Sansa de a fi roman

Cobor din avion, pe Charles de Gaulle. De fapt, nu chiar pe el, ci pe aeroportul cu acelasi nume. Tunelul pare a nu se mai termina, si ma simt singur si stingher printre atatia straini, eu si bagajul meu de mana... Visul meu din copilarie, de cand treceam usor cu degetul pe harta Frantei pusa deasupra patului, ramane deocamdata suspendat undeva, in afara tunelelor care duc spre cladirea aeroportului. N-o sa vad Parisul, ci doar o sa zbor cu un alt avion pe deasupra lui...
Cotesc spre dreapta, sunt sageti peste tot care ne separa unii de altii, toti cei care pana atunci impartisem si respirasem acelasi aer acolo, la mii de metri deasupra Parisului.
Cotesc inca o data, acum spre stanga, si simt cum sangele incepe sa-mi clocoteasca in vine: in fata mea se afla o sala interminabila, cu un culoar scurt format din benzi galbene pe langa perete, pentru cetatenii U.E. si un altul, nesfarsit, si in zig-zag, pentru mine.
Da, pentru mine, caci eu nu sunt cetatean U.E., ci sunt roman. Roman, fir-ar sa fie!
Mariette se uita uimita la mine, si ii face semn cu mana si sotului ei, sa vada amandoi spectacolul: ei mergand douazeci de pasi pana la cabine, iar eu zig-zagand zeci de metri pe culoarul dedicat si pustiu, pana cand parcurg intreaga sala ca un copil care are chef de joaca si merge dintr-un perete intr-altul. Joaca... Am chef sa-i sparg geamul frantuzului astuia arogant care imi rasfoieste pasaportul – inca nu s-a dat drumul la vize – si care ma scruteaza prin geamul antiglont... Oare o sa ma lase asta sa intru in Franta?... Messieur, bienvenue en France, ingaima ala dupa circa 10 secunde in care s-a uitat pe pasaport, zambeste scurt si imi da drumul mai departe...
Nori. Soare. Soarele bate piezis, si eu nu pot decat sa salivez zburand din nou deasupra Turnului Eiffel, si sa oftez cumplit cand vad cartierul latin cum ramane in urma. E frumoasa Franta. Pacat ca o vad doar de deasupra, si ca norii astia blestemati se baga iarasi in seama... Ah, undeva se vede umbra Alpilor, dar doar umbra, caci restul e doar ceata.
Philippe este un frantuz ok. Daca nu s-ar fi uitat asa de mirat cand i-am trantit usa Lagunei sale – ce stie el ce-i aia Dacie! – ar fi fost chiar simpatic. Are 65 de ani, si nu exista inginer mai bun ca el in domeniul sau in lume. Da, da, asta o zice chiar el, serpuind printre colinele suburbiilor Lyon-ului, istorisindu-mi deja un sfert din viata sa in timp ce asteapta calm sa treaca o batranica pe un marcaj impecabil.
Ah, Romania anilor 1968, ce superb – ha, parca a fost ieri, parca aveti un oras, Galatzi, mmm, eram tanar si am fost primit foarte bine acolo, v-am implementat un sistem atunci de... De ce oare or fi vopsit astia centrala termica in roz? C’est de la fumee, la, ou quoi? Nu, nu este, este doar abur, au un sistem bun de filtrare, si aia e crematoriul de deseuri animale, iar nu doar o centrala termica.... E-te, ce nas fin au frantujii astia...
Pietrisul alb imi scartaie sub picioare, si imi e deja cald – e cald langa Lyon, in februarie, iar eu am pufoaica mea chinezeasca, gri, care imi acopera si obrajii... fir-ar sa fie de usa, iar am trantit-o de i-am zgaltait lu’ asta masina – Ce vrei Philippe, sunt obisnuit cu usi... mai greu de inchis... Aerul imi aminteste de Sinaia, si suntem chiar vis-a-vis de crematoriul ala... hm... au si eu Protanul lor, da’ nu miroase ca al nostru...
Zambeste. Nenorocitul asta zambeste si la fel zambesc si frantujii cu care voi lucra o saptamana. De fapt, zambesc doar cateva minute, dupa aia se apuca de lucru. Numai Philippe isi bea tacticos cafeaua. Si incepe... Oare ce o face Ea acum? Am uitat sa-i scriu, si i-am promis ca-i trimit un meil cum ajung... Da, da Philippe, mi-e cam foame, putem merge la masa. Ah, pot sa trimit si ceva meiluri, nu?
