Creştinilor vouă vă propun să înţelegem islamul împreună, să vă înţelegeţi revelaţia numit Iisus Christos...
Care este mărturisirea de credinţă în islam creştinilor? Dar în creştinism?

Islamul este joncţiunea dintre Dumnezeu ca atare şi om ca atare.

Dumnezeu ca atare: adică socotit nu aşa cum s-a putut manifesta într-un anume chip, într-o anumită epocă, ci independent de Istorie, ca fiind ceea ce este deci cel ce, prin însăşi natura sa, creează şi revelează.

Omul ca atare: adică socotit nu ca fiinţă devăzută având nevoie de un miracol salvator, ci ca o creatură deiformă, dotată cu o inteligenţă capabilă să conceapă Absolutul şi cu o voinţă capabilă să aleagă ceea ce conduce într-acolo.

Omul se prezintă deci a priori ca un dublu receptacul făcut pentru Absolut; Islamul vine să îl umple întâi cu adevărul Absolutului, apoi cu legea Absolutului.
În esenţa sa, Islamul este un adevăr şi o lege – sau Adevărul şi Legea – Adevărul adresându-se inteligenţei, iar Legea voinţei. Acesta este modul pe care l-a ales pentru a aboli şi incertitudinea şi ezitarea şi a fortiori eroarea şi păcatul: eroarea că Absolutul nu este, sau că este relativ, sau că sunt două Absoluturi, sau că relativul este absolut; păcatul situează aceste erori în planul voinţei sau al acţiunii.

"Cuvantul "Islam" inseamna supunere, predare totala in voia Stapanului lumilor si eliberare de orice supunere si predare altcuiva in afara de El. Acest nume -"Islam"- exprima prin semnificatia sa "religia" (din) si faptul ca exista o corespondenta deplina intre titlu si adevar dogmatic si legislativ pe care el il contine. Aceasta religie nu se numeste "Islam" decat pentru ca ea este calea de predare si de supunere fata de Stapanul lumilor si de chemarea la eliberare de orice inrobire a omului."
Alah preainaltul a grait : "Pentru aceia care il urmeaza pe trimis, Profetul neinvatat, despre care afla scris la ei in Tora si in Evanghelie. El le porunceste ceea ce este bine si-i opreste de la ceea ce este urat, le ingaduie lor bunatatile si le opreste lor pe cele necurate si-i usureaza pe ei de povara lor si de lanturile care au fost asupra lor Cei ce cred in el si il sustin si il ajuta si urmeaza lumina care a fost pogorata sa fie cu el, aceia fi izbanditori" (7:157)
(Coranul cel Sfant)

Draga Shapeshifter,

Ai putea incepe prin a explica de ce Mahomed a scris acele minciuni in coran despre credinta crestinilor (caci asa cum ti-am aratat, nici un crestin nu a crezut vreodata ca Fecioara Maria face parte din Sfanta Treime, si nici ca Sfanta Treime ar inseamna 3 zei) si nu a facut un minim efort de a verifica printre crestini daca este asa sau nu?
Pana la urma ai aflat de unde stia Mahomed despre Iisus Hristos, la 500 de ani de la aparitia crestinismului?

Crestinii inteleg absolut tot ce este de inteles despre Iisus Hristos, Mantuitorul nostru. Nici Mahomed si nici tu, nu aveti nici o cadere a vorbi despre Iisus Hristos, vei nefiind crestini si necunoscand Invatatura Crestina.

