Nu numai orice idee de si despre Dzeu este un simplu concept ci orice idee este un simplu concept. Orice concept presupune acea dualitate, subiectul si obiectul. Nu e vorba doar de o cadere a subiectului in obiect ci si de o `supunere` a obiectului la subiect, prin idee. Ideea este altceva decat obiectul pe care il reflecta dar, pentru a se supune corespondentei, adevarului, ea trebuie sa fie si identica obiectului sa-l reproduca cu precizie in ceea ce acesta in sine nu este.
Stiinta presupune acea identitate, o postuleaza. Ea are nevoie de o prealabila egalitate intre obiect si subietcul cunoscator pentru ca altfel sansele de adevar ale subiectului ar fi nule. Astfel ea porneste de la prezumtia ca subiectul poate cunoaste obiectul asa cum este acesta, ca teoria, discursul pe care ea il aseaza despre el e totuna cu obiectul insusi, e modul unic de reflectare al lui in care se regaseste deplin. Identificarea apare ca acomodare a subiectului si obiectului pe ambele laturi din ambele directii. Pe de o parte obiectul trebuie sa aiba o structrura `analoaga` subiectului, pentru a putea fi conceptibil, adica el trebuie sa incorporeze informatie care sa se incadreze intr-o schema stabila si determinista, deoarece nedeterminatul ar exclude legiferabilul ca lipsa de forma iar instabilul ca permanenta modificare ( nu poti face stiinta daca in fiecare zi datele experimentale se modifica, ai nevoie de stabilitatea legilor, daca de maine legea gravitatiei n-ar mai exista ar trebuis sa iei totul de la capat ). Pe de alta parte subiectul trebuie sa se conformeze obiectului, el trebuie sa `uite` intr-un fel de sine in procesul cunoasterii, sa se obiectiveze, sa treaca in obiect ca stiinta determinata despre acesta.
Cu religia cred ca problema este mai complicata n-as vrea sa ma hazardez de aceea m-as limita la sugestia data de tine si l-as lua pe Dzeu in felul asta ca proiectie a egoului aparuta prin conceptualizare, ca obiectivare a subiectului desfasurata acolo unde incepe conceptualizarea. In viziunea ta mitul caderii din rai nu este altceva decat expresia acestei rupturi intre subiect si obiect, ruptura care apare o data cu conceptualizarea, conceptualizare ivita din aparitia Egoului. Egoul se proiecteaza pe sine in conceptul de Dzeu de la care ulterior asteapta o salvare ca reidentificare a ceea ce a fost proiectat cu ceea ce se proiecteaza. Caderea din rai exprima aceasta di-ferenta, sciziune, dualitate intre Dzeu ca ideal proiectat si starea curenta ca precaritate, a unui eu care uitandu-se pe sine s-a rupt de unitatea primordiala prin diferenta operata de conceptulizare, diferenta care introduce o limitare care la nivelul infinitului se traduce prin atributul de muritor, de limita in timp.
As mai retine ca toata povestea pare sa inceapa de la existenta ego-ului, acesta ar fi responsabil cu aparitia dualitatii, prin separarea lui de lume, care deci ar creea o diferenta intre subiect si obiect, intre mine si altceva decat mine, intre mine si lume etc. In aceasta directie depasirea dualismului ar insemna anihilarea egoului banuiesc ceea ce pare sa aiba ceva legaturi probabil cu vreo filosofie indiana.
Am impresia ca incerci sa sugerezi ca aceasta anihilare ar avea legatura cu o structura stratificata a constiintei pe care o prezinti in ultimul paragraf.

Starea de veghe ar fi reprezentata de aceasta raportare la sine care naste dualitatea si conceptualul. Ea ar fi reflectare, diferentiere intre obiectul reflectat si ceea ce il reflecta. Fiind astfel ca esenta va relua acest raport la nivelul oricarui obiect care i-ar intra in camp, fie ca e ea insasi, fie ca e un altceva perceput si/sau gandit ca exterior.
