Marturisesc ca e primul om care m-a complexat.
Voi cum il vedeti ?
QUOTE |
Pe alta spirala a istoriei… Ion Bogdan LEFTER Daca ar fi fost semnata de un necunoscut, Omul recent ar fi ramas o carte oarecare, necomentata, fara impact. Ambitioasa, de „larga cuprindere“ - dar greoaie, stufoasa, indigesta. „Filozofica“ - dar alunecata rapid in politica, si anume intr-un discurs ideologic de un conservatorism radical, izolat in mitul unei modernitati stagnate la mijlocul propriei sale evolutii, incapabil sa inteleaga filozofia sociala a postmodernitatii si, mai rau, sustinator - de aceea - al unor idei antidemocratice. In cazul unui autor obscur, n-ar fi fost decit inca un titlu adaugat pe o lista de ciudatenii anacronice. Nimic deosebit: de la romantism incoace, n-a fost niciodata penurie de idei „retrograde“, de exaltari ale unor fundamente din trecut, de - adica - „fundamentalisme“ de toate felurile… Insa cartea e semnata de H.-R. Patapievici, una dintre vedetele intelectuale ale perioadei pe care o traversam. In consecinta, are vizibilitate si impact, venind in trena popularitatii autorului ei. I se cuvine - de aceea - toata atentia critica, mai ales daca se dovedeste cu adevarat radical-conservatoare, antidemocratica, „fundamentalista“. Rezumat Desi - spuneam - stufoasa si greoaie, cartea lui H.-R. Patapievici nu e greu de rezumat, caci, dincolo de aspectul „savant“, „erudit“, „filozofic“, e construita - de fapt - pe teze foarte simple. Le-a rezumat si singur, in Cuvintul inainte al Omului recent, in alte interventii publicistice (cel mai limpede intr-un articol- „avanpremiera“ a cartii, aparut in numarul inaugural al suplimentului cultural al ziarului Cotidianul, seria noua), le-a formulat programatic si repetitiv de-a lungul cartii si le-a mai dezvoltat o data in Cuvintul inapoi (sic!), text al unei conferinte folosit ca postfata. Rezumind aceste rezumate, iata ce sustine H.-R. Patapievici. Modernitatea ar fi ajuns intr-un stadiu excesiv, eventual in postmodernism, considerat o forma exacerbata de modernitate, o jalnica fundatura. Societatea occidentala actuala ar parcurge o perioada de prosperitate materiala, dar care nu mai e „solida“, compusa din bunuri concrete, din proprietati materiale (pamint, imobile), ci e „lichida“, transformata in „lichiditati“ (bancnote, precum si - printr-un mic abuz terminologic - creante bancare, obligatiuni s.a.m.d.). Lumea moderna ar mai fi minata si de stingismul devastator, „socialist“, de „dirijism“ si de „aberatia principiului redistribuirii proprietatii“ (p. 183), adica de mobilizarea imorala a statului impotriva economiei de piata (pe cale de consecinta, s-ar deduce ca impozitarea in sine e o procedura vicioasa, deci ea ar trebui stopata, deci… n-am mai avea infrastructuri, iluminatie in spatiul public etc. etc.!!!). Alte rele actuale: excesul de legiferare („un periculos surplus de legislatie“ care conduce catre „domnia de facto a irespirabilului“ - sic! - p. 221); „destramarea moralei traditionale“ (p. 233) si a oricarei morale (cf. p. 235); colectivismul „corectitudinii politice“, „masificarea identitatilor minoritare“ (p. 362 - formula fiind contrasa in sumarul analitic al cartii - p. 484) (prin - adica - institutionalizarea minoritatilor si militantismul pentru recunoasterea drepturilor lor); si inca alte pacate distrugatoare, din pricina carora „Traim intr-un timp cu totul inferior“ (sic! - p. 363). Personaj al acestei epoci a „dezagregarii“ sociale, omul „recent“ se multumeste cu prosperitatea civilizatiei avansate, dupa ce a pierdut legatura cu traditia si cu Dumnezeu. Cartea e deopotriva o vestire a apocalipsei si o profetie a noii mintuiri, posibile doar prin redescoperirea valorilor spirituale si a divinitatii pierdute. Dupa cum se