În Sf. Treime, al doilea termen e derivat din primul şi al treilea NU E FIUL CELOR DOI.
Operaţiunile Sf. Duh în naşterea lui Hristos corespund activităţii de prezenţă a Cerului-Tată (în tr. hindusă Puruşa), Fecioara pe de altă parte este o imagine perfectă a Prakritiei, pe care tot tr. hindusă o desemnează ca <<Pământ>>, Hristos însuşi este identic cu OMUL UNIVERSAL. Sf. Duh nu e Tatăl celest, ci Activitatea sa, de aici provine şi echivalenţa sa cu trăznetul (în alte tradiţii). Trăznetul permite producerea miracolului ca o fecioară să devină mamă. În creştinism există triada Sf. Duh-Maria-Iosif care se reduce de fapt la cuplu, la dualitatea Sf. Duh-Sf. Fecioară atunci când ,,soţul nedemn" (Iosif) este îndepărtat, anihilat.
În Evanghelia după Matei se spune:
,,Şi fiind adunaţi fariseii, Iisus i-a întrebat zicând: Ce părere aveţi despre Hristos? Al cui fiu este? Ei au zis: Al lui David. El le-a zis: Atunci cum se face că David, în Duh, Îl numeşte pe El Domn... Aşadar, dacă David Îl numeşte Domn, cum este El fiu al lui?".
În Psalmul 109 se spune:
,,Zis-a Domnul către Domnul meu: Şezi de-a dreapta Mea până ce-i voi pune pe vrălmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale...tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec." Deci Hristos însuşi a atenţionat că Tatăl nu este pământeanul David, ci Dumnezeu, respectiv Sf. Duh. Considerarea lui David în locul lui Iosif, ca tată muritor şi pământesc nu este întâmplătoare. Sf. Treime este o treime ,,masculină".

În sufism, Fecioara Binecuvântată personifică pre-existenţiala şi existenta Sophia: Logosul deoarece „concepe” creaturile, apoi le „produce” şi în final le „formează” sau „înfrumuseţează”; Maria reprezintă Logosul nemanifestat şi tăcut – nigra sum sed formosa – Iisus este Logosul manifestat şi cel care înmânează legea.

Ca orice fiinţă cerească, Maria manifestă Vălul universal în funcţia sa prin transmitere: ea este Vălul deoarece ea este o formă, dar ea este esenţă prin conţinutul său şi în consecinţă prin mesajul său. Ea este închisă şi deschisă, inviolabilă şi generoasă; ea este „îmbrăcată în soare” deoarece ea este îmbrăcată în Frumuseţe, „splendoarea Adevărului”, şi ea este „neagră dar frumoasă” deoarece Vălul este închis şi transparent, sau deoarece, după ce este închis prin virtutea inviolabilităţii, se deschide prin virtutea milei. Fecioara este „îmbrăcată în soare” deoarece, ca Văl, ea este transparentă: Lumina, care este deopotrivă Frumuseţe, este comunicată cu asemenea putere încât pare să consume Vălul şi să abolească văluirea, astfel încât Interiorul, care este scopul formei, pare să învăşoare forma transubstanţiind-o. „Acela care m-a văzut, l-a văzut pe Dumnezeu”: aceste cuvinte, sau echivalentul lor, se găsesc în cele mai diverse lumi tradiţionale, şi ele se aplică în special, de asemenea „Mariei divine”, „îmbrăcată în soare” deoarece a reabsorbit în ea, ca şi cum era conţinută înăuntru. A vedea pe Dumnezeu prin vederea Divinului în forma umană, înseamnă într-un fel a vedea Esenţa înaintea formei: înseamnă a trece prin urma Conţinutului divin împreună cu cea a conţinătorului uman, şi „înaintea” ultimei din cauza pre-emineţei Divinului. Vălul a devenit Lumină, nu mai există nici un Văl.
Nu este nimic altceva decât Lumină; vălurile de necesitate îşi au originea în Lumina însăşi, ele sunt prefigurate în ea. Ele nu vin din luminozitatea Luminii, ci din radiaţia sa; nu vin din claritatea sa ci din expansiunea sa. Lumina străluceşte pentru ea însăşi, apoi rădiază pentru a se comunica pe sine, şi prin această radiere, ea produce Vălul şi vălurile; prin radiere şi răspândire, ea crează separaţie, văluri, gradaţii. Tendinţa intrinsecă de a radia este primul Văl, cea care apoi se defineşte pe sine ca şi Fiinţă creatoare, şi apoi se manifestă pe sine ca şi cosmos.
Avataras sunt „conţinuţi” în Logosul ceresc, pe care ei îl reprezintă pe pământ, Logos din care ei manifestă o funcţie, ca şi cum sunt de asemenea conţinuţi preexistenţial în Numele Divine, care diversifică misterele nediferenţiate ale Esenţei şi ale cărui aspecte sunt nenumărate.

