Meritul deschiderii acestui new topic ii revine lui Nicodim.El mi-a sugerat acest lucru..
Haideti sa vedem, cum ne influienteaza ceea ce am trait in copilarie....(poate asa imi fac si eu rost de un subiect pentru licenta..sac!)
Nu, pe bune! eu sunt una din acele persoane marcate urat de ceea ce s-a intamplat in copilarie....Nu mi-e rusine sa o spun si ma lupt cu mine insami sa repar ceea ce parintii (poate din iubire prost gestionata) au stricat.....
Intrati dar, fara sa bateti la usa....

Una dintre chestiile care-mi trec acum prin cap este ca eventualele traume despre care vom vorbi s-ar putea sa nu fie cele cu adevarat importante...Freud zicea ca evenimentele decisive care ne modeleaza personalitatea au loc in primii cinci ani de viata, deci taman' perioada despre care nu avem amintiri...

O alta chestie este, date fiind cele spuse de Freud (suntem determinati de primii nostri cinci ani):
- cum ne putem salva? doar prin psihanaliza (tre' 7 ani si bani muuuulti)?

Si o alta chestie: cum se schimba relatia cu parintii, atunci cand constientizam cate ne-au facut? Cum putem sa ii mai iubim?
...

Dupa cate stiu eu , un copil incepe sa aibe amintiri de la varsta de 3 ani .

Te contrazic un pic, Nico.....Oamenii au amintiri incepand de la doi ani....iar o psihanaliza dureaza in mod exceptional vreo 7 ani, dar e adevarat sedintele sunt scumpe rau..
Dar hai sa nu ajungem pana acolo... Nu speria lumea...O mica psihoterapie trebuie sa fie de ajuns pentru noi..asa ca sa ne cunoastem mai bine pe noi insine macar sau sa trasam niste linii directoare pe care sa o luam...

Ei, primele mele amintiri sunt de cand aveam 5 ani...m-am nascut cu memorie proasta...
Iar psihanaliza-i mai putin de sapte ani ca n-ai bani s-o platesti 7 ani...Voiculescu zicea ca aia ca la carte e de 7 ani...oricum nu ma tenteaza ca nu-s chiar asa de dus pe aratura, in pofida aparentelor

In majoritatea cazurilor nu e nevoie decat de un pic de auto-psihanaliza. Totul e sa intelegi de ce reactionezi (standard) in anumite imprejurari si apoi sa vrei sa schimbi reactiile tale in actiuni pozitive. Destula munca doar pentru ca parintele/parintii nu au tinut cont ca esti un suflet pe care il doare o subapreciere.

In cazul meu pot sa zic ca am avut o copilarie fericita...dar cati pot spune asta? Mi se pare asa de trista ideea asta ca, ajuns adult, porti cu tine la nesfarsit povara acelor nefericiri din copilarie...

Da, si eu cred ca nu-ti poti ura parintii....Desi atunic, dupa "corectie" scrasneam din dinti spunandu-mi cat de mult il urasc si cat de mult il voi ura pentru asta....Mi-aduc aminte de o bataie zdravana pe care am luat-o la numai patru ani si de la care mai am si acum semn pe mana......Si am, poate in mod ciudat, constiinta ca am luat bataia aceea degeaba...Imi maia duc aminte si de teama pe care o aveam in permanenta cand, dupa multe rugaminti, aveam voie sa ies afara.Mauitam intr-una in sus, la fereastra aprtamentului in care locuiam sa vad daca tata ma priveste, aveam acea frica constanta de a nu face ceva ce l-ar putea deranja...Doamne, ma cutremur acum aducandu-mi aminte..Nu aveam voie sa ma joc cu baietii..eram. Doamne iarta-ma, doar un copil !!!!! Asta cred ca mi-a dezvoltat mai tarziu frica de ei...capul mereu plecat, timiditatea excesiva, balba si evindent evitarea....Am fost crescuta cu "nu trebuie" "nu faci asta" fara sa mi se dea, in mod firesc, si explicatia aferenta.....N-am inteles de ce atunci cand profesorul de muzica a hotarat ca este timpul sa invat sa cant la chitara, tata a fost atat de impotriva...N-am fost un copil care sa-si faca parintii de ras la scoala...Eram atat de contrariata, frustrata si asta s-a vazut cu prisosinta in viata mea ulterioara...stima de sine scazuta, lipsa de incredere, suspiciune si tot tacamul....De cativa ani simt si mi se spune ca am devenit alta...dar mai trag inca dupa mine niste ramasite....
Incerc din rasputeri sa-mi inteleg puiul, sa-mi aduc aminte de cum eram eu la varsta lui, sa-l las sa-si desfasoare aripile, sa fie el, sa nu plece capul sub povara obedientei, sa aiba curajul sa fie el si sa priveasca omul in ochi...Tot ceea ce eu n-am fost....
Am sa revin....