vede, procedeul esential e acela al crearii unui oponent polemic facil - prin mistificare, printr-un reductionism vulgar: autorul decreteaza ca e rau, ca sintem „recenti“, adica „despiritualizati“, redusi la dimensiuni „consumiste“, ca modernitatea si postmodernitatea ar fi asa cum spune el, abominabile, drept pentru care, pe baza respectivelor postulate, condamna scurt societatea, legislatia, intelectualii, minoritatile, totul, constatind in ultima instanta caracterul pernicios al democratiilor occidentale, care ar trebui „salvate“. Dupa ce isi condamna din start „inamicul“ prin descriere minimalizatoare, cartea se poate desfasura impetuos intre diatriba si mesianism. Din pacate, in pofida bogatei bibliografii citate, textul isi exhiba - dimpotriva - insuficienta documentarii, incultura pe multe dintre temele atinse (cum ar fi postmodernitatea, statutul minoritatilor, economia, statul de drept), neintelegerea in profunzime a fenomenelor. „Omul recent“ e acuzat de lipsa profunzimii, care e de fapt o tara a acuzatorului, emitator de diatribe impotriva unor tinte care nu exista: le-a fabricat singur ca pe niste fantose pe care-si imagineaza ca le rapune… Stilistic si compozitional, Omul recent avanseaza printr-o combinatie teoretic imposibila intre doua maniere: de-o parte - liniaritate a ideilor, enuntate printr-o retorica raspicata, sententioasa, in tipare sintactice concise, tip definitie sau enunt propagandistic („Postmodernismul este un fenomen post-traumatic“ - p. 119 etc.), cu calificative atit de dure incit diagnosticheaza o gindire fara nuante („prost“, „timp“ etc. etc.); de partea cealalta - o constructie modulara complicata, cu 164 de secvente numerotate ca-ntr-un tratat stiintific sau filozofic, cu numeroase referinte savante, aglomerate uneori in subsoluri care urca impunator in pagina, si cu pusee de limbaj baroc, in perioade ample si cu un lexic brusc diversificat, jumatate neologistic, jumatate arhaizant, dupa o anume reteta filozofica inca in uz la noi. De aceea este cartea greu de parcurs: caci dezvolta la infinit, in peste 450 de pagini, teze simple/simpliste, devenind grav redundanta, iritanta la lectura. Cu adaosul ca, pe masura ce vezi reluate aceleasi si aceleasi stereotipuri antimoderne, antioccidentale, „spiritualiste“ si „fundamentaliste“, ipostazierile lor in sumedenia de teme si subteme culturale, sociale, etnice, politice, economice, financiare s.a.m.d., autorul se afunda tot mai mult intr-un antidemocratism atit de radical incit nu stii cum sa mai reactionezi: sa te indignezi sau sa te amuzi, sa iei atitudine sau doar sa constati ridicolul total si - vai! - periculos al „teoriei“ din carte… Despre autor: un „caz“ simptomatic Cum a ajuns H.-R. Patapievici aici? Se pot da - cred - mai multe raspunsuri in functie de cum interpretam prestatiile sale anterioare si contextele lor socio-culturale si politice. Le enunt pe scurt, cu convingerea ca e vorba despre un „caz“ care ar merita analizat mai in detaliu, caci ne ajuta sa avansam catre corecta diagnosticare a comportamentului intelighentiei românesti in postcomunism. O prima ipoteza ar fi aceea ca autorul a involuat grav, ceea ce ar presupune excelenta primelor sale etape. In sustinere s-ar putea aduce cel putin pierderea de prospetime expresiva: intre fluenta articolelor sale de la mijlocul anilor ’90 si propozitiile seci-arogante sau frazele confuz-pletorice de acum e o distanta limpede. A doua ipoteza ar fi aceea ca si in eseistica mai veche, dincolo de calitatile stilistice, se stravedea aceeasi ideologie. Au existat inca de-atunci, mai degraba izolate, reactii critice care au atras atentia asupra unor propuneri antidemocratice, precum aceea de recuperare a votului cenzitar (la sfirsit de secol XX!), sau