Isus Cristos a fost ceea ce tradiţia hindusă numeşte AVATÂRA adică un salvator, un mântuitor, coborât în lume pentru a reinstaura tradiţia adevărată şi a regenera omenirea decăzută. El a apărut aici jos, ca trimis, ca sol divin, a suferit jertfa iniţiatică şi s-a înălţat la ceruri, ritualul dacic al solului având o noimă asemănătoare.

Meister Eckart:
"Maica Domnului, înainte de a fi devenit Mamă de Dzeu în UMANITATEA SA, a fost Mamă de Dzeu în DIVINITATEA SA, şi naşterea care i-a dat-o în divinitatea sa este figurată prin naşterea pe care Dzeu a avut-o în ea ca om."

Tot Echkart : "Naşterea lui Hristos dintr-o Marie spirituală l-a bucurat mai mult decât cea dintr-o Marie trupească."

În Evanghelia după Filip se spune:
"Adam s-a născut din 2 fecioare, din spirit şi din fecioara pământ. De aceea Hristos s-a născut din o [unică] fecioară, ca să rectifice căderea petrecută la început"

Marea Faţă (analoagă cu Maria Mare) e Faţa Ascunsă, Ain, NeFiinţa (Ain), Dzeul ca Fiinţă încă nemanifestată şi corespunde în Kabbala primelor 3 sephiroth: Kether, Hochma şi Bina. Celelalte 7 sephiroth formează Mica Faţă (analoagă cu Maria Mică).
Cele 3 Marii (Maria Iacobea, Maria Salomea, Maria Magdalena) împreună cu Lazăr, Marta, Maximinus şi Sidonius au fost abandonaţi în barcă, barca a ajuns la gurile Ronulu. De acolo Maria Magdalena şi ceilalţi au răspândit Evanghelia în Galia (sudul Franţei). Celelalte 2 Marii: Iacobea şi Salomea au rămas însă pe malul mării unde a ajuns barca, azi acest loc se numeşte Saintes-Maries-de-la-Mer. În acest loc s-a construit pe locul unui templu antic, biserica dedicată Fecioarei Maria.
Dpdv istoric nu se ştie exact cine au fost cele 2 Marii. Maria Iacobea se consideră a fi când Maria, nevasta lui Cleopa şi sora Fecioarei, când mama lui Iacov şi Iose, când simplu mama lui Iacov, de unde numele de Iacobea. Salomea se presupune că a fost nevasta lui Zevedei şi mama lui Ioan şi Iacov. La plecarea în "exil" se spune că o fecioară neagră Sara, s-a rugat să fie luată şi ea în barcă şi folosind pelerina Salomeii ca punte, ea a umblat, precum Hristos, pe ape, de la ţărm la barcă. O altă variantă consideră că Sara a fost servitoarea celor 2 Marii, Iacobea şi Salomea. Sara este "roabă" numai dpdv spiritual, iar Sara înseamnă "prinţesă", ea este Fecioara neagră. Azi Sara este patroana ţiganilor.
Biserica contruită acolo pe malul mării (Saintes-Maries-de-la-Mer ) are 3 altare suprapuse, corespunzătoare celor 3 Lumi, celor 3 Marii: 1.Sara-Fecioara Maria (Fecioara neagră). 2. Maria Iacobea. 3. Maria Salomea. Acolo se află într-o nişă şi moaştele acestora din urmă. Dar dpdv al simbolismului sacru nu există decât una şi aceeaşi Fecioară. Fecioara neagră este analoaga exactă a Prakritiei din tradiţia hindusă.
Cele 3 Marii corespund pe rând cu: Sfântei Marie Mare, Sf. Marie Mică şi Maicii Domnului. Sf. Marie Mare este în legătură cu Adormirea Maicii Domnului (15 aug), Sf. Marie Mică e în legătură cu naşterea Maicii Domnului (8 sept) dar dpdv al simbolismului sacru se referă la aceeaşi Marie, Sf. Fecioară, mama lui Hristos.
În Evanghelia după Filip scrie:
"Erau întotdeuana 3 care îl însoţeau pe Domnul. Maria, mama sa, şi sora ei [lui] şi Magdalena, cea care a fost NUMITĂ tovarăşa lui. Sora lui şi mama lui şi tovarăşa lui fiecare era Maria."
Aici e vorba de fapt despre o învăţătură ezoterică, mama, sora şi soţia sunt numai aspecte ale Fecioarei divine. Neofitul din basm de exemplu trebuie să parcurgă o cale iniţiatică, la sfârşit având loc nunta. Orice avatara trebuie şi el să parcurgă o cale iniţiatică. În scrierile tradiţionale, incestul e doar o aparenţă.

