QUOTE(actionmedia @ 1 Jul 2009, 11:03 PM)
Mintea omului caca o multime de concepte daca se screme suficient. Unul in plus sau in minus, ce mai conteaza?
şi de unde ai certitudinea că cacă cu de la sine putere? grea întrebare aşa-i? mai cugetăm...
aa btw...
Vrând să creadă doar ce văd, oamenii de ştiinţă se condamnă singuri la a vedea doar ceea ce cred; logica pentru ei este dorinţa lor de a nu vedea ceea ce nu vor să creadă. Scientismul de fapt este mai puţin interesat despre real ca atare – care în mod necesar este dincolo de limitările noastre – decât este interesat în ceea ce este non-contradictoriu, deci în ceea ce e logic, sau mai exact, în ceea ce este EMPIRIC LOGIC; deci în ceea ce este logic de facto conform unei experienţe date, şi nu în ceea ce este logic de jure conform cu natura lucrurilor.
În realitate, înregistrarea „planimetrică” a percepţiilor şi eliminarea aparent contradictoriului dă măsura ignoranţei, pedanţii „ştiinţelor exacte” sunt incapabili de a evalua ceea ce este implicat prin paradoxurile existenţiale în care noi trăim, începând cu fenomenul subiectivităţii, contradictoriu în practică.
Subiectivitatea este intrinsec unică în timp ce este extrinsec multiplă, dacă spectacolul unei gazde de subiectivităţi altele decât propria noastră subiectivitate, nu ne cauzează nici o perplexitate, cum poate fi explicat „ştiinţific” – adică evitând sau eliminând toată contradicţia – că „Eu singur” sunt „Eu”? Aşa numita ştiinţă „exactă” nu poate găsi nici o justificare în faţa acestei aparente absurdităţi, la fel cum nu poate găsi justificare nici pentru alte contradicţii logice şi empirice ca de exemplu fără-de-limita spaţiului, timpului şi altor categorii exestenţiale. Fie că ne place sau nu, trăim înconjuraţi de mistere, care logic şi existenţial ne duc inevitabil către transcendenţă.
Chiar dacă „ştiinţificii” ar putea observa non-contradicţia tuturor fenomenelor obiective posibile, tot ar rămâne enigma contradictorie a sciziunii dintre universul obiectiv şi subiectul care observă, pentru a nu mai aminti aici de problema „ştiinţific” insolvabilă a acelei flagrante contradicţii care este unicitatea empirică a unui subiect particular. Chiar şi dacă ne limităm noi înşine la lumea obiectivă, a cărui fără-de-limită constituie în mod precis o contradicţie, inconceptibilă conform logicii empirice, cum putem crede imediat că va veni ziua în care o să o punem într-un sistem exhaustiv şi omogen?
Cum nu puteţi vedea fundamentala şi inevitabila contradicţie între logica scientistă – care este în plus şi intrinsec deficientă deoarece duce lipsă de date suficiente – şi infinitatea şi complexitatea realului, pe care scientismul vrea să-l exploreze, să-l epuizeze şi să-l catalogheze? Contradicţia fundamentală a scientismului este de a vrea să explice realul fără ajutorul acelei ştiinţe prime care este metafizica, de aici, de a nu cunoaşte faptul că doar ştiinţa Absolutului dă semnificaţie şi disciplină ştiinţei relativului; de a nu cunoaşte faptul că ştiinţa relativului, atunci când este privată de acest ajutor al ştiinţei Absolutului, nu poate duce decât la sinucidere, începând cu aceea a inteligenţei, apoi cu aceea a umanului, şi la sfârşit a umanităţii.
Absurditatea scientismului este contradicţia între finit şi Infinit, adică, imposibilitatea reducerii ultimului la primul, şi incapacitatea de a integra finitul în Infinit; şi de asemenea incapacitatea de a înţelege că o erudiţia care se taie ea însăşi de a Unitatea iniţială nu poate duce decât la inumerabil, deci indefinit, la împrăştiere şi nimicnicie.
Logica pură şi simplă contează doar în cazul manierei indirecte de a cunoaşte lucrurile, este, înainte de toate astea, arta coordonării datelor (fie ele adevărate sau false) conform unei nevoi date a satisfacerii cauzale şi între limitele unei imaginaţii date, astfel că un argument aparent fără-greşeală poate fi complet eronat în funcţie de falsitatea premizelor sale; cu cât este mai elevat ordinul lucrului care trebuie făcut cunoscut, cu atât mai vulnerabilă este mintea în acel caz.
Ceea ce trebuie criticat nu este exactitudinea ştiinţei, ci nivelul exclusiv impus acelei exactitudini.
Metafizica şi simbolismul, care singure conferă cheile eficiente către cunoaşterea realităţilor supra-sensibile, sunt ştiinţe înalt exacte – cu o exactitudine depăşind cu mult pe cea a realităţii fizice.
În van explorează ştiinţa modernă „infinitul mare” şi „infinitul mic”; ea poate ajunge în felul său la lumea galaxiilor şi la cea a moleculelor, dar ea nu este conştientă – deoarece nu crede nici în Revelaţie nici in Intelecţia pură – de toate lumile supra-senzoriale şi imateriale care înfăşoară dimensiunile noastre senzoriale, şi în relaţie cu care aceste dimensiuni nu sunt decât un fel de coagulare fragilă, destinată să dispară atunci când le vine timpul, înaintea puterii orbitoare a Realităţii Divine. A postula o ştiinţă fără metafizică este o contradicţie flagrantă, deoarece fără metafizică nu poate fi nici un standard şi nici un criteriu, nici o inteligenţă capabilă să penetreze, contemple şi să coordoneze. Ambele: un psihologism relativist care ignoră absolutul, şi de asemenea evoluţionismul care este absurd din cauza contradictoriului (deoarece „mai multul” nu poate proveni din „mai puţin”) pot fi explicate doar prin această excludere a ceea ce este esenţial şi total în inteligenţă.
Există o relaţie strânsă între raţionalism şi ştiinţa modernă; ultima cade în greşeala nu de a fi interesată în ea însăşi doar de finit, ci de a căuta să reducă Infinitul la finit, şi în consecinţă de a nu lua în considerare Revelaţia, o atitudine care este, strict vorbind inumană (sau infra-umană). E vorba de cearta adresată ştiinţei pentru că este inumană/infra-umană şi nu pentru că este ignorantă în privinţa a ceea ce studiază.