fiti partasi la asa ceva? Dar v-ati pus vreodata intrebarea cat de greu este sa te gandesti la aproapele tau si la fericirea lui mai inainte de a va gandi la voi insiva si la propria fericire?! V-ati gandit vreodata la spusele (care "mustesc de intelepciune") ale lui Iisus: "Iubeste-ti aproapele!"? Oare ce voia sa ne spuna? Oare ce inseamna: "Copiii platesc pentru greselile parintilor."? Dar: "Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face!" sau "Cine ridica sabia, de sabie va pieri." Sunt simple vorbe populare sau ascund sensuri adanci?! Va intrebati vreodata care este scopul "nasterii" lor?

Sunt momente in care ma visez floare... o floare gingasa, cu miros suav... oamenii trec pe langa mine si imi adulmeca mireasma, simtind cum li se insenineaza sufletele... ma mangaie cu privirile, sorbindu-mi - cu ochi calzi - moliciunea catifelata a petalelor... ma mangaie cu degete tandre, admirandu-mi verdele crud si curat al frunzelor... ma mangaie cu suflete de artisti, apreciindu-mi coloritul vesel, placut si echilibrat...
Soarele e indragostit de mine si, zilnic, vine sa ma vada si sa-mi mai daruiasca un strop de lumina si unul de caldura, contribuind - in felul lui - la fericirea fiecarei zile pe care mi-o mai acorda Creatorul...
Fluturi multicolori, cu petale sidefate, zburda plini de fericire, atingandu-mi cu gingasie petalele, in zbor plutind lenes si gratios...
Albine, pline de harnicie, zumzaie masurandu-si ritmul muncii, gustandu-mi dulceata nectarului... iar eu le hranesc cu bunavointa, cu darnicie, cu placere... in timp ce bondari greoi falfaie alene din aripi, prin preajma...
Pasari gurese imi dau binete odata cu aparitia zorilor, dornice sa stam la taifas cat e ziua de lunga... pana la caderea serii, cand Luceafarul imi face cu ochiul, smechereste...
Una cate una, stele si Luna rasar deasupra-mi, indemnandu-ma sa imi inchid linistita petalele si sa ma odihnesc in pace... ele vor veghea asupra mea, sa-mi fie odihna dulce... pana ce razele zorilor imi vor mangaia din nou crestetul cu duiosie si caldura, amintindu-mi ca inca o zi a sosit spre a fi traita...

Sunt unii care isi doresc o viata linistita, lipsita de griji, de necazuri, de probleme - in general.
Cred ca m-as plictisi daca as avea o astfel de viata... sa nu am de ce sa-mi storc creierii in fiecare zi, incercand sa rezolv (cat mai bine cu putinta!) problemele care imi rasar in cale precum ciupercile, dupa ploaie... sa "lancezesc intelectual", pana la "plafonare"... nu e de mine o astfel de viata... desi uneori imi doresc atat de mult sa mai am si eu cate o "vacanta", din punctul asta de vedere...
Pana la urma, important e ca - la sfarsitul vietii - tragand linia finala, sa tragi concluzia ca nu ai pierdut deloc timpul si ca ai invatat cat mai multe din experientele vietii. De fapt, asta e rostul lor; nu sunt destinate "sa ne faca viata amara", ci sunt destinate intelegerii noastre si gasirii de solutii "viabile". E ca la scoala: ii injuram pe profesori ca ne dau multe probleme de rezolvat dar cand, in viata, tragem foloasele acestor "exercitii de rezolvare", nu stim cum sa le multumim mai mult (asta, in cazul in care ne mai aducem aminte de ei si de stradaniile lor in a ne arata drumul cel bun!).
Cu adevarat, viata este o iluzie; dar asta nu numai in sensul "inexistentei celor vazute", ci si din cauza ca lucrurile - de multe ori - sunt altceva decat credem noi, au intelesuri atat de adanci incat nu toti le pot pricepe ascunzisurile. E ca si in cazul povestilor: unora, le place cum suna; altora, le place ca se termina frumos; doar o parte dintre cei care le asculta le pricep talcul (adevaratul "scop" al povestilor fiind, de fapt, acela de a ne invata sa invatam din viata). Si, asa, ajungem sa ne gandim ca si de la copii putem invata multe pentru ca mintile si sufletele lor inca nu sunt "poluate", inca nu sunt opacizate la lucrurile simple si frumoase, inca nu sunt pervertite de viata. Si asa ajungem sa ne gandim: "Ferice de cei care pot ramane copii, in sufletele lor, pana in ultima clipa!". Nu uitati sa ramaneti copii! Iar cand - la randul vostru - veti avea copii, nu uitati sa va amintiti vremea cand si voi ati fost in aceasta situatie; amintiti-va ce simteati intr-o anumita imprejurare, ce gandeati, ce va doreati, ce va placea si ce nu puteati suferi, cum erati tratati de cei mai in varsta si ce efecte au avut toate astea asupra sufletului vostru si asupra felului in care priviti viata, oamenii... Incercati sa nu faceti fata de copiii vostri greseli pe care altii le-au facut fata de voi, cand erati copii... si amintiti-va ca - oricat v-ati stradui sa nu se intample asa, oricat v-ati stradui sa-l "ucideti" - in fiecare dintre noi exista un copil, pana in ultima clipa...

CALATORUL

Un bulgare de flacara plapanda
Cu doua stele de lucire-arzanda;
Prezentul viitorului, un dram
De viata dinspre Marele Ocean;
Un suflet ucenic ce-a poposit
La vama zarii, de s-a odihnit
‘Naintea-nceperii de cale lunga
De-o viata, spre-a destinului izbanda.
Lumina l-a-nsotit pe greul drum
Pe care a sosit unde-i acum;
Si-l va veghea si il va ocroti
Pan’ ce sorocul i se va-mplini;
Pan’ ce un bulb de flacara, un pui
De OM s-o darui iar Lui,
Aceluia ce-i Marele Ocean
Si, peste-a Vietii Roata, Suveran.
Cand El socoate vremea c-a sosit,
Ne inturneaza de unde-am pornit
Si ne acorda, -n semn de rasplatire,
Cate-un crampei din Marea Nemurire.
Acesta-i darul cel de pret la care
Sa nazuim; e raza cea de soare
Ce ne calauzeste-n chip firesc
Catre al nostru Tata, Domn Ceresc.
Menirea noastra, pe acest pamant,
E sa gasim acestui trup mormant
Spre a-si afla iar linistea fireasca
Dupa ce, timp de-o viata, ne e casa.
Caci sufletul soseste, poposeste,
Se curata si apoi iar porneste
Pe Drum frumos de Viata-n Tara Mortii,
Pe Drumul de Lumina Vie-al Sortii…

Nu am reusit niciodata sa am un jurnal, desi de mai multe ori m-a batut gandul. Cand imi propuneam sa scriu ceva... nu iesea nimic, cuvintele refuzau sa se iveasca si sa se inlantuie... In schimb, cand nu aveam nici o posibilitate sa scriu, gandurile mi se nasteau intr-un ritm infernal, zburand bezmetice printr-un creier suprasolicitat... In acele momente, mi-era din ce in ce mai greu sa le urmaresc; la un moment dat, renuntam: le lasam sa-si faca de cap (oricum, erau "in ograda mea"), sub coordonarea subconstientului; in schimbul acestei libertati, ele imi ofereau solutii la problemele din care se nascusera.
M-a uimit sa vad ca exista un jurnal cu nume asemanator alui meu: "Aripi de gand". Inseamna ca mai "zboara" cineva pe aici, prin gradina HA... E faina senzatia, nu? Imi aduc aminte ce mult imi placeau visele in care zburam: intindeam mainile, transformandu-le in aripi si - cu "motorul" gandului - ma inaltam, faceam picaje, loopinguri etc.; era un sentiment de libertate extraordinara! Problema aparea cand se apropia momentul trezirii, cand nu imi mai puteam coordona zborul cu prea mare siguranta si, in regim de urgenta, trebuia sa "aterizez", ca sa evit sentimentul neplacut al prabusirii...
Ati incercat vreodata, cand vreti sa va relaxati, sa va imaginati ca plutiti? Sa va imaginati ca va desprindeti de corpul asta greoi, grosier? Sa va creati senzatia de auto-usurare? E grozav!... Mai intai, incerci sa te detasezi de tot ceea ce inseamna "mediu inconjurator": imagini, sunete, mirosuri... apoi, incerci sa te gandesti la ceva placut, relaxant... incerci sa creezi si sa "rulezi" un vis... iti creezi propria realitate, in care sa te refugiezi putin, sa-ti tragi sufletul; apoi, cu "bateriile re-incarcate", sa revii in aceasta realitate, unde sa-ti continui lupta de fiece clipa...