Cine întră în biserica de la „Saintes-Maries-de-la-Mer” vede nu un altar ci trei altare suprapuse. Sunt trei altare rânduite pe verticală, marcând simbolic cele Trei Lumi (Cerul, Văzduhul, Pământul). Altarul din mijloc, adică cel de la nivelul pământului, are alături statuia Fecioarei Maria, sus de tot se găseşte o nişă cu o raclă conţinând moaştele Sfintelor Marii, şi sugerând altarul superior. Jos, în cripta subterană, se află un altar foarte vechi, având alături statuia neagră a Sarei. Astfel se regăsesc simbolic "luminile" celor 3 Lumi. Cripta subterană a Sarei şi culoarea neagră ar putea sugera că e vorba doar de domeniul Prakritiei (Materia Prima). Dar, de fapt e vorba şi de centrul spiritual subteran şi de Tenebrele supra-luminoase (despre care vorbeşte şi Dionisie Areopagitul). Sara este de fapt "faţa neagră" a Fecioarei Maria şi ea se identifică subtil cu ea. Cele trei altare, deci cele Trei Lumi, sunt în directă asociaţie cu cele Trei Marii: Sara-Sf. FecioarăMaria, Maria Iacobea, Maria Salomea.

Simbolismul celor 2 "nopţi" extreme (infernală şi supernală) e foarte profund: una trebuie înţeleasă ca tenebre inferioare, malefice, ca haos (nu în sens de dezordine ci de indiferenţiere a lui Prakriti), cealaltă ca Tenebre superioare ale nemanifestării. Noaptea haosului (noaptea infernală) se referă la indiferenţierea "materială" (punct de vedere prakritian), ca un reflex pe dos al indiferenţierii principiale (puncte de vedere puruşan) a nemanifestării, a nopţii supernale. Această noapte şi indistincţie haotică, aplicată totalităţii manifestării universale, este tocmai aceea a Prakritiei, polul matern identic cu materia prima a doctrinelor cosmologice antice occidentale, şi desemnează starea de potenţialitate pură, imagine reflectată pe dos a stării principiale (puruşane) a posibilităţilor nemanifestate. "Fecioara neagră" a tradiţiei creştine este Prakriti (din trad. hindusă, "Pământul" din tradiţia extrem-orientală), dar aceasta în contextul Marii Triade în care Sf. Duh reprezintă Activitatea divină a lui Puruşa ("Cerul"), iar Hristos este Omul Universal, Mediator între Cer şi Pământ. Principiul îşi face simţită prezenţa prin "energia" sa (şakti) ce este feminină în raport cu el şi îi este inerentă, simbolizând Activitatea sa, deşi el (Principiul) este fără-lucrare (wu-wei în tradiţia extrem-orientală). Şakti este Fecioara divină, Sofia din tradiţia creştină ortodoxă, Madonna Intelligenza ca ţel al realizării spirituale. Şakti este "norul cel negru", Fecioara neagră ca Regină celestă care, prin activitatea de prezenţă a trăznetului principial, produce influenţele spirituale. Aceste influenţe spirituale coboară asupra Prakritiei, reprezentând Activitatea divină a lui Puruşa în urma căreia Prakriti iese din indiferenţiere şi produce manifestarea universală. Prakriti este proiecţia Şaktiei (care este inerentă lui Brahma sau Principiului suprem, Şakti situându-se la un nivel incomparabil mai înalt decât cel al Prakritiei) în plan inferior. Cu alte cuvinte "Fecioara neagră" este în acelaşi timp Şakti şi Prakriti. Prakriti nu este decât un reflex al Şaktiei în ordinul "cosmologic" a Activităţii divine (Şakti). Suprema Activitate se reflectă în pura pasivitate şi "atotputernicia" principială (puruşană) în potenţialitatea din materia prima (Prakriti). Şakti, ca "artă" divină ce sălăşluieşte în Principiu, se identifică de asemenea cu "Înţelepciunea", Sophia, şi în acest caz, ea este mama Avatâra-ului. Nici Iisus nu face excepţia de la această "regulă". Ca un amănunt: numele lunii mai provine de la Maia, mama lui Hermes, căreia îi era consacrată aceasră lună, în creştinism luna mai a devenit "luna Mariei", printr-o asimilare, ce nu este doar fonetică, între Maria şi Maia.

