În ultima vreme mesajul creştin devine tot mai radical şi intolerant vis-a-vis de celelalte religii, iar marea ,,încercare" a sa este tocmai acest lucru şi nu temele ecumenice care capătă conotaţii apocaliptice în viziunea unor ,,minţi luminate" ale portavocii creştine din mass-media. De aceea consider utilă această lecţie pe care trebuie să şi-o însuşească orice creştin cu asemenea derapaje spre radicalism şi intoleranţă religioasă..
Tentatiile cărora trebuie să le facă fată credinciosul sunt numeroase si pot îmbrăca nenumărate forme: de la cele mai vizibil la cele mai subtile, de la cele usor de cunoscut ca ispite la cele cu aparentă nobilă, dezinteresată, gratuită. Fără teamă de a ne însela, pe acestea din urmă le considerăm ca fiind cu mult mai pernicioase. Este usor să respingi furtul, crima, dorinta de a poseda ceea ce apartine aproapelui, dar câti dintre noi stiu exact în ce constă idolatria? Câti se conformează injonctiunii de a face binele în asa fel încât “să nu stie stânga ce face dreapta”, iar dintre cei ce o fac, câti stiu semnificatia deplină a gestului? Câti stiu că nu numai că nu te poti închina concomitent si lui Dumnezeu si lui mamonna, dar nici ne-închinarea nu este imaginabilă în vreun chip (altfel spus, neutralitatea spirituală, expectativa neimplicată nu este cu putinta)? Si încă toate acestea sunt mici, fată de… obisnuitul păcat al buricelii. Amuzantă uneori dar cel mai adesea nu, buriceala (sau nombrilismul, dacă am vrea cu vreun pret să trecem starea profană care câstigă din ce în ce mai mult teren în epoca noastră de degenerare intelectuală. Teologic vorbind, ne aflăm în fata vechiului păcat al trufiei, însă; subspecia buricelii beneficiază de un camuflaj care îi conferă o atractie si o formă de rezistentă superioare. Element activ în relatia dintre mamă si făt, imediat după nastere buricul devine martorul mut al perioadei intrauterine a fătului, rolul lui încheindu-se, rămânând eventual cel estetic, în cazul acelor rare tăieturi a cordonului ombilical făcute de o mână sigură la momentul potrivit. Undeva la nivelul cel mai vizibil al anatomicului, el este amintirea vie a unei conexiuni întrerupte, rememorând asadar o dependentă, dar si începutul independentei celui ce a renuntat la placentă pentru hrana ingerată bucal, sau la rigoare intravenos. Vital cândva, acum cu mult mai putin important ca orice organe ce functionează, ombilicul necesită mai putină grijă ca o unghie ce trebuie tăiată din când în când, iar cei mai multi dintre noi trăiesc linistiti fără grija acestei părti care a murit la câteva clipe dupa nasterea noastră. Valoarea simbolică a Omphalosului este cea de Centru, lui îi corespund Kaaba islamică, Templul lui Solomon si alte burice în jurul cărora gravitează traditiile sfinte. Nimic mai normal ca unei realităti spirituale ordonatoare să-i corespundă un apendice anatomic steril si inutil, pentru că, nu-i asa? cele ce sunt mari sus trebuie să fie vrednice de dispretuit aici jos. Buriceala e păcatul asociat acestei corespondente simbolice pe care fiecare o purtăm în noi. Este forma debilizată si dez-vrăjită pe care o ia ideea de Omphalos în momentul în care deviază spre grotesc si spre ridicol. Buricitul a pierdut reperele, el nu trăieste cu ochii atintiti spre Centrul spiritual, el se ia pe sine drept centru. Renuntarea la placentă nu este ritul de initiere la viata extrauterină, este revolutia lui, pe care si-o arogă dar nu si-o asumă. În mod trist, buriceala nu este ateism, ci o relatie pseudo-spirituală activă, care necesită implicatia subiectului ei si îi conferă în schimb satisfactii pe care acesta le apreciază si le caută cu frenezie. Si asta pentru că elementele necesare spiritualitătii autentice sunt cu toate incluse în ecuatie, mai putin unul, care este maimutărit, care doar pare, dar nu este: Centrul. Problema are multe fatete, pe care în van ne-am burici (!) să le epuizăm în cele câteva rânduri ce le vom asterne. Ne multumim s-o surprindem în forma pretentiei de a participa la singura religie adevărată care a existat vreodată (cu o aplicatie pe