E ciudat cand imi doresc sa fac un anumit lucru si, in scurt timp, imi apare ocazia sa-l pot face - desi, la momentul aparitiei ideii, nu intrezaresc nici cea mai mica posibilitate de a-mi materializa dorinta...
In urma cu vreo 2-3 zile, mi s-a nascut in minte ca mi-as dori sa fac o activitate de voluntariat, sa pot ajuta pe cineva doar asa, de dragul de a ajuta o persoana necunoscuta, fata de care sa nu am nici un fel de obligatii morale sau materiale, o chestie "pur crestineasca". Desi timpul nu prea mi-o permite, mi-ar place tare mult sa pot reusi asa ceva. Ieri, mergand pe strada, mi s-a oferit o astfel de ocazie: cineva (tot voluntar) incerca sa gaseasca persoane care sa faca donatii sau sa se ofere - la randul lor - ca voluntari pentru a avea grija de copii bolnavi de leucemie - personalul din spital fiind insuficient, apeleaza la acest mod de a-i ajuta. Nu stiu daca voi reusi sa imi implinesc dorinta (inca nu am aflat conditiile in care se desfasoara aceasta activitate si nu stiu cum voi reusi sa ma "strecor" prin programul meu); oricum, ideea era ca probabil ca sufletul meu si-a dorit mult acest lucru, daca o posibilitate a implinirii mi-a aparut in cale atat de repede.
Am invatat un lucru: trebuie sa am mare grija la ce imi doresc; pentru ca, atunci cand imi doresc cu adevarat ceva, de regula se implineste; si nu intotdeauna implinirea unei dorinte ma face neaparat fericita (ba, s-au vazut cazuri in care am regretat tare mult!).
De aceea, dau acest sfat oricui vrea sa tina seama de el: AVETI MARE GRIJA LA CE VA DORITI CACI S-AR PUTEA SA SE IMPLINEASCA! Si, mai ales, nu va doriti ceva spre binele vostru atunci cand asta presupune ca, in schimb, sa ii fie rau altcuiva!
Daca doriti sa vi se implineasca o dorinta si va rugati pentru asta, atunci nu uitati sa precizati; "Doamne, eu asta mi-as dori; dar daca Tu crezi ca nu e bine, atunci sa fie dupa voia Ta si nu dupa dorinta mea!". Permiteti-i lui Dumnezeu sa va "trieze" implinirile, El stie mai bine ce e cu adevarat "BINE" pentru fiecare dintre noi!

Sunt zile in care imi aud sufletul cum canta: inchid ochii, imi astup urechile la zgomotele inconjuratoare si ascult... Probabil ca aceste sunete sunt numite "muzica sferelor": o invaluire sonora fascinanta, plina de meandre dulci, o "linie melodica" atat de ciudata dar atat de usor de urmarit... o sezatie de plutire eleganta, lipsita de coordonare proprie dar nu browniana... o plutire pe aripile fericirii, libertatii, linistii sufletesti... este ceva de nedescris la adevarat intensitate si manifestare, cuvintele sunt prea sarace, prea fade... In urma unei astfel de experiente, sufletul se "usureaza" de "gudronul" acestei lumi, devine mai pur, mai "transparent", mai aproape de starea initiala... sunt momente in cate te apropii de Dumnezeu, momente in care parca te pregatesti sa-L vezi, sa-L simti, sa te imbratiseze... sunt momente in care parca uiti ca esti un simplu om, muritor, supus greselilor... in care iti aduci aminte de farama de dumnezeire din fiecare dintre noi... si - atunci - incepi sa stralucesti, Lumina si Iubirea iti tasnesc prin toti porii, Bunatatea se cere daruita... si iti vine sa strigi tuturor celor din jur: "Oameni buni, veniti sa va daruiesc un strop de fericire, un strop de Viata! E atat de usor si atat de frumos sa fim fericiti..."

"Sa fii OM!"... iata un subiect la care ar trebui sa ne gandim cat mai mult... oare ce inseamna cuvantul asta, scris cu majuscula? De ce a devenit necesara majuscula? Pentru ca, pe parcursul "evolutiei" omului, acesta si-a uitat tot mai mult conditia, apropiindu-se de regnul animal, prin purtari. Dar parca si pe acesta l-a depasit: animalele ucid numai pentru a se hrani, nu ataca decat pentru a se apara, nu sunt perfide, sunt loiale... sa continui?! Animalele nu se lacomesc si nu fac "depozite", nu strang mai mult decat le trebuie, nu sunt snoabe, vanitoase, invidioase... In schimb, sunt capabile de afectiune, isi cresc puii cu devotament si sunt - de multe ori - un exemplu pentru cum ar trebui sa fim noi insine.
De unde, oare, vine egoismul uman? Din ce "eroare de program" s-o fi nascut "defectiunea" asta? Am fost conceputi ca "opere" perfecte, ideale. Cum am ajuns atat de jos?! De ce ne scadem valoarea, singuri?! Ironia sortii este ca, prin evolutie, de fapt involuam: devenim tot mai supusi materiei, tot mai dependenti si tot mai atasati de ea. Uitam de lucrurile cu adevarat importante in viata sau le acordam extrem de putin timp, avand mereu alte prioritati... Iar rabdatorul Dumnezeu ne asteapta sa ne constientizam greseala, macar in ultima clipa a vietii noastre... chiar si atunci, inca nu e prea tarziu...
Aduceti-va aminte ca sunteti inconjurati de frumusete si perfectiune; observati-le si invatati de la roci, plante, animale, copii, maturi, soare, stele si luna, invatati de la cine vreti - numai invatati! - ca Lumea a fost creata spre a fi un adevarat Rai; daca a ajuns un iad, e numai vina noastra, noi am stricat-o, noi am murdarit-o... Asadar, numai noi putem sa o curatam, sa o facem sa redevina asa cum a fost (ma rog, pe unde se mai poate, unde nu e definitiv distrusa!). Dar, pentru asta, trebuie sa ne curatam mai intai propriile suflete, pentru a putea "vedea" limpede ce avem de facut mai departe...

De multe ori, cand ploua, se intampla sa fiu trista sau suparata... am senzatia, atunci, ca pana si cerul plange pentru suferinta mea... E ciudat sa-ti imaginezi asa ceva, sa ai senzatia ca intreaga natura sau chiar Universul iti sunt alaturi din toate punctele de vedere: se bucura alaturi de tine cand esti fericit (totul pare mai luminos) si iti e alaturi in suferinta, prin lacrimi racoritoare, binefacatoare...
In timpul ploilor de vara, insa, rapiditatea si energia lor ma umplu si pe mine de energie... probabil ca asta se intampla si in zilele astea: ploua de mama focului - cand mocaneste, cand in averse - si, asa cum natura "ma simte", o simt si eu, la randu-mi... Si, asa, ma trezesc ba "blegita" (fara un motiv, aparent), ba plina de energie, de parca as fi in stare sa mut muntii din loc...
Din cand in cand, norii sunt imprastiati de vanturi inalte si hotarate iar soarele imi face, din nou, cu ochiul - strengarul! Dupa o vreme, insa, oboseste sa se impotriveasca norilor care dau sa-l cuprinda; si, atunci, din nou se lasa intuneric nefiresc pentru acea ora a zilei si cerul iarasi isi aminteste de lucruri triste si "isi racoreste sufletul" cu lacrimi nesarate...