Topic despre parinti..
Pentru mine PARINTII sunt ceva deosebit de pretios.
Chiar daca mama este si acum un fel de general si ma suna de 10 ori pe zi sa vada daca am ajuns acasa,..ce fac,..daca intarzii,..cum ma imbrac..etc,..etc.
Am scapat foarte tarziu de sub tutela ei dominatoare.
Ani in sir am fost cumplit de timida din cauza aceasta.
Am facut si greseli incercand sa scap fortat de sub influenta ei.
Tata a fost un dulce intotdeauna ,..timorat si el oarecum (acum la batranete se mai cearta,..se mai ameninta cu divortul..dar s-au inteles perfect in ciuda aparentelor furtunoase..mai bine de 40 de ani).
La randul meu sunt parinte..timorat ca nu fac totul perfect pentru copiii mei. Vreau sa cred ca am cu ei o relatie speciala. Vreau sa cred ca inainte de toate sunt cea mai buna prietena a lor. Vreau din toata inima sa le fie bine si sa aleaga intotdeauna ceea ce trebuie.
Nu stiu daca trebuie sa ne judecam parintii atunci cand gresesc fata de noi. Trebuie sa ii intelegem si sa ii iubim inainte de toate. Le suntem datori cu viata..asa cum e ea.

Eu una nu cred ca am acuzat-o pe mama de ceva..Ah, ba da, i-am zis o data ca nu trebuia sa ma cocoloseasca atat, dar in rest nimic.Nu cred ca poate exista o mama mai buna ca a mea...Mi-a fost mereu alaturi si la bine si la rau.Chiar daca m-a batut (si chiar rau uneori, cand eram mai mica) , chiar daca m-a pedepsit cam mult (desi parca nu am fost un copil chiar asa rau da' o bateam mult pe sor-mea ) nu tin minte s-o fi urat vreodata sau sa-i fi dorit raul.Nu, din contra, dragostea mea pt ea este in continua crestere.Cu cat ma intelege mai mult, cu cat ma strange in brate mai mult cu cat imi spune ca are incredere in mine , cu atat o iubesc mai mult.Nu am avut o copilarie fericita.Nu pot spune chestia asta.Insa mama mi-a fost mereu alaturi!!
Nu pot spune acelasi lucru si de "tata"..Indiferent ca primul sau al doilea...Pe amandoi i-am acuzat de toate esecurile mele...Amandoi sunt vinovati pt multe chestii ce mi s-au intamplat...De exemplu, daca primul tata nu voia sa ma sufoce cu perna si nu ma trezea in batai cu cureaua(la doar un an), nu as fi facut convulsiile pe fond nervos si nu as fi avut probleme cu nervii acum....Ca sa nu mai zic de al doilea, care mereu m-a denigrat si care mereu a facut tot posibilul sa nu am incredere in mine...Poate si de asta am fost mai rebela...Pt ca de atata timiditate si din dorinta de a mi-o infrange am facut multe chestii care altii nu le-ar fi facut in mod normal...
Stiu ca si eu am o mare parte din vina pt unele chestii din viata mea, dar daca el nu ar fi fost omul care este(si de care mama abia acum 3 ani si-a dat seama), poate viata mea ar fi fost altfel...Cert este ca eu niciodata nu am stiut si nu voi sti ce e aia "dragoste de tata"....Si-mi pare rau pt asta...Dar asta nu ma afecteaza asa de mult cum ma afecteaza multe alte chestii...Sau poate nu-mi dau seama cat ma afecteaza?

Un articol interesant despre noile tendinte in psihologie, tendinte care par a respinge ideea influentei majore a traumelor copilariei timpurii in dezvoltarea personalitatii.