Dacă citiţi cu atenţie topicul Doctrina biunităţii divine veţi înţelege că însuşi Tatăl şi-a făcut o Mamă din care să se nască ca Fiu. Însă imaginea Lui despre EL Însuşi era a priori prezentă în Tată, această imagine este Fiul care se naşte din Mamă, este imaginea Tatălui despre EL ÎNsuşi din preeternitate conţinută în EL ÎNsuşi.

Doctrina islamică este cuprinsă în 2 enunţuri:
- „Nu este divinitate (sau realitate, sau absolut) în afara singurei Divinităţi (Realitatea, Absolutul)” (Lâ ilaha illâ ‘Llâh)
- „Mahomed (cel Slăvit, cel Desăvârşit) e Trimisul (purtătorul de cuvânt, intermediarul, manifestarea, simbolul) Divinităţii” (Muhammadun Rasulul ‘Llâh)

Acestea sunt prima şi a doua „Mărturisire de credinţă” (Shahâdah).

Aici avem de-a face cu 2 afirmaţii, 2 certitudini, 2 niveluri de realitate: Absolutul şi relativul, Cauza şi efectul, Dumnezeu şi lumea.

Islamul este religia certitudinii şi a echilibrului după cum Creştinismul este religia iubirii şi a sacrificiului. Fiecare pune accent pe un anume aspect al adevărului. Islamul vrea să implanteze certitudinea - credinţa sa unitară se prezintă ca o evidenţă, fără a renunţa însă la mister - şi se întemeiază pe două certitudini axiomatice:
- una se referă la Principiu; care e totodată Fiinţă şi Supra-Fiinţă
- iar cealaltă la manifestarea formală şi supraformală

Deci este vorba pe de o parte de „Dumnezeu”, de „Divinitate” în sensul lui Eckhart, cel de distinguo, iar pe de altă parte, de „Pământ” şi de „Cer”. Prima din cele două certitudini înseamnă că „Dumnezeu singur este”, iar a doua că „toate lucrurile depind de El”. Sau altfel spus: „Nu există evidenţă absolută în afara Absolutului”; apoi, funcţie de acest adevăr: „Orice manifestare - deci orice relativitate - este legată de Absolut”.
Lumea depinde de Dumnezeu - sau relativul de Absolut - sub dublul raport al cauzei şi al scopului: cuvântul „Trimis”, din cea de-a doua mărturisire de credinţă, enunţă mai întâi o cauzalitate şi apoi o finalitate: prima se referă la lume, a doua la om.

Draga Shapehifter,
O sa atrag doar atentia asupra catorva gogomanii ce le spui despre crestinism... Ar fi pierdere de timp sa ma leg de toate, caci e clar ca acestea nu au legatura cu crestinismul (si oricine care a citit macar putin despre crestinism isi da seama de asta), ci doar cu inchipuirile unora despre crestinism. Eu ti-am propus ca intai sa studiezi crestinismul si atunci o sa vezi ca vorbesti din alt film...