Ieri, din nou, am avut confirmarea ca, pana la urma, binele si adevarul inving...
Dumnezeu nu doarme si, de multe ori, ne da rasplata faptelor proprii inca in timpul vietii noastre aici, pe Pamant... Problema e ca prea multi dintre noi nu constientizeaza acest lucru; ba, mai mult, se amagesc ca "Nu mi se poate intampla tocmai mie asta..." sau chestii asemanatoare.
Cum s-ar spune, ne furam singuri caciula, ne taiem singuri craca de sub picioare.
Imi amintesc ca, de multe ori, am rostit vorbe gen: "Pe mine ma poti minti! Dar pe Dumnezeu nu-l vei putea minti niciodata! Si EL este cel care ne judeca si rasplateste, nu eu!" Timpul mi-a dat dreptate. In afara de asta: cu cat mai tarziu ne primim rasplata, cu atat mai mult platim (parca ar creste "dobanda", in timp ). Iar Dumnezeu nu loveste cu batul: pedepsele ne lovesc in tot ceea ce avem mai scump: in nazuintele, sperantele, implinirile noastre...
De asemenea, trebuie sa avem mare grija sa nu confundam pedepsele cu greutatile "obligatorii" prin care trebuie sa trecem ca sa ne "curatam" sufletul... De fapt, daca ma gandesc bine, rostul pedepselor este asemanator: sa ne ajute sa ne intelegem greselile, sa intelegem "unde" am gresit, sa decidem ca trebuie sa nu repetam aceasta greseala si, in cele din urma (dar nu ca importanta) "sa nu uitam" sa ne respectam hotararea luata...
Numai astfel putem evolua ca "detinatori de suflete", numai asa putem incerca sa ne implinim rostul aici, pe Pamant...

Am promis ca, in limita posibilitatilor, voi incerca sa postez cateva chestii mai... interesante (sper!); pentru mine, ele au o valoare deosebita... Sper sa va placa si voua!

Aveam 23 de ani si jumatate… Era in luna mai, pe data de 9. In anul 1990. In aceasta zi de neuitat, am avut extraordinara sansa de a-mi trai moartea. Cred ca este formularea care exprima cel mai bine ce s-a intamplat cu mine cand am trecut prin moartea clinica. A fost grozav, a fost cel mai frumos eveniment din viata mea, a fost o sansa unica in viata, a fost un lucru pe care mi l-am dorit din tot sufletul de ani de zile: sa am ocazia sa trec prin moarte si sa-mi amintesc, dupa aceea, totul. Si dorinta mi s-a implinit…
***
Ma aflu pe o corabie, pe o mare linistita. Vad panzele umflandu-se in bataia usoara a vantului. Deodata, o mare agitatie se produce printre cei din jurul meu. Nu pricep ce se intampla, de ce oamenii alearga bezmetic, cuprinsi de frica. Un cuvant rostit cu groaza de un anonim ma lamureste: “Piratii!” si il vad ridicand mana, cu aratatorul intins, catre stanga mea. Ma uit in acea directie si le vad corabia cu macabrul drapel cu cap de mort fluturand victorios pe catarg. Abordarea se face foarte repede si, in jurul meu, oamenii incep sa cada secerati de otelul ucigas al sabiilor. Imi dau seama ca singura mea sansa sa scap cu viata este sa ma prefac a fi moarta: imi las capul sa cada pe spate, inchizand ochii, ca si cum as fi fost si eu secerata. Dar continui sa respir, pieptul imi tresalta in ritmul batailor inimii. Am ochii inchisi; si – totusi – vad ce se petrece in jurul meu: in apropiere, cativa pirati ii casapesc pe ultimii supravietuitori… E sange mult in jur, si gemete, si corpuri sfartecate, si bestialitate atroce… Ma infior si ma simt ingretosata: nu pot fi oameni acestia, oamenii nu pot face atat de mult rau semenilor lor si aceasta nu le poate aduce o satisfactie atat de mare cum este cea zugravita pe aceste chipuri desfigurate de cruzime, de dorinta de a ucide…
Deodata, capetenia lor ma fixeaza cu privirea; se repede spre mine strigand: “Asta nu e moarta, se preface!”. Se ingramadesc toti in jurul meu, calcand pe trupurile – calde inca, unele mai zvacnind, chiar – ale victimelor nevinovate care nici nu avusesera cum sa se apere, macar…
Fata dezgustatoare, plina de murdarie, cicatrice si sete de sange, se apleaca asupra mea; gura stramba, cu dinti stricati sau lipsa, imi suiera amenintator: “Credeai ca ai sa ne pacalesti, sa scapi de noi?! Ai sa ne spui unde e comoara, daca vrei sa-ti scapi pielea!”. Il aud si incerc sa-mi dau seama despre ce vorbeste; o fi vreo lada cu bani de aur sau bijuterii, ca in filmele cu pirati, pe care le-am vazut? Da, parca imi amintesc acum ca plecaseram cu corabia sa descoperim o comoara… dar nu stiu absolut nimic despre ea; la drept vorbind, nici nu reusesc sa-mi amintesc cum am ajuns eu pe aceasta corabie, ce legatura am cu tot ce se intampla… Sunt complet dezorientata, in timp si spatiu… Si, totusi… parca as sti ceva despre comoara… parca nu… Totul este invalmasit in mintea mea, nu reusesc sa-mi dau seama cu exactitate de ceea ce stiu… Dar iau o hotarare: chiar daca stiu ceva, nu vor afla nimic de la mine! Ii voi pacali cum nici nu se asteapta: voi muri cu adevarat.
Odata luata aceasta hotarare, inspir pentru ultima oara; si-mi retin respiratia: toracele nu-mi mai salta; isi dau seama de ceea ce vreau sa fac si intra in panica; incep, disperati, sa strige: “Ce vrei sa faci?! Ai sa mori! Trebuie sa traiesti! RESPIRA!”…
Dar eu nu vreau sa-i ascult: nu mai expir… Si simt cum, incetul cu incetul, o senzatie de ceata imi cuprinde creierul… si ceata se indeseste rapid…
***

***
Inca de la inceput, a avut loc o dedublare a personalitatii mele: una dintre ele a visat cele de mai sus; in paralel, cea de a doua personalitate trece printr-o experienta destul de rara (si spun destul de rara gandindu-ma la faptul ca prea putini isi amintesc de aceste momente; iar unii, daca isi amintesc, iau totul drept fictiune). Aceasta personalitate este constienta ca povestea cu piratii este un vis, si atat. Si, cum un vis ramane – totusi – doar un vis, il las sa se desfasoare dupa cum il programeaza imaginatia mea, constienta fiind de faptul ca un vis nu-mi poate afecta viata prin desfasurarea lui.
Viata… Traiesc, respir… Nu stiu unde sunt, nu am nici cea mai vaga idee… Dar asta nu ma preocupa deloc; stiu doar (de fapt, simt asta, deoarece nu vad si nu aud nimic si pe nimeni, in jurul meu) ca sunt in pozitie orizontala. Din organismul meu, tot ceea ce simt ca traind sunt gandurile, constiinta, creierul… in rest, nimic… Dar nu ma preocupa nici ceea ce se intampla cu corpul meu. In timp ce expir, imi trece – deodata – prin gand ca acesta este un moment crucial pentru mine: momentul alegerii intre viata si moarte… Nu-mi pare nefiresc gandul acesta, dimpotriva. Imi dau seama ca mai am timp pana la inspiratia viitoare pentru a pune in balanta bunele si relele pe care mi le-a oferit viata, pana acum; este un fel de bilant pe care il am de facut: in caz ca va atarna mai greu binele, voi alege viata; daca nu, voi alege moartea…
In aceste clipe deosebit de importante pentru mine, ca fiinta muritoare, ma stapaneste o stare de calm, de liniste sufleteasca de nedescris. Ma bucur, asta inseamna ca voi putea judeca “la rece” si voi putea lua cea mai buna hotarare. Imi dau seama ca, pentru aceasta, trebuie sa-mi derulez intreg filmul vietii mele de cand am inceput sa am amintiri (de cand am devenit constienta) pana la momentul de fata, fara a uita absolut nimic, nici unul dintre evenimentele importante care ar putea influenta inclinarea balantei. Dar acest lucru trebuie facut cu mare graba caci timpul trece si urmatoarea inspiratie se apropie…
Ca la o comanda, prin fata ochilor incepe sa mi se deruleze o banda luminoasa, colorata, verticala… Ma uimeste repeziciunea cu care se deruleaza… Imi dau seama ca este “filmul vietii mele” si constat, cu stupoare, ca recunosc situatii, locuri, oameni, ca stiu fiecare cuvant rostit in orice imprejurare, ca nu am uitat absolut nimic… Ma gandesc ca, daca as vrea, as putea opri filmul la o secventa oarecare pe care as putea-o retrai pana in cele mai mici detalii… Traiesc o senzatie stranie de firesc si iesit din comun, in acelasi timp…
Dar nu am timp sa ma amuz acum; asa ca las filmul sa “curga” pana la sfarsit. In acest timp, “calculatorul” creierului meu insumeaza continuu “plusuri” si “”minusuri”: un plus inseamna un eveniment pozitiv, un minus – unul negativ. Imi dau seama ca nu pot urmari aceasta operatiune, viteza cu care se desfasoara este prea mare pentru a putea fi constientizata; si, totusi – intr-un fel – eu sunt cea care o realizeaza… Ma voi multumi sa aflu rezultatul final: viata sau moarte…
Si, iata ca filmul ajunge la momentul de fata al vietii mele: talerul “minusurilor” se prabuseste; balanta si-a spus cuvantul, a facut ceea ce avea de facut. Acum, am toate datele necesare; nu mi-a mai ramas altceva de facut decat sa hotarasc: viata sau moarte… Ce sa aleg?! Oare, moartea ce este?! Cum sa aleg intre o cunoscuta si o necunoscuta? De unde sa stiu care este, totusi, mai putin rea?! Nu stiu, ma simt cam dezorientata…
Si iata ca termenul a expirat: a sosit momentul inspiratiei…
In timp ce respir, descopar ca imi simt forma trupului: aerul patrunde in el ca si cum l-ar umple. Dar nu este numai aer… este… altceva, nici nu stiu cum i-as putea spune… ceva ca o stare de fericire, dar o fericire fluida care ma strabate pana in varful degetelor mari de la picioare… E grozav, e neinchipuit de bine… Si starea aceasta se amplifica vertiginos… Nu pot sa cred ca am sansa de a trai asa ceva… Si, totusi, o traiesc!…
Timpul destinat inspiratiei este epuizat. Acum, sunt in apnee. Trebuie sa hotarasc, timpul ma preseaza…