La fel ca si pe afro, si pe mine ma batea tata mult cand eram mic din cauza ca faceam tampenii. Ma batea aproape in fiecare zi cu cureaua sau cu furtunul. L-am urit mult timp, multi ani pentru ce mi-a facut. Nici nu vorbeam cu el. Practic, nu simt ca am avut dragoste de tata in copilarie.
Cand vedeam cum sunt alti tatici, imi doream ca ei sa fie taticii mei. Spuneam: de ce nu am si eu un tata cum are Marcel?

Si chiar si cand ma atingea prieteneste (avea si astfel de momente), eu nu suportam sa ma atinga si fugeam din camera scancind ca un salbatic. Poate el crede ca am uitat, dar nu am uitat niciodata. Bataile din copilarie mi-au afectat viata pentru totdeauna. Relatia mea din prezent cu tata, chiar si dupa aproape 10 ani de cand nu m-a mai batut cu cureaua, este afectata de trecut.

Cred ca de la el am invatat ura. Cand ma batea, eu ieseam afara si-i bateam pe copiii mai mici. Ma descarcam pe ei. Ei n-aveau nici o vina. Si cand nu era nimeni pe care sa bat, loveam cu pumnii si picioarele in perne.

Am avut niste impulsuri salbatice dar ma bucur ca am reusit sa le stavilesc.

Cat despre mama si sora mea am numai cuvinte de lauda. Ele m-au iubit dintotdeauna si cand m-au mustrat dar nu m-au batut. De la ele am invatat de un milion de lucruri mai multe decat cat m-a invatat tata, mai ales ca el (tata) nu era acasa prea des (lucru care ma bucura atunci).

Asta e... acum am trecut peste asta, dar am invatat un lucru de la tata: ASA NU !

Eu am fost crescuta de mama si de bunici (pe tatal meu cred ca l-am vazut de vreo 3 ori in viata mea pana sa moara).

Cand eram copil nu realizam ce mi se intampla, credeam ca e normal ca mama sa nu imi arate ca ma iubeste, sa fie rece si distanta, sa ma critice tot timpul (sotul meu zice ca si eu am tendinta asta, dar putina deptate cred ca am si eu ) sa nu exist decat ca un animalut de casa de care trebuie sa ai grija. Cand am mai crescut mi-am dat eu seama ca prietenele mele primeau un alt "tratament", ca pot sta ore intregi de vorba cu mama lor, ca puteau cere un sfat fara sa le fie teama sa spuna ce le doare. La mine era altfel si a inceput sa ma afecteze. La inceput doar ca sentiment de tristete apoi m-am inchis in mine si nu i-am mai spus niciodata nimic... Ce e interesant e ca desi in mare pe fratele meu il trata aproape identic, parca avea mai multe cuvinte de lauda decat in cazul meu, e mai destept, mai frumos, stia ce pasiuni are (culmea!, eu nu aveam nici una in conceptia ei).
O mare parte din problemele pe care le am eu astazi sunt si din cauza ei. Chiar daca greselile nu le-a facut voluntar ce mai conteaza pt mine acum. Teoria poate sa spuna ce vrea, ca e de vina firea mea sau nu, stiu sigur ca daca as fi avut un sprijin in ea , sau in altcineva din familia mea, mi-ar fi fost mai usor.

Nu tin la ea (si lucrul asta ma afecteaza) dar nu am abandonat-o asa cum a facut ea cu mine.
Asa cum spune si Paco, se poate invata ceva din experienta asta: cand voi fi mama, voi fi prietena copiilor mei.

Minunat subiect ai deschis.

Am ajuns de mult la concluzia ca parintii nu pot fi judecati. Sunt multi care fac destul de multe greseli, insa timpul nu se poate intoarce inapoi.OK, OK, o sa spuna careva, dar mie mi-a facut aia si aia si cealalta. Inteleg destul de bine asta. Am fost si eu un copil neastamparat si nu cred ca a trecut vreo zi fara sa o incasez.
Aveam 18 ani si la zece trebuia sa fiu in casa. Ehe, cati mai au acum o astfel de ora de venit acasa?

Nu prea am incasat-o de la taica-miu, insa asta nu l-a ridicat prea mult in ochii mei de copil. Am fost un copil prea energic ptr parintii mei. Am facut atat de multe pozne ca as putea scrie un roman sanatos daca mi le-as aduce aminte pe toate . Desigur ca ai mei au gresit deseori fata de mine. Acum insa cand privesc in urma, imi dau seama ca in timpurile alea au facut exact tot ce se putea. Mi-au daruit dragoste si au fost mereu alaturi de mine.Cel mai important lucru a fost ca mama mi-a fost prietena. Cand ma batea tin minte ca incercam s-o urasc. Nu am reusit insa niciodata.se pare ca sentimentul asta nu a crescut in mine...si bine-mi pare.

