Amintiri, scrieri, ganduri din viata lui Icarus veti putea citi in cadrul acestui Jurnal.
Lectura placuta!

Inceput.

Sunt un Icar cu aripi de gand. Un perfectionist care zboara nepasator de sine spre tot felul de sori marunti, manat de sentimentul ca va gasi un Soare, unul adevarat - fara sa stie unde il va gasi. Ma prabusesc des. Am deprins voluptatea caderii si renunt la zborul meu cu un paradoxal extaz. Uneori uit sa mai dau din aripi. Si totusi, niciodata nu ma zdrobesc. Ce m-as face daca m-as pierde pe mine?

"Dupa sesiune ma duc direct in Retezat si stau acolo o saptamanana" ziceam... Si iata-ma in Bucuresti. Glorioasa sesiune s-a incheiat de patru zile iar eu sunt tot aici. Nu ma plang, desi regret vag ocazia pierduta de a vagabonda fara sens si, chiar mai mult, ocazia de a mai sta cateva zile cu nebunii aia pe care nu i-am mai vazut de atata vreme. Iubesc Bucurestiul. Poate si pentru ca ma lasa sa fiu vagabond fara sens. Stie ca si el este imperfect si nu ma judeca. Singuratatea nu ma apasa. Am muzica, am gandurile mele, am veselia subtila care este peste tot in jurul meu. Am miile de necunoscuti, mistere nedezlegate, priviri care spun povesti fara cuvinte. Dar ia te uita: "vagabond fara sens" este un pleonasm. Sa fiu iertat...

N-as vrea sa creada jurnalul meu ca l-am uitat. Desi nu l-ar mira. Sunt sigur ca este oricum nespus de mirat ca l-am inceput. De fapt, ce stie el despre mine?! Si ce va ajunge vreodata sa stie?
De cand am scris, am avut multe ganduri pe care le-am vrut scrise aici. Dar si mai multe indoieli. Le voi scrie poate (gandurile) daca imi vor mai cere asta intr-o (alta) zi. Poate atunci cand Jurnalul ma va cunoaste mai bine.

Declar aici, in randul 6, ca nu am habar ce voi scrie in continuare. Simt totusi nevoia sa scriu. Pauza 10 minute...

Si a trecut o noapte...

Concluzie subita
Uite asa am consemnat un lucru fara importanta. Si vag, unul cu importanta: indoiala. Trebuie sa plec. Pe mai tarziu!

E timpul sa mai scriu... Sunt obosit. Poate este adevarat ce spun (ei), noptile sunt pentru dormit... Dar eu ma simt atat de liber noaptea... sunt in afara timpului. Noaptea gandesc mai bine; sunt, ciudat poate, mai rational. Imi place sa fiu rational (nu pragmatic, nu am reusit niciodata sa fiu asa). Sentimentele sunt si ele altfel alaturi de ratiune, sunt mai puternice, mai profunde. Unii spun ca ratiunea omoara sentimentele, eu stiu ca nu este adevarat. Imi place sa gandesc sentimentele si senzatiile pe care le intalnesc. Imi raman mai usor in memorie asa. Amintindu-mi-le pot sa le traiesc cu intensitatea cu care le-am trait intaia oara... Am ajuns odata la concluzia ca iubirea adevarata izvoraste din ratiune. Cred ca iubirea este cel mai rational lucru. Nu as putea explica lucrul asta. Culmea... il simt...
Muzica este, noaptea, sunetul linistii. Muzica si liniste. Noaptea, pot fi amandoua in acelasi timp, se confunda. Noaptea cartile sunt mai frumoase. Noaptea prietenii ii simt mai aproape, in discutiile pe messenger si atunci cand iesim. Noaptea orasul e mai frumos, este el insusi un prieten tacut...

Ziua este pentru vise cu ochii deschisi, daydreams. Ziua este pentru ochi frumosi, sentimente amestecate, senzatii.

Somnul este uitarea necesara... este pace.

