Mergeam pe mijlocul drumului de ore. Ore aspre, prafuite, care ascundeau dincolo de timp, ganduri negre, imagini dureroase, pline de amintiri. Nimic in jurul meu, doar zare, camp nemilos. Am crezut intotdeauna ca mersul pe jos face bine mintii, ca efortul usor te scoate din tine si te arunca in lume. Am crezut ca sunetul pasilor mei poate atenua vocea ei care imi rasuna intotdeauna in minte. Eram convins ca orice lucru banal, cu rutina lui, imi va disloca o bucata de suflet, acea bucata responsabila cu poverile noastre imaginare. Ma simteam ca un mecanism neuns, care scartaie ingrozitor, care se forteaza sa mearga dincolo de mecanica, dincolo de intelegere... Drumul imi parea din nou nesfarsit, iar singurul reper pe care-l aveam era linia subtire a orizontului. Ce iluzie, sa mergi spre orizont, adica sa cauti sosirea intr-o alta fictiune, de aceasta data, invaluita de privirea noastra, intr-un adevar aproape palpabil. Am simtit de multe ori ca pot ajunge la orizont... Pasii imi erau grei, dar pastram ritmul pentru ca gandurile rusinate de efortul meu, sa-mi dea odata pace. In jurul meu inca se rotea ea, cu fusta ei neagra, lunga, atingand pamantul, cu parfumul acela mov care-mi scotea din minti simturile... Din cand in cand alungam cu un gest repezit franturile de imagine care-mi intrau in ochi. A inceput sa bata usor vantul si parca suieratul lui bland imi dadea un nou impuls. Dar, in acelasi timp, era un backround pentru vocea ei, voce pe care inca o auzeam. Asfaltul se termina si drumul se continua pietruit si plin de tarana... Lipsa liniei de pe asfalt imi dadea senzatia ca ma ratacisem in mijlocul lumii. Dar nu, drumul, chiar ghicit, imi soptea usor la ureche ca el merge undeva, are un scop, un tel, asa cum eu nu aveam atunci... Vantul se intetea si parca imi batea din fata, iar praful antrenat de el imi pisca fata cu rautate. Mi-am aplecat privirea si cu trupul indoit am continuat sa merg cu incrancenare. Auzeam acum o melodie, melodia pe care o canta ea mereu, care ii dadea ei impuls de a trai: Dance with me to the end of love... Da, era pentru mine... iubirea noastra tinuse cat o melodie... Iubirea nostra se terminase de mult, dar a mea nu-mi dadea pace... De unde si nebunia aceasta a drumului infinit. Eram cam ametit de mersul cu capul in jos. Am ridicat privirea o clipa si mi s-a parut ca orizontul s-a mai apropiat... Ma amagea... Deodata a inceput ploaia. O ploaie usoara, cu picaturi mici, o ploaie care dresa praful transformandu-l in noroi. Simteam acum cum ma indepartam de ea cu adevarat. Melodia nu o mai auzeam, acoperita de stropii de apa, vocea aproape disparuse, imaginea alungata cu mana la fel. Doar parfumul ei persista. Imi aduceam aminte de cum ne cunoscusem. Ani de zile am fost colegi si odata intr-o dupa amiaza de primavara intr-un parc pe o banca, statea ea, privind spre doi copii care se jucau cu ramurile unei salcii. Eu treceam pe acolo, folosind parcul drept scurtatura, pe drumul spre casa. Am vazut-o si m-am asezat langa ea, mi-am aprins o tigara, si priveam si eu spre cei
doi copii. Intr-un tarziu m-a privit zambind si m-a intrebat ce mai fac... Vocea aceea nu-mi iese din minte nici acum dupa ani, e vocea care-mi provoaca furnicaturi pe sira spinarii, mereu... De atunci, intr-o impletire de iubire si indiferenta am fost impreuna aproape in fiecare clipa. Traiam si vieti paralele, dar reveneam mereu in acelasi loc pe banca noastra... Dar ne intalneam acolo din ce in ce mai rar, desi, probabil veneam acolo din ce in ce mai des... Iar gandurile astea, imi spuneam... Am iutit pasii, poate poate totul va incepe sa se estompeze, asa cum incepuse si lumina sa o faca... Se insera frumos, cu soarele clipind incet printre nori in dreapta mea. Umbra mi se asternea uriasa pe pamantul umed, parca obosita si ea de drum. Ploaia se intetise si picaturile atat de fragile devenisera uriase ace de raceala. O ploaie cu soare, ciudata si ea. Eram obosit si mirosul de umezeala se amesteca cu parfumul ei... Parfumul perfect. Acum parca si natura se implica in senzatiile mele, o ajuta pe ea sa se infiga mai bine in mintea mea nauca. Dar, macar acum, eram pe drumul uitarii decisive, absolute. Fiecare pas ma ajuta la stergerea unei informatii, la aruncarea la cos a clipelor traite impreuna. Acum faceam curat in inima mea, dupa ce atata timp totul atarnase in dezordine dupa mine... Noroiul imi impiedica marsul dar inima nu se supunea mintii care-mi spunea sa ma opresc. Am ridicat din nou privirea si orizontul mai ca-l puteam atinge cu mana. Disparuse, in sfarsit si mirosul amestecat de parfum si umezeala... Drumul se terminase, orasul pe care-l simteam aproape ma incanta cu muzica lui cunoscuta. Mergeam repede, fericit, gata de a intra din noua in viata cuiva. Alergam printre masini, pe strazi, pe alei parca cunoscute. Stiam locurile acestea si totul mi se parea oarecum curios, parcul era acelasi?, ma intrebam mirat. Dar nu, nu se putea, picioarele abia le mai simteam, sigur distanta o strabatusem, doar atingerea orizontului nu era doar o iluzie. Deodata, am vazut banca, banca noastra cu salcia aceea trista, cu copii atarnand de ramurile ei, si ea, ea stand pe banca, cu privirea pierduta... M-am asezat din nou langa ea... Ce faci, m-a intrebat, te intorci mereu aici?...