Chiar daca parintii au ceva amprente negative in viata unora, e bine sa le depasiti. Iertatii si traiti-va viata....si nu faceti aceleasi greseli la randul vostru Meseria de parinte nu e deloc usoara

Bun topic...

Adevarul este ca tindem intreaga viata sa ne invinuim parintii pentru tot ce ni se intimpla in viata, ii consideram responsabili pentru greselile noastre, pentru complexele noastre, etc...
Am parinti excesiv de protectori, dar RECI in acelasi timp. In familia mea sentimentalismele sunt ceva de care ar trebui sa ne fie rusine.
Sunt importante multe alte lucruri...
Mama nu a stiut niciodata cind am iubit si am fost parasita, nu a stiut ca sufar, nu a stiut ca ma bucur... Nu am plins in fata ei decit in clipe in care simteam ca nu ma mai pot abtine, clipe in care STIAM ca ma sfisie durerea...si in momentele acelea ma simteam privita cu un fel de compasiune gen:"mititica, las' ca-i trece. creste ea...".
Mingiieri?
Alinturi?
Vorbe blinde?
HABAR NU AM CE SUNT!

Tatal meu este genul de om ocupat, tatal-erou care aduce bani si nu trebuie deranjat cu alte lucruri marunte. TATAL-EROU care are dreptul sa-si umileasca fiica pentru simplul motiv ca va deveni intr-un tirziu FEMEIE, greseala capitala... Tatal-erou care este campion al misoginismului...

Rezultatul relatiei mele cu parintii?
Sunt dislexica. Nu stiu sa citesc sentimentele celorlalti. Descopar iubirea dupa multi pasi marunti, enervanti...
Nu stiu sa primesc daruri, nu stiu sa primesc o floare...
Nu stiam semnificatia lui TE IUBESC pina de curind...si inca imi e greu sa spun cuvintele astea.
Nu ii judec.
Ar fi o prostie...

la 3-4 ani bunicul din partea mamei a murit
mama a vrut sa ma ia la inmormantare
bunica din partea tatalui s-a opus
a iesit scandal
bataie la propriu ...
imi aduc aminte ca si cum ar fi fost ieri ...
nu am realizat ce inseamna pana tarziu ... pe la 17 ani cred ...

Te compatimesc Karmic. Eu am parinti simpli. Am incasat-o des , dar mi-au aratat iubirea. Nu m-am culcat niciodata suparata. Mama este o femeie simpla din popor cu o inteligenta simpla si eficace in orice situatie.

Azi ca adult imi pasa de cei din jur. Poate de aceea visul meu mare e sa deschid odata o casa ptr batrani. Imi pasa de batrani, de copii.

@Crisse

Hm...in ce priveste relatia cu ceilalti...
Am invatat sa-mi pese in clipa in care era sa pierd cea mai buna prietena.
Daca ascultam de ce ma invatasera ai mei, cei ce ajung la sinucidere sunt oameni slabi, care nu merita decit dispret.
Linga prietena mea, am invatat ca suntem...PRAF. Si atit.
Ne pierdem odata cu tornada evenimentelor, uitam de ratiune, de demnitate, de tot.
Prietena mea a vrut sa-si ia viata. Atunci am invatat sa-mi pese. Si atunci am incercat pt prima data sa ajut pe cineva.

Frumos. Fara cuvinte.

AZI rar mai exista astfel de prietenii

Crisse, sunt sigura ca tit vei ajuta prietenii la fel ca mine.
Sunt putini cei ce adopta atitudinea indiferenta.
Si cei ce o fac...sunt animale.

Hm, deci inseamna ca daca mama e o curva, am sa devin si io una?