Music is your only friend
Until the end
Voi scrie despre un prieten. Sau sa fie o prietena? Desigur. Toata lumea stie asta.

Poveste, intr-un amfiteatru...

Un curs cu putini studenti... Este pauza dar stau toti linistiti pe locurile lor asteptand sa reinceapa cursul. Pe randul din fata mea un baiat si o fata. Un loc liber intre ei. Nu-i cunosc. Fata este draguta, bruneta, cu ochelari. As putea paria ca ia note bune. Baiatul are o infatisare destul de boema si e cam neingrijit. Ma duce cu gandul la tipul hacker-ilor pasionati din filmele americane. El se intoarce spre ea, ezita putin, apoi intreaba:
— Ce muzica asculti?
Tacere...
Intrebarea parea sa vina cam din senin... Nici un raspuns.
— Anyway... zice el, voiam sa stiu daca ai Roxette...
— Nu. Cred ca am auzit, ea n-a intors decat putin capul spre el.
Tunete, fulgere, un hau cat toate zilele, eul se imprastie in mii de bucati si se reface apoi cu furie sperand ca dezastrul sau a intors timpul inapoi. Vede ca nu a reusit, dar vrea cu disperare sa repare ceva ce i se pare ireparabil. Baiatul se intoarce iar, da sa spuna ceva... "Taci!" Renunta. Se concentreaza asupra foii din fata lui si misca nervos din picior. Imi dau seama ca deseneaza ceva. Mai tarziu vad ca se contureaza un cap de erou de poveste fantastica. Incepe cursul; baiatul deseneaza in continuare. Scrie doar ce apare pe tabla, se vede ca nu este atent la ce spune profesoara. Mai tarziu incepe sa fie mai atent. Desenul merge mai greu. Sterge des si retuseaza. Este iar pauza. Fata rasfoieste o carte despre un limbaj de programare si vorbeste incet cu prietena de langa ea. Baiatul deseneaza. Eroul are acum si o sabie, pe care o schiteaza cu grija. Iarasi curs. In amfiteatru a patruns primavara de afara. Toti sunt distrati, chiar si profesoara la tabla. Desenul este aproape gata dar creionul a ramas fara mina. Eroul n-are picioare. Incearca sa i le deseneze repede. "Hm, n-au iesit prea bine" Se uita mai atent si apoi le sterge. Pune desenul intr-o parte, aparent fara nici o intentie. Fata l-ar putea vedea cu coada ochiului. Ceva mai tarziu chiar intoarce putin capul. Baiatul percepe miscarea ei si isi intoarce si el privirea spre ea. Putin cam tarziu.
La plecare cred ca am vazut in ochii lui speranta. Sa fie fara rost? Oare conteaza?
"Succes!"

Cu o luna intarziere, dar: multumesc, niky, pentru interesul manifestat

am descoperit jurnalul tau si am ramas fascinata de titlu, de zbor, de gand, de cuvinte, de idei, de poveste, de primavara, de speranta...

abia de indraznesc sa soptesc aici...sa nu intrerup dansul cuvintelor.

dar am sa mai revin, din cand in cand, de imi ingadui,

Multumesc, Secunda, m-a bucurat mesajul tau
Am deschis azi jurnalul cu gandul sa scriu ceva despre starea de spirit pe care am avut-o in ultima vreme. Au fost, cred, cele mai pesimiste zile pe care le-am avut de o buna bucata de timp... Ma domina o teama de necunoscut pe care nu am mai cunoscut-o in forma de acum. Sunt obisnuit sa nu-mi pese de timp dar ma intreb acum daca timpul o sa mai aiba rabdare cu mine. Imi plac inceputurile, dar ma apasa gandul ca am dus prea putine lucruri la bun sfarsit. Si ma intreb daca am dreptul sa o iau intotdeauna de la capat atunci cand am chef. O sa-i mai pese cuiva de mine daca incep din nou de la zero? Toate inceputurile de pana acum au fost urmate de greseli, renuntari, deziluzii. Si totusi am inteles multe de pe urma lor. Mai ales, cred acum ca ma inteleg pe mine insumi. Nu am regrete, dar mi-e teama sa nu-mi pierd speranta.
Ma simt acum cu adevarat pregatit pentru un drum mai lung, dar nu este prea tarziu? E mai bine sa merg mai departe desi nu stiu in ce directie ma duc, sau sa o iau pe un drum nou, avand la indemana ce am invatat pana acum? Daca o voi apuca pe drumul cel nou, voi gasi oameni care sa-mi mearga alaturi, hanuri la care sa ma odihnesc, satisfactii care sa ma faca sa ma simt mai implinit? Vor vedea oare pentru mine, calatorul intarziat, vreun folos pe lumea asta, ei - oamenii la care tin, sau la care voi ajunge sa tin?