Cred ca viata e de infinit de ori mai importanta decat ar crede un om. Si mai cred ca ingerii nemuritori ne invidiaza pentru ca ei nu pot gusta din dulceata borcanului pe care scrie "Viata". Pentru ca viata inseamna senzatii, sentimente, dorinte. In acelasi timp, noi, oamenii, simple fiinte, putem crea viata! Ce poate fi mai placut decat sa simti bucuria de a da nastere unei fiinte umane? E ceva divin. Suntem datori, as spune, sa ne bucuram de viata, pentru ca ea nu dureaza o eternitate. Asta e motivul pentru care nemuritorii ne-ar invidia.
Viata te-a ales pe tine. Acum nu-ti ramane decat sa te bucuri.

Doua precizari:
1. inca nu s-a terminat relatarea mea;
2. VIATA nu o dam noi; noi suntem doar capabili sa cream "suportul material" desfasurarii ei, prin "nasterea corpului" care adaposteste sufletul; VIATA este data numai de Dumnezeu, la care se si intoarce; astfel, dam Cezarului ce e al Cezarului iar lui Dumnezeu, ceea ce ii apartine, de drept.
"...viata inseamna senzatii, sentimente, dorinte. " E adevarat, dar sunt senzatii legate numai de planul material; in momentul in care apar senzatii legate de un altfel de plan... ajungi in situatia mea: nu poti sa le descrii pentru ca nu ai un termen de comparatie, nu ai nimic asemanator sa le poti "suprapune" spre confruntare; si, atunci, reusesti numai sa realizezi o decsriere "grosiera" care poate sugera, in mai mare sau mai mica masura, adevaratele dimensiuni ale "acelei realitati".

Timpul destinat inspiratiei este epuizat. Acum, sunt in apnee. Trebuie sa hotarasc, timpul ma preseaza…
Gandesc: “Oare, asta inseamna moartea?! De asta se tem oamenii? Se tem pentru ca nu stiu cum este, ce se intampla cu ei; daca ar sti, ar astepta-o fara a se teme o clipa, macar - ar astepta-o cu bucurie. Trebuie sa tin minte tot, sa retin toate amanuntele, sa le spun (daca ma voi mai intoarce printre ei)… Daca ma vor crede, va fi mai usor pentru ei; daca nu, eu imi voi fi facut datoria fata de ei (pentru ca o consider o obligatie morala) si atat, restul nu mai depinde de mine.”. Aceasta, in cazul in care voi mai trai; dar voi mai trai, oare?! Am de ales intre rezultatul ales de Balanta Vietii si starea aceasta, de nedescris, de neinchipuit, impropriu numita “fericire” (acest cuvant este mult prea mic, nu poate cuprinde in el ceea ce simt, de fapt; dar sunt om si nu am la dispozitie decat limbajul omenesc).
Asadar, am de ales. Tentatia senzatiei de liniste si pace, de fericire ne-umana este mare, prea mare…
Si, deodata, ceva extraordinar se intampla: corpul imi devine greu, tot mai greu, ca si cum ar avea tendinta sa devina una cu suportul material pe care se afla (nu am idee ce poate fi dar asta nu prezinta nici o importanta) si, in acelasi timp, simt cum devin tot mai usoara… incep sa plutesc… E ca si cum m-as desprinde de trupul meu… E ca si cum eu, cea care traieste toate aceste evenimente, as fi doua entitati distincte, cu acelasi contur, ca si cum as fi doua desene identice pe care cineva le separa prin translatie pe verticala… Trupul imi devine tot mai greu iar eu ma inalt tot mai mult, indepartandu-ma de invelisul meu material, indreptandu-ma spre nicaieri dar neprivind – nici o clipa, macar – inapoi; parca as pluti intr-un vid absolut, de un negru absolut si am senzatia ca ma atrage ceva ca un magnet deosebit de puternic; nu numai ca nu mi-e teama, dar senzatia de fericire si plutire si pace sufleteasca se accentueaza pe masura ce inaintez… La un moment dat, mi se pare ca zaresc un punct luminos, de o concentratie nefireasca. Nu, nu mi se pare, e chiar acolo! Acum stiu: el ma atrage. Sunt fericita, tot mai fericita…
Acum, sunt in stare sa aleg. Acum, cunosc ambele variante. Imi spun ca, daca trupul meu va expira, voi continua sa traiesc, voi pierde aceasta minunatie care mi se intampla…
Si gandul meu rosteste cu recunostinta: “Iti multumesc, Lumina, ca mi-ai oferit darul acesta! Am ales: MOARTEA!”.
Simt cum chipul meu, uitat pe trupul material, se destinde si incepe sa straluceasca iar gura mea schiteaza un zambet pe care doar eu il pot cunoaste vrand, parca, sa exprime toata fericirea si multumirea pe care le traiesc acum…
Si, deodata, punctul stralucitor explodeaza in fata mea, trimitandu-mi un suflu luminos care da sa ma invaluie… si… nu mai stiu…
***
Ma trezesc, simt in gura ceva strain, nu stiu ce este; pipai cu limba: este ceva dur, neted, gura mi-e deschisa nefiresc… nu-mi dau seama ce este… Nu-mi dau seama unde sunt, ce se intampla cu mine… Ochii imi sunt inchisi, vreau sa-i deschid pentru a afla ce se intampla cu mine dar pleoapele nu ma asculta. Aud o voce exterioara strigandu-mi: “Respira!”. Nu stiu daca este voce de barbat sau de femeie, nici macar de atat nu pot sa-mi dau seama… Dar nu respir, nu vreau sau nu pot, nu stiu, nu-mi dau seama de ce dar nu o fac. Si, dintr-odata, ma prabusesc in intuneric si liniste…
***
Toate acestea s-au petrecut intr-un rastimp foarte scurt: “Creierul nu rezista prea mult neoxigenat.”, spun medicii.
Mi s-a spus ca am avut mare noroc ca medicii au ajuns imediat langa mine… Sa le multumesc pentru ca mi-au salvat viata? Sa ma supar pentru ca nu au respectat alegerea pe care o facusem si m-au fortat sa traiesc? Nu pot sa fac asta, ei nu aveau de unde sa stie ce se intampla, ca eu alesesem altceva, ceva incomparabil mai frumos si mai bun decat mi-ar putea oferi viata, vreodata…

