Data'q, ieri vroiam sa deschid acelasi subiectul "Exista Perfectiune in ceva ce e omenesc, cat de mic?"
Si de ce? Pentru ca dupa ce am vrut sa plec de pe han, am vazut ca a raspus
Felina in Prefata mea. Si am simtit mesajul, venit dupa ce am scris mesajul de la Femeia in diferite religii, care pare ca m-a stors cumva de dorinta mea de a fi mai buna ca femeie, am simtit acel mesaj ca o urecheala gen "doar vorba e de mine...", ca nu am fost mereu buna, si ca nici nu mai pot reface ceva din raul comis. Si nu pot pentru ca in fiecare clipa ma aflu in contrazicere in ceea ce vreu sa fac bine si ceea ce imi incetoseaza pana la uitarea acestui, nobil,nu?!, gand...
Am simtit atunci ca dorinta mea de a fi mereu buna, blanda, inteleapta, este asemenea dorului de iubitul meu, care, desi apartine trupeste alteia si altui spatiu, care nu e apropiat spatiului inc are se afla trupul meu, a ramas al meu.
Pentru mine, iubirea pentru el, deschisa, sincera, cu continuu efort de spalare a oricarei exagerari, cu dorinta de a ne corecta reciproc- si se vedea ca ne dam silinta sa fie asa, m-a facut sa cresc zilnic. Chiar si dupa ce, la finalul relatiei, in mod "contemporan-monden" ar fi trebuit sa reactionez cu gelozie, reprosuri cu un sentiment apropiat urii, am reactionat cu singurul lucru pe care il aveam, pe care chiar el mi l-a lasat: Iubirea. Iubire care a crescut si s-a facut frumoasa, pentru ca prin ea am ajuns sa imi dau seama ca vreau il iubesc pe Dumnezeu.
Chiar daca nu am fost persoana perfecta ptr.el si cu atat mai putin pentru familia mea sau ptr. cei din jur(si, oricat de visatoare as fi, am o indoila, desi as vrea sa fie inlocuita de credinta puternica, am o indoiala ca nu voi parasi aceasta lume in starea aceasta pe care mi-o doresc din tot sufletul), am simtit ca relatia noastra, mai ales cu chinurile si fericirile ei din urma (eram atat de fericita cand il vedeam doar (el spunand mereu ca e ocupat cu firma si altele chestii), cand stiam ca il pot vedea la orice ora imi doresc, doar printr-un "alo, un taxi pe str..."), aceasta relatie dintre noi, a fost relatia/calea perfecta pentru a descoperi ca exista o iubire mai mare decat cea pe care o simteam pentru el. A fost situatia perfecta in care eu am constientizat existenta unei Iubiri Perfecte. Iubirea aceea care nu cere nimic in schimb, nu conditioneaza, nu intra in libertatea celui pe care il iubeste- nici chiar la nivel mental(ma refer la rugaciunea gen "Ajuta-ne sa ne impacam "- rugaciune ce era doar dorinta a mea, nu dorinta a lui- nu stiu daca intelegi)... Iubirea ce nu cere sa ramana iubitul pururi/mereu/clipa de clipa langa ea, dar care in orice moment acesta s-ar intoarce, l-ar primi ca si cand nu ar fi plecat niciodata, fara reprosuri, fara chiar "pastrarea in memorie" a greselilor din perioda de despartire, de tradare... O iubire care bate la usa mereu si mereu, fara oboseala... (caci da, si acum as vrea sa ii spun ca il iubesc - dar, asa cum ma stie, sunt convinsa ca stie ca il iubesc, asa cum stie ca nu am uitat de nicio persoana pe care am iubitr-o- in felul corespondent varstei si mediului de atunci, ba chiar am fost si rodul acelor iubiri, care m-au facut sa fiu asa cum m-a gasit cand ne-am intersectat vietile)
Pentru prima oara in viata, am simtit ca sunt capabila sa iubesc, ca sunt chemata sa iubesc. Pe toti, nu doar pe el. Ca as putea avea vointa sa imi iubesc copiii si sotul fara sa fiu posesiva, ci doar sa fiu grijulie si "acolo" cand au nevoie de mine.
Pentru ca la un moment dat mi-a oferit incredere si mi-a zis sotia mea, am sperat si am crezut ca asa va fi. Acum nu mai am asteptari in acest sens (fara a (ma)minti, in strafunduri ma doare ca nu a fost asa si nu va fi(desi e vorba in vant sa pun vreo eticheta pe viitor).
Dar,
Data'q, pot sa spun, acum, cand mi-ai dat ocazia sa dezvolt- mai mult pentru mine decat pentru topic- ca relatia cu el(acest drum de 4 ani din viata mea/noastra), a fost perfecta pentru a descoperi Iubirea la care trebuie sa tind/sa visez ca poate fi reala si, de ce nu, cu un fel de roade...
Puteam sa esuez, daca relatia acesta era doar iesiri la suc, film, plimbari in parcuri, tandreturi, rugaciune, vorbe dure, familia lui care nu ma placea, surprize, certuri, imbratisari, adio, mers la liturghii, iesiri cu prietenii, promisiuni, fapte de caritate, calatorii, pelerinaje, ajutor reciproc, reprosuri, discutii filosofice, polemici teologice, pasiuni comune, corijari de comportament/limbaj etc, confesiuni, discutii despre viitorii copii, incurajari,taceri, compasiune, mesaje de dragoste, postituri cu memento pentru a bea apa sau a face nu stiu ce lucru, jocuri, plus ca niciunul dintre noi nu fuma, nu bea cafea, nu bea- exagerat
, nunti, inmormantare, analiza anumitor situatii, dragoste la prima vedere, multe fotografii pline de haz, lacrimi, incapatanari, "iarta-ma" si "multumesc"-uri, muzica buna, prajituri, tentative de gatit, diferenta de varsta, lucruri facute separat, probleme de sanatate, vizite in familie, complexe peste care, o parte dintre ele, am trecut impreuna,felicitari peste felicitari, zambete, bancuri pana la 2 noaptea
, multe altele,..... pacaleala de final + situatia actuala.
Dar pentru ca relatia noastra a fost toate acestea si pentru ca am facut tot ce am crezut ca e bine ca sa fim in continuare impreuna si ferciti, cred ca am reusit sa-mi redresez vaporul vietii si sa incep sa reconstruiesc catargul rupt...
Paote daca era altfel, e posibil sa nu fi constientizat niciodata ca e minunat sa pot iubi(calitati si defecte deopotriva, pentru ca prin iubire li se vad partile lor bune), e minunat sa ma las iubita(de prieteni, de familie, chiar de Dumnezeu- desi suna putin ciudat), e minunat sa cred ca pot fi iubita cu o iubire perfecta(a lui Dumnezeu), o iubire la care sunt chemata si eu sa o gust, chiar si pentru o clipita aici, atat cat sa imi fie dor continuu de ea si sa sper in existenta ei in eternitate... Da, e minunat cat sunt de increzatoare acum... Multumesc,
Data'q!