Este ora 18:18. Imi place sa cred ca ma uit la ceas mai ales la ore care au o anumita simetrie si o parte superstitioasa din mine este tolerata sa creada ca asta are o semnificatie aparte. Las amuzat sa se strecoare gandul ca lucrul asta ma face special, ca primesc semne de la o forta supranaturala care imi face siret cu ochiul. Au trecut trei ore de cand m-am trezit. Am avut unul din acele vise semiconstiente pe care le poti controla cu putina vointa si n-am vrut sa ma trezesc prea devreme. E fascinant sa vezi cum se infiripa instantaneu in imagini o poveste pe care o creezi. Ma intreb uneori daca si alti oameni au astfel de vise... Nu imi mai amintesc acum nimic din acel vis. Am vrut sa scriu ca regret ca nu imi amintesc, dar mi-am dat seama ca nu imi pare rau; nici macar nu imi mai pasa ce am visat si nu voi face nici cel mai mic efort sa imi aduc aminte. Cand m-am trezit am vazut ca bucurie ca imi merge in sfarsit Internetul. Acest Net, cum ii zic deja cu destul de multa afectiune, a devenit foarte important in viata mea.
Scriu incet. Este deja ora 19. Fac mai multe deodata. Vreau sa se potriveasca cuvintele, dupa un criteriu pe care nu il inteleg prea bine. Nu imi place sa le caut, vreau sa vina chiar ele, atunci cand au chef. Dar uneori intarzie prea mult, poate au ceva interesant de facut si nu vor inca sa renunte... Se pare ca aceste cuvinte, cuvintele mele, imi seamana destul de mult.
Si mai este si muzica. O ascult, acum data tare, si ii apreciez ca intotdeauna prietenia neconditionata.
Cine are nevoie de intrebari?

Si totusi...

Dintre intrebari, "cum?" imi este cea mai draga. "Cand?" este oaia neagra iar "ce?" necesara si de multe ori surprinzatoare are o fire destul de independenta sa nu-i pese de parerea mea. Cu "de ce?" imi place sa mai stau uneori de vorba, mai ales in nopti albe. "Cine?"... Pe ea mi-e cel mai greu sa o descriu in cateva cuvinte. Enigmatica si jucausa, ma face de multe ori sa uit de toate celelalte.

Baby It's You
(The Beatles)

It's not the way you smile that touched my heart.
It's not the way you kiss that tears me apart.

Many, many, many nights go by,
I sit alone at home and I cry over you.
What can I do.
Can't help myself, 'cause baby, it's you.
Baby, it's you.

You should hear what they say about you, "cheat," "cheat."
They say, they say you never never never ever been true.

It doesn't matter what they say,
I know I'm gonna love you any old way.
What can I do, and it's true.
Don't want nobody, nobody, 'cause baby, it's you.
Baby, it's you.

It doesn't matter what they say,
I know I'm gonna love you any old way.
What can I do, when it's true.
Don't want nobody, nobody, 'cause baby, it's you.
Baby, it's you.
Don't leave me all alone...