Trei frantuji stau cu mine la masa, afara trec masini ca niste naluci, iar resto-ul asta de langa sosea, izolat la vreo doi kilometri de oras, nu-i chiar o alegere rea – salata lyoneza o sa mananc de-acum incolo, timp de o saptamana... bine ca astia beau si un vin rosu in pauza de masa, ca la noi... Proprietara parca se uita ciudat la mine, si cand afla ca sunt din Romania incepe sa zambeasca larg: ah, vous avez du bon vin, vous... dommage qu’on ne l’importe plus.... ce sa importi, mamaie, tocmai in Lyon, vin romanesc? Si tu vrei sa cred asta? In resto e calm si placut, nu se fumeaza ca nu e voie, si macar atat puteau sa faca francezii astia pentru plamanii mei de nefumator. Merci. Numai daca nu ar trece astia cu masina de curatat pe jos a treia oara pe aceeasi banda a soselei – cata risipa de apa fac, pe cuvantul meu – se tot duc pana la o bucla a drumului, si apoi inapoi, sa mature totul si sa spele bine-bine, sa nu cumva sa-si murdareasca astia rotile cu asfaltul ala impecabil... si asta la doi kilometri de oras...
Mi-e teama sa intru in parfumerie cu pufoaica asta imensa si gri – de unde sa stiu eu ca aici e asa de cald, si ca astia poarta orice numai gri nu? In fine, daca da asta alarma, am toate actele la mine... Vreti acel parfum? Ah, o tenta mai lemnoasa... Uitati aici... O, nu face nimic ca e ora inchiderii – alegeti ce doriti dumneavoastra... Ah, din Romania? C’est joli, ca – O secunda sa va impachetez totul intr-un paquet cadeau... Ce mi-o fi dat asta sase mostre de parfum, pe langa ce am cumparat pentru sotie? Si astia chiar n-au auzit ca romanii fura? Chiar trebuia sa stea tot timpul cu spatele, cocotata unde o urcam eu sa caute un parfum anume?... Daca doream, ieseam cu toata parfumeria...
Frantujii astia mananca numai dulce la micul dejun, simt ca o sa innebunesc aici. Bine ca macar m-au lasat sa-mi sun sotia, fara vreo plata suplimentara, chiar din camera motelului... Phii, bine ca mi-am luat in camera si alte trei cutiute de dulceata de la breakfast-ul platit de ei, ca mi s-a facut din nou foame... chiar asa, in fiecare zi o salata si o friptura slaba langa, e cam putin...
Catelul latra din toti rarunchii – vad ca si ei au vagabonzii lor... ah, ba nu, a intrat in curte... ma plimb pe soseaua care duce de la Lyon spre motelul meu, e 11 noaptea si autobuzele luminate inca mai circula, desi sunt cam goale... si daca ma fura cineva? Daca imi da cineva in cap? Hehe, aici, in mijlocul campului...
Frantujii astia incep sa-mi devina simpatici – deunazi m-au invitat la masa pe banii lor, nu ai firmei, ceea ce e chiar rar la francezi – si Philippe m-a ajutat sa schimb niste bani la o banca – cred ca aia nu m-ar fi servit daca mergeam singur, precis nu ar fi avut incredere intr-un roman... da’ astia chiar se intrec pe ei insisi – imi ofera un week-end liber in Lyon, ca bonus la trainingul de o saptamana deja incheiat...
Mmm, ce trafic infernal: bara in bara pe trei benzi pe sens... si totusi Philippe nu scade sub 40 km/h, astia au numai sensuri unice... Chiar, ce putin se claxoneaza! Imi dau seama deodata ce-mi lipseste: zdruncinaturile gropilor. Nu au. Pur si simplu mergi asa, de nici nu simti. Sa trecem... E zece seara si m-au cazat langa una din gari – nu-mi imaginam ca un imobil din 1600 poate fi atat de modern in interior... Aah, numai daca s-ar opri burnita asta interminabila.... halaidui ca un apucat pe strazile orasului, si incerc sa ma dau la o parte in ultimul moment din calea tramvaiului futurist pe care nu l-am auzit venind... Ma simt picat in alta lume, atata lumina ma supara, eu sunt un soarece de biblioteca, sunt un roman obisnuit sa doarma dus la 12 noaptea, nu sa mearga pe strazi pline de lume si lumina...
