Ajutor - Cauta - Forumisti - Calendar
Versiune completa:Căderea Lui Dumnezeu şi Căderea Omului
HanuAncutei.com - ARTA de a conversa > Odaia Dezbaterilor: Stiinta si Cultura > Comunitatea Credintei - Religie
shapeshifter
Cum vedeţi aceste chestiuni?
jet li
Omul a cazut cand s-a apucat de "cunoastere" si i-a placut ca are "putere" asupra naturii. A uitat, s-a prefacut ca uita ca e muritor si are alte lucruri de facut decat sa aiba "putere" aici.
http://www.ashidakim.com/zenkoans/16notfar...buddhahood.html
QUOTE
A university student while visiting Gasan asked him: "Have you ever read the Christian Bible?"

"No, read it to me," said Gasan.

The student opened the Bible and read from St. Matthew: "And why take ye thought for rainment? Consider the lilies of the field, how they grow. They toil not, neither do they spin, and yet I say unto you that even Solomon in all his glory was not arrayed like one of these... Take therefore no thought for the morrow, for the morrow shall take thought for the things of itself."

Gasan said: "Whoever uttered those words I consider an enlightened man."

The student continued reading: "Ask and it shall be given you, seek and ye shall find, knock and it shall be opened unto you. For everyone that asketh receiveth, and he that seeketh findeth, and to him that knocketh, it shall be opened."

Gasan remarked: "That is excellent. Whoever said that is not far from Buddhahood.

Povestea de mai sus si oamenii astia :
QUOTE
As Columbus wrote of the Arawak (before murdering and enslaving them),
"They are so ingenuous and free with all they have, that no one would believe it who has not seen it... Of anything they possess, if it be asked of them, they never say no; on the contrary, they invite you to share it and show as much love as if their hearts went with it..."

Was an intense acculturation process applied to Arawak children in order to override their inherently greedy, selfish natures and impose the desire to share?

QUOTE
Marriage laws are non-existent men and women alike choose their mates and leave them as they please, without offense, jealousy or anger. They multiply in great abundance; pregnant women work to the last minute and give birth almost painlessly; up the next day, they bathe in the river and are as clean and healthy as before giving birth. If they tire of their men, they give themselves abortions with herbs that force stillbirths, covering their shameful parts with leaves or cotton cloth; although on the whole, Indian men and women look upon total nakedness with as much casualness as we look upon a man's head or at his hands.
The Indians, Las Casas says, have no religion, at least no temples. They live in_ large communal bell-shaped buildings, housing up to 600 people at one time ... made of very strong wood and roofed with palm leaves.... They prize bird feathers of various colors, beads made of fishbones, and green and white stones with which they adorn their ears and lips, but they put no value on gold and other precious things. They lack all manner of commerce, neither buying nor selling, and rely exclusively on their natural environment for maintenance. They are extremely generous with their possessions and by the same token covet the possessions of then; friends and expect the same degree of liberality. ...


QUOTE
Total control led to total cruelty. The Spaniards "thought nothing of knifing Indians by tens and twenties and of cutting slices off them to test the sharpness of their blades." Las Casas tells how "two of these so-called Christians met two Indian boys one day, each carrying a parrot; they took the parrots and for fun beheaded the boys."
The Indians' attempts to defend themselves failed. And when they ran off into the hills they were found and killed. So, Las Casas reports, "they suffered and died in the mines and other labors in desperate silence, knowing not a soul in the world to whom they could turn for help." He describes their work in the mines

While the men were sent many miles away to the mines, the wives remained to work the soil, forced into the excruciating job of digging and making thousands of hills for cassava plants.
Thus husbands and wives were together only once every eight or ten months and when they met they were so exhausted and depressed on both sides ... they ceased to procreate. As for the newly born, they died early because their mothers, overworked and famished, had no milk to nurse them, and for this reason, while I was in Cuba, 7000 children died in three months. Some mothers even drowned their babies from sheer desperation.... hi this way, husbands died in the mines, wives died at work, and children died from lack of milk . .. and in a short time this land which was so great, so powerful and fertile ... was depopulated. ... My eyes have seen these acts so foreign to human nature, and now I tremble as I write. .


Despre Dumnezeu nu stiu sau nu vreau ,sau nu am chef sa "filozofez"...E in tot ce ne inconjoara
QUOTE
We do not want schools....
they will teach us to have churches.
We do not want churches....
they will teach us to quarrel about God.
We do not want to learn that.
We may quarrel with men sometimes
about things on this earth,
but we never quarrel about God.
We do not want to learn that.

Heinmot Tooyalaket ( Chief Joseph), Nez Perce Leader

--------------
Before our white brothers arrived to make us civilized men,
we didn't have any kind of prison. Because of this, we had no delinquents.
Without a prison, there can be no delinquents.
We had no locks nor keys and therefore among us there were no thieves.
When someone was so poor that he couldn't afford a horse, a tent or a blanket,
he would, in that case, receive it all as a gift.
We were too uncivilized to give great importance to private property.
We didn't know any kind of money and consequently, the value of a human being
was not determined by his wealth.
We had no written laws laid down, no lawyers, no politicians,
therefore we were not able to cheat and swindle one another.
We were really in bad shape before the white men arrived and I don't know
how to explain how we were able to manage without these fundamental things
that (so they tell us) are so necessary for a civilized society.

John (Fire) Lame Deer
Sioux Lakota - 1903-197

Vazut de curand un film "The Fountain". Unul care cauta fantana tineretii sau copacul vietii "tree of life". Si il cauta ca pe un copac fizic. Undeva in America. La fel cum Dumnezeu a fost redus la o persoana undeva. Asta e caderea oamului.
QUOTE
One day Mara, the Evil One, was traveling through the villages of India with his attendants. he saw a man doing walking meditation whose face was lit up on wonder. The man had just discovered something on the ground in front of him. Mara’s attendant asked what that was and Mara replied, "A piece of truth."

"Doesn’t this bother you when someone finds a piece of truth, O Evil One?" his attendant asked. "No," Mara replied. "Right after this, they usually make a belief out of it."
shapeshifter
Jet li, omul a căzut mult mai sus...

offff.. şi tu începi cu filme de 2 lei... ai văzut Ashes and Snow?
jet li
Am vazut acum "Ashes and snow" da bun film smile.gif
"The gods must be crazy" - despre bosimani si civilizatie. A fost demult la tvr. E el comedie dar cine l-a facut stia ce vrea sa spuna
jet li
In childhood, a modern person travels an enormous distance between stone-age primitive creature and responsible
contemporary citizen. When confronted with the awesome power of civilization whose first
representatives are parents, teachers, priests (and, later on, police officers, legislators and
bosses)the child faces, psychologically, the same situation as its tribal ancestors, namely,
conform to the dictates of civilization or die. The helplessness of childhood makes the threat of
bodily harm or loss of love, which is used by the parents and others to enforce civilized
morality and civilized education, a traumatic experience. The developing little person becomes
afraid to express its own tribal nature. There is much fear that lies at the bottom of becoming
a civilized adult.