Un om. Dincolo de masti, dincolo de cuvinte se afla un Eu. Toate cuvintele rostite intr-o viata nu-l vor putea vreodata dezvalui. Dar daca, intr-o fractiune de secunda, intr-o privire, uitand de cuvinte, uitand de masti, un Eu ti se dezvaluie, coplesitor, fascinant - un adevar pe care doar Eul din tine il intelege? Si daca acel Eu devine parte din al tau? Entuziasmat de noul din tine vei striga poate: "Stiu!". Si il vei ascunde dupa masti, dupa cuvinte... Ale tale de data asta. Dar poate, intr-o buna zi, nu vei mai striga, te vei opri pur si simplu sa asculti. Nu vei intelege, vei iubi...


It's not the way you smile that touched my heart.
It's not the way you kiss that tears me apart.
Baby, it's you.

Probabil, cel mai important lucru pe care m-a invatat scoala este cat nu stiu. A fost nevoie deci de 17 ani de scoala (cu toate suisurile, coborasurile si incapatanarea mea de a incerca sa imi adaptez scoala in loc sa ma adaptez eu ei) pentru a invata ca (mult) mai mult nu stiu decat stiu. Totusi stiu inestimabil mai mult decat atunci cand credeam ca stiu totul sau ca totul este in capacitatea mea de intelegere. Si viata imi este inestimabil mai usoara fara povara acelui orgolios vreau sa stiu totul. De aici si un plan optimist: voi invata toata viata si nu ma voi plictisi niciodata, pentru ca mereu voi gasi ceva de invatat.

A trecut ceva vreme de cand n-am mai calatorit... Dar saptamana asta mi-a adus doua calatorii si fiecare in felul ei m-a bucurat si m-a facut putin mai intelept. Ieri, singur in trenul personal care ma aducea lent inapoi spre Bucuresti, am gandit: "Iubesc Viata". Intotdeauna am iubit-o, dar ieri a fost una dintre acele zile in care ma gandesc la asta. Motivul care mi-a adus gandul a fost curajul a doi oameni pe care Viata mi-a adus in cale. Ieri ardeam de nerabadare sa scriu. Azi as vrea sa pastrez acele amintiri doar pentru mine. Si pentru ca acum sunt si putin cam melancolic, voi lasa Viata sa decida daca voi scrie...

Nu vreau sa scriu. Asta este o tentativa ciudata de a scrie niste cuvinte care nu se vor scrise. N-am chef decat sa stau, sa nu fac nimic si sa ascult muzica. Ma simt... prost. La propriu. Imi vine sa opresc ca un nebun oamenii pe strada si sa le spun: nu stiu! O sa imi treaca, trebuie doar sa tac.

Sunt obosit, epuizat, dar ma simt bine.
Observ iarasi cat de putin ma cunosc ai mei, cat de putin m-au cunoscut intotdeauna. Dar pentru ca nu mi-am putut refuza niciodata placerea asta, ma indoiesc acum, vag amuzat, de adevarul gandului de mai inainte. Si pentru ca gandul care i-a urmat sa se apropie cat mai mult de un adevar oarecare, mai trebuie precizat: de adevarul total al acelui gand. Sunt un om greu de cunoscut. Oricum, mai greu de cunoscut decat media Imi face o oarecare placere sa pastrez pentru mine partea mai spectaculoasa a planurilor, idealurilor mele si chiar a filosofiei mele de viata. Asta imi da o libertate cu care m-am obisnuit, de a mi le schimba din cand in cand, uneori destul de tare si cam dintr-o data. Si are foarte mult de a face cu acea placere a indoielii. Pot foarte usor sa gasesc un contraargument pentru un lucru cu care sunt de fapt de acord si tentatia mai mare este sa aduc intr-o discutie tocmai acel contraargument, pentru ca putin echivoc nu strica niciodata... sau sper sa nu-mi fie vreodata fatal In plus, pot sa urmaresc o idee cu incapatanare foarte mult timp, astepand un eveniment, sau o conjunctura care sa ma faca sa o pun in aplicare. Dar nu sunt omul care sa teasa planuri complexe, iar intrigile ma plictisesc. Imi place neprevazutul si imi place sa-l contemplez atunci cand se petrece. Pentru mine este destul de natural, neprevazutul, mi s-a intamplat de multe ori sa las vreun om perplex cu pasivitatea mea la evenimente neasteptate, care e de fapt contemplare. Unde mai pui ca nu obisnuiesc sa-mi justific actiunile. Nu-i pot deci invinovati pe ai mei pentru ca nu prea ma cunosc. Ceea ce e putin trist, pentru ca nu ma voi schimba semnificativ vreodata... Ma fac totusi din ce in ce mai transparent pe zi ce trece.
Si ar trebui sa dorm...