Visul ar fi o stare intermediara intre inca o unduire adica o legatura cu lumea formelor, care inca mai creeaza iluzia realului si constiinta eliberata de acea lume al carui efect ar fi dizolvarea la trezire `cu subiect cu tot` adica anihilarea egoului. Probabil termenul unduire ca reprezentant al lumei formelor are legatura cu simbolica apei anexata de lantul Natura-Noapte ( negru eventual ) - Feminitate cum spune Plesu. Natura ca abstractie poate fi si ea privita ca pre sau ne-determinare ca sursa a formelor, care insa se retrage, se sustrage oricarei forme. Simbolismul acvatic ar trimite la o natura ca miscare: adiere, fosnet, succesiunea anotimpurilor. Ondulatoriu, leganare etc. Aici probabil e vorba de o stare ambigua, metaforica in care dualitatea este pe cale sa se nasca dar ea inca e invaluita in mister, e vag conturata, evolueaza translucid intr- o pluralitate de sensuri, evitand cu eleganta fixarea necesara oricarei logici. Se afla intre conceptie, nastere si autodizolvare in nedeterminatul care fie trmite la o pulverizare haotica plina de culoare, imposibil de reconstruit ca totalitate in spatiul luciditatii, fie la neantul nedeterminarii, la absenta.
In sfarsit somnul profund ar fi constiinta ca nedeterminare, ca stadiu premergator oricarei formari si dincolo de orice forma. Negrul ca absenta a culorii, negatia, nu-ul nedeterminarii, lipsa de forma, disparitia definitiva a dualitatii, moartea cuvintelor, tacerea fie ea privita si rimbaudian ca perfectiune ultima a oricarei forme prin abdicare de la formare. Indescriptibilitatea dincolo de concept.
Am rasturnat putin ordinea pentru a-mi fixa mai bine ideile in vederea atacului pe care il pregatesc. Incerc sa intru pe cat imi permite intelegerea in atmosfera pe care o propui, pentru a incerca sa daram tot acest esafodaj care o sustine. D-aia in prima faza reproduc schimband putin cuvintele sa ma asigur ca pricep. S-ar putea sa esuez. ohyeah.gif
Acum reiau peste tot ce am sarit sa vad daca gasesc schema care mi se pare mie ca ai prezentat-o la sfarsit pe care se bazeaza tot ce vrei sa spui.

In primul paragraf sugerezi clar, constiinta nu ar fi putut apare din ceva lipsit de constiinta, ca urmare ea e trebuie sa fie prezenta originar, fie si intr-o alta forma in ceea ce pare sa o produca. Cu alte cuvinte ca exista o constiinta universala insinuata in intreaga materie. Mai mult vorbesti de spatiu gol, de neant trimitand la intervalul dintre particulele elementare si la diviziunea infinita a acestora. Cu alte cuvinte incerci sa inlocuiesti materia aneantizata cu constiinta, stabilindu-i nivelele de dezvoltare de la regnul mineral pana la om. Aceasta evolutie e prezentata si de Hegel de altfel, sigur intr-o alta forma. La om apare constiinta autoreflexiva, responsabila cu intelegerea prin concepte, deci cu dualitatea stadiu care ar lipsi la celelalte nivele. In somnul profund aceasta constiinta `adoarme` si lasa locul probabil uneia similare unor regnuri inferioare sau poate formei supreme ca sa zic asa, constiinta care nu diferentiaza, care nu separa egoul de universalitatea constiintei din care face parte. Aceeasi schema cu trecerea de la nediferentiat la diferentiat o prezinti si aici, de data asta ca forme ale constiintei corespunzatoare regnurilor. Nu mai intru in amanunte pentru fiecare caz in parte cred ca schema generala e clara deja.
Si acum atacul pentru a vedea cat de solida e aceasta constructie si voi face o data cu asta si trecerea la urmatorul post pentru ca se leaga.