Crisse imi placi, mereu la obiect si cu mult bun simt.
Nu iti impartasesc insa toate parerile (ceea ce mi se pare normal) pt ca in opinia mea toti purtam niste responsabilitati si trebuie sa ne recunoastem greselile, fie ca suntem parinti sau copii. Imi este imposibil acum sa inchid ochii si sa spun ce a fost a fost. Nu inseamna ca mai reprosez ceva cuiva, ci doar ca imi dau seama ca nu pot fi ca ceilalti care au avut o familie adevarata si care au o relatie mai calda cu parintii lor.
A fi parinte e unul dintre cele mai frumoase daruri de la Dumnezeu si trebuie sa-l pretuim indiferent cat de greu ar fi.

Merci Nico ptr aprecieri. Desigur nu poti sa fii de aceeasi parere cu mine

Hmm, ar fi minunat daca am putea sa ne recunoastem greselile. Stii insa cat de greu este? ??

Oare pretuim noi cu adevarat darurile pe care le avem?

Incep prin a spune ca parintii sunt un dar nepretuit...
Eu nu am avut o copilarie fericita... Certuri dese,batai si cate si mai cate. Mama, draga de ea facea totul ca sa ne fie bine. Pe tata nu l-am inteles (Dumnezeu sa-l ierte!)...Acum stiu ca incerca sa faca totul bine, dar modul cum incerca era gresit. Imi era pur si simplu frica de el. Niciodata nu stiam daca ceea ce faceam era bine sau rau pentru ca rezultatul era cam acelasi...Copilaria si-a lasat amprenta prin balbaiala de care pur si simplu nu scap in unele momente...in momentele in care-s emotionat si as vrea sa zic prea multe. Dar nu scriu ca sa ma plang. Imi iubesc parintii asa cum au fost si asa cum e mama mea. Imi pare rau ca n-am reusit niciodata sa zic cuvintele : te iubesc mama sau te iubesc tata... Mi-e greu sa zic daca n-am fost obisnuit cu asa ceva. Totusi in inima mea vor avea cat timp voi trai un locusor special doar pentru ei...un loc care le arata dragostea ce le-o port pentru viata care mi-au dat-o si pentru tot ce-au facut pentru mine.

Eu am fost o norocoasa in ceea ce priveste parintii. Nu ma pot lauda cu o relatiie parinte - copil extraordinara, chiar si-asa au reusit sa ma educe destul de bine, sau cel putin eu sunt mandra de ei. Pana si acum imi dau lectii de viata si nici nu realizez decat foarte tarziu. Sa nu credeti ca au lipsit certurile frecvente si micile batai care au incetat pe la varsta de 8-9 ani cand deja incepusem sa inteleg cu frumosul ce mi se spune. Inca ma cert cu mama destul de des dar pana la urma realizam ca cearta nu duce niciunde si ne impacam. Nu cred ca o suparare cu parintii mei a durat mai mult de 2 ore.
Si ca sa va fac sa intelegeti super-relatia mea cu parintii va dezvaluiesc ca pana cand am implinit 13 ani eu sustineam cu tarie ca ma distrez mai bine cu parintii mei decat cu "gasca". De-abia acum am realizat ca ma pot distra la fel de bine cu parintii ca si cu gasca numai ca in alt mod. Asa ca o sa sustin in continuare ca parintii mei sunt cei mai tari!!!

[QUOTE]=Crisse,14 Apr 2004, 09:14 PM] [/QUOTE]
Pana la o anumita varsta parintii sunt responsabili de educatia copiilor. Desigur ca parintii au vina ptr fata care ajunge pe drumuri, baiatul betiv, drogat etc.

In acelasi timp eu cred insa ca nu se poate cineva poticni toata viata de asta. Momentele trebuiesc depasite si ...mers mai departe. [/QUOTE]

Nu ma referam la parintii iresponsabili. Dar uite sa imi continui ideea cu mama curva, poate intelegi mai bine ce ma "doare". De cand o stiu pe mama umbla din floare in floare, nu a facut asta sub vazul meu dar vorbea lumea, ma oprea pe strada si ma intreba, ce si cum, iti dai seama cat am urat-o pe mama in momentele acelea. Acu eu am crescut "mare", nu mai is in ingrijirea ei, am ochii, am urechii, am un crier, o personaliatate. As avea 2 variante: sa ma apuc sa fac ca ea ca pe urma sa pot zice cum zic multe altele "Pai daca mama a fost asa, eu cum sa fiu? (crede-ma cunosc n cazuri), sau pot sa fac exact inversul ei... am ajuns la punctul in care ramane la alegerea mea ce fac cu viata mea. De asta spuneam ca nu imi plac cei care isi acuza parintii, bun nene, te-a crescut asa cum te-a scrscut, ti-a facut lucruri urate dar cand nu mai e nevoie sa stai langa ei, poti sa te decizi singur ce drum iti alegi in viata.