1968, imi amintesc anul, aveti o tara remarcabila, domnule! Nu mai conteneste mosul asta sa se tina dupa mine, si ce-or avea toti francezii de au vizitat Romania chiar in 1968, ce, n-au avut si ei ce face in luna mai la ei acasa?... Nadia, Gheorghe Zamfir, sublime! De, mai gresim si noi... Si calugarita aia care a acceptat sa-mi faca o poza intr-o piateta modernista... Si italiencele alea doua care m-au intrebat cum pot ajunge la Catedrala, chiar nu vedeau ca sunt din Est, nu tipa geaca mea atat de clar acest lucru?...
Ma intalnesc cu niste prieteni francezi pe care doream sa-i vizitez. Si ei sunt incantati sa vorbeasca cu un roman... unii dintre ei studiaza limba romana ca hobby, pentru a putea dialoga cu si ajuta emigrantii romani din Lyon... bai sa fie, ce ti-e si cu francezii astia, ce-au gasit la noi, de ne cauta atat in crestet?...
Am scapat cu bine si cand am luat cerceii aia de aur pentru Ea. Nu stiu ce o apucase pe frantuzoaica aia sa imi deschida vreo sase cutii de cercei, caci eu ii aratasem din prima pe cei pe care ii doream... Ei, si chitaristul asta barbos care canta pentru un ban.... sper sa nu ii cheltuiasca pentru droguri... castiga mai mult ca mine, ia mai da-l incolo, ce’s nebun?... Mall-ul asta din centrul Lyon-ului este el de patru ori mai mare decat asta din Bucuresti, dar lumea e prea calma, prea linistita aici... M-a obosit acest oras, dar sunt fericit, caci am facut vreo sase filme cu el, si i-am batut toate strazile pavate din centru, pe care circula numai pietoni, printre cladirile alea vechi de 4-500 de ani, si toate renovate... Am cutezat si am dat aparatul meu foto si la doua cupluri de francezi, sa ies si eu in poza – ce, numai trompe l’oeil-urile de pe zidurile lor sa iasa in albumul meu?... nu au fugit cu aparatul, deci m-am mai linistit.
Drogatul zacea prabusit fara vlaga langa chitara lui, si lumea trecea impasibila pe langa el... ah, ba nu, in doua secunde de cand a cazut i-au sarit vreo zece in ajutor... chiar si barbosul asta cu aer de profesor universitar, ce i-o fi venit sa-l ajute? Simt cum se scurg minutele pe langa mine si vad ambulanta venind pe straduta care traverseaza zona pietonala... cat a trecut? Doua, trei minute?.... cam mult, daca o fi murit intre timp, cu toata bunavointa celorlalti... uite-i cum stau in genunchi langa el si il ajuta...
You know what is the difference between Europe and the States?... nu stiu, si ma enerveaza ca-i pute gura, evreului asta american care sta langa mine. Ce ma intereseaza ca proiecteaza aeroporturi, eu am pierdut avionul catre Paris din cauza liniilor aeriene franceze, si astia m-au tinut pe cheltuiala lor intr-un bistro din aeroport, o ora, pana cand mi-au reprogramat cursa. Bine ca au fost cu bun simt si mi-au dat voie sa vorbesc de la telefonul agentiei lor vreo 10 minute cu sotia mea, sa-i spun ca vin cu alt avion... You, Europeans, make cheese, while we are manufacturing it... And you have tiny little countries of which you are proud of, while we have a big, big country for which we don’t give a dime... zambeste hid americanul, si eu prefer sa ii zambesc inapoi - „ce mare chestie, moron” si sa ma intorc spre norii mei de sub avion...
Charles de Gaulle nu mi se mai pare atat de interesant, as fi avut doua ore sa dau o fuga pana in Paris, dar de unde stiu eu ca nu o sa le intarzie trenurile care fac 30 de minute pana acolo si inca 30 inapoi?... Scotocesc peste tot in magazinul de bunataturi specifice frantuzesti, si inca ma mir cum pot sa stea tipele astea care arata ca niste manechine in duhoarea aia de Camembert si Roquefort...
Aah, Tarom, e bine sa auzi vorbindu-se si romaneste in sfarsit... e cam plin avionul, dar ma simt deja mai bine. Peste Europa este o imensa patura alb-cenusie, de nori.