II

De ce, oare, unii oameni simt o placere deosebita sa faca rau?! De ce savureaza intens momentele in care victimele lor se zvarcolesc prada chinurilor fizice sau psihice? Cum pot gandi, ei – oare – astfel incat sa fie fericiti atnci cand provoaca nefericire? Mai pot fi – aceste creaturi – numite oameni?! In baza caror criterii? A celor pur fizice? Esenta existentei ca om o constituie insasi capacitatea de a rationa. Ori, aceste creaturi se caracterizeaza prin chiar lipsa acestei trasaturi. Atunci? Ce anume ne da dreptul sa-i numim asa?
De fapt, ce anume ne determina drepturile si indatoririle? In functie de ce se stabileste ce anume din ceea ce facem constituie un drept, o indatorire sau – pur si simplu – un act antiuman? Cred ca numai felul in care gandeste fiecare om poate stabili aceasta. Pentru ca, desi exista tot felul de legi scrise sau nescrise, fiecare dintre noi le respecta mai mult sau mai putin, dupa cum ii dicteaza propria constiinta. Iar in lumea in care existam ca oameni, ca “fiinte superioare”, exista prea multi indivizi complet lipsiti de constiinta sau posedand-o in cantitati cu totul si cu totul insuficiente.
OAMENII (cei care sunt cu adevarat oameni) sunt mult prea rari. Acestia poseda cu adevarat constiinta, in adevaratul sens al cuvantului. Cei care detin aceasta nepretuita comoara nu pot face rau celor din jurul lor; ba, mai mult, atat cat le sta in putinta, ii ajuta cu vorba ori cu fapta, ori de cate ori este nevoie. Si aceasta, in pofida tuturor suferintelor pe care le au de indurat din partea categoriei mai-sus pomenite.
CINSTE VOUA, OAMENI!
Acesti indivizi constituie exceptia care confirma regula. Ei sunt usor de recunoscut daca doresti din tot sufletul sa o faci. Si, daca vrei cu adevarat, nimic nu-ti poate sta in cale, nimic nu poate constitui o stavila de netrecut. Si, daca reusesti sa-i afli pe acesti OAMENI, repecta-i atat cat iti permite conditia ta de muritor, admira-i atat cat iti ingaduie constiinta ta. Caci ei sunt, poate, cele mai mari minuni ale lumii…

III

Fericire si durere, disperare si extaz, lumina si intuneric spiritual… Toate sunt relative (aici, pe Pamant). Pe toate le pretuim dupa cum apar fiecaruia dintre noi, dupa intensitatea cu care se reflecta in oglinda constiintei noastre, a capacitatii noastre de a intelege si accepta ceea ce acest fenomen care ni se intampla, numit “viata”, ne ofera. Acelasi eveniment, trait de indivizi cu capacitati de intelegere diferite – deci, cu mentalitati diferite – este apreciat de fiecare dintre noi ca prezentand o anume importanta, o anumita valoare ca fapt petrecut in viata noastra.
Toate acestea, cumulate, alcatuiesc – la sfarsitul existentei noastre – ceea ce numim viata noastra fericita, nefericita sau mediocra. Asadar, doi oameni car ar trai cat se poate de asemanator (pentru ca “identic” este un termen care nu poate fi folosit in acest context) ar avea toate sansele ca, la sfarsitul vietii, sa aiba pareri opuse – chiar – referitor la bogatia in evenimente a vietii lor si a caracterizarii ei ca fiind “placuta”, “neplacuta” sau “asa si asa”. Si toate acestea datorita subiectivismului fiecaruia dintre noi. Pentru ca, daca am incerca (si am si reusi!) sa fim obiectivi, am putea compara viata noastra (pe care sa presupunem ca o calificam drept “nefericita”) cu a altora care, poate, au avut necazuri mai multe si mai grele decat ale noastre si – totusi – considera ca au avut o viata “fericita” pentru ca a fost plina de evenimente. Noi, cei nemultumiti, daca am reusi sa fim obiectivi, am fi capabili sa realizam faptul ca motivele noastre de nemultumire ar fi cu mult mai putine decat ale subiectilor de comparat si, atunci, ne-am putea schimba concluziile referitoare la ceea ce ne-a oferit viata. Dar, dupa cum spuneau strabunii nostri, “Errare humanum est.”; iar subiectivismul este o greseala…

Mi-ar place sa stiu cine sunt cei care imi citesc postarile si sunt interesati de ele.
Poate aveti o parere proprie, poate incercam sa facem schimb de idei... ma rog, in limita timpului meu liber (care saptamana asta a fost ceva mai "bogat").
Peste o saptamana ar trebui sa intru in concediu, asta insemnand ca nu voi mai avea acces la net pentru vreo doua saptamani. Dar luni si vineri o sa incerc sa mai postez cate ceva...
Sper din suflet ca nu sunt singura interesata de asemenea subiecte (chiar daca sunt mult prea serioase pentru gustul multora dintre cei care intra pe HA). Mi-am asumat riscul asta si le-am postat, totusi!

IV

Cum gandesc eu?!… E foarte simplu: imi vine in minte un cuvant, oarecare. In legatura cu acel cuvant incep sa-mi rasara idei: mai intai, apare una, mai timida; apoi, inca una; si o alta, urmata de alta; si tot asa, intr-o inlantuire pe care, la un moment dat, mi-e tot mai greu s-o urmaresc. Si aceste idei imbratiseaza cuvantul initial asa cum straturile de sidef imbratiseaza firul de nisip pentru a forma perla, acea mica minune a naturii atat de greu de obtinut.
Astfel mi se incheaga gandurile, acesti spiridusi ai spiritului care nu-mi dau pace nici ziua, nici noaptea; nici in stare de veghe, nici in cea de asa-zis somn. Si spun “asa-zis” pentru ca, in ceea ce ma priveste, somnul mi-e doar al trupului, mintea mea refuzand sa se mai odihneasca. Astfel imi platesc dorinta fierbinte pe care o voi avea intotdeauna de a sti cat mai multe despre oameni si viata. Este un pret foarte mare dar cred ca nu este exagerat pentru a-mi satisface dorinta (care a devenit o necesitate, un mod de viata) de a sti. Pe langa acest pret, mai platesc si un altul la fel de mare: pentru ca am ajuns sa inteleg atat de multe, mi s-a modificat mult modul de a gandi - astfel incat, adesea, oamenii nu ma pot intelege, ceea ce (nu de putine ori) creeaza confuzii, neintelegeri in dialogurile pe care le port cu ceilalti. Si aceasta pentru ca oamenii, prin natura lor, au tendinta de a se teme de ceea ce nu le este pe inteles si, ca urmare – instinctiv, poate – resping tot ceea ce nu intra in sablonul lor de a gandi. In general, aplica regula: “Nu cunosc, nu cred deci nu exista!”. Nici macar nu incearca sa inteleaga! Creierul este folosit – de majoritatea covarsitoare a oamenilor – intr-o proportie extrem de mica, din punct de vedere al capacitatii functionale. De ce, oare, oamenii nu se intreaba ce ar fi de facut cu ceea ce ramane? Cred, oare, ca provine doar dintr-o “risipa de material”? Eu cred ca, in mod constient, acest procent de utilizare poate fi sporit considerabil; numai ca acest lucru ar necesita o mare vointa, foarte bine educata si un mare efort pe care – din pacate! – in general, din comoditate, oamenii prefera sa nu il faca.
De ce nu incearca sa foloseasca in masura mai mare ceea ce Mama Natura le-a pus la dispozitie? Astfel, oamenii ar deveni mai buni, mai umani; atunci, si-ar merita titlul de FIINTE SUPERIOARE!