Nu trebuie sa ducem lucrurile in nici una din extreme, adica nici sa ne ridicam parintii in slavi si sa ne invinuim pentru viata pe care o ducem (in cazul in care nu suntem multumiti) dar nici sa ii invinuim doar pe ei si sa incepem sa-i uram. Eu am avut o copilarie echilibrata, nici fericita, dar nici nasoala, dar care totusi mi-a lasat niste urme negative pe care am reusit cu greu sa le descopar si acum incerc sa le repar. in consecinta ii condamn pe ai mei ca m-au educat cum m-au educat, dar nu pot sa-i urasc sau sa le fac rau. Totusi, din cauza asta ma cert foarte mult cu mama si o fac involuntar sa sufere... Parerea mea este ca parintii au cea mai mare raspundere pentru viata ce o va duce copilul lor, si asa cum zicea cineva ar trebui mai intai sa aiba brevetul de parinte si apoi sa faca copii...

Psihologia spune ca modul in care noi reusim sa depasim evenimentele stresante sau traumele din viata noastra depinde de capacitatea noastra de reziliere, care este specifica fiecarui individ. Daca ne raportam serios la acest subiect, va trebui sa admitem ca unii isi vor reveni usor si mai repede decat ceilalti iar acest lucru depinde si de "factorii de protectie". Aici se includ caracteristicile bio-psiho-socio-afective individuale, mediul familial si social in care traim. Deci o persoana va reactiona diferit in functie de acest complex de factori. Spre exemplu daca ai parinti hiperautoritari si inflexibili, e posibil ca un mediu social favorabil (prieteni, un profesor care te sprijina etc.) sa te ajute sa treci cu bine peste problemele cu care te confrunti in copilarie (si nu numai). Am lucrat cu persoane in dificultate si am vazut manifestari diferite ale oamenilor la situatia traumatica.
Categoric nu este de dorit sa ajungem sa ne uram parintii si sa-i consideram singurii responsabili de nereusitele noastre. Eu am scris aici pt am pierdut ceva ce nu o sa mai am vreodata si nu inteleg de ce nu am putut avea ceea ce este atat de firesc.
Mi se pare esential ca la randul nostru sa incercam sa fim niste parinti mai buni, iar cel mai important lucru este sa le aratam ca-i iubim.
@Farga^ tu esti un baiat special si nici nu ma asteptam la un altfel de raspuns din partea ta .



Termenul corect este rezilienta si este conceptul care descrie adaptarea reusita dupa expunerea la factori de risc biologici si/sau psihosociali si/sau la evenimente de viata stresante care implica expectatia unei usoare suscebilitati la viitori factori de stres (Werner).

@Nico

E usor de judecat un parinte sau altul.
E mult mai greu sa te pui in pielea lor.
Ma refer la parintii care isi iau in serios rolul, nu la cei pentru care nasterea unui copil inseamna doar un alt mod de a face rost de o alocatie.Si nici la cei care cresterea unui pui de om inseamna doar sa ii asigure masa si un acoperis deasupra capului.

Diana, mare adevar ai grait.

Prietenii ti-i alegi, parintii ti-s dati de Dumnezeu.

O iubesc, normal ca o iubesc, mi-a dat viata ce naiba... fara ea nu as fi fost aici... si chiar daca in primii ani dupa ce am plecat de langa ea imi ziceam mereu ca o urasc, ca nu mai vreau sa stiu nimic de ea, acu' de fiecare data cand ma duc in tara nu pot sa nu trec pe la ea... chiar daca nimeni nu ma intelege si multi chiar ma judeca aiurea ca acu' io o mai caut. Dar sincer nu ma intereseaza... vb ta gura lumii vorebste multe, mult prea multe

Mult prea multi ne-am nascut aiurea, din intamplare, am cazut ca o pleasca pe capul unor parinti poate prea tineri, poate prea stresati, neinstruiti.

Am pus cap la cap intamplari si acum am vaga senzatie ca un anume orgoliu si o anume teama de gura lumii au adus si inca mai aduc multa nefericire atator copii.