Dupa parerea mea tu te-ai inscris deja intr-o schema autosubminanta. In urmatorul post ai descris neajunsurile gandirii conceptuale. De acord cu tine pana aici asa este. Stiinta e relativa si parcelara, e condamnata din structura originara pe care se aseaza sa fie asa. Gandirea conceptuala nu poate decat deplasa problema si creea un cadru confortabil al performativitatii limitate. Se va evolua catre relativitate si disolutie. Dar..e singura sansa de adevar care exista. Nu avem alta pentru ca asta e structura originara: diferenta. De aici limita. Conceptul impune de la bun inceput o scindare din care nu se mai poate iesi decat ca abdicare. Iar abdicarea poate insemna orice altceva fie renuntare fie trecerea la alta forma de raportare. Inseamna tacere sau poezie, inseamna metafora, a trai sau a simti...dar la nivelul gandirii nu exista alternativa. Nu poti iesi cum crezi tu, formele pe care le-ai descris tu sunt iluzii, ci doar practica un altceva. Din concept nu se poate iesi prin concept.
Ceea ce ai incercat tu sa faci a fost exact sa lovesti conceptul cu propriile lui resurse ceea ce e din start sortit esecului. Deja incriminand conceptualizarea tu ai luat din capul locului o di-stanta, te-ai separat de, intrand in spatiul de operabilitate conceptual. Ai folosit conceptele pe care le-ai acuzat de relativitate. Ai spus ca nu pot fi folosite pentru a exprima un adevar, dar tocmai asta ai facut si tu, deci nici faptul ca ele nu pot exprima un adevar nu e adevarat tocmai pentru ca asta spun propozitia formulata. Se autosubmineaza. Daca le folosesti pentru a le demonstra inconsistenta, inconsistenta demonstrata se va abate asupra propriei tale demonstratii. De exemplu daca vorbesti despre constiinta nedeterminata cu resursele conceptuale si pe de alte parte le acuzi pe cele din urma de neajunsuri, neajunsurile respective vor ramane in picioare si cand vei descrie constiinta nedeterminata.
Apoi ceea ce ai asezat aici e o ipoteza o identificare a fiintei parmenidiene expresia suprema a unitatii la nivelul conceptului cu constiinta, identificare pe care o face in alta forma si el pentru a iesi din dualitate: a fi=a gandi. Identificarea are multe vicii in primul rand ca nu explica aparitia erorii, daca ce gandesc este ceea ce este cum mai poate fi explicata iluzia etc? In al doilea rand a definit forma nederminata a constiintei revenind la ideea de neant, lipsa de forma etc care reia o veche idee filosofica si ea problematica. In primul rand va trebui sa explici coexistenta cu celelalte genuri iar in cazul in care ai in vedere o geneza, o evolutie a constiintei reflexive din celelalte genuri mergand pana la constiinta `eliberata de orice forma` va trebui sa descri acest proces. Pana la urma cum se intampla in toate cazurile vei reusi doar sa muti problema, vei inlocui problema trecerii de la inconstient la constient cu aceea a trecerii de la nedeterminat, lipsit de forma la format, determinat.
Dupa parerea mea singurul lucru pe care vei reusi sa-l faci va fi sa obti o speculatie vaga, care nu va iesi din dualitate. Parmenide insusi recade in ea, cand vorbeste de cealalta lume a Fiintei si Nefiintei si chiar cand identifica pentru ca orice identificare se bazeaza pe o prealabila diferenta. Parcurgand traseul initiatic el ajunge la zeita. Din acel moment tace, doar zeita ii vorbeste. Tacerea este un mod de iesire din concept. Ca si concept, fiind la margine, e paradoxal. Daca spui ca taci vorbesti.

Mertafora, trairea, povestea, imaginea, arta, suprafetele, sunt moduri de a iesi din gandirea conceptuala. Ele pot fi doar comentate, dar niciuna nu se epuizeaza in comentariu. Insa ele nu vorbesc despre adevar ci poate printre multe altele despre nevoia de fericire ca prabusire tragica in neantul tragediei care ameninta din toate partile: moarte, dragoste neimplinita, constrangere, prabusire, cadere, descompunere...Despre adevar vorbesc ca neputinta doar conceptele, ca o imensa revolta, dorinta de cunoastere si luciditate care se lovesc tot timpul de limitarea inerenta singurei posibilitati de sondare a adevarului. Asa se naste si dualitatea ca refuz al acelui altceva de a se supune pana la capat conceptului.
Si ca toate astea sa fie relative am zis: parerea mea.