V

Bucuriile – in viata – sunt la fel de rare, stralucitoare si pretioase cum sunt grauntele de aur printre nenumarate fire de nisip: pentru cei prea grabiti, parca nici nu ar exista; dar, pentru cei care stiu sa priveasca, sa cerceteze Apa Vietii cu rabdare, aceste grauncioare stralucesc timid, ascunse de umbra inselatoare a firelor de nisip. Acesti oameni stiu sa le vada si, cu mare dragoste, se apleaca pentru a le culege: spala si strecoara nisipul cel viclean; e greu, e lucru de migala, cere rabdare si pricepere. Dar, daca reusesc sa duca la bun sfarsit ceea ce au inceput, roadele trudei lor ii vor rasplati din plin: caci acele cateva grauncioare de Bucurie au o valoare infinit mai mare decat multitudinea firelor de Nisipul Necazului pe care Apa Vietii il poarta la vale ca si cum nici nu ar fi existat vreodata. Acesti oameni sunt adevaratii bogatasi ai lumii; ceilalti, raman saraci o viata intreaga. Pentru ca acestia, in loc sa trudeasca pentru a obtine aceste grauncioare, considera ca este “mai comod” si “mai practic” sa caute un bulgare mare. Majoritatea il gasesc si se considera bogati din cale-afara. Dar nu stiu – sarmanii! – ca, in realitate, sunt mult mai saraci decat ceilalti pentru ca, sub stratul auriu se ascunde – de fapt – numai nisip…

VI

Sa incerci ca, pe parcursul vietii, sa nu faci rau nimanui; sau macar sa faci cat mai putin posibil… E greu, e un efort deosebit de mare, cere un exercitiu suplimentar pe care ar trebui sa-l faca fiecare om, cat mai des posibil; tot timpul, chiar, daca ar putea. Dar, fiind atat de greu de realizat acest lucru, multi prefera sa nu-l faca, sa fuga cat mai departe de el. Daca ar sti, daca ar banui macar ce satisfactii nepretuite le-ar putea oferi putina bunatate, cum s-ar mai inghesui sa-i ajute pe cei care au nevoie de un astfel de gest, daruindu-le – pe langa ajutorul in sine – si un crampei de fericire…

VII

SPERANTA

Cand simti cum te doboara, cum te ingenuncheaza
Cruzimea vietii dure, necazul sau durerea,
Invata – tu – pe data sa iti sporesti puterea
De a invinge raul, cu a sperantei raza!

Sa stii intotdeauna ca nimeni, pe Pamant -
Cand ale Vietii valuri incearca sa-l scufunde
Si-n Marea Deznadejdii cu-ncetul sa-l afunde -
Trecand pragul durerii, singur nu e nicicand!

Cand viata te incearca – necazuri presarand
Pe drumul existentei, cu multa darnicie –
Tu sa-ti hranesti speranta ca bine va sa fie
Cu gandul ca prieteni te-or ajuta oricand!

De sufletul sau trupul ti-or plange dupa hrana,
Tu cere ajutorul celor ce-ti sunt aproape
Si pot si vor, din suflet, a-ti sterge de sub pleoape
A lacrimilor roua, nascuta doar de-o rana!

Lapis Lazuli… M-am trezit dimineata ca mi s-au nascut in minte aceste cuvinte… imi sunt cunoscute dar nu imi amintesc intelesul lor… incerc sa-mi readuc in memorie sensul acestei insiruiri de litere – dar nu reusesc…
Ajung la serviciu: din fericire, imi permit sa plonjez in Marele Net si trasez sarcina motorului de cautare sa le identifice.
E vorba de o piatra pretioasa (ce fel de conexiuni ciudate vor fi inmugurit in creierul meu, de la prima ora a trezirii, care sa ma duca la aceasta Lapis Lazuli?!!!). Ii cercetez “chipurile”: de la albastru deschis pana la bleumarin, cu puncte si pete alb-galbui; superb! Privesc fotografiile si simt ca ma scufund in Univers: parca “as privi in ochi” cerul cu stelele, parca ar fi suficient sa intind mana pentru a atinge planetele (mai ales pe Jupiter, sunt multe imagini de pietre care se aseamana cu aceasta).
Si, din acest moment, o multitudine de intrebari se nasc in mintea mea: de ce tocmai aceste cuvinte? Nu exista coincidente, nu cred in ele; totul are un scop bine determinat. Care e legatura intre aceste cuvinte si faptul ca albastrul e culoarea mea preferata? Sau cu faptul ca imi evoca Cerul, Stelele? Sau cu planeta Jupiter care imi guverneaza zodia? Sau cu…

In sfarsit, dupa N ani (nu le dau numarul, sa nu moara cineva de inima! ), am reusit sa revad marea; ca in cazul oricarei intalniri prea-mult asteptata, emotiile au fost cumplit de mari iar bucuria - corespunzatoare... Soarele a tinut cu noi (nu a fost nici prea-prea, nici foarte-foarte, taman bun pentru niste incepatori intr-ale bronzatului, cum eram noi). Marea a fost din ce in ce mai calda iar mangaierile valurilor... numai bune sa starneasca niscaiva senzatii "mai putin ortodoxe"... Nisipul - de o finete rar intalnita - ne-a patruns in toate cele (fara a provoca, insa, cine stie ce inconveniente). SFAT: nu incercati sa faceti gomaj cu nisip, oricat de fin ar fi!!! Provoaca zgarieturi!
Nu am vazut prea mult topless (am inteles ca din cauza ca nu suntem pe plaja din Mamaia ).
Si am mai avut un mare motiv de multumire: fratilor, se pare ca nu se mai poarta tipele "snur" - sunculitele sunt in floare si la moda! In sfarsit, m-am simtit si eu in largul meu...
Din pacate, ca orice lucru bun, vacanta nu va mai tine mult... Peste cateva zile ne intoarcem acasa unde ne asteapta o gramada de chestii mai degraba neplacute decat prea-putin placute...
Pana atunci, insa, imi doresc sa am inca vreo cateva zile superbe (din toate punctele de vedere), asa cum au fost si pana acum (exceptand faptul ca, in primele zile, am fost nevoita sa port una bucata gips pe picior dar pana si experienta asta a fost interesanta, in felul ei )...

Si, iata ca sfarsitul vacantei se apropie in ritm infernal... e ultima zi aici, pe malul Marii Negre (care acum e de-a dreptul Verde, din cauza de alge )...
In ultimele serii de cate 24 ore, soarele a fost cam "cu fundu'n sus" si nu prea ne-a onorat cu prezenta; cu toate astea, am reusit sa mai prindem cate o ora, doua de plaja dupa-amiaza.
Culoarea pielii imi vireaza lejer catre "ciocolata cu lapte", ceea ce ma incanta vizibil. Nu am avut parte de arsuri, de "rosu aprins" de indieni apasi; regimul asta de mers la plaja (de nevoie!) s-a dovedit cat se poate de benefic si placut. De cateva zile, apa e foarte calda, in ciuda tuturor ploilor care au bantuit-o; singura problema e ca arata ca o supa de alge (avand si "aroma" corespunzatoare) si e de-a dreptul scarbos sa te strecori in apa, printre ele. Cel putin aici, in Constanta, marea mai e cat de cat practicabila. Dar ieri am fost in Mamaia si am constatat ca supa a devenit deja o supa-crema consistenta cu aspiratii de sos ingrosat cu faina...
Cat despre ploaie... tot ieri am avut parte de o "udeala" de zile mari... Cred ca incep sa inteleg de unde vine vorba cu "arati ca o curca plouata"; si, credeti-ma pe cuvant, nu e nimic estetic in asta... Am trecut printr-o ploaie torentiala atat de "tare", incat "stergatoarele mele de parbriz" si-au dat demisia, motivand ca astea nu-s conditii normale de lucru... si aveau dreptate...
In afara de asta, tot ieri am experimentat "balaceala in mare pe timp de intemperii". Am intrat in mare, ca sa nu ne ude ploaia; pana la urma - insa - tot a trebuit sa iesim pe mal unde am tras un "dus natural" de pomina care ne-a dus la vale nisipul si algele (care existau din belsug pe "carcasele" noastre).
Ati mers vreodata cu 70 km/ora printr-o ploaie torentiala? Daca nu ati incercat, nici sa nu o faceti! E jale mare... aveti senzatia ca da cineva cu pietre in voi...
Si, totusi, cat de bine e in vacanta...

