QUOTE(marduk @ 22 Apr 2009, 02:19 PM)
Adica vrei sa spui ca tot ce este natural este Dumnezeu iar ceea ce este artificial, lumea in care traim dupa alungarea din Rai, ca si creatie, este Satan?
nu. la baza manifestării este satan. acolo e singurul loc unde poate sta: la rădăcina dualităţii - aici am în vedere aspectul cosmologic, nu cel metafizic. Că materia căzută îmbracă aspecte satanice asta e clar...
Materia nu este altceva decât limita extremă sau punctul de precipitare în procesul manifestării, cel puţin în lumea noastră; în consecinţă, este cel mai „de jos” lucru de găsit în cadrul realităţii care ne interesează.
Se poate pune problema dacă acest cel mai de jos lucru nu este din contră o „conştiinţă” de genuri, adică principiul răului, acel Mara care l-a tentat pe Buddha sau Satan care l-a tentat pe Hristos.
Această problemă este rezolvată, dacă se distinge în Cosmos doi poli, unul existenţial, orb şi pasiv şi celălalt intelectual, deci conştient şi activ: materia este punctul de precipitare în relaţie doar cu polul existenţial, pe când polul intelectual dă naştere, la limita extremă a procesului de „zbor” de la Dumnezeu, „forţei personificabile”, sau acelei conştiinţe pervertite, care este Satan sau Mara.
Cu alte cuvinte, Materia este existenţa cea mai depărtată de Fiinţa pură, şi Răul este conştiinţa cea mai depărtată de Inteligenţa pură, Intelectul divin; şi deoarece pe plan intelectual această depărtare poate duce doar la subversiune sau opoziţie, acea inteligenţă care e cea mai depărtată de Absolut, va fi cea care neagă Absolutul ca „inteligibil”, sau mai degrabă ca şi „conştient”, ca posibil.Existenţa – materia secunda sau natura naturata a scolasticilor, opusă de ei Natura-ei Naturans sau Prototipului divin – pe parcursul îndepărtării sale de Fiinţa pură, devine „îngreunată” şi în acelaşi timp segmentată:
Materia este cea mai „grea” şi cea mai „ruptă” existenţă dintre toate – pe când Mara este cea mai subversiv posibilă inteligenţă, cea mai perversă; în comparaţie cu Mara, totuşi materia deşi îngreunată şi coruptă, rămâne inocentă.Nu trebuie făcută greşeala de a confunda stupiditatea cu satanismul sau vulgaritatea cu doar materialitatea.
Există o conştiinţă care e diminuată prin contact cu polul materiei şi aceasta e neinteligenţa, umană sau de alt fel; şi există o existenţă îmbunătăţită prin contact cu polul inteligenţei (chiar indirect) şi aceasta este nobilitatea substanţelor materiale, a metalelor nobile, a pietrelor preţioase, or, trecând prin ordinul vegetal, frumuseţea corporală a lucrurilor vii.Inteligenţa, în procesul sustragerii de la Sine, nu este în mod necesar diabolică, se poate cufunda în mod pasiv, devenind diminuată şi fără subversiune. La fel existenţa, în sustragerea sa de la Fiinţă, nu este exclusiv îngreunată şi inerţie nediferenţiată; ea poate fi acompaniată de calităţi care o aduc aproape de polul „Spiritului” şi în acest sens se poate spune că, un diamant sau o floare arată mai multă inteligenţă decât cutare sau cutare om prost.
Pentru indienii nord-americani, Natura sălbatică este Cartea Scripturilor, tot ce se vrea este ştiinţa care le conferă citirea semnelor; prin comparaţie, omul sofisticat şi urbanizat, a devenit orb iar ocaziile de a învăţa din ceea ce-l înconjoară au fost în mod catastrofal reduse în practică.
Ştiinţa modernă rămâne strict orizontală şi plană; în nici un punct nu ajunge deasupra şi dincolo de planul manifestării sensibile. Aici cuvântul „ştiinţă” se referă la privirea ştiinţifică generală, care este bazată în principal pe ştiinţele fizice, psihologia aparţinând şi ea aceluiaşi nivel, ştiinţe care nu include recunoaşterea a una sau mai multe dimensiuni supra-senzorale, în sensul realităţilor obiective şi concrete şi nu doar în sensul viselor psihologice. Pentru cei care acceptă aceste dimensiuni – unii antropologi sau etnologi de exemplu – este foarte importantă respingerea univocă a speculaţiilor psiho-analitice.
Magia de exemplu, fie „albă” sau „neagră”, intră în dimensiunea suprasenzorială (dar în nici un caz transcendentă), o dimensiune a „adâncimii” s-ar putea spune: magia, spre deosebire de ştiinţă, nu se limitează la a reduce fenomenele materiale la „energii” sau „mişcări” de un caracter mai mult sau mai puţin fizic includibil, în solidificarea post-paradisială a substanţei spaţiale sau terestre; ci ea traversează carapacea materială „în direcţia interiorului” intrând în substanţa animică sau subtilă de substrat: de aici puterea de „dematerializare” şi transformare a şamanilor şi a altor practicanţi ai magiei, fie benigne fie cu caracter malefic.
Această putere, în ciuda tuturor evidenţelor, este negată de ştiinţa oficială, care eşuează în a percepe subtilul intermediar care leagă aparent contradictoriile fenomene de translocări magice şi metamorfoze. Aceeaşi ştiinţă eşuează în a percepe, a fortiori, dimensiunea „înălţimii” pe lângă cea a „adâncimii”, care este Lumea Spirituală, în legătură cu care magia rămâne de asemenea în ignoranţă ca şi ştiinţa. Dimensiunea spirituală este cea care explică acţiunea teurgică şi miracolele.
Din punct de vedere al acestei din urmă dimensiuni, ordinul animic sau subtil, adică acela care se are în vedere de către ştiinţa magică şi empirismul spiritualist, este „o crustă” la rându-i, la fel cum
materia este o crustă din punct de vedere al lumii subtile. Substanţa subtilă poate fi cel mai bine comparată cu un lichid greoi asemeni sângelui, iar substanţa spirituală sau supra-formală cu aerul sau un gaz.
Din punct de vedere metafizic, este necesar de adăugat încă o dimensiune: cea nirvanică sau divină din care dimensiunea spirituală este doar reflectarea cosmică, emanaţia „angelică”.Ce numeşti tu natural, este de fapt supranatural-natural, naturalul nu există de capul lui rupt de orice realitate mai înaltă... şi ca să înţelegi ce zic uite un exemplu:
O imprimare a unui picior pe o stâncă se produce nu printr-o violentare a unei legi a naturii, ci pentru că,
prin inversiune, solidul devine plasmă pentru planul imediat superior şi, natural, pentru fiinţa care-l însumează. Miracolul este infuzarea unui plan superior în planul inferior, nu intervine absurdul, ci o lege e însumată de o altă lege superioară care i se substituie.