My mama always said life was like a box of chocolates. You never know what you're going to get.
Jenny... I don't know if mama was right or if it... it's Lieutenant Dan. I don't know... if we each have a... destiny, or if we're all just floating around accidental-like on a breeze... But I... I think... maybe it's both. Maybe both is happening at the same time.

True.

Ganduri matinale
(E ora 15, da, stiu. )

Muzica imi canta "lay back in the arms of someone"... iar eu trec prin obisnuita trezire la realitate a "diminetii". Ceea ce inseamna ca pentru cateva momente imi dau seama ca am o sarcina cvasi imposibila. Dar, la naiba, de asta nu ma iau eu prea in serios, altfel as fi permanent in stare de panica. Sau ar trebui sa renunt la a mai risca atata. O mare parte din neprevazutul despre care am spus altadata ca imi place atat de mult il (mi-l) provoc chiar eu. Cred ca asta ma face putin... pervers; din cate mi s-a spus oamenii cauta stabilitate, vor ca lucrurile sa mearga asa cum isi doresc ei. Eu am o colectie destul de mica de lucruri care vreau sa (mi) se inample. Conteaza destul de putin cand se vor intampla, cum se vor intampla e mult mai important. Desi nu am decat o vaga idee despre cum se vor intampla lucrurile pe care mi le doresc, cred ca am intuitia care imi permite sa stiu cand un lucru dorit (mi) se intampla, si se intampla intr-un fel care imi place. Imi place sa extrag maximul de satisfactie din orice si cred ca din cauza asta ma multumesc cu destul de putin. Desi, intre noi fie vorba, ma simt destul de... bogat.
Muzica imi canta "I got a black magic woman / Got me so blind I can't see" iar eu ma intorc la treaba.

As vrea sa invat sa tac in cuvinte. Atunci as scrie mult mai mult... As vrea sa invat sa ascult si sa privesc in cuvinte.

Anapoda

Miroase a proaspat zugravit. Camera imi este destul de pustie, fara lucrurile aruncate la intamplare. Muzica are un ecou nou. Pentru cateva zile o sa ma simt in alt loc. Dincolo de senzatia noului, dezechilibrul care s-a produs imi produce o slaba neliniste.

Nu sunt un om matinal si poate de aceea trezirea la viata a orasului la marginea dintre noapte si zi si racoarea placuta a unei dimineti de toamna nu mi se par lucruri banale.

In metrou si pe strada ma amuz studiindu-i pe oamenii din jur. Imi plac fetele increzatoare ale tinerilor si ma bucur cand prind cate un zambet. Mi se pare naiva atitudinea inexpresiva sau pasiv-agresiva a oamenilor intre doua varste si ma intreb uneori daca nu cumva sunt mai copii decat mine...

Nu m-as mira ca pana la sfarsitul saptamanii in curs sa experimentez toata gama de sentimente. Saptamana a inceput in forta, si nu aducandu-mi mereu sentimentele cele mai placute... Si semne sunt ca "turul de forta" nu s-a terminat, astept, destul de nerabdator, ceea ce are sa urmeze. In plus se anunta si doua-trei evenimente inedite. Va fi ceva... Oare ce se va schimba in mine cand voi cobori din montagne-rousse?