Nimeni, dar absolut nimeni dintre crestini nu a inteles ca "al treilea" ar fi "FIUL CELOR DOI"... De unde ineptia asta?!
What?! Iosif este sotul nedemn?! Asta au inteles musulmanii si hindusii din crestinism... Atunci ce ne mai miram sa sunt total pe dinafara...
Daca ar fi pus mana sa citeasca putin Scriptura ar fi vazut ca Iosif era numit drept si asta inseamna ca era drept in fata lui Dumnezeu. Si atunci pentru ce zici tu ca era sot nedemn, care a fost indepartat si anihilat?! Oare vei putea realiza vreodata cat de deplasate si lipsite de adevar sunt aceste vorbe ce le spui?
Faci iarasi confuzii grave... Cand s-a spus ca este Fiul lui David, nimeni nu a confundat pe David cu Tatal, ci era fiul lui David prin faptul ca s-a nascut din urmasii directi ai lui David, adica din Fecioara Maria. Dar si Iosif era din spita lui David.
26 Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret,
27 Către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. (Luca 1)
Pentru ca Iosif era din casa lui David, Iisus se mai numea si fiul lui David, in sensul de urmas al lui David.
Insa in citatul ce-l dai, Iisus raspunde fariseilor care credeau ca este doar un simplu om, adica in mod simplu fiul lui David. Si atunci El le raspunde, ca sa vada singuri ca sunt in greseala:" Deci dacă David Îl numeşte pe El domn, cum este fiu al lui?" (Matei 22:45) si prin asta El nu neaga ca Hristos al fi fiul lui David, ci pentru a le arata fariseilor eraoarea in care se aflau crezand ca este numai fiu al lui David, pentru ca fariseii ziceau despre Iisus ca nu este decat fiul lui David si nu "Domnul lui David".
Si la acestea fariseii nu au mai avut ce raspunde, pentru ca ei de fapt nu doreau sa invete ceva, nu erau interesati de adevar, cum nu esti nici tu si nici musulmanii si nici hindusii interesati de adevar, ca daca ati fi, ati studia putin credinta Crestina, inainte de a vorbi despre ea. Dar nici cand vi se spune pe sleau, voi tot nu vedeti si nici nu auziti.
Aceasta este o mare aberatie... Cine il considera pe David in locul lui Iosif ca tata?! Tu nu intelegi nici lucrurile elementare expuse in Scriptura. Sensul de fiu al lui David, nu are nici o legatura cu faptul ca pentru evrei, Iisus era fiul (trupesc) lui Iosif.
Prin fiul lui David se intelege urmasul lui David, adica din spita lui David...
Hodoronc tronc! Ca asa vor musulmanii si hindusii?! Cum sa fie "masculina" daca Dumnezeu este Duh? Este absurd sa atribui sens de masculin lui Dumnezeu in sens de sex. Este aberatia aberatiilor si nu ma mir ca o spui tu...
Restul ce le spui sunt filosofii ieftine care nu numai ca nu au legatura cu crestinismul, dar multe dintre ele chiar sunt combatute de Invatatura Crestina ca fiind erezii grave.

păi nu e nici o inepţie: Activitatea de prezenţă a Tatălui e implicată acolo... in divinis această activitate este PREZENŢĂ care fecundează...