VIII

Ma simt ca un alpinist suspendat intre cer si pamant: deasupra, vulturi flamanzi, dornici sa ma sfasie; dedesubt, haul adanc, nerabdator sa ma inghita; in fata, stanca dura, oferindu-mi sprijin inselator, amagitor, potrivnica inaintarii mele; imprejur, vantul puternic, straduindu-se sa ma smulga imbratisarii stancii…
Inconjurata de toate acestea, eu… o femeie, slaba, incercand sa invinga greutatile presarate in calea ei spre fericire. Caci tinta mea este varful, este Supremul, este Fericirea. Si nu am voie sa ma indoiesc de izbanda mea caci aceasta ar insemna sa distrug Speranta, singurul aliat pe care am dreptul si posibilitatea sa-l folosesc in aceasta confruntare. S-ar putea ca lupta sa nu fie corecta, sa am de infruntat prea multe obstacole cu o singura arma; dar doar ea ma poate ajuta sa inving.
Acolo, sus, in varf, esti tu… Cand voi fi suficient de sus pentru ca privirea mea sa poata razbate pana la tine, te voi vedea: cu un zambet cald pe chip, ma vei privi. Nu-mi vei intinde mana spre a ma ajuta; una dintre regulile jocului te va impiedica sa o faci. Cu toate acestea, ma vei ajuta mult mai mult decat ai putea-o face intinzandu-mi mana: caci privirea ta scanteietoare si zambetu-ti cald imi vor da puterea de a merge pana la capat.
Iar cand, in sfarsit, voi fi reusit sa ajung pe platou, epuizata dar multumita, imi voi putea trai fericirea… Caci abia atunci vei avea voie sa-mi intinzi mana, sa ma ajuti sa ma ridic; si-mi vei spune sa inchid ochii, sa intind bratele si sa astept; va fi ultima incercare: asteptarea rasplatei straduintelor mele…
Cu inima zbatandu-mi-se in piept ca o pasare captiva nerabdatoare sa-si afle libertatea, voi inchide ochii increzatoare si voi astepta…
Voi sti sa mai am inca un strop de rabdare…
Iar rabdarea imi va fi rasplatita: la un moment dat, bratele-mi vor cuprinde ceva… ceva mic… care misca… ceva care parca ar semana cu…
Si atunci imi voi da seama ca nu mai trebuie sa am rabdare; si voi deschide ochii…
Si-mi voi plange fericirea…
Caci in brate voi tine un copil…
Copilul iubirii noastre…
Si al suferintelor mele…
Si al asteptarii…
Va fi cel mai frumos trofeu cu care-mi voi putea incununa izbanda; si acest trofeu va fi darul tau catre mine si darul meu catre tine.
Dar, deocamdata, sunt suspendata undeva, intre cer si pamant… si am nevoie de curaj si speranta…

IX


O pasare cu aripi zderntuite… O pasare care lupta tot timpul sa nu se lase sorbita de smarcurile deasupra carora se afla…
Asa ma simt. Eu sunt om, cu trupul; dar sufletul meu are aripi zdrentuite de multele furtuni pe care le-am avut de infruntat… Este ranit… cumplit de ranit… dar nu va muri!… Va rezista prin dorinta, prin speranta… Cateodata, simt nevoia sa ma odihnesc, o clipa doar; dar stiu ca, daca cedez tentatiei de a-mi intrerupe zborul, smarcurile ma vor birui si ma vor inghiti… Si, atunci, privesc spre Soare sau spre Stele, le primesc energia si o transform in putinta de a-mi continua plutirea, in cautarea unui liman sigur unde sa ma opresc spre a ma odihni… Poate nu-l voi gasi nicicand; dar trebuie sa sper ca toate incercarile mele vor fi rasplatite, in cele din urma; altfel, n-ar mai avea nici un sens sa-mi continui zborul: mai devreme sau mai tarziu, sfarsitul ar fi acelasi. Si, odata ajuns la capat, nu mai exista continuare; nu mai exista nimic din cele ce sunt acum…
Sunt undeva, deasupra; noroiul nu ma atinge; doar razele de lumina si caldura o pot face. Nu privesc spre marea de noroi care se intinde sub zborul meu pentru ca sunt sigura ca, asemenea haului, m-ar atrage fara putinta de scapare. Si, atunci, imi indrept privirea doar spre Lumina, spre sursa ei. Doar ea ma poate sustine. Doar ea nu-mi poate face rau. Iar miasmele cumplite ridicandu-se spre mine, invaluindu-ma viclene, nu reusesc sa ma ameteasca, sa ma faca sa-mi pierd cunostinta si sa ma prabusesc lasandu-ma prada ghearelor ei nemiloase. Abia ma asteapta, sireata si vesnic flamanda!… Dar voi fi mai puternica decat ea pentru ca vreau asta, pentru ca stiu ca o pot invinge si o voi face! Stiu ca nu va fi usor dar voi reusi pentru ca sunt convinsa de izbanda mea, cred in ea!
Am incredere in mine, in fortele mele si in ajutorul “stelutei mele ocrotitoare”; poate sa afla undeva, in exteriorul meu; poate se afla chiar inlauntrul meu… Nu conteaza locul, importanta este credinta mea in existenta si ajutorul ei. Poate nu este, de fapt, decat suma energiilor mele… N-o pot defini; dar asta nu-mi confirma inexistenta ei, ci doar incapacitatea omului de a sti totul despre el insusi (si nu numai).
Imi voi continua zborul ratacind aproape la intamplare, cautand un alt suflet cat mai asemanator alui meu, cu care sa-mi unesc zborul, credinta, lupta, pe care sa-l ajut si care sa ma ajute in plutirea aceasta epuizanta… In doi, totul pare mai usor…
(va urma)

...
Nici un strop, macar - aruncat de masa vascoasa si respingatoare inspre mine - nu va reusi sa ma atinga, sa ma manjeasca; voi sti sa trec peste toate cu fruntea sus, cu seninatate si cu speranta ca va fi bine, candva…
Uneori, Soarele este acoperit de nori negri, amenintatori, de furtuna; vanturi puternice sufla din toate partile, ma ametesc, ma obosesc peste masura; dar nu reusesc sa ma doboare. Instinctul ma ajuta sa nu pierd directia si tot el este acela prin care gasesc calea cea mai scurta pentru a scapa de sub amenintarea furtunii. Si, cand razele soarelui ajung din nou sa ma mangaie, sunt fericita si mandra ca, inca o data, am izbutit.
Uneori, pasarile de prada vor sa ma sfasie cu gheare ucigase; dar, din nou, instinctul ma ajuta, chiar si in ultimul moment, sa le pacalesc si sa ma salvez…
Aripile mele au culori frumoase si curate: adevar, sinceritate, optimism, bunatate, veselie… se imbina si se combina ciudat si armonios. Cand intalnesc - in drumul meu - pasari asemenea mie, as vrea sa le pot oferi macar cate o pana din bogatia pe care Tatal meu si Mama Natura mi le-au daruit; cand am posibilitatea, o fac cu draga inima: unele imi accepta darul, il apreciaza si ma rasplatesc daruindu-mi o farama din fericirea lor; altele, insa, ma refuza; si, atunci, le respect dreptul si dorinta de a-si continua zborul doar prin propriile forte; inseamna ori ca nu au nevoie de ceea ce doream eu sa le ofer, ori ca sunt prea mandre pentru a primi. Ca urmare, ma retrag din calea lor, oferindu-le posibilitatea de a actiona asa dupa cum le este voia.
Conceptiile mele despre viata ma silesc sa-i acord fiecarei pasari dreptul de a decide; deciziile bune vor fi rasplatite prin rezultate frumoase; pentru cele gresite, vor plati. Dar nu eu voi fi aceea care va stabili pretul, ci Soarele. Noi toti suntem la dispozitia Lui si doar El ne poate evalua si rasplati cu adevarat.
Poate ca de aceea nu pot ura, poate ca de aceea nu ma pot razbuna pe cei care-mi fac rau. Daca as proceda asemenea lor, care ar mai fi diferenta intre mine si ei?! Nu as face altceva decat sa cobor pe o treapta inferioara, sa pierd tot ce am castigat – si cu ce pret! – pana acum. Credinta ca nu vor scapa, totusi, nepedepsiti (indiferent cat timp s-ar scurge pana atunci) ma determina sa alung omeneasca dorinta de razbunare. Si – poate! – astfel reusesc sa ma situez putin mai sus decat multi oameni (care, de asemenea, ar avea putinta sa o faca, daca ar vrea); asa gandesc eu… Desi, la fel de bine, ar putea fi o cruzime imensa sa ma gandesc ca vor fi pedepsiti mult mai aspru decat as putea-o eu face; eu, un muritor de rand, vesnic supus greselii… (...)