Mare destept sunt eu daca un simplu gest, sau lipsa unui gest, ma poate face sa imi pierd linistea... Cred ca imi investesc asteptarile in ceea ce nu trebuie. Nu am puterea sa impresionez in orice ocazie, abia daca am puterea sa impresionez din cand in cand... Din cand in cand imi doresc si eu sa primesc fara sa cer. Din cand in cand imi doresc sa nu fiu intrebat "de ce?". Cuvintele mele rareori inseamna mai mult decat ceea ce ar trebui sa insemne. Si, la naiba, cuvintele astea nu inseamna nimic.

Oboseala de acum este numai buna pentru niste dezvaluiri si acum chiar am chef sa ma demasc. Treaba este... ca sunt un copil. Unul deloc inocent in ganduri, dar care alege sa ramana copil pentru ca asa stie el sa fie. Atat acum...

Nu am mai visat de mult timp asa... Poate pentru ca viata asta reala s-a dovedit a fi plina de surprize si a inceput sa imi capteze toata atentia. Nu m-am mai... implicat in vise.
Multumesc pentru vizita.

Am nevoie sa evadez, sa plec undeva departe, sau ceva fundamental sa se schimbe in viata mea. Am nevoie de o cat de mica certitudine; ceva s-a schimbat in mine... imi trebuie o certitudine. Lipsa ei nu ma sperie dar ma face sa ma simt strain de mine insumi. Sau poate ca ar trebui sa renunt la o parte din mine. Nu merg nicaieri, nimic nu se intampla -- cumva m-am indepartat de visurile mele si nu mai stiu cum sa ma intorc. Pariez ca nimeni n-a vazut diferenta... Oare la cat din mine pot renunta fara sa ma schimb in ochii celor din jur? Acei ochi care conteaza cu adevarat. Cat de mult pot sa ma imbogatesc fara sa observe? De ce mi-ar pasa? De ce imi pasa?

... sau nu (efectul vindecator al "filosofiei")

Au fost gandurile mele de azi dimineata... Niste ganduri printre multele dar aparte pentru ca au avut norocul sa fie scrise aici. Jurnalul meu este condamnat sa fie contradictoriu atata vreme cat voi scrie ceea ce simt, din cauza felului aproape haotic in care mi se schimba sentimentele. Cred ca teama de contradictoriu m-a impiedicat sa scriu mai mult. Cred ca am gresit. Ar fi trebuit de la incept sa imi avertizez cititorii. Sunt condamnat sa imi treaca repede orice suparare. Nu ma bucur ca e asa pentru ca imi rapeste bucuria de a-mi fi alinate supararile printr-o cate o vorba blanda sau o gluma incurajatoare. Mie pur si simplu imi trece... Poate o sa invat candva sa fiu suparat, sau voi gasi din cand in cand pe cineva care sa se prefaca ca nu stie cat de usor imi trece. Keep dreaming boy.

"Am nevoie sa evadez, sa plec undeva departe, sau ceva fundamental sa se schimbe in viata mea"... Nu. Ei... n-ar fi rau, dar cred ca am gasit ceva mai bun. "Filosofia". Filosofia intre ghilimele si intre prieteni. Este o filosofie, dar una pentru care nu trebuie sa fii folosof. Este un joc, dar unul in care te iei in serios. Din cate intuiesc, pentru ca regulile nu sunt scrise nicaieri, regula de aur este Iubeste-ti ideea ca pe tine insuti. Sa ai dreptate este important, dar nu esential. Si ce e frumos la jocul asta e ca vei castiga oricum, atata timp cat respecti regula de aur. A iubi o idee inseamna sa o aperi, dar sa ii lasi libertea sa creasca si sa ajunga sa se muleze adevarului, adevar pe care poate nu il constientizai la inceputul jocului... "Filosofia" are un efect vindecator, dat de descoperirea unui adevar. Un adevar luat de-a gata este slab si neputincios ca medicament al sufletului prin ratiune. Actul de descoperire al adevarului este cel care poate cu adevarat vindeca.

Nu am nimic de scris, nu acum. Dar deschisul unei "pagini" din jurnal imi aduna gandurile mai bine decat orice altceva. Si asta imi este una dintre cele mai dragi bucurii: sa mi se intoarca acasa gandurile. Ganduri ratacite, ganduri uitate, ganduri negandite.