crestinism). În forma originară, pretentia de a fi născut în “singura religie adevărată” este una din constantele oricărei teologii, si într-o bună măsură face parte din ceea ce am numi adevărurile eficiente ale mântuirii: trebuie să fii convins că religia în care esti născut este adevărată ca aceasta să fie efectiv o cale spre Paradis şi spre Dumnezeu. În economia oricărei deveniri spirituale autentice, accentuarea pe adevăr vs. minciună (căreia noi îi preferăm ortodoxie vs. heterodoxie) introduce o judecată; de valoare inevitabilă;. Orice religie autentică, ce are la bază o Revelatie, care s-a constituit într-o Traditie, cu dogme, ritualuri si exegeză, nu poate supravietui asaltului relativismului (“merge oricum”). Până aici, nimic anormal. Buriceala începe atunci când reprezentanţii acestei religii încep să se pretindă drept beneficiarii unici ai singurei religii adevărate (aruncând în mod deschis asupra celorlalte forme traditionala acuza falsului, a contrafacerii). Si încă, atâta vreme cât e vorba de păstrarea unei identităti puse în pericol, această pretentie mai poate avea un sens practic (desi putem vorbi deja de o minciună pusă în slujba unui scop nobil, actiune discutabilă, dat fiind faptul că o traditie ce trebuie apărată este deja în suferintă). Să zicem că cineva cedează tentatiei de a se burici sustinând, nici mai mult nici mai putin că singura religie adevărată este crestinismul. Fireste, subîntelegând în mod explicit că celelalte religii sunt contrafaceri, pretentii spirituale vane, mincinoase. Acest lucru revine la a spune că buricul lui este Adevărat, în timp ce celelalte burice sunt contrare Adevărului. Remarcăm dintru început că acest mod de a pune problema este el însusi riscant, pentru că operează cu categorii metafizice “tari”: Adevăr vs. non-adevăr, în locul dihotomiei clasice: ortodoxie vs. heterodoxie. Dacă s-ar fi mers pe această din urmă cale, cu mult mai riguroasă, problema ar fi căzut, pentru că într-adevăr fiecare religie este la nivel exoteric heterodoxă în raport cu celelalte, relatie reciprocă în toate situatiile particulare. Si atunci expunerea noastră s-ar fi oprit aici, pentru că este un lucru de la sine înteles că exoterismul unui hindus sau a unui musulman este de neînteles pentru exoterismul crestin, la fel cum si acesta este străin primilor – iar această stare de fapt este normală si nu facem decât s-o aprobăm. Însă până la a considera că cel ce are de partea lui Adevărul este unul dintre ei (cu alte cuvinte, a extinde afirmatia si la nivel esoteric), iar ceilalti sunt niste mincinosi, e cale lungă: pret de un buric inflamat!
Nu vom nega satisfactiile nebănuite care decurg din pretentia de a avea cel mai frumos, mai destept si mai verosimil buric de sub soare! Dar să vedem fundamentul acestei stări si consecintele care decurg, pentrucă, nu-i asa?, după roade se cunosc toti pomii, cum ne-a învătat Iisus Hristos că se pot distinge profetii mincinosi de adevăratii profeti. Vom afirma fără ocolisuri: la baza acestei maladii ombilicale larg răspândite se află ignoranta Celuilalt. Nu necunoasterea pură, preferabilă, pentru că cel putin cel care e ignorant până la capăt are sansa ca într-o zi să cunoască adevărul, nu! ci îngrămădirea de idei-de-a-gata preluate din almanahuri, adoptarea de prejudecăti sentimentale făcute pentru linistirea gospodinelor, acumularea de fraze-prefabricate pentru concursuri-cu-premii-televizate, cum ar fi: musulmanii îl resping pe Iisus, hindusii sunt niste închinători la idoli, africanii sunt niste canibali, aztecii făceau jertfe umane, budistii sunt de fapt niste atei.
Două rânduri, atât, nimic mai mult, si buriceala e gata: în comparatie cu ei, noi crestinii suntem plini de mistere, Dumnezeu a venit pentru noi, s-a răstignit pentru păcatele noastre, a murit pe cruce, a înviat, si la Apocalipsă ne va ierta pe noi, cei care am avut inteligenta să-l alegem pe El. Fireste, dacă teologia Celuilalt încape în mai putin de un rând, buricitul e generos cu el însusi si e gata să sacrifice până la trei rânduri pentru teologia lui, singura adevărată, nu?