"O noua zi mohorata (si afara, si in sufletul meu)... Plange cerul, cu durere revarsata asupra noastra, a celor a caror viata e o continua plangere... Griul boltei ceresti se reflecta cu inversunare in strafundul fiintei mele si ii inunda cele mai intime coltisoare.
"OAMENI" si "oameni"... asta suntem... ne taram de la o zi la alta, cu disperarea ca in acea zi am putea descoperi ca am ajuns la capatul drumului si mai aveam atatea de facut... sa ne mai implinim o dorinta, sa ne achitam o datorie (materiala sau de suflet), sa mai cerem iertare cuiva, sa mai iertam pe altcineva, sa facem un copil, sa facem pe cineva fericit, sa ne mai "anulam" niste "pacate" printr-o fapta buna, sa mai multumim o data lui Dumnezeu pentru tot si toate... cat de multe descoperim ca am mai fi avut de facut, atunci cand nu mai avem timp... si, tot atunci, descoperim cat timp am irosit... "

Stii, te-am cautat; te-am cautat plimbandu-ma pe poteci ascunse si intunecate ale muntilor; te-am cautat la gura izvoarelor cu apa neprefacuta si pe coamele dealurilor si muntilor, inconjurat de cer si aer; apoi te-am cautat pe cele mai inalte culmi ale muntilor, langa nori si ganduri inaripate, si dupa aia te-am cautat in adancurile cele mai adanci ale apelor, si te-am cautat in inaltimea stelelor si in razele soarelui, si nu te-am gasit. Si stiu cine esti si de aceea ti-am strigat numele - cu glas tare, spre cer, spre ape, spre munti si spre campi, spre flori si spre izvoare; si nu mi-a raspuns nimeni...si atunci am luat in mainile mele numele TAU si l-am aruncat spre cer si din el au rasarit si maci rosii, si flori de camp, si vise si sperante si flori...Si, totusi, cine esti ?

Nu-ti spunce caut ca ma rusinez... si ma intimidez

Mamica ta nu ti-a spus ca e periculos sa lasi imaginatia sa zboare, neinfranata?! Cine stie ce mi-as putea imagina... sau, poate... Ce zici?

Melinda pushe, nu zic nimic ca mi-i frica sa nu zic prea multe. Da` sa stii ca am o imaginatie mai bogata decat ramurile celui mai stufos copac Si asta-i periculos...Arata-mi unu`cu imaginatie de asta care a sfarsit bine... Ca io mi-s ficior fain si frumos si-ar fi pacat....

Copacul mai are si ramuri, daca nu ma insel... si alea sunt in jos, desi la fel de stufoase...
Oi fi tu "ficior frumos si fain" da' sa te cred numai asa, pe vorbe... Ma tem sa nu fii "pereche" cu Simonsays: si de el e numai gura...
Acum, SS, cum ti-o fi norocul: daca "teposul" e - de fapt - o puicuta apetisanta... Te-ai scos, nu? Oricum, sa nu ma dai de gol fata de Mada ca de la mine ti se trage "lipeala"...

X

PUIUL

O lacrima fierbinte, de copil,
Revarsa in lumina de April
Prea-multul dureros al unui pui
Ce n-a-ntalnit nicicand pe mama lui.

In scutec din fulare l-au gasit,
Pe o carare; de foame lihnit,
Abia putea-ngaima, in legea sa,
Ca de mancare tare ar mai vrea…

Si-n timp ce ani cu-ncetul au trecut,
L-au ajutat - cei buni - cum au putut:
O haina, o ciubota ori ceva
De ale gurii; ori, ce-i mai lipsea…

Si-asa crescu… Din puiul din fulare
S-a ridicat acum un baiat mare
De ani cam zece, daca nu ma-nsel;
Pazeste doua vaci si un vitel.

Si, tot pazind asa, cum va spusei,
Sub umbra inflorita in scantei,
Se intreba, sarmanu,-n gandul lui:
“Cui sa-i spun eu ‘mamuca draga’? Cui?

De ce m-ai parasit, maicuta mea?
Cum ai putut a nu ma saruta
Si alinta si ingriji cu dor,
Sa cresti o frumusete de fecior?

Cum ai putut sa nu privesti cum dorm
Si ochii sa-mi saruti, cu drag, in somn?
Si sa ma-nveti a merge, sa vorbesc?
Si-n grai gangav sa-ncerc sa-ti povestesc

Ce-am mai vazut sau ce am mai facut,
Cum am voit s-alerg si am cazut,
Cum soarele-a trimis spre ochii mei
O raza-mprastiind mii de scantei…

Si-apoi, crescand, mergand la scoala-acum,
Sa ma trimiti de-acasa c-un “Drum bun!”
Si un sarut duios si un indemn
Ca de-a-nvata nicicand sa nu ma tem…

Si sa-mi doresc sa aflu tot mai mult
Si, glasul celor care stiu, s-ascult;
Sa-nvat sa fiu cinstit, si bun, si drept
Si orice om sa-nvat sa il respect…

De ce, maicuta mea, n-ai vrut sa fii
Asa - cum sunt pe langa alti copii
Mamele lor - si tu pe langa mine
Spre a-mplini ceea ce se cuvine?

Cui m-ai lasat sa-mi poarte grija mie?
Cine-ar putea in locul tau sa fie?
Caci toti de grija mi-ar purta, cumva,
Dar nici unul nu-mi da ce tu mi-ai da…”

Si, plin de jale, lacrimand ofta
Si nimeni dorul nu ii alina,
Caci n-avea cine: mama lui, de-acum,,
Era departe pe al Mortii Drum.

El nu stia, sarmanul, c-a murit
Atunci cand el pe lume s-a ivit;
Si ca, fiind acesta prunc din flori,
L-au dat pierzarii ale ei surori.

L-au condamnat pe viata pe-un copil
Ce plange in lumina de April;
Cand totul infloreste-n primavara,
El are-n suflet doar tristete-amara.

Singurul lui parinte-i Dumnezeu
Ce l-a-nsotit, l-a ocrotit mereu
Si care grija mare va avea
Tristetea de pe chip a-i alunga…

Pana atunci, pe-oricine-n drumul lui,
Copilu-ntreaba: “Nu doriti un pui?”…

Dianaaaaaaaaaaaa (si Maria) - este off... da`n-am mai gasit...sorry. Deci, s-o luam babeste si pe rand:
1. astazi 19.08 si ceva, cu foaia de varsamant "Obd 336302 (de azi) de la Raiffeisenbank Arad, Agentia 1 a , am virat in Euro ptr. Marian Ivascu atata cat s-a putut...
2. de astazi, va rog pe voi sa-mi tineti pumnii pana o sa-mi fac simtita "prezenta"
3. legat de 2. roage-l pe Mihai sa nu ma stearga de pe lista, chiara daca o sa dureze ceva timp....
4 . si GATA

PS - asa-i ca-s ficior fain; cam glumet but nobody`s perfect , nici macar eu...

Ai reusit sa ma bagi in ceata complet: esti sigur ca IN JURNALUL MEU voiai sa postezi chestia de mai sus?!
Si - daca da - vrei sa-mi "traduci" si mie?!

Bineinteles ca NU; da` n-am mai gasit topicu` ala cu Danut...Sorry. M-am dus la cel mai apropiat cand e vorba de suflet si etc. Iarta-ma....Efectiv nu am mai avut cum sa dau de chestia cu Danut care trebe ajutat....Asta e. Daca te-ai suparat, sper sa-ti treaca. Nu am vrut nimic rau.....

Nu m-am suparat; da' macar am inteles de ce nu pricepeam nimic...
Sugestie: cauta-ti TOATE postarile si o sa gasesti acolo tema de discutie. Daca nu stii cum sa faci asta, intreaba si iti explic... Bafta!

Danke - tu draga...nu fii rea; ca iu mi-s fain; oricum n-o sa ne vedem niciodata. ASTA-i fain

Ai citit: Nu fi rea, ca ii fain baiatu...