Simt ca am devenit prizonier in traire, nu ma mai pot detasa de mine insumi, eu care ma laudam cu capacitatea mea de a ma analiza obiectiv... Dar stai, asta e o incercare de a ma analiza! Sau... nu stiu ce este. Niciodata nu stiu ce va iesi atunci cand incep sa scriu.
Revenind la analiza, parca imi vine sa ma las totusi pur si simplu sa traiesc. Dupa toate semnele lucruri interesante se vor intampla si, acea parte din mine care avea pasiunea asta, sa ii zicem "Analistul", a decis, motivat de curiozitate, sa se retraga si sa priveasca din umbra. Ba nu... poate ca Analistul isi doreste si el o vacanta. Da, asta e! Am sa pun un semn aici, in locul asta care este un fel de usa catre sufletul meu:
Analistul e plecat in vacanta pe termen nelimitat. Rog lasati un mesaj si veti fi contactat cand va reveni.
Cu bine! Vacanta placuta!

Inapoi la traire...

Vechi si nou

Nou este aparatul de fotografiat. Vechi suntem desenul si eu.

I think this is the beginning of a beautiful friendship.

Canon A510, din cate vad. Sa-l stapanesti sanatos, ai facut o alegere foarte buna!

P.S.: Am senzatia ca o sa deveniti nedespartiti

Multam. Si eu.

Ieri am scos capul pe fereastra si mi-am dat seama ca e primavara. Asa ca am dat o fuga prin Gradina Botanica si am facut (ilegal ) cateva poze...

Ma gandesc sa lansez un nou subiect de discutie, un joc. Acum concep regulile.

Eu sunt vagabond cu sufletul. Ei sunt vagabonzi si atat. Uneori cred ca nu este nimic mai bun decat a fi vagabond; poate doar fericirea fara limite -- ce o mai fi si asta?

Cuvinte - pretext pentru o fotografie cu un apus pe care l-am numit norocos.
Oboseala - prilej de somn dulce.
Muzica - aducere aminte si uitare in acelasi timp.

Ma recunosc in mult din ceea ce ai scris . Si daca cineva mi-ar lua muzica , cred ca as muri putin .

Uneori viata nu prea are chef de filosofare si ca sa isi pastreze aerul de inteleapta inventeaza (si reinventeaza pretinzand ca le-ar fi descoperit chiar atunci, sau abia atunci le-ar fi descoperit adevarata valoare) "adevaruri" - legi simple pe care nici un om cu scaun la cap nu le-ar considera altceva decat simple excese de idealism.
Ieri mi-a zis ca frumusetea este peste tot in jurul nostru. Nu trebuie sa ne obosim sa o cautam, trebuie doar sa deschidem ochii. I-am zambit si mi-am continuat treaba. Afara plouase si ploile de vara o fac mereu sa fie visatoare. Apoi mi-a aratat ceva pe fereastra...

apoi...

Ce conteaza?

Sed in pantofii uzi si ascult muzica de chitara. Nu-s la munte. Ar fi bun un vin fiert... Si o soba.

Bolidul rosu din fotografie este masina mea de la serviciu. Ar trebui sa pun poza asta la "Imagini Cu Masini Frumoase".

E frumos aici la tine, Icarule!

Asteptand fara speranta un ultim tramvai, privesc spre cer; fulgii de zapada zboara vesel in jos si ma inconjoara, ma primesc bucurosi in jocul lor si devin unul de al lor. De n-ar veni tramvaiul... Tramvaiul? Acum zbor la intamplare, nimanui nu ii pasa de mine, nimeni nu stie cat sunt de fericit. Voi fi zapada, voi fi apa, voi curge, voi naste viata, nimeni nu-mi va sti libertatea. Candva, poate la anul, voi fi din nou fulg. Poate atunci am sa prind ultimul tramvai inapoi spre acasa. Voi fi om, dar ma voi visa fulg de zapada.