Hm! Alcoolul? Pentru unii o mare problema, pentru altii doar ceva normal. Eu unu' NU BEAU APA! M-am nascut intr-o zona unde apa avea trebuinte stricte pentru bucatarie si igiena: potgoriile Vrancei! Cu toate astea cred ca pot numara pe degete zilele in care am depasit acel prag sensibil, prin care ratiunea sa aiba de suferit datorita alcoolului. Beau doar cand mi-e sete, si atunci exact atat cat organismul meu are nevoie! Probabil ca deja mi-am format un
necesar fiindaca nu simt placerea de a depasi, iar din acest motiv poate ca am deceptionat pe unii la chefuri, care se asteptau sa beau cot-la-cot cu ei. Cand simt ca "nu mai intra", nimeni si nimic nu ma va putea influenta sa mai beau.
Problema este alta: din cate ma cunosc, cred ca nu ma deosebesc deloc dupa ce am ingerat doua pahare de vin sau doua beri (care imi sunt de ajuns de obicei), dar am avut si am prieteni care dupa o bere-doua devin de nerecunoscut. Nu conteaza ca sunt in fata mea sau doar ii aud la telefon: eu unul nu as suporta un asemenea comportament in preajma mea, si tocmai de aceea cred ca inteleg sentimentul pe care-l au femeile in preajma unor asemenea soti. Dar judecand la rece nu mi se pare deloc drept ce se intampla. In general avem impresia ca toti ne nastem egali, dar nu este asa. Asa cum mie imi face placere sa beau un pahar de vin, si altora banuiesc ca le face la fel de mare placere. De ce mie nu mi se reproseaza vreodata ca sunt
altfel (ca sa nu spun prost!) dupa consumarea acelor pahare, si de ce altii devin aroganti, gelosi, violenti, atoate-stiutori etc.? Ce se petrece la nivel cerebral asa incat unii sa fie condamnati sa nu consume alcool toata viata, pentru a avea o relatie sau o casnicie agreabila, in timp ce altii, poate devin chiar simpatici, dupa doua beri in plus?
Am in minte doar doua cazuri: unul mai vechi, iar unul chiar actual. Cel vechi? Un prieten din Cugir. Foarte inteligent, citea enorm de mult si avea o cultura generala dezarmanta pentru multi din jurul lui. Eram cel mai bun prieten al lui si ii acceptam toate umilintele din momentul in care "o lua pe ulei", numai pentru a nu intra in conflict cu altii care n-ar fi stat prea mult pe ganduri si l-ar fi tratat ca atare. Era constient de ceea ce face, dar nu se putea abtine. Iesea pe coridorul caminului unde stateam si striga in gura mare: "Care vrea, ma, sa se bata cu mine?" Cand mama lui a aflat de la cineva ca el este in parc pe o banca, si a venit sa-l ia acasa, desi in viata normala era un om cu un deosebit bun simt, atunci a considerat de cuviinta sa-i zica mama-sii "Pleaca de-aici ca-ti fac p***a trotineta!" De aceea eu preferam sa ma las dus in jocul lui caraghios, numai sa nu faca prostii din care sa iasa sifonat sau poate mai rau!... Si totusi il pretuiam, asa cum era el, fiindca era capabil de multe gesturi pe care nu multi le-ar fi facut!
Acum am in preajma mea un alt om. Nu-l pot numi prieten, fiindca aceasta calitate implica dualitate, iar la el nu a fost si nici nu va fi vreodata. Tocmai este abandonat de sotie si din acest motiv e disperat. Incerc sa-i inteleg suferinta si sunt convins ca sufera groaznic pentru aceasta ruptura. Dar ma pun in locul ei: oare eu as fi suportat? Pentru el o bere e un mare risc de a-si pierde controlul. Nu vreau sa pun in balanta acum celelalte defecte pe care le are cu prisosinta, ci doar influenta alcoolului asupra comportamentului lui. Tocmai de aceea ma intreb de ce pentru unii alcoolul ar trebui eliminat cu desavarsire din viata lor, in primul rand pentru ca altii sa nu aiba de suferit, dar si pentru ca viata lor sa aiba un sens rezonabil! Mie mi se pare o pedeapsa care vine dintr-o alta viata!...