În realitate, dacă ignoranta buricitului n-ar fi singurul lucru vast de care dispune, el ar găsi în chiar teologia crestină argumente suficiente pentru a admite existenta adevărului Celuilalt (am în vedere o acceptare formală, necerându-se nimănui să distingă între ortodoxiile si heterodoxiile unor religii pe care nu le practică si asupra cărora nu poate avea decât o aprehensiune teoretică, dar si aceste distinctii sunt la îndemâna celui ce depăseste nivelul prejudecătilor si se interesează cu seriozitate). Vom proceda noi însine la câteva reduceri la absurd, presupunând de fiecare dată că singura religie adevărată este crestinismul, iar celor ce li se va părea prolixă acumularea de demonstratii care sfârsesc toate prin a arăta natura lamentabilă a tezei de la care plecăm, le cerem scuze dinainte: cu sigurantă, rareori ni s-a arătat ceva mai usor de demontat, pe măsura ignorantei larg răspândite pe care buriceala o presupune.
Începem cu implicatia teologică presupusă de credinta că singura religie adevărată este crestinismul. Dată fiind perioada temporală dintre alungarea din Paradis a perechii primordiale si sacrificiul hristic, este firesc să ne întrebăm ce s-a petrecut cu generatiile de oameni care au trăit între aceste două evenimente si au murit privati de Sfintele Taine ale crestinismului (singurele capabile să mântuie în cazul în care pretentia de la care am pornit este valabilă)? Ei bine, acestia ar fi ratat cu totii mântuirea, inclusiv Abraham, Ilie si ceilalti profeti biblici, morti cu totii nebotezati, neîmpărtăsiti, nespovediti si fără să fi participat vreodată la un Sf. Maslu. Si asta pentru că tuturor Dumnezeu le-ar fi pus o conditie peste putinta lor: aceea de a fi crestini. Ajungem la rezultatul absurd conform căreia Divinitatea ar fi cerut oamenilor imposibilul, asadar premiza de la care am pornit este ea însăsi falsă (este evident faptul că Dumnezeu nu poate concomitent să-si iubească făptura si să-i ceară ceva ce depăseste posibilitătile obiective ale muritorilor precrestini).
Versiune a demonstratiei de mai sus: ce se petrece cu ne-crestinii care au fost contemporani cu Revelatia hristica si constituirea crestinismului dar mesajul evanghelic nu a străbătut spatiile până la ei – s-au mântuit si sunt ei capabili să se mântuie? Dacă premiza este adevărată, acestia umplu cu totii Infernul fără discriminare. Remarcăm că mesajul crestin a fost răspândit dintru început în Palestina romana si mai apoi în restul Imperiului, o suprafată neglijabilă a globului terestru. Asadar, o bună parte din umanitate a fost privată fizic de el: chinezii, hindusii, africanii, australienii si populatiile amerindiene. Adăugăm eschimosii, cerându-ne scuze pentru neamurile nenumărate pe care le-am ignorat. Lipsit de mijloacele unei propagări planetare, crestinismul s-a răspândit din om în om, prin apostoli care au bătut drumurile cu piciorul si nu cu TGV-ul, care au vorbit unor grupuri mici de oameni si nu pe stadioane sau în show-uri televizate. Ajungem la aceeasi concluzie de mai sus: că Dumnezeu ar fi cerut să fie crestini celor ce n-au intrat în contact cu mesajul hristic cu care erau contemporani, si aceasta este un alt fel de a spune că Dumnezeu este nedrept. Din nou, concluzie absurdă, pe măsura premizei de la care am plecat! Corolar: s-ar putea obiecta că astăzi Cuvântul lui Hristos pă;trunde în toate casele datorită televiziunii si presei. Deja, după absurditatea la care am ajuns mai sus, ne simtim îndreptătiti să respingem si această obiectie, care asociază inventiile radioului si a televiziunii cu Evanghelia, punându-le nu în relatia instrument-mesaj, ci pe picior de egalitate (mergând până la a conditiona-o pe aceasta din urmă de un eventual suport propagandistic agresiv si cu totul nepotrivit). Un lucru sare în ochi: dacă Dumnezeu ar fi vrut ca religia crestină să fie universală, Iisus s-ar fi născut sub luminile reflectoarelor de la CNN. Sigur, este autoflatantă buriceala de a pune umilele noastre jucării în slujba răspândirii unui mesaj divin, dar Dumnezeu a preferat ca Iisus să se nască în liniste într-un grajd, între un asin si un bou, departe de orice lovitură mediatică.