Considerarea lui David în locul lui Iosif, ca tată muritor şi pământesc, nu este întâmplătoare, în Evanghelia după Matei, la început, se oferă genealogia după care Iosif este din neamul împăratului David. David este şi el un AVATÂRA, sortit să regenereze lumea devenind împărat, tinereţea lui se încadrează exact în modelul iniţiatic al ,,alesului" înscris pe calea iniţiatică spre tronul împărătesc însă bătrâneţea sa corespunde nu balaurului în care se transformă împăratul la final de ciclu, ci tatălui pământesc, părinte al unui nou avatâra. Deci David este părintele pământesc al lui Hristos.
,,David era fiul unui efrait din Betleemul lui Iuda, care se numea Iesei şi avea 8 fii." David este ,,al 8-lea" fiu, iar în toate tradiţiile, avatâra este prâslea (ce coincidenţă nu-i aşa?), cel mai mic pe pământ adică cel mai mare în ceruri. Primii 7 fraţi formează crucea tridimensională cu centrul ei, adică manifestarea universală şi punctul afirmat, în vreme ce David este complet dinafara lumii, este punctul ascuns. ,,Şi-a zis Domnul către Samuel: ... Eu te voi trimite la Iesei, în Betleem, căci dintre fiii săi mi-am ales un rege." ,,Alesul lui Dumnezeu" este David, prâslea şi precum în basme, prin faţa lui Samuel trec fiii mai mari, în timp ce mezinul, ca şi Cenuşăreasa, este negijat, dar el este cel ales şi va fi inexorabil uns de Samuel împărat. Aşa cum Făt-frumos în basme va decapita zmeul, tot aşa David copil va ucide balaurul (balaurul ca şi zmeul din basme este simbolul regentului ciclului trecut), acoo unde se bat munţii în capete. Aceasta este o ispravă iniţiatică şi cosmologică în acelaşi timp, care în povestea lui David se va tripartiţiona, de fiecare dată David luând locul celui ucis.!
Prima înlocuire se referă la Goliat, balaurul cu solzi de aramă: ,,Filistenii şedeau pe munte, de-o parte, iar Israeliţii şedeau pe munte, de cealaltă parte, între ei, valea. Din oastea Filistenilor a ieşit atunci un bărbat puternic, al cărui nume era Goliat, din Gat, înălţimea lui era de 4 coţi şi o palmă. Pe cap avea chivară şi purta o platoşă de zale, platoşa lui cântărea 5000 de sicli de aramă." Goliat-balaurul păzea deci valea-poartă între cei 2 munţi limită. Iar Saul a dat sfoară în ţară că ,,dacă-l va omorî cineva, împăratul îl va umple de bogăţii, îi va da de nevastă pe ffica sa şi va scuti de dări casa tatălui său în Israel." Aceasta este formula tipică din basme şi tot ca în basme David îl va ucide pe Goliat, decapitându-l. Aici apar câteva elemente a fel ca în Harap Alb: Harap Alb, petru a antama isprăvnicia, se echipează cu ,,calul, armele şi hainele" tatălui său de pe vremea când acesta fusese mire, numai în acest mod reuşind să-l convingă pe părintele-urs, o victorie în stil italian, fără sânge, confirmându-se astfel că tatăl lui Harap-Alb joacă la bătrâneţe rol de părinte pământesc şi nu de balaur. David, ca şi Harap Alb sau Heracle, s-a luptat şi el cu ursul şi leul: ,,David i-a zis lui Saul: ... când un leu sau un urs venea şi lua vreo oaie din turmă, atunci alergam după el şi-l loveam ... şi-l omoram, acest filistean netăiat-împrejur [Goliat] va fi ca şi cu nul din ei." Pentru înfruntarea lui Goiat ,,Saul l-a îmbrăcat pe David cu tunică de război şi i-a pus pe cap un coif de aramă, şi l-a încins cu sabia sa peste tunica lui de război." Dar Saul nu este un părinte-iniţiat precum tatăl lui Harap Alb, ci un împărat-balaur, şi ,,i-a zis David lui Saul: <<Nu voi putea merge cu astea, că nu-s depreins cu ele>>. Atunci le-au scos de pe el. Şi şi-a luat toiagul în mână şi şi-a ales 5 pietre netede din părâu... şi, cu praştia în mână, s-a apropiat de bărbatul filistean." Lipsa armurii mai indică, din perspectiva tradiţiei extrem-orientale, şi faptul că aici aveam de-a face cu un iniţiat, cu un ales, un candidat a înţelepciune, stăpânitor al vidului: ,,acesta, când merge la luptă, nu poartă armură nici arme. Rinocerul nu găseşte nici u loc unde să-şi împlânte cornul, tigrul nu găseşte nici un loc unde să-şi înfigă ghiarele, armele n-au unde să-l străpungă. De ce? Pentru că înţeleptul nu este deschis morţii." (Dao De Jing L). David l-a ucis pe Goliat lovindu-l cu piatra drept în frunte, în locul celui ,,de-al treilea ochi", acolo unde Ulise l-a orbit pe Polifem uriaşul, gest de acaparare a puterii vizionare a balaurului, apoi David ,,a alergat şi s-a oprit deasupra lui şi i-a smuls sabia şi l-a ucis tăindu-i capul.". Pe urmă ,,David, luând capul Filisteanului, l-a dus în Ierusalim, dar armele aceluia şi le-a pus în cortul său." Deci David intră în posesia armelor lui Goliat după săvârşirea probei, gest prin care sacricantul ia locul sacrificatului.
Astfel, după probă, David, ia locul lui Ionatan, fiul lui Saul, Ionatan ,, a scos mantaua pe care o purta ca s-o dea lui David, şi i-a dat hainele sale, chiar sabia, arcul şi cingătoarea lui." Asta e o nouă ,,împuternicire" pe care ar fi trebuit s-o facă direct Saul, dar acesta, şi el balaur, se teme şi-l urăşte pe David, îi este frică de acesta că-i va lua locul, o frică simbolică de fapt. David ajunge pribeag, un străin peregrin, prigonit de Saul, asta este de fapt purificarea iniţiatică când apare ca ,,nebun" şi când primeşte în stăpânire spada lui Goliat: ,,Preotul a zis: Iată, se află aici sabia lui Goliat Filisteanul, cel pe care tu l-ai ucis în valea Ela... dacă vrei să ţi-o iei, ia-o.", ,,se făcea ca şi cum ar fi nebun şi bătea ca-n tobă în porţile cetăţii şi-şi bălăngănea măinile ca un apucat.". Teama lui Saul era îndreptăţită, ea era teama generatoare de obstacole ini'iatice pentru neofitul viitor împărat, şi în final David va lua locul lui Saul devenind împărat, fapt prevestit astfel: ,,David a luat suliţa şi ulciorul cu apă de la căpătâiul lui Saul şi au plecat.", în Rig-Veda, Indra ,,fură ostilului său tată armele sale şi magia sa.", la fel ca şi David.
A treia înlocuire este cea în care David împăratul ia locul lui Urie în patul soţiei acestuia, Batşeba, devenind tatăl iniţiatic al înţeleptului Solomon. Urie apare aici ca ,,soţ nedemn", ce va trebui să dispară, triunghiul transformându-se în cuplu, şi de aici triada cosmică ,,David-Batşeba-Solomon", dintre mulţii fii, Solomon fiind cel ce va urma lui David la tron. Toate isprăvile arată că David este mult mai mult decât un ,,tată pământean" dar bătrâneţea şi moartea sa îl aruncă în jos, pe un plan inferior, şi de aceea David, prin Iosif, va pătimi aceeaşi substituire, la un alt nivel, fiind înlocuit de Sf. Duh.

