Am revăzut azi ultima jumătate de oră din film. Turcul bătrīn mi se pare extraordinar.
Nu ştiu dacă īl ajută pentru bani -ca să-şi trateze propriul copil bolnav- sau pentru că ştie cum e, a fost şi el cīndva īn hăul ăsta al disperării şi cunoaşte calea īnapoi. Ştie că mai e o speranţă.
Interesant e că la īnceput nu-l vedem, i se aude doar vocea povestind, īntrebīnd, īncercīnd să īi īntoarcă gīndul, să-l determine să-şi schimbe perspectiva astfel ca viaţa să i se pară şi ea suportabilă.
Şi cīnd īl vedem, ne place din prima: e simplu, un bătrīnel īmbrăcat modest, nu-ţi sare īn ochi prin nimic dar e direct şi sincer, spune singur că orice ar alege, īi e prieten.
Cīnd īl cheamă īncă o dată să reia īmpreună toate amănuntele īnţelegerii (da, īl va striga de mai multe ori pe nume, da, va arunca şi cu pietricele să vadă dacă nu cumva e doar adormit, da, va face tot ce a promis şi nu se va răzgīndi chiar dacă i s-ar tăia capul), bătrīnul strīnge din dinţi şi suportă tortura. Scenă incredibil de intensă...
Mai e nevoie de argumente morale, filosofice, de predici, de orice religie ar fi ele? Din toată creaţia divină, pe care bătrīnul ăsta īncearcă să o arate unui sinucigaş ca să-l determine să renunţe la planul lui īngrozitor, el īnsuşi, bătrīnelul, e "omul" la superlativ.
Nu aflăm pīnă la sfīrşit ce lucru cumplit l-a convins pe omul acela să renunţe la tot, ne putem doar imagina că trebuie să fie destul de rău ca să nu mai existe drum de īntoarcere, nu ştim nici ce s-a īntīmplat īn dimineaţa aceea dar e destul de sigur că īntunericul nu poate īnsemna un īnceput.
Ploaia? Ploaia da, s-ar putea. Ea ar putea fi un īnceput.
Finalul mi s-a părut fabulos, e ca şi cum cineva te-ar scutura de umeri şi ţi-ar spune: "hei, aminteşte-ţi că e doar un film. mergi mai departe."