Pe scurt, aducem împotriva falsei teze a “religiei adevărate” argumentul teologic: dacă mântuirea ar fi conditionată în exclusivitate de conditia crestină, Adam si Eva ar fi plecat din Paradis botezati, cununati, cu duhovnicul lângă ei. A gândi că generatii de oameni înainte de venirea lui Hristos, si alte generatii după el au fost private de relatia eficace cu Divinitatea într-un mod impus abuziv de Dumnezeu este totuna cu a formula o ofensă adusă Divinitătii, asa cum am arătat mai sus.
Vom presupune din nou că singura religie adevărată este crestinismul, pentru a desfăsura ceea ce numim argumentul gnoseologic. Dacă premiza noastră este adevărată, trebuie să admitem că tot ce a fost înaintea crestinsimului este automat fals, iar tot ceea ce se află în afara sferei sale este neapărat fals de asemeni. Astfel, după izgonirea din Paradis perechea primordială si urmasii ei au trăit într-o minciună necoruptă (deja acest lucru este imposibil, dar admitem cu generozitate si această posibilitate, pentru a nu întrerupe demonstratia înaintea epuizării ultimelor consecinte pe care punctul de plecare le implică). Primele întrebări îsi fac deja aparitia: dar Avraam? Cunoasterea lui este adevărată: cum este cu putintă ca într-o umanitate decăzută un om să aibă perceptia corectă a divinului? Dar Lot? Cum era cu putintă ca într-o cetate decăzută Lot să fie totusi un om drept? După care criterii drepte? Dar Noe? Dar ceilalti patriarhi? Trebuie cumva să considerăm că Biblia aduce inventarul exhaustiv al oamenilor drepti, deci a-normali într-o lume în care minciuna e legea imbatabilă?
Deja pornind de la premiza noastră, cu textul biblic în mână, avem nu una, ci două probleme. Prima: cum este cu putintă ca niste ne-crestini (deci prin definitie mincinosi) să aibă o relatie corectă cu divinitatea (Seth, Noe, Lot, Avraam)? A doua: cum este cu putintă ca singura religie adevărată (conform premizei) să-si facă loc într-o lume în care sensul adevărului lipseste prin definitie? Deja prima problemă anulează premiza prin revelarea absurdului ei: dacă un ne-crestin poate beneficia de atentia lui Dumnezeu, deja crestinismul nu mai este conditia necesară în relatia cu divinitatea. Ne vom îndrepta atentia spre a doua problemă, ceva mai stufoasă.
Asadar, cum este cu putintă ca singura religie adevărată să pătrundă realmente pe pământ? Remarcăm deja că folosirea antinomiei “tare” Adevăr vs.non-adevăr ne impune să considerăm fără discernământ întreaga perioadă pre-crestină ca fiind falsă, nu doar mostenirea romană sau a Greciei antice, dar si cea iudaică (si, fireste, tot ce a precedat-o). Mai precis, valoarea spirituală a unui Protagoras, a unui Socrates, a unui Platon, a unui Plotin este redusă la zero, iluzorie, fum. Întreg simbolismul hermetic este si el pe cale de consecintă anulat, fantasmogorizat.
În aceeasi masină de tocat pusă în miscare de premiza noastră intră otova: profetii biblici, tablele lui Moise si cam tot Vechiul Testament en gros, ca să nu ne mai pierdem în detalii. Cum stau însă lucrurile: valoarea spirituală a lui Platon si a lui Aristotel a fost recunoscută de crestinism si preluată în teologia scolastică medievală, singura formă de gândire cu continut metafizic explicit care a existat în ultimii două mii de ani pe teritoriul european. Vechiul Testament este unul dintre fundamentele crestinismului. Gândirea hermetică medievală are rădăcini grecesti si romane, multe dintre detaliile decurgând din ea fiind preluate de crestinism (un singur exemplu: Sfântul Prelat roman poartă în timpul liturghiei… caduceul lui Hermes, cu cei doi serpi care se încolăcesc de-al lungul lui, dar si titlul spiritual al împăratului roman: Pontifex Maximus). Suprem paradox: Iisus Hristos, cel care a stat si stă la baza crestinismului, Fecioara Maria, apostolii, au fost cu totii iudei, au respectat Legea lui Moise si au îndeplinit idealurile religioase.