asupra unor calificari similare discursurilor extremiste („comunismul american“, minoritatea maghiara din România ca „minoritate imperiala“ s.a.m.d.). De asemenea, au fost indicate insuficiente bibliografice (de pilda de catre Stefan Borbély). In aceasta varianta, Omul recent nu e decit ducerea pina la ultimele consecinte a unor premize. A treia ipoteza ar fi aceea ca insusi mediul nostru intelectual, cultural in sens larg, a evoluat, punind din ce in ce mai limpede in evidenta in ultimii ani derapajele extremiste din discursurile unor personalitati pina acum recunoscute fara probleme de catre o elita care-si prelungise in postcomunism criteriile de validare strict estetice, fara sa-si constientizeze diversitatea ideologica. Aliniat unor mode profitabile precum atitudinea „filozofica“ de descendenta „noicista“ ori mai general- „criterionista“, speculatia identitara (ce este „poporul român“ s.a.m.d.) sau negativismul politic (contestarea oricarei evolutii a României in anii ’90, in schimb fiind vesnic acuzate „neocomunismul“, „securismul“, „marasmul moral“ etc. etc.), beneficiar si al unei promovari intelectuale, editoriale si mediatice care l-a transformat in vedeta, Patapievici a ramas acelasi in toti acesti ani, doar ca lumea din jur s-a schimbat incetul cu incetul, pina intr-un moment anume in care a inceput sa fie stridenta intrarea sa in contratimp cu contemporaneitatea. S-a adaugat atunci si inversunarea - psihologic de inteles - a celui uimit ca nu mai intilneste cvasiunanimitatea de altadata. Omul recent si alte interventii publicistice ale autorului din ultima vreme ilustreaza aceasta iritare, intoarsa in vehementa a diagnosticarii surselor „malefice“ ale criticii care i se aplica. Pericolul major este ca rezultatul sa fie o ideologie extrem-conservatoare, cu potential socio-politic periculos si cu - inca - buna vizibilitate, cu potential de atractivitate si de persuasiune. De aici - adevaratul interes al „cazului“. In fond si la urma urmei, identitatea autorului e mai putin importanta in atare ordine de idei (desi el poate fi un eseist cu calitati si cu cota, iar ca persoana - agreabil, inteligent, monden etc. etc.): insa Patapievici e de luat in seama mai ales ca simptom al unor tendinte mai generale ale unei parti a intelighentiei romanesti de azi si ca figura simbolica, lider informal al acestor orientari care tind sa se coaguleze ideologic. Din fericire (inclusiv pentru el!), sintem acum pe o alta spirala a istoriei si experientele anilor ’30 ai secolului trecut nu mai pot fi retraite decit ca mimetism anacronic, cazut in caricatura si kitsch. Pe colegul nostru il salveaza astazi epoca (alta!) si propriul lui statut epigonic… |
QUOTE (Nicodim @ 14 May 2004, 09:59 PM) |
E un tip periculos prin influenta nefavorabia asupra tinerei generatii. E "conservative" pana in maduva oaselor, ultra-religios, nu vede latura neagra a capitalismului, e homofob si anti-minoritati in general, e de un elitism de prost gust, e arogant, iar din punct de vedere al argumentelor, este foarte biased, neglijand literatura recenta in privinta multor subiecte abordate (de la postmodernism la feminist studies, etc). |
QUOTE (Nicodim @ 14 May 2004, 09:59 PM) |
E un tip periculos prin influenta nefavorabia asupra tinerei generatii. { Bla, bla ... } |
QUOTE (Barrie @ 14 May 2004, 07:10 PM) |
Marturisesc ca e primul om care m-a complexat. |
QUOTE |
Prin ce? |
QUOTE |
Imi place mai mult Stelian Tanase, de exemplu. |
QUOTE |
Imi fac cruce si zic ptiu drace cand imi aduc aminte ca in liceu il veneram. Bine ca m-am trezit. |
QUOTE (Leonardo @ 8 May 2006, 01:03 PM) |
un alt articol din Observatorul Cultural despre Omul recent al lui HRP: http://electra.ifrance.com/electra/patapievici.htm interesant. |