When the child becomes aware of ideas and impulses that oppose the dictates of civilization,
s/he experiences anxiety, which is the signal for danger. It is not the insights and urges
themselves that the child fears, but rather the reaction to them on the part of those in charge.
Since the child cannot escape from those who control its life, s/he runs away from dangerous
thoughts and feelings. In other words, the child institutes repression of its primitive self. Tribal
ideas are now isolated, cut off from awareness, and unable to properly influence the future
course of events.

-----------------------------------

The False Self

We have internalized our masters, which is a well-known psychological response to trauma.
When faced with overwhelming terror, the human mind splits, with part of itself modeling itself
after the oppressor. This is an act of appeasement:
Look, the mind says in effect, I am like you, so do not harm me. As a result of the civilizing
process, together with this psychological defense mechanism known as identification with the
aggressor, we now hear the alien voices of the various representatives of civilization in our
heads. Because of these alien ego-identifications we no longer hear our own tribal/primal
voice. In order for deep thinking to commence again in the human mind, it is necessary to
break down these internal authorities, overcome the resistances, that prevent tribal ideas from
coming to consciousness. The modern problem is not simply that we do not listen to primal
ideas, but rather that primal ideas are unable to come to consciousness at all, because of the
internal counterforces, or ego-alien identifications, that contradict and overpower them.
These ego-alien identifications, built up over the course of a lifetime, cohere and form a
distinct, circumscribed personality, or false self, that represents and enforces the rules and
regulations of civilization. This false self is observable in the frozen facial expressions,
stereotypic gestures, and unexamined behavioral patterns of the general public. This false self
determines much of our everyday lives, so that we are seldom the origin of our actions. We
lapse into the false self at the first sign of danger, under stress, or simply because it is the
path of least resistance. In this unthinking mode of social role playing, we internally reproduce
our own oppression.

Trauma is a necessary part of civilizing someone, because a natural, maturing individual will
not otherwise accept the ideals of civilization. These ideals - hierarchy, property, the State, for
example - are so contrary to our tribal nature that they must be forcibly thrust into the human
mind. This causes the mind to rupture, to divide its territorythat is, to surrender a part of itself
to the invading enemy. For this reason, the false self is never really integrated into the human
mind, but instead occupies the mind, as a foreign body, standing apart from and above
normal/healthy mental life.

The Original Self

Beneath the false self, there still lives the original identity of the person. This original self is
older than, and other than, the foreign personality that has been imposed upon it. This original
self or primitive ego is the person one was in childhoodbefore the mind was ruptured by the
trauma of civilizationand the person one still is at the core of one's personal identity. This
original self is closely connected to the oldest layer of the psyche. It is an individually
differentiated portion of the primitive mindthe first, personal organization of the primitive mind.

As such, it has direct access to primal wisdom, an internally directed perceptivity, that permits
the entry into consciousness, as well as the passage into activity, of tribal ideas.
In civilization, this original self is caught in the middle of a war between the status quo false
self and the uprising of the tribal self. Even when an individual succeeds in holding its own
personal identity, refusing to slip into the false self, the primal voice may remain unheard,
smothered by the false self. As a distinct, circumscribed personality, the false self achieves a
counter-will of its own that is always operational in the sick mind, at least in terms of
repressing tribal ideas. Tribal ideas threaten civilization, so they cannot pass through the
censorship of the false self, which functions specifically to ward off all serious challenges to
civilization.
Furthermore, the false self tends to become more autonomous and extensive, owing to
improved forms of social control and manipulation of consciousness in the modern
worldadvertising, for example. Once the mind is broken, the false self, backed by the
relentless power of civilization, takes over our lives. The original or primary self has become
autistic, or severely withdrawn from active engagement with social reality. However, there
remains some awareness, at least sometimes, of our primary identity beneath the false self,
and so there is hope for lifting the repressionsset down most effectively in childhoodon
primitive mental processes.

The True Self

Through identification, which is a normal psychological basis of personality development, the
original identity of the person is stretched into something more and greater, on its path to the
true self. This process of identification becomes pathological only when the continuity of the
personality is not preserved, i.e. when there is a splitting in two of the mind, giving rise to a
new psychic structurea false self. This rupture of the mind is unfortunately precisely what
occurs through compulsory training and education of contemporary civilized human beings. In
contrast, the development of the natural and sane human mind does not entail any sharp
delimitations between its various stages and functions. The true self is a continuation and
culmination of the original self; it develops out of the original self, just as the original self
develops out of the tribal self. In sum, psychical reality consists of the tribal self, together with
the original self, and the dynamic interplay between them is responsible for the development
of the true self. The true self is something that unfolds/progresses. Traumatic civilization has
not eliminated the original self, but it has stopped the flow of tribal ideas into consciousness,
which arrests or distorts the higher/maturer development of the personality. In order to resume
deep thinking in the human mind, so that we can become our true self, it is necessary to push
back and ultimately dissolve civilization, internally and externally.

--------------------------------------
The Path to Insanity

Basic, vital needs or tribal needs are not being satisfied in civilization, and this produces
frustration, which in turn activates aggression. As civilization progresses toward global
interlock among new technological forms, we are removed farther and farther from the simple
and basic joys of lifesitting in a shaft of sunlight, conversing around a fire, food-sharing,
walking, the blue sky overheadand so frustration and aggression also progress. More and
more of a person's concern and compassion for others and the natural world are withdrawing,
and re-focusing on the self, in order to neutralize the growing frustration and anger within. This
is the psychological explanation for the culture of selfishness that is underway everywhere in
the modern worldthe first step on the road to insanity.

The second step, which is now on the horizon, is megalomania, a severe pathological state of
consciousness in which the steady withdrawal of love from others and nature gives rise to the
deluded mental condition of exalted self-importance. The megalomaniac feels more and more
powerful, euphoric, and in control of things (due to an abnormally inflated self-love), while in
reality s/he is becoming more and more isolated, impotent, and out of control (due to an
excessive loss of love for others and nature). This pathological condition of megalomania is
fueled by inner hatred, which is desperately seeking pacification by consuming more and more
of a person's available love, but it fails entirely to deal with the root-cause of our mental
illnessnamely, unmet primitive needs.

If people cannot access the tribal ideas that inform them of basic needs, then they cannot find
the proper targetnamely, civilizationfor their frustration and aggression. As a result, rage is
trapped in our minds and bodies and is destined to reach heights that are psychologically
unbearable for any individual, which leads to madness. Insanity, the third and final stage of
civilization, occurs when the original self becomes a tortured prisoner within the walls of its
own fears, frustrations, and hostility. It is now extremely difficult, if not impossible, to reach and
influence the original self with any rational message.

The Path to Sanity

Civilization has enslaved us in the chains of dependency, isolation, and artificiality. All that we
have suffered in civilization still exists in our mindsfor nothing vanishes from the human
mindand it is accumulating into rage. The mechanism that civilization employs in order to
prevent this rage from discharging itself against its sourcenamely, civilizationis the
establishment of a dictatorship in our heads, a false self, that re-directs this rage toward the
citizen in the form of self-blame. According to the false self, each individual is to blame for its
own misery. The false self gets the energy it needs to punish and enslave us from our own
blind frustration and aggression. Without conscious commitment to a tribal ideal, a firm hold
on basic truth, by which to evaluate, condemn, and go against civilization, a person is at the
mercy of its own mounting disappointment and aggression that the false self is designed to
turn inward.
The tribal ideal is a staff for strengthening the original self and fighting off the false self. By
upholding a tribal ideal, sometimes through the spoken word, sometimes through action, and
sometimes through silence, we build self-respect on a solid foundation; for at the core of our
being we are still fiercely independent, intelligent creatures, with strong affective ties to small
human groups and large natural/wild places.

The importance of this self-respect as a prime motivator of human nature can hardly be
overstated; it may enable an individual to defy civilization, even in the face of the hatred of the
whole modern world. When an individual acquires fundamental self-respect, then s/he will be
made a fool no longer, and all the blows of civilization are nothing but the battlescars of a
proud warrior. Civilization is powerless against it, because a person who has re-claimed
fundamental self-respect cares nothing about the laws and standards of civilization.

This self-respect leads to genuine self-love, the second and decisive step on the path to
sanity, for self-love (and happiness in large measure) consists in becoming one's own ideal
again, as in childhood. This self-love eventually overflows and becomes love for others and
for external nature. Concern for life on Earth is the result of a surplus of love, or as Nietzsche
put it, abundance in oneself the over-great fullness of life the feeling of plenitude and
increased energy.; In other words, caring for life on Earth flows from an unbroken and
expanding primary and healthy narcissism. Without this caring that flows from self-love,
science and ethics will preach in vain for the preservation of biological diversity, ecological
integrity, and real wilderness.

The megalomaniac or pathological narcissist has no love for others or for nature, because
s/he needs all available psychic energy, and even more, in order to stave off a false self that is
becoming more demanding and brutal. In megalomania, the backward flow of love, away from
others and nature and toward the self, is a defensive reaction to the underlying reality of
intensifying personal hurt and hatred: the original self is becoming weaker, and the false self
stronger, because the gross injury to the psyche of the human being, by the trauma of
civilization, festers.

The Machine in our Heads
shapeshifter
„Disoluţia” sau „extincţia” individualităţii înseamnă nu anularea existenţei egoului ca atare, ci topirea limitaţiunilor particulare ale sale. Nu există nici o comună măsură între egoul fiinţei „eliberate în viaţă” şi realitatea sa spirituală.
Dacă ne supunem astfel EGO-ULUI nostru, ne supunem tot VERBULUI şi nu negării care este determinarea noastră individuală, deoarece, în măsura în care suntem negare datorită acestei determinări, noi trebuie să ne evităm: asta nu este posibil pe planul individualităţii noastre, ci doar în extincţia în Dumnezeu.
ioana1
QUOTE(shapeshifter @ 14 May 2009, 03:17 PM) *
Jet li, omul a căzut mult mai sus...


blink.gif


QUOTE(shapeshifter @ 22 Jun 2009, 02:55 PM) *
„Disoluţia” sau „extincţia” individualităţii înseamnă nu anularea existenţei egoului ca atare, ci topirea limitaţiunilor particulare ale sale. Nu există nici o comună măsură între egoul fiinţei „eliberate în viaţă” şi realitatea sa spirituală.
Dacă ne supunem astfel EGO-ULUI nostru, ne supunem tot VERBULUI şi nu negării care este determinarea noastră individuală, deoarece, în măsura în care suntem negare datorită acestei determinări, noi trebuie să ne evităm: asta nu este posibil pe planul individualităţii noastre, ci doar în extincţia în Dumnezeu.


Textul asta stiu nu unde de luat l-ai.E arhaica exprimarea,si nu dai nici o explicatie. blink.gif
ioana1
QUOTE(shapeshifter @ 13 May 2009, 03:29 PM) *
Cum vedeţi aceste chestiuni?


Pai ,eu una nu le vad,ca n-am auzit de caderea lui Dumnezeu. hh.gif .Cat despre caderea omului,chiar te intereseaza sau intrebi asa... tongue.gif


shapeshifter
n-ai vrut să mă cauţi...
ioana1
pai,ai un stil...

deschizi un subiect(mai multe),despre care noi,muritorii de rand nu stim nik,si tot tu ne intrebi pe noi.baga beletristica `ici `sa,si poate legam si noi un dialog,sau poate,te convertim tongue.gif

da` asa,tu centrezi,tu dai cu capu`...
Cla
ioana rofl.gif auzi, cine "are un stil" si "cine da cu capu'"?
Ce-ar fi cu o oglinda?
ioana1
Nu inteleg la ce te referi,Cla.

Subiectele pe care le-am deschis eu erau din necunoastere,intrebam ca sa mi se raspunda,sa acumulez informatii privind credinta mea,nu am deschis subiecte ca sa testez cultura generala a nimanui.

Am intrat pe subiectele lui,si n-am gasit nici un raspuns,nici o explicatie,doar ca este importanta metafizica in mantuirea mea.

DE CE?

Cat despre oglinda,tnx,dar am memorie vizuala buna. thumb_yello.gif
shapeshifter
Atitudini faţă de răul din contemporaneitate: (antroposofia rosicruciană): CELE TREI ASPECTE ALE RĂULUI, de Thomas Göbel – trad. de Victor Oprescu


I-Omul în conflict interior cu Răul


Cine priveşte cu degajare interioară agitaţia de toate zilele, aşa cum este ea astăzi, vede imense aglomerări citadine în care se stimulează, prin toate mijloacele, CONSUMUL - şi care a şi dezvoltat o psihologie, în acest sens. Vede, în acest furnicar, cum oamenii nu-şi dau seama şi nu reacţionează în faţa acestei situaţii; privirea lor pluteşte în neant. Şi când îi vedem cum răscolesc cu aviditate rafturile magazinelor, simţim că, în acest fenomen, nu există niciun fel de orientare, niciun scop urmărit. Sunt numai figuri şterse, fără intenţii - ceea ce este un simtom al lipsei lor de direcţie a sufletului. Visul lor este să găsească ce le-ar putea fi avantajos, profitabil. Nimic altceva! Esre un fel de aviditate această căutare oarbă pentru ceva, pentru care nu există o necesitate reală: ea stăpâneşte de departe viaţa oamenilor, la acest sfârşit de secol şi mileniu. Aceeaşi aviditate stăpâneşte şi pe cei care stau în faţa televizorului, aşteptând ceva, o “lovitură”, ceva ce nici ei nu ştiu; la fel cu toţi cei care urmăresc presa zilnic, în căutarea ultimelor catastrofe şi orori. Enumerarea ar putea continua.

Această nouă aviditate nu are o cauză, ci este urmarea unor cauze anterioare, ascunse. A unor cauze pe care fiecare le poate descoperi în sufletul său, dacă vrea s-o facă. Propriul suflet este locul atât al diagnosticului, cât şi al terapiei. Pentru aceasta trebuie să ne conectăm asupra noastră înşine, ca şi asupra destinului lumii, pe care să vrem să-l preluăm şi pentru noi. Să ne impunem această sarcină – şi apoi putem să dăm şi răspunsurilepe măsura demnităţii omului, după care noi înşine vrem să trăim. În aceasta constă calea spre o nouă morală – care de aceea este nouă, fiindcă o construim din noi înşine.(…)

IV-Răul – faţa anonimă a “Machbarkeit”-ului[1]

(…)Astăzi se creează o atmosferă de răceală, dacă s-ar cere să se accepte realitatea unor fiinţe spirituale. Există oameni, sau măcar un om, despre care să se ştie că a inaugurat concepţia matematic-materialistă despre lume? Dacă ar fi fost un om, s-ar fi vorbit despre el, ar fi fost cunoscut. Numele său ar fi fost, neapărat, glorificat! Dar situaţia este alta, căci tot ceea ce astăzi se percepe în acest domeniu, ŢINE DE ANONIMAT!!! Nu există niciun om care să preia, personal, responsabilitatea pentru existenţa noilor medii. Sunt doar întrepătrunderi, care înclină spre globalizare, voind să realizeze câştiguri, indiferent cu ce mijloace sau cu ce consecinţe. Şi este de “bon ton” posesorul de acţiuni, pentru că acestea sunt ANONIME – şi vor să rămână anonime!!! În numele lor acţionează managementul şi se face din anonimat – STĂPÂNUL LUMII… Şi cum asemenea intreprinderi globale decid asupra unor capitaluri care, unele, depăşesc bugetele de stat – ele pot să manipuleze guvernele chiar în mod legal:

a- să deplaseze forţa de muncă acolo unde este mai ieftină,

b- să transfere profitul acolo unde impozitele sunt mai reduse,

c- să construiască locuinţa acolo unde dispune de un mediu cultivabil etc.

Nu este nevoie să continuăm expunerea cu urmările unei astfel de exercitări a puterii, ci numai să arătăm care este ţelul lor. Acest ţel este dominaţia unui ANONIM asupra lumii – fără a avea nicio legitimitate democratică şi nici moralitate – şi nu recunoaşte demnitatea omului. Acest ANONIM este o putere cosmică, concentrată într-o fiinţă spirituală.

Anonimatul şi generalizarea, pe care această concepţie despre lume le generează, de la uniformizarea produselor industriale, până la uniformizarea educaţiei sau, mai exact, condiţionarea tinerei generaţii de activităţi industriale – pledează pentru prezenţa unei anumite fiinţe spirituale. Această fiinţă ridică arta inteligenţei sale la un standard mondial, în toate domeniile vieţii omeneşti. Fiinţa care stabileşte Machbarkeitul a fost numită şi analizată, într-un articol al lui Christof Lindeman (în Goetheanum, nr. 39/1999). Inteligenţa de care vorbim aici este aceea a lui AHRIMAN, aşa cum se numeşte această fiinţă, în literatura esoterică.

V-Care sunt caracteristicile lui Ahriman?

-Matematismul materialist formează baze de concepte generalizatoare a Machbarkeitului. Din aceasta rezultă:

-matematizarea fenomenelor şi a calităţii acestora (reducţionism);

-ispita (atracţia) Machbarkeitului devine imboldul intelectual al muncii;

-anonimatul cercetării şi a capitalului conduce spre globalizare şi cercetare de mari dimensiuni;

-aptitudinea (înclinaţia) pentru industrie devine ţelul fiecăruia, în formarea sa profesională;

-manipularea conştienţei publice este sarcina noilor medii;

-năzuinţa spre dominaţia mondială, prin contopirea industriei cu marile concerne bancare şi de presă (sic!).

ACESTA ESTE PRIMUL ASPECT AL RĂULUI!!! El este fiinţa care închide pe om în colivia de aur a inteligenţei sale celei mai pure, care este fără defecte şi, în sine, incontestabil logică. Tehnica născută din această inteligenţă duce la crearea unei anti-lumi – din spaţiul cibernetic şi Internet – şi care, social vorbind, este impregnată şi răspândită în lumea întregă. Această anti-lume este proiectată ca înlocuitor al naturii, pentru simţurile omului. Acestei lumi îi lipseşte tot ceea ce noi numim realitate în cercetarea naturii.

Fiinţa lui Ahriman astfel caracterizată are nevoie de Eul Omului, pe care nu îl poate înlocui, dar îl poate utiliza. Din felul cum Ahriman uniformizează şi utilizează Eul Uman rezultă şi faptul că, totuşi, nu poate cunoaşte pe om în întregime. El nu cunoaşte sentimentele omului, nu cunoaşte sentimentul de milă, de compasiune şi nu ştie ce este iubirea. Omul este, pentru Ahriman, doar un obiect ce poate fi manipulat. Îi lipseşte seninătatea, liniştea interioară – care este premiza uimirii şi el nu poate înţelege că motivaţia activităţii umane se poate afla nu numai în tehnică, ci şi în problemele sociale, în nevoile şi rătăcirile sale. Prin limitarea la o raţiune restrictivă, izolată – întrega fiinţă a omului, mai ales partea care se află în intelectul lucid, nu mai este condusă de conştienţă, deoarece eul este dependent de modul de lucru ahrimanic şi închistat în el. Restul din fiinţa umană, nepreluat de Ahriman – simţămintele şi sensibilitatea – devine, astfel, un câmp deschis pentru alte fiinţe, care sunt interesate de această latură a omului. Aici apare o cu totul altă categorie de ispite, decât cele dirijate de Ahriman.

VI-Răul ca slăbiciune a izolării în propria fiinţă

AL DOILEA ASPECT AL RĂULUI stăpâneşte lumea de imagini, care înconjoară, astăzi, pe fiecare om – fără ca el să se poată apăra împotriva ei, decât retrăgându-se în sine. Întreaga propagandă publicitară pe care o desfăşoară mass-media creează o puternică atracţie pentru dorinţele josnice ale omului. Ele sunt un puternic apel către tot ce apare înăuntrul sufletului când eul, stăpânit de intelect, nu se mai interesează de oamenii de jos şi de conştiinţa sensibil-visătoare. Şi cu cât acest apel acţionează la un nivel inferior, cu atât mai eficace este. De la acel “ai grijă de tine”, care ar trebui să ducă la creşterea sentimentului valorii proprii, a Ego-ului, în adolescenţă, înainte de împlinirea vârstei de 20 de ani – drumul duce până la acele fete-femei, mai mult sau mai puţin dezbrăcate, care, în toate locurile posibile, nicidecum oneste, solicită tot ceea ce se aruncă pe piaţă. Propaganda pentru sexualitate este desprinsă, de cele mai multe ori, de erotic, acţionează mult mai strâns cu cea pentru pornografie.

Această revărsare de pornografie, ascunsă sub aspectul că “totul este la modă”, că este curentul general – duce la nepăsare gravă, obţinută forţat, şi se pierde, astfel, speranţa că ar putea să vină ceva adevărat din lume, sau din societate. Această tendinţă slăbeşte voinţa în aşa fel, încât dorinţele care pornesc din trup trebuie să fie neapărat satisfăcute. Modul cum aceste dorinţe sunt satisfăcute se află sub nivelul public de acceptare – şi, pentru aceasta, Internetul stă la dispoziţie, acolo unde pornografia crasă s-a stabilit ad-hoc. Aceasta este posibil, deoarece – contrar tendinţelor ahrimanice de generalizare – aici omul, izolat şi neobservat, nu mai este nevoit să respecte normele societăţii şi se poate lăsa în voia pasiunilor sale. Când eroticul se desprinde de iubire şi sexualitatea de erotic, satisfacerea dorinţelor care pornesc din trup a devenit unica motivaţie a faptelor, a acţiunilor omului izolat. Ceea ce este zguduitor aici nu este faptul în sine, ci inevitabilitatea acestuia, în ciuda chiar a imposibilităţii evidente a unei atare satisfacţii. Pofta care, după fiecare încercare de satisfacere, revine mai intens – împinge pe om într-o lume din care nu există ieşire, atâta timp cât el este singur şi dorinţa sa nu este înlăturată, prin intervenţia altot oameni. În această acţiune a Răului trebuie să deosebim astăzi două direcţii: I-una care sfârşeşte chiar într-o decădere fizică, exterioară, cu brutalitate, cruzime şi animalitate – II-alta care care duce spre o subtilitate de rafinamentintelectual morbid. Ultima sfârşeşte în negaţia corporalităţii, în care voinţa în care voinţa nu mai poate da niciun ajutor. În fiecare caz, omul nu se mai regăseşte în societate, ci se simte ca într-o lume proprie, căreia societatea trebuie să i se supună sau s-o servească, fără ca el însuşi să trebuiască să apară în ea. Rudolf Steiner face pe Lucifer, în a cărui lume pătrunde un astfel de om, să se adreseze acestuia: “Simte-te pe tine!” Ahriman, dimpotrivă, se adresează omului: “Recunoaşte-mă pe mine!”

VII-Omul – prăbuşit în această dublă înfăţişare a Răului

Omul luciferic, izolat în pornirile sale, simţind slăbiciunea proprie – şi omul ahrimanic, cu atracţia sa intelectuală spre Machbarkeit, cu lumea sa manipulată - unul şi acelaşi om, nu sunt doi oameni. Egoul său este corupt şi sedus şi în funcţie de situaţie – cade dintr-una în altadin aceste situaţii: omul ca unealtă decăzută, împărţit între Lucifer şi Ahriman – aceasta este dubla înfăţişare a Răului în om. Intelectul este cuplat de Ahriman, direct cu voinţa care îl conduce, în mod cinic, dinafară. Adevăratul miez al omului este anihilat pe tăcute, în autoplăcere, prin Lucifer.

Ahriman trăieşte în organismul viu (corpul eteric) al omului, pe care, apoi, îl stăpâneşte – dacă omul e slab şi îi cedează procesele corpului eteric; acesta este cazul când se instalează o intelectualitate izolată de toate celelalte aptitudini sufleteşti. În loc să fie condus de voinţa de gândire - apar, fulgerător, idei fanteziste, fără effort de voinţă, în conştienţă – şi sunt conştientizate, cel mai adesea, abia când sunt deja exprimate. Apoi cuvintele şi conceptele sunt aşa fel împletite, încât cuvântul apare înaintea conceptului. Şi conceptul apare ca urmare a cuvântului. Această lipsă de voinţă în gândire se ascunde în exprimări fulgerătoare despre judecăţi (de ex., despre imperfecţiunile altor oameni). Ahriman stăpâneşte voinţa prin atracţia intelectuală a Machbarkeitului.

Lucifer trăieşte în structura sufletească a omului (în corpul astral). El acţionează în instincte, pasiuni, pofte, în lăcomie şi în suferinţele omului – şi de acolo inundă conştienţa în aşa fel, încât numai reacţiile propriului suflet devin conştiente. Omul devine orb faţă de cauzele care au declanşat situaţia şi au acţionat asupra sufletului său. Nu ceea ce exprimă un alt om, celălalt, devine conştient - ci doar propria părere, care se stârneşte aici. Aceasta poate fi pricinuită atât de antipatie, cât şi de simpatie – în toate cazurile, Lucifer stimulează sufletul pentru conţinutul percepţiei, conţinut care rămâne întunecat. Partea sedusă de Lucifer în om are, întotdeauna, dreptate… El nu poate să dea ascultare! Două fraze auzite sunt deja suficiente pentru a înţelege cuvântul şi a comunica ceea ce crede propriul suflet. Aceasta este expresia izolării în propriul suflet, prin Lucifer – şi ea poate fi observată cum se produce treptat – aceasta, dacă vrem să observăm…

VIII-Omul în faţa cufundării în abis a Eului – provocată de Rău

Se pune întrebarea: influenţează Răul numai sufletul omului, pentru a-i domina Eul – sau pătrunde – cu o forţă teribilă – chiar în Eul însuşi, pentru a se instala în locul acestuia? Întrebarea însăşi produce o anumită oroare, în acei care s-au străduit în autoeducaţie, sau care urmează un program de pregătire antroposofică. Cine nu a ajuns să-i cunoască bine pe Ahriman şi pe Lucifer – nu ia în serios o asemenea întrebare şi o consideră ca pe ceva caraghios, sau ca pe ceva imposibil. Refuzul lăuntric al acestei întrebări este, în prezent, în mod sistematic şi epidemic, foarte răspândit. Cât de puţin realistă este considerată această întrebare, dacă ne gândim, mai ales că sunt persoane care nu acceptă că omul are şi un eu. Pentru a răspunde în mod serios la asemenea întrebare, ar trebui, în prealabil, să examinăm ce rol îndeplinesc învelişurile eului, luat în sine – şi ce rol are Eul, în învelişurile sale, respectiv în ceea ce numim elementele constitutive ale fiinţei umane. În legătură cu învelişurile Eului nostru, să ne gândim în felul următor. Eul: I-are un corp astral sau fizic, II-are o fiziologie sau un corp temporal (eteric), III-are un suflet sau corp astral, din care sufletul priveşte lumea cu cele 3 forţe ale sale: gândirea, simţirea şi voinţa.

Aceste 3 corpuri acţionează împreună, ca instrumente ale Eului, care apare în comunitate (societate) prin stilul său, determinat de felul cum este condus de gândire, simţire şi voinţă. Contrar regnului animal, care, în principiu, are aceeaşi organizare, corpurile umane nu sunt determinate de ereditate, ci doar alcătuirea lor fizică e moştenită prin ereditate – celelalte corpuri trebuie să sufere un proces de educaţie, pentru a se dezvolta şi evolua. Se constată, astfel, între altele, că vorbirea nu e moştenită, ci numai aptitudinea de a vorbi; că gândirea nu se moşteneşte, ci numai aptitudinea de a gândi, care s-a dezvoltat cu ajutorul vorbirii. Nici chiar voinţa nu e de natură ereditară. Voinţa e adusă, ca şi simţirea, din viaţa de dinainte de naştere. Observăm acest fapt la noul născut. Voinţa şi simţirea sa se observă din capul locului că fac parte din trăsăturile sale individuale de caracter. Dar pentru a merge, a vorbi şi a gândi – copilul are nevoie de contactul cu societatea. Omul matur îşi dirijează cu gândirea voinţa sau, cel puţin, şi-o poate conduce. Ceea ce, însă, mai ales, nu are nimic de a face cu ereditatea – este acea fiinţă spirituală, cuprinsă în cele 3 învelişuri ale omului – fizic, eteric, astral – şi care este Eul. Formarea gândirii, a simţirii şi a voinţei, în contextul social şi de limbă al unei culturi naţionale este o creaţie a familiei, a şcolii şi a profesiunii. Acest proces se încheie la vârsta de 20 de ani. Şi dacă dezvoltarea continuă, aceasta are loc numai printr-un proces de auto-educaţie, dirijat chiar de Eu.

[1] – Machbarkeit – termen, deocamdată, intraductibil (de aceea, se va păstra termenul german); cuvântul acesta ar putea fi tradus, DAR INCOMPLET! – prin “fezabilitate” (capacitatea de a se face ceva) – dar cuprinde, în semantica lui, o arie mai largă.
shapeshifter
IX-Despre lipsa Eului – şi înlocuirea lui de cea de a treia fiinţă a Răului

Dacă luăm această sintagmă în serios, nu e nicio greutate să considerăm posibil că un Eu, într-un astfel de om, nu trebuie suprimat şi încarnarea sa cu o criză a Eului nu trebuie pregătită. Dacă lipseşte Eul, atunci apare ceva ce nu traversează niciun fel de criză, cum ar fi criza încăpăţânării, pe care copilul o are la 3 ani, ca aceea a pubertăţii sau aceea a naşterii Eului, în jurul vârstei de 20 de ani. Unui astfel de om fără Eu – îi lipsesc şi loviturile sorţii, care apar mai târziu. Toate acestea se explică numai prin eu. În toate cazurile, întreaga încărcătură a sufletului este impregnată de societate şi Eul trebuie să se transforme, dacă e necesar pentru dezvoltarea stilului. Unui om lipsit de Eu crizele creşterii, precum şi impulsul de refacere, de transformare a sufletului, influenţat de societate. În mod necesar îi lipseşte şi capacitatea de a putea sta ca observator faţă de suflet. El ESTE un suflet uman – dar nu este Eul care ARE un suflet uman. El este un om, dar ca om lipsit de Eu, e ca un câmp deschis pentru toate fiinţele care îl înconjoară şi îl influenţează. El e deschis oricărui fundamentalism, şovinismului şi tuturor ademenirilor propagandei şi ale mass-mediei. Fără apărare, el e pradă tuturor tentaţiilor. Ar trebui să se apere, ar trebui să se integreze în medii care îl pot ajuta pe baza recunoaşterii situaţiei sale. Aceasta este o sarcină a societăţii, care încă nu este recunoscută, dar pe care o vede cel care învaţă să vadă Răul.

O situaţie cu mult mai deosebită este când un înveliş al fiinţei umane este captat de o fiinţă superioară, care nu acţionează ca Lucifer şi Ahriman, asupra Eului, pentru a-l corupe. Această fiinţă trebuie să fie de un rang mult mai înalt, căci poate face din oamenii care nu au Eu – instrumente ale sale. Aceasta nu trebuie să aibă întotdeauna o dimensiune, aşa cum a fost cazul lui Hitler . Amoralitatea pură care se revelează prin asemenea fiinţă umană, care nu e decât o marionetă şi care, în modul cel mai cinic, fără ruşine, fără milă şi fără acordul (exprimat prin vot) al mulţimii – stăpâneşte şi conduce mulţimea, în mod magic, fără să dea înapoi chiar de la uciderea în masă. Hitler nu e chiar ultimul exemplu. Asemenea fiinţe se văd acum peste tot în lume. Ceea ce e îngrozitor la aceste marionete, e posibilitatea să apară ca oameni normali, pentru cei din jur – pe care îi poate împinge la fapte pe care nu le-ar fi săvârşit niciodată, din îndemnul propriului Eu. Totul, de la lipsa nemăsurată de omenie, din lagărele de concentrare – sau asasinarea populaţiei în Bosnia şi Kossovo, nu poate fi înţeles altfel. Eurile celor ce au săvârşit asemenea fapte au fost înlocuite parţial şi temporal. Cine simte plăcere în faţa unei crime, în faţa unui chin, a uciderii animalelor – are dezlănţuit în el al treilea aspect al Răului. Nu e vorba aici dacă această fiinţă, care acţionează în om, în locul eului acestuia, se numeşte Sorat, Antichrist sau Demonul Solar – e vorba să reuşim să descifrăm corect fenomenul şi, de asemenea , e vorba ca acestei fiinţe să-i opunem ceva ce îi poate ţine piept şi îi poate respinge atacurile. Dacă nu facem aceasta, ne vom afla, din nou, aşa cum mulţi germani s-au aflat, în 1933. Despre aceasta vom vorbi acum, în acest capitol.

A TREIA CATEGORIE A RĂULUI, care poate pătrunde într-un om, înlocuindu-i Eul - există şi, aşa cum am arătat, poate fi descrisă fenomenologic. Dacă vrem să stăm faţă în faţă cu acţiunile săvârşite de marionetele acestei fiinţe şi să ne facem o părere sigură despre ele, atunci trebuie, mai înainte, să reuşim să diferenţiem propria activitate a eului nostru, într-un mod mai clar decât ar fi necesar, pentru cunoaşterea lui Ahriman şi Lucifer. Pentru aceasta trebuie noi înşine să înţelegem cum e un om condus, pe de-a-ntregul, de eul său faţă de lume. Această înţelegere trebuie s-o realizăm în mod dinamic, ceea ce înseamnă că întregul proces al propriului comportament în lume să-l privim ca o structură temporală. Căpătăm astfel o mare siguranţă că, în toate ocaziile de fiecare zi, suntem conduşi de propriul nostru Eu şi de nimeni altcineva. Să analizăm cum se poate obţine aceasta, în mod practic. Şi mai trebuie să arătăm cum, printr-o asemenea cunoaştere dinamică, a noastră înşine – se dezvoltă o judecată sigură, care ajunge să recunoască această a treia fiinţă a Răului – şi dacă acţiunile ei au pătruns în viaţa socială.

X-Conducerea omului integral de către Eu


Pentru a ajunge să cunoaştem relaţia între Eu şi suflet, în felul menţionat aici, trebuie, mai întâi, să atragem atenţia asupra a ceva ce există întotdeauna în interiorul propriului suflet, fără ca acest lucru să fie, cel mai adesea, observat. Iată ce este: observaţi starea sufletească a entuziasmului. Cine observă imediat această stare, sau imediat după, va remarca faptul că sufletul se lărgeşte în sus şi în jos (dacă ne putem îngădui să folosim o expresie spaţială, pentru acest sentiment nespaţial), fără a atinge o limită şi fără a sta faţă în faţă cu lumea, deşi motivul declanţării acestei stări sufleteşti ar putea fi găsit în lume. În această stare nu există nicio diferenţiere între Eu şi suflet – şi nici nu e posibilă. A observa acest fapt e prima obligaţie de îndeplinit. Din această stare, sufletul se poate concentra apoi în două direcţii – o dată în direcţia în direcţia gândirii şi altă dată în direcţia voinţei. În direcţia gândirii este dezamăgirea – starea care se observă imediat. Acum sufletul vibrează în concordanţă – vorbind din nou plastic – în spaţialitatea sa cu corpul viu. Conştienţa eului “pune capul la bătaie” – ca să spunem aşa - şi observă ce anume a provocat entuziasmul. Dacă omul vrea să înţeleagă ce fenomen anterior a provocat entuziasmul – el va evoca, din mulţimea de concepte de care dispune prin experienţa sa de viaţă – ceea ce e util, pentru a forma premiza gândirii. Acţiunea interioară de gândire se declanşează şi se apleacă asupra obiectului. Înţelegerea însăşi la care duce gândirea cuprinde cel puţin 2 procese de gândire, unul mai mult de analiză, sau de individualizare şi apropiere de obiect – şi altul de prelucrare sintetizatoare utilă a conceptului sau a relaţiei conceptuale a obiectului în suflet. Dacă legătura conceptuală este maturizată până a deveni idee, se află faţă în faţă subiectul care vrea să cunoască şi obiectul care trebuie înţeles complet separat – atunci imaginea conceptului în suflet va deveni (mai mult sau mai puţin) imaginea obiectului. Eul e aici centrul activ de intenţie, în punctul central al sufletului, de unde este condusă voinţa de gândire.

Să ne întoarcem la sentimentul de entuziasm, pentru a cerceta modul în care sufletul se concentrează spre voinţă – dar acum nu spre centrul sufletesc, pe care îl simte în cap – ci în membre, căci aici apare imboldul spre activitate. În voinţă, sufletul nu cuprinde intelectul ca în cap, ci înţelepciunea care, ca o aptitudine exersată, adaptată corpului eteric – aceasta cuprinde voinţa şi o utilizează în mod obiectiv. Dacă aptitudinile necesare prin exerciţiu nu sunt adaptate corpului eteric, ar trebui totuşi dobândite; despre aceasta nu vom vorbi acum. Fapta care urmează e acţiunea obiectivă şi oportună a exercxitării aptitudinilor. În faptă, subiectul şi obiectul sunt una, perfect integrate. Prin faptă, obiectul asupra căruia se exercită, se modifică. Omul imprimă astfel lumii pecetea fiinţei sale. Şi astfel, urmarea faptei aparţine lumii existente, lumii necesităţii. Fapta devine eveniment, întâmplare şi s-a desprins din omul activ, opera sa aparţine lumii. Să ne aruncăm, din nou, privirea comparativ, asupra noţiunilor de “înţelegere” (am înţeles, am priceput ceva) şi “faptă” (am făcut ceva). În faptă, subiectul şi obiectul se contopesc într-o unitate procesuală nedespărţită, într-o stare de fapt unică. Acum e opusă “înţelegerii”, în toate caracteristicile sale, în mod polar, unde subiectul şi obiectul se află faţă în faţă, în faptul cunoaşterii.

Cum fapta, prin sine însăşi, şi dincolo de sine însăşi, duce, în mod necesar, la producerea evenimentului, atunci înţelegerea conduce mai departe, numai dacă omul, care a ajuns la înţelegere, face din ceea ce a înţeles – motivaţie. Nimic din faptul înţelegerii nu duce, prin sine însuşi, la motivaţie. O nouă legătură între subiect şi obiect trebuie, ca şi pasărea Phoenix, să apară din cenuşa înţelegerii. Motivul (motivaţia) trebuie să fie stârnit(ă) de om, prin sine însuşi, în punctul central al sufletului, dacă vrea să se întoarcă, din nou, spre lume, în realitatea ei din imaginea pe care o are deja despre aceasta. Eul trebuie să aducă înţelegerea la starea de motiv şi să ia hotărârea să vrea să acţioneze. Şi aceasta e polar opus evenimentului; căci acum, omul care ia hotărârea stă, din nou, faţă în faţă cu lumea. El trebuie să aibă, acum, în faţa ochilor, condiţiile acţiunilor sale şi “controversa (gâlceava!) gândirii cu lumea!” – să o posteze în aşa fel, încât urmările acţiunii sale el le poate prevedea din condiţiile din lume.

Există, oare, aici, o corespondenţă bipolară? Controversa gândirii cu lumea are loc, în mod necesar, înaintea acţiunii; urmează, după acţiune şi după eveniment, ceva ce se găseşte după aceea? Evenimentul circumscris în lume, dependent de necesitate şi purtător al peceţii Eului – stă sub legea karmei – şi acţionează asupra oamenilor retroactiv. Iar acela nu numai că ştie aceasta, ci vrea el însuşi retroactivitatea, se plasează, obligatoriu, în situaţia pe care o provoacă spiritul: el este un om echilibrat, un om în echilibru.

XI-Omul-în-echilibru şi “Eu SUNT”

Cine îşi îndreaptă sufletul, cu judecată, spre lume – acela e un om întreg, el este în echilibru cu sine însuşi. El e un om care îşi înţelege destinul care vine din trecut – şi îi pune în faţă datoria sa faţă de lume şi care, prin faptele sale, îşi croieşte un nou destin. (…)

Acest proces de conducere prin Eu trebuie temeinic conştientizată, pentru a se putea exclude posibilitatea ca o altă fiinţă să acţioneze sau să conlucreze cu tine. Noul Secol va avea nevoie de astfel de oameni, care să devină stăpâni conştienţi pe propriul lor suflet şi, totodată, prin aceasta, stăpâni pe destinul lor. Aceşti oameni înţeleg lumea ca pe o datorie, ale cărei premize le-au stabilit ei înşişi în trecut, creând, totodată, în lume, premize pentru sarcinile care îi vor întâmpina în viitor(…)