Ajungem la o absurditate manifestă: începătorii crestinismului ar fi respectat ritualurile si dogmele unei religii false, pentru că precrestine. Este clar că si de această dată premiza ne-a dus într-un loc pe măsura ei, gresit. Mai facem o încercare: să presupunem că, într-un mod ilogic cel care pretinde pentru crestinism Adevărul integral ar concede iudaismului o fractie din acesta, nu dintr-o generozitate, ci în scopul “pregătirii adevărului crestin”. Asta ar fi totuna cu a afirma că iudaismul nu este o religie mântuitoare, ci o semi-religie, o creatie spirituală pe jumătate, o pre-creatie în vederea crestinismului. Înfătisarea acestei ipostaze presupune că Dumnezeu face lucrurile pe jumătate, ceea ce este o ofensă adusă Lui. Dacă, dimpotrivă, ajungem la concluzia că iudaismul a fost o religie mântuitoare până la aparitia crestinismului si a încetat să fie una odată cu acesta, revine la a spune că Dumnezeu a coborât Revelatia în două perioade diferite, în două forme diferite, si din nou asistăm la contrazicerea tezei de la care am pornit, căci dacă două lucruri sunt cu putintă, multiplicitatea indefinită este cu putintă, nefiind nici o ratiune în sine suficient de solidă pentru a o opri. Desigur, nu vom trata aici aspectul particular al existentei a două căi mântuitoare concomitent sau succesiv, fiind preocupati doar cu existenta lor pură si simplă.
Este nu numai gresit să considerăm că doar o singură religie este adevărată, dar însăsi pretentia de Adevăr (în sensul ultim) este nepotrivită. Iisus spunea unui bărbat care l-a numit “bun” că numai Dumnezeu este Bun. Cum ar putea atunci o religie să se pretindă adevărată, când numai Dumnezeu este Adevărat? Asupra acestui punct vom reveni cu prilejul ultimei demonstratii, cea metafizică. Considerăm mult mai eficace să înlocuim paradigma adevăr vs. neadevăr cu ortodoxie vs. heterodoxie. Spunem deci că o religie ortodoxă este o cale efectivă a omului spre mântuire (deci implicit spre Adevăr), în timp ce orice heterodoxie este o rătăcire, o cale închisă. Nu trebuie să se creadă că am sustine buriceste că singura ortodoxie este crestinismul (în ansamblu sau în anumite părti), în timp ce non-crestinismul ar fi heterodox. Pur si simplu sustinerea unei astfel de teze ar fi reiterarea ignorantei despre care vorbeam mai sus (la început).
În realitate, degenerescenta spirituală (amplificarea tendintelor heterodoxe) din imperiul roman era cunoscută de autoritătile religioase ale acestuia în bună parte, iar asteptarea unei înnoiri este manifestă. În plus, lucru care poate părea curios si respinge orice buricăraie, se stia cu precizie că o nouă epocă spirituală va porni de la nasterea unei Fecioare. Druizii ridicau statui lui Virgo Paritura, Fecioara ce avea să nască. În Egloga IV, 40 î.H., Virgil se referă la una dintre profetiile Sibilei din Cumae: jam redit et Virgo, redeunt Saturnia regna. În Est, trei crai-magi văd steaua de la Betleem si se grăbesc să aducă omagiile lor Pruncului. Fost-au ei zoroastrieni, hindusi, taoisti? Nu vom sti niciodată. Ce contează e că adevărul era cunoscut, prezent în lume cu mult înaintea crestinismului, în traditii diferite de acesta. Cea care a beneficiat în mod direct a fost Europa, pentru simplul motiv că această parte a lumii a avut nevoie de noua Revelatie. Salutul celor trei crai-magi este simbolic: celelalte religii au omagiat nasterea noului Avatara, si atât. Neavând nevoie de o reînnoire spirituală, nu au apelat la ea.
Desigur, cele spuse de noi sunt împotriva scrierilor dezgustătoare ale apologetilor crestini (ei însisi contrazisi de atentia pe care ulterior crestinismul a manifestat-o pentru platonismul grec), si nu ne vom dezice de dispretul pe care îl avem pentru buricelile lor (observăm în practic că trebuie să le fi părut foarte nobil acestora să aducă Omphalosului crestin jertfa buricului personal, de care acesta fireste că nu avea nevoie; crestinismul s-ar fi putut lipsi si el de afirmatiile false făcute în numele lui).