Sf. Pavel îl descrie astfel pe Melchisedec: „fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii”, aici Sf. Pavel se referă nu la statutul social şi istoric ci mai ales la noima sacră a Împăratului Lumii. Melchisedec este un orfan şi un străin în sens divin, el nu e din lumea asta şi nu se supune timpului şi istoriei. Sf. Pavel adaugă: „a fost asemănat cu Fiul lui Dumnezeu”, Hristos, INVESTIT DE CEI TREI MAGI, având şi el FUNCŢIA DE ÎMPĂRAT AL LUMII, asemenea lui Melchisedec.

PS:
Precizare sintagmă ,,soţ nedemn": - cuvântul ,,demn" provine din latinul dignus ce avea sensul primar de ,,cuvenit, potrivit", deci pentru Şakti (din tr. hindusă), Fecioara divină, născătoare de ,,ales dumnezeiesc", soţul pământean e ,,nepotrivit", ,,necuvenit", uneori chiar ,,necuviicios", de aici expresia ,,soţ nedemn", dar această sintagmă are diferite niveluri de aplicaţie care depind de precizarea punctlui de vedere în care ne situăm.

Sf. Pavel spune despre Hristos: „Căci se mărturiseşte despre El: Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melchisedec (...) Şi cu aceasta Iisus a devenit chezaşul unui mai bun testament [legîmânt]” (Evr 7:17-22). Aici „Legământul mai bun” se referă la faptul că deşi născut în mediul iudaic, creştinismul avea MENIREA SĂ SALVEZE OCCIDENTUL DECADENT CARE AVEA NEVOIE DE O NOUĂ LEGE.

Fc 14:18-20:
„Şi Melchisedec, regele Salemului, i-a adus, pâine şi vin, el însă era preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt (El Elion). Şi l-a binecuvântat (berakoth) Melchisedec pe Avram şi a zis: <<Binecuvântat să fie Avram de către Dumnezeul Cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului! Şi binecuvântat să fie Dumnezeul Cel Preaînalt, Cel Ce i-a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!>> Şi Avram i-a făcut parte zeciuală din toate.”

Sf. Pavel (Evr 7):
„Căci acest Melchisedec, rege al Salemului, preot al lui Dumnezeu Cