Allah înseamnă Dzeu, marduk...
Motto :
Ştiu bine, cei de-afară văd ziduri cenuşii,
Nebănuind grădina în care m-am închis —
Dar pentru tine singur, ce nu poţi să nu vii,
Copacii mei din suflet spre ceruri i-am trimis.
Solia căprioarei...Dar netezind alene al rochiei larg fald,
Domniţa-nvăluită de vrăji medievale,
Sub desflorirea serii ce-n juru-i se prăvale,
Ascultă căprioara sosită ca herald.
— ”Cuprinde-mă, domniţă, cu braţul mic şi cald
şi să pornim... Nuntaşii au poposit în vale.
Viaţa te aşteaptă cu surle şi chimvale,
şi vreau în ea şi visul, şi ochii să ţi-i scald.”
Domniţa îi răspunde: ”Le spune, dulce crainic :
“Domniţa mulţumeşte străinilor ce-o vor,
Dar simte-n astă seară că visul e mai trainic,
Nedepăşind sfielnic grădina între ziduri
Cu pajiştea mai moale ca lăna din covor,
Mai verde decât fierea pe smălţuite bliduri.”
(Ion Pillat -"Limpezimi", Editura Litera, Chişinău, 1998)
Se ştie că jocul de şah îşi are originea în India. El a trecut în vestul medieval prin intermediul perşilor şi arabilor, de aici provine celebra expresie ,,şah-mat”, care derivă din persanul „shah” (rege) şi din arabicul „mat” (el e mort). În timpul Renaşterii, unele reguli ale jocului de şah s-au schimbat: „regina” şi cei doi „nebuni” (episcopi) au primit mobilitate mai mare şi astfel jocul a căpătat un caracter mai abstract şi matematic, părăsind oarecum modelul strategic concret, fără însă a pierde trăsăturile esenţiale ale simbolismului său. În poziţia originală a şahiştilor, modelul strategic antic rămâne evident: se pot recunoaşte cele două armate angajate în luptă, luptă care era caracteristică spiritului Estului antic: trupele uşoare, reprezentate de către pioni, în prima linie; corpul armatei constând din trupele grele, carele de război (turnurile), cavalerii (cavaleria, caii) şi elefanţii de război (episcopii, nebunii); „regele” cu „doamna” sa sau „consilierul” fiind poziţionat în centrul trupelor.
Forma tablei de şah corespunde tipului „clasic” al Vastumandala, diagrama care constituie de asemenea aranjarea de bază a unui templu sau a unui oraş. Această diagramă simbolizează existenţa concepută ca un „câmp de acţiune” al puterilor divine. Lupta care are loc în jocul de şah reprezintă, în sensul său cel mai universal, lupta deva-şilor cu asura-şii, a „zeilor” cu „titanii”, sau a „îngerilor” cu „demonii”, toate celelalte semnificaţii ale jocului derivând din acesta universal.
Cea mai veche descriere scrisă a jocului de şah provine de la un istoric arab, al Mas’udi, în lucrarea sa „Preriile de aur”, istoric care a trăit în Bagdad în sec. IX. Acesta atribuie inventarea – sau codificarea – jocului de şah, regelui hindus „Balhit”, un descendent al lui „Brahman”. Există o confuzie evidentă aici între caste: cea a brahmanilor şi o dinastie, dar faptul că jocul de şah era la origini brahmanic este dovedit de caracterul puternic sacerdotal al diagramei de 8 x 8 pătrate (ashtapada). În plus, simbolismul de tip războinic al jocului se leagă de casta Kshatriya, casta prinţilor şi nobililor, aşa cum istoricul arab indică atunci când scrie despre faptul că hinduşii considerau jocul de şah (shatranj, de la sanskritul Chaturanga) drept o „şcoală de guvernare şi apărare”.
Se spune că regele Balhit a compus a redactat o carte despre acest joc în care a făcut un fel e alegorie a corpurilor cereşti precum „planetele” şi cele 12 semne ale Zodiacului, fiecărei piese atribuindu-i-se o stea. Hinduşii recunosc 8 „planete”: soarele, luna, 5 planete vizibile cu ochiul liber, şi Rahu, „steaua întunecată” a eclipselor; fiecare dintre aceste „planete” guvernează una dintre cele 8 direcţii ale spaţiului.
mirabilis=minunatcine nu ştie
a se mira, nu va recunoaşte
minunea...
mira - vine din sanskrită şi înseamnă:
prosperImaginaţi-vă un soare strălucitor de vară şi imaginaţi-vă oameni simpli care se uită la el proiectând în el visul lor de dincolo; presupuneţi acum că ar fi posibil să se transporte aceşti oameni în abisul întunecat şi rece al galaxiilor şi nebuloaselor cu tăcerea lor covârşitoare. În acest abis mai toţi şi-ar pierde credinţa, şi acesta este ceea ce se întâmplă ca rezultat al ştiinţei moderne şi a învăţaţilor ei şi a victimelor popularizării ei.
Ceea ce nu ştiu majoritatea oamenilor – şi dacă ar putea şti, de ce ar fi chemaţi să creadă? – este faptul că cerul albastru, deşi iluzoriu ca o eroare optică nu e mai puţin o reflectare adecvată a cerului îngerilor şi a binecuvântaţilor şi că de aceea înainte de toate, acest miraj albastru, cu nori de argint, are dreptate şi are ultimul cuvânt de spus; a fi uimit de acest fapt înseamnă a admite că noi suntem prin şansă aici pe pământ şi că vedem cerul aşa cum îl vedem, desigur abisul negru al galaxiilor reflectă de-asemenea ceva, dar simbolismul este atunci deplasat şi nu mai este nici o chestiune de cer al îngerilor. Dar aici se observă repede o eroare: aceea de a crede că prin chiar acest fapt al conţinutului său obiectiv „ştiinţa” posedă puterea şi dreptul de a distruge miturile şi religiile şi că asta e un fel de experienţă mai înaltă, care omoară zeii şi credinţele; în realitate este vorba de incapacitatea umană de a înţelege fenomenele neaşteptate sau de a rezolva anumite aparent antinomii care înăbuşe adevărul şi dezumanizează lumea.
Vrând să creadă doar ce văd, oamenii de ştiinţă se condamnă singuri la a vedea doar ceea ce cred; logica pentru ei este dorinţa lor de a nu vedea ceea ce nu vor să creadă. Scientismul de fapt este mai puţin interesat despre real ca atare – care în mod necesar este dincolo de limitările noastre – decât este interesat în ceea ce este non-contradictoriu, deci în ceea ce e logic, sau mai exact, în ceea ce este EMPIRIC LOGIC; deci în ceea ce este logic de facto conform unei experienţe date, şi nu în ceea ce este logic de jure conform cu natura lucrurilor.
În realitate, înregistrarea „planimetrică” a percepţiilor şi eliminarea aparent contradictoriului dă măsura ignoranţei, pedanţii „ştiinţelor exacte” sunt incapabili de a evalua ceea ce este implicat prin paradoxurile existenţiale în care noi trăim, începând cu fenomenul subiectivităţii, contradictoriu în practică.
Subiectivitatea este intrinsec unică în timp ce este extrinsec multiplă, dacă spectacolul unei gazde de subiectivităţi altele decât propria noastră subiectivitate, nu ne cauzează nici o perplexitate, cum poate fi explicat „ştiinţific” – adică evitând sau eliminând toată contradicţia – că „Eu singur” sunt „Eu”? Aşa numita ştiinţă „exactă” nu poate găsi nici o justificare în faţa acestei aparente absurdităţi, la fel cum nu poate găsi justificare nici pentru alte contradicţii logice şi empirice ca de exemplu fără-de-limita spaţiului, timpului şi altor categorii exestenţiale.
Fie că ne place sau nu, trăim înconjuraţi de mistere, care logic şi existenţial ne duc inevitabil către transcendenţă.Chiar dacă „ştiinţificii” ar putea observa non-contradicţia tuturor fenomenelor obiective posibile, tot ar rămâne enigma contradictorie a sciziunii dintre universul obiectiv şi subiectul care observă, pentru a nu mai aminti aici de problema „ştiinţific” insolvabilă a acelei flagrante contradicţii care este unicitatea empirică a unui subiect particular. Chiar şi dacă ne limităm noi înşine la lumea obiectivă, a cărui fără-de-limită constituie în mod precis o contradicţie, inconceptibilă conform logicii empirice, cum putem crede imediat că va veni ziua în care o să o punem într-un sistem exhaustiv şi omogen?
Cum nu puteţi vedea fundamentala şi inevitabila contradicţie între logica scientistă – care este în plus şi intrinsec deficientă deoarece duce lipsă de date suficiente – şi infinitatea şi complexitatea realului, pe care scientismul vrea să-l exploreze, să-l epuizeze şi să-l catalogheze?
Contradicţia fundamentală a scientismului este de a vrea să explice realul fără ajutorul acelei ştiinţe prime care este metafizica, de aici, de a nu cunoaşte faptul că doar ştiinţa Absolutului dă semnificaţie şi disciplină ştiinţei relativului; de a nu cunoaşte faptul că ştiinţa relativului, atunci când este privată de acest ajutor al ştiinţei Absolutului, nu poate duce decât la sinucidere, începând cu aceea a inteligenţei, apoi cu aceea a umanului, şi la sfârşit a umanităţii.Absurditatea scientismului este contradicţia între finit şi Infinit, adică, imposibilitatea reducerii ultimului la primul, şi incapacitatea de a integra finitul în Infinit; şi de asemenea incapacitatea de a înţelege că o erudiţia care se taie ea însăşi de a Unitatea iniţială nu poate duce decât la inumerabil, deci indefinit, la împrăştiere şi nimicnicie.
Logica pură şi simplă contează doar în cazul manierei indirecte de a cunoaşte lucrurile, este, înainte de toate astea, arta coordonării datelor (fie ele adevărate sau false) conform unei nevoi date a satisfacerii cauzale şi între limitele unei imaginaţii date, astfel că un argument aparent fără-greşeală poate fi complet eronat în funcţie de falsitatea premizelor sale;
cu cât este mai elevat ordinul lucrului care trebuie făcut cunoscut, cu atât mai vulnerabilă este mintea în acel caz.Ceea ce trebuie criticat nu este exactitudinea ştiinţei, ci nivelul exclusiv impus acelei exactitudini.
Metafizica şi simbolismul, care singure conferă cheile eficiente către cunoaşterea realităţilor supra-sensibile, sunt ştiinţe înalt exacte – cu o exactitudine depăşind cu mult pe cea a realităţii fizice.În van explorează ştiinţa modernă „infinitul mare” şi „infinitul mic”; ea poate ajunge în felul său la lumea galaxiilor şi la cea a moleculelor, dar ea nu este conştientă – deoarece nu crede nici în Revelaţie nici in Intelecţia pură – de toate lumile supra-senzoriale şi imateriale care înfăşoară dimensiunile noastre senzoriale, şi în relaţie cu care aceste dimensiuni nu sunt decât un fel de coagulare fragilă, destinată să dispară atunci când le vine timpul, înaintea puterii orbitoare a Realităţii Divine.
A postula o ştiinţă fără metafizică este o contradicţie flagrantă, deoarece fără metafizică nu poate fi nici un standard şi nici un criteriu, nici o inteligenţă capabilă să penetreze, contemple şi să coordoneze. Ambele: un psihologism relativist care ignoră absolutul, şi de asemenea evoluţionismul care este absurd din cauza contradictoriului (deoarece „mai multul” nu poate proveni din „mai puţin”) pot fi explicate doar prin această excludere a ceea ce este esenţial şi total în inteligenţă.
Spiritul, deşi „creat” este supra-formal sau universal, şi atins în mod direct de Divin. Este singurul element supra-individual, „arhetipal” sau obiectiv în constituţia omului. Spiritul şi Intelectul sunt 2 părţi ale aceleiaşi monede, Intelectul aparţine Adevărului (sau doctrinei) şi Spiritul Fiinţei (sau realizării spirituale). Sufletul, pe de altă parte, este formal şi individual. Spiritul este deci „măsura” sufletului; sufletul nu poate fi niciodată „măsura” Spiritului.