TRECI IMEDIAT INAPOIA LINIEI!!!! IMEDIAT!!!! racnea vamesul roman de la aeroport... de-abia am coborit din avion, si am putut simti ospitalitatea romaneasca... ce se holbeaza germanii astia asa? Ce, daca proasta aia a calcat linia alba din fata ghiseelor... Vamesul ii rasfoieste vreo doua minute bune pasaportul: Scopul vizitei dumneavoastra? Pai... ma intorc acasa, sunt cetatean roman... baiguie proasta. Si unde o sa locuiti? continua imperturbabil vamesul... Pai... acasa, domnule, nu vedeti adresa acolo? V-AM SPUS SA NU INCALCATI LINIAAAA!!! zbiara din nou vamesul, de data asta catre un american de-abia venit la alt ghiseu. Apoi isi da seama ca respectivul nu intelege romana, si ii face semn cu mana, a lehamite, celui care trebuia sa se ocupe de american... da-i ba drumu’ ca vin astia ca valurile!
Il priveam in ochi. Era obosit si el, de inteles. UNDE LOCUITI? „Acasa”, imi inghit eu zambetul, si ii recit adresa din pasaport. El il intoarce de pe o parte pe alta, se uita la cele trei vize Schenghen de pe el, apoi la vizele bulgaresti, romanesti, apoi din nou la moaca mea, apoi din nou la datele din Pasaport, apoi scuipa pe degete si da si ultima foaie... e satisfacut. I-au trebuit doua minute ca sa fie satisfacut... cam putin, ce-i drept, cred ca are ceva probleme acasa, cu sotia....
Bagajele se roteau unul dupa altul... numai al meu nu venea... Sigur, domnule, vom face tot ce putem sa vedem de ce nu v-a venit bagajul... probabil s-a pierdut in transferul de la Paris... uitati, va dau hartia asta, si va cautam noi in maximum o saptamana... Cadourile pentru cei dragi? Aaa, asta nu e treaba mea, domnule... ALTUL LA RAND! e perfect logic, in definitiv, eu am fost idiot ca nu mi-am pus toate cadourile in geanta de mana...
Ea ma saruta tandru. Au asteptat in picioare vreo doua ore, in imbulzeala celor cateva zeci de metri ai salii de asteptare, dar am reusit sa ies. Aerul e rece si umed, si miroase a benzina. In 783 e cald. Imi musc usor limba la o groapa, dar ma bucur ca sunt acasa. Shutzii trag complice cu coada ochiului. Suntem romani, evident, deci ei se apuca de treaba cu francezii... ce prosti francezii astia, nici macar nu-si dau seama...
E lapovita la Universitate, iar noi stam in statie la o masina pentru Militari. Masinile inainteaza greu prin fleasca maro, si imi aduc aminte de burnita din Lyon. Noroiul care sare dintr-o groapa ajunge la cativa centimetri de Ea, si ea scoate un usor tipat... Ei, nu putea sa ocoleasca groapa aia, ca-l blocasera ceilalti trei din stanga, care vroiau sa-i ia fatza... Nu-i nimic, geanta mea e sigura in autobuzul asta, e mai bine ca mi-a ratacit Taromul bagajul, asa nu mai am probleme.
Mergem cu atentie pe noroiul semi-inghetat dintre blocuri. Aici inca n-a ajuns Luxtenul, dar va ajunge in curand. Oricum e lumina de la geamurile celor trei blocuri de zece etaje dispuse in careu unul langa altul. Poti simti respiratia celor 2000 de suflete care locuiesc acolo. De undeva se aude muzica, cu Copilul Minune. Nu e ca in Franta, unde aveau aia un gazon in cartierele de blocuri, si blocurile ieftine erau vopsite in culori pastelate, galben, verde, albastru si rosu... Ah, un rahat de caine! Dar asta au si francezii aia, da-i incolo!
Usa de la bloc s-a intepenit din nou, iar liftul nu merge. Pai daca au carat aia de la zece faianta cu el... De la vecina de 90 de ani miroase a putrefactie. Cei patru pusti de 19 ani care asculta trash se dau incet si usor la o parte ca sa trecem, prin norul de fum de tigara de pe hol. Sunt chiar draguti baietii astia...Imi scartaie usa. Aprind lumina, care palpaie, de cand au intrat aia cu excavatorul in liniile subterane si nu au mai refacut instalatia. Eh, e iarna acum, le e greu si lor... In casa e frig, de la caloriferele prin care circula apa calduta, dar vom da drumul la aragaz, asa ca se va incalzi, in vreun sfert de ora. Ninsoarea s-a pornit acum cu furie. Sunt in sfarsit acasa. Sunt in tara mea, printre ai mei.
Simt sansa de a fi roman.