Un astfel de om, care a mers atât de departe, în a se găsi pe sine însuşi, are şi ajutor din partea cuiva, sau e lăsat singur? Întrebarea priveşte pe fiecare om care îşi recunoaşte idealul, în această deplinătate a fiinţei umane. Putem privi această întrebare în mod pragmatic – şi s-o formulăm astfel: “Am primit eu un ajutor practic, în situaţiile în care imperfecţiunea comportării şi a gândirii mele at fi putut provoca, chiar neintenţionat, catastrofe, care, totuşi, nu s-au petrecut?” (…) Un anumit fel de ajutor poate fi totdeauna remarcat şi e cu atât mai uşor resimţit, cu cât a foat depusă mai multă străduinţă în educarea propriului suflet. Atunci aude omul vocea conştiinţei. O primă manifestare în care se aude această voce o simte omul în tinereţe, mai ales la pubertate, după unele fapte rele, care s-au produs, adesea, în furtuna entuziasmului. Conştiinţa “loveşte” atunci sufletul, şi acesta simte o ruşine amară. Astfel s-a dezvoltat o cultură, prin ascultarea acestei voci a conştiinţei. (…) Mai târziu, pentru a auzi vocea conştiinţei, omul trebuie să se scufunde într-o totală linişte lăuntrică, în propria sa forţă, în studierea sufletului(…). Spre mijlocul vieţii, omul îşi aude conştiinţa în timpul faptei, în timpul acţiunii. Atunci fapta fie este frânată, fie favorizată – şi, la maturitate (liniştea lăuntrică fiind dobândită prin exerciţiu) vocea vorbeşte înaintea faptei, ba chiar te incită la faptă. Cine e această voce a conştiinţei, cui aparţine acest ajutor? Este ea oare vocea fiinţei mele superioare – şi este, totodată, vocea Aceluia pe care L-a văzut Pavel, pe drumul Damascului? Faptul că această voce răsună în nucleul cel mai tainic al fiinţei mele – îmi spune că este chiar fiinţa mea superioară, care m-a condus în toate timpurile.(…) Dispoziţia sufletească ce apare spune, de asemenea, că ar fi curat orgoliu să te simţi singur. În mine, care sunt încarnat, prin natura învelişurilor mele, în Dumnezeu Tatăl – vorbeşte “Eu SUNT”(cf. “Eu sunt Cel Ce sunt” – Moise, Ieşirea, 3, 14).(…)

Dar nu numai Răul domină sfârşitul acestui secol. Sfârşitul de secol a dat Eului un nou conţinut. Vocea care vorbeşte în Eu are Eul ca pe un recipient al ei. Un recipient pe care omul îl poate crea singur, prin forţa fiinţei sale. Din certitudinea acestui ajutor apare încrederea că e posibil un viitor demn, pentru om. Aceasta e forţa care stimulează preluarea preluarea de noi conţinuturi, în Eu. Asemenea conţinuturi constau în imaginile tripartite, pe care ni le creăm despre oamenii cu care trăim. Acestea vor evolua după cum un alt om îşi pune dinamica întregii sale fiinţe umane, în slujba societăţii. Un nou creştinism, deci, se anunţă în om. Din asemenea percepţii apar intuiţiile, de care am nevoie să-i creez un climat social, care să-l împingă mai departe, pe drumul de dezvoltare a umanităţii. Omul în al cărui suflet condus de Eu mă adâncesc astfel – este lumea spirituală cea mai aproape de mine.

Viitorul va avea nevoie de asemenea începuturi ale unei fraternităţi spirituale, dacă cele 3 entităţi ale Răului îşi vor continua atacurile asupra Eului uman – mereu cu alte născociri şi minciuni.

(articol semnat de Thomas Göbel, în revista Der Goetheanum, nr. 8-9/2000 – trad. de Victor Oprescu; selecţia fragmentelor – A. Botez)
jet li
"Sau, la urmă, purtarea lor se putea dovedi a fi fost doar o glumă ciudată, căci acei oameni timizi nu se temeau de noi cîtusi de putin. Băstinasii au, în mult mai mică măsură decît oamenii albi, acel simt al riscului în viată. Cîteodată la un safari, sau pe lîngă fermă, în vreun moment de tensiune extremă, am întîlnit privirea însotitorilor mei si am simtit că ne aflam la mare depărtare unii de altii si că erau mirati din cale-afară de acea teamă a mea în fata riscului. Ceea ce m-a făcut să reflectez la faptul că se miscau în viată cum nu vom reusi noi niciodată, ca in elementul lor, întocmai ca pestii de ape adînci care nu pot pricepe de ce ne temem noi de înec. Această sigurantă, această artă de a înota ei o aveau, mi-am zis, pentru că păstrează stiinţa pierdută pentru noi de părintii nostri ;Africa, dintre toate continentele, te învată că Dumnezeu si Diavolul una sunt, o maiestate co-eternă, nu două ne-născute, ci o singura nenascuta, iar băstinasii nici nu confundau cele două persoane, nici nu divizau substanţa lor."

-------------

"Cînd băstinasii se simteau în sigurantă din partea noastră că nu vom face miscări bruste sau zgomote neasteptate, ne vorbeau cu mult mai deschis decît vorbesc de obicei un european cu alt european. Nu erau niciodată de încredere, dar în general erau sinceri. Un nume bun — ceea ce noi am numi prestigiu — contează foarte mult la băatinasi,într-un anumit moment păreau să-ti fi făcut o apreciere-globală, de care nimeni nu se rnai atingea pe urmă. Cîteodată la fermă existenta era solitară si, în linistea serilor, cînd minutele picurau din ceas, viata părea să picure si ea din tine odată cu ele, de dorul unui alb cucare să vorbesti. Simteam însă tot timpul în penumbră existenţa tăcută a băstinasilor paralelă cu a mea, dar într-un plan diferit. Numai ecouri răzbăteau dintr-o parte în alta.Băstinasii însemnau Africa în carne si oase. Inaltul vulcan stins Longonat, ce se ridică deasupra Văii Faliei celei Mari, arborii de mimoza străjuind rîurile largi, sau elefantul si girafa nu însemnau Africa mai cu adevărat decît băstinasii negri — siluete mărunte într-un decor imens. "Toti erau expresii- diferite ale aceleiasi idei, toti erau variatiuni pe aceeasi temă. Nu era un cumul con-gener de atomi eterogeni, ci un cumul eterogen de atomi congeneri, precum în cazul frunzei de stejar, al ghindei si al obiectului din lemn de stejar. Noi, în cizme si cu graba noastră permanentă, ajungem în disonantă cu peisajul. Băstinasii sînt mereu în rezonantă cu el, iar cînd acesti oameni înalti, zvelti, întunecati si cu ochii negri călătoresc — întotdeauna unul cîte unul, astfel că pînă si marile lor artere de circulatie nu sînt decît niste poteci înguste —,ori muncesc pămîntul, ori îsi păstoresc vitele, ori dansează la marile lor sărbători, ori îti spun o poveste, de fapt Africa e cea care umblă, dansează si te desfată"

In Inima Africii - Karen Blixen
http://www.scribd.com/doc/2517055/Karen-Bl...n-inima-Africii
Aceasta este o versiune "Text-Only" a continutului acestui forum. Pentru a vizualiza versiunea completa, cu mai multe informatii, formatari si imagini,click aici.
Invision Power Board © 2001-2024 Invision Power Services, Inc.