Cunosc o persoana deosebita, un domn, care in copilarie a fost maltratat de tatal lui pana pe la varsta de 7-8 ani, la genul legat de pat si batut cu lantul. Dupa aceasta varsta mama lui a facut in asa fel incat sa-l trimita undeva departe la un orfelinat. Acolo a fost bine. Acest domn are o sanatate psihica pe care eu n-am mai intalnit-o. Si stau si ma gandesc, oare cat de mult a contat faptul ca a fost scos din mediul respectiv?

Am descoperit si continui sa descopar exemple de cat de legat este copilul meu de mine. Practic ii transmit toate indoielile mele, neincrederea, ma vede si simte ce simt, fara sa-i spun..A inceput sa ma citeze inainte de a spune eu ceva...
Daca suntem in locuri diferite, iar eu sunt foarte trista sau plang, il gasesc acasa trist ! Cum este posibil?

E sensibil, prea sensibil si prea legat de mine.
Si peste toate acestea se va simti pentru a doua oara parasit.Prima oara a fost la 4 ani, cand tatal lui a plecat de acasa, iar acum la 12 ani, istoria se repeta.
Nu vreau sa sufere si cateodata nu stiu ce ar trebui sa fac de acum incolo.
Fiindca nu vreau ca istoria sa se repete... Am avut parte de batai, o gramada de restrictii si am fost crescuta cu ideea ca femeile sunt proaste si incapabile asa ca am luat o atitudine de umilinta, am incercat sa nu ies in evidenta. Si asta vine din copilarie.....cu siguranta!

Cred ca trebuie sa fii puternica si sa-l asiguri ca daca tu esti langa el ,nu trebuie sa se simta parasit! Daca ii arati dragoste si-i esti alaturi, impreuna veti fi puternici , fii sigura! Nu stiu prea multe despre tine dar simt nevoia sa te incurajez, spune-i ca el este totul pentru tine si ca impreuna veti reusi pana la urma. E bine ca te iubeste, sensibilitatea o are tot de la tine, incearca sa depasesti momentul si imbarbateaza-l si pe el!

Am un hop de trecut si gata! In momentul de fata sunt cu sufletul ranit si dezvelit, dar nu va mai fi asa pentru mult timp si existenta copilului meu ma motiveaza !

Multumesc pentru incurajari !

Buna fetele

Desi dascalita are dreptate - n-am sa uit niciodata nenumaratele momente in care mama ma strangea in brate, plangand sau nu, si in care spunea "Lasa mama, ca o scoatem noi la capat si cu asta, n-avem nevoie de el, noi 3 suntem puternice, ne descurcam!" - tin totusi sa mentionez (ca si copil cu 2 tati si nici unul bun) ca daca micutul tau e asa de sensibil va fi afectat rau de tot de pierderea tatalui. Nu vreau sa te sperii sau sa te descurajez, dar asa e... Si tot ce poti face tu este sa lucrezi la independenta micutului tau, sa il faci sa aiba incredere in el/ea, sa il inveti sa nu aiba nevoie de afectiunea vreo unui tata - independenta afectiva cica se cheama asta, independenta pe care n-o am si din cauza careia m-am izbit cu capul de pereti de multe ori...

Nu stiu ce au inteles unii din postul meu anterior si de demult, dar treaba sta asa:

- tatal natural a stat cu mine doar vreo 3 ani, pana s-a nascut si sor-mea - pe care nici in ziua de azi n-o recunoaste ca fiind a lui, desi e bucatica rupta din el! - si acest tata natural cat a stat in casa m-a batut pentru ca dormeam cand venea el beat, in loc sa fiu treaza si sa-i ganguresc la ureche (aveam 1 an la naiba!), a adus femei in casa, a batut-o pe mama - prima mea amintire e de la 2 ani si ceva, mama gravida, batuta de "tata" pana a obosit "tata"...

- tatal vitreg - un nenorocit! Niciodata nu a avut incredere in mine, din proasta si curva nu ma scotea - si asta a durat de la 9 ani ai mei pana la vreo 18. Evident ca de la 15 am inceput sa ma razvratesc Si de la 18 am plecat de-acasa. Ma rog, 17 - dar m-am intors dupa cateva luni in urma unei intamplari nefericite.

De cand ma stiu singurul care a fost aproape un tata pentru mine, a fost bunicul - tatal mamei. Dar nici aia n-a durat prea mult - deh, soarta.

Pe mama n-am invinuit-o niciodata. E drept, a gresit si ea, dar e om la urma urmei si ma iubeste mai ceva ca pe ochii din cap! Cred ca ea si bunicii sunt singurele persoane pentru care bag mana in foc ca intr-adevar ma iubesc si m-au iubit dintotdeauna si ma vor iubi chiar si dincolo de lumea asta.

Dar pe "tati" n-o sa-i iert in veci! Iar daca voi avea ocazia le voi arata eu cine e Laura si le voi aplica si eu macar o corectie, asa, ca sa ma simt bine! Caci din cauza lor eu nu reusesc sa trec peste nevoia asta idioata de afectiune din partea unui barbat. Nu stiu cum sa fac, ma chinui, dar nu reusesc. Si culmea e ca in ultima vreme ma simt atrasa de barbati mult mai in varsta ca mine - vorba aia "chipul tatalui", "father figure".

Cum am zis, stiu ca am facut multe prostii doar pentru a ma razvrati si a le arata ca n-am nevoie de ei, cand de fapt am.

Dar, la sfarsitul zilei, cand ma gandesc, viata relativ grea pe care am dus-o m-a invatat multe si nu-mi pare rau ca am trait-o si ca n-a fost una roz bonbon. Tot ce vreau e sa gasesc sufletul ala de mascul care sa ma iubeasca si sa aiba grija de mine, sa-mi ofere afectiunea dupa care tanjesc atat de mult...

Desi "lucrez" la a nu mai dori acest lucru, la a nu mai dori familie si mascul langa mine.. Nu de alta, da' am invatat ca daca am masculi langa mine numarul problemelor si nefericirilor creste, in loc sa scada. La fel si nesiguranta.

(a se observa ca nu-i numesc "barbati", ci masculi, pentru ca n-am cunoscut un barbat pana acum! )

A da incredere in copil si a-l face sa se descurce pe propriile puteri, e o chestie elementara de educatie, care din pacate insa, nu se prea regaseste pe la noi. Din contra, parintii actioneaza exact invers: hai sa-l protejam, hai sa-l ajutam ca doar nu l-om lasa sa-l manance lupii. Dar ce se intampla cu acesti copii in momentul in care parintii imbatranesc sau se imbolnavesc? Parerea mea e ca vor fi mancati de orice oaie, ca sa nu mai vorbim de lup.


Dar grea viata ai mai avut, mai fato, dar vorba aia, ce nu ne omoara, ne intareste!


Incearca sa nu ceri de la un singur barbat totul (si nu te gandi la prostii ). Afectiunea poate fi primita si de la alti oameni, nu doar de la partener. Trebuie doar sa stii sa-ti deschizi sufletul pentru a putea primi cate putin de la fiecare.

Nu stiu de ce, dar imi suna ironic si nu-mi place. Inainte sa ma apuc sa te vino repede si explica-te, te rog



Din pacate nu vorbesc de orice fel de afectiune, ci exact de aceea ce mi-o poate da un partener Si din pacate pentru mine eu mereu am mers pe deviza "totul sau nimic" - deci clar ca cer totul de la un singur mascul!! Din pacate pana acum doar unul a reusit sa-mi dea totul, dar doar pentru cateva luni mai mult n-a reusit saracul Consecinta = mi-s singura si libera ca pasarea cerului si a inceput sa-mi placa asa

Cat despre a invata copilul sa aiba incredere in el si sa fie independent - intr-adevar aceste chestii nu prea fac parte din educatia romanilor...

Nu, chiar nu am fost ironic deloc. Ar fi fost aiurea sa fac ironie pe baza suferintei altuia, chiar daca e deja trecuta.

Ok, ok, te iert de data asta
Pe bune acum ca asa s-a vazut de unde shed eu. Daca nu ai fost ironic inseamna ca am fost eu prea adormita

cred ca ceea ce ne enerveaza la parinti este lipsa de intelegere pt dorinta copiilor de a se simti liberi, de a se distra. Isi doresc atat de mult ca ai lor sa fie cei mai... incat uita ca si ei au fost la acea varsta si faceau cam aceleasi lucruri. Sigur ca inaintand in varsta se estompeaza diferentele de varsta cu tot ceea ce presupun ele. Totusi si ei au facut la varsta adolescentei lucruri care pe vremea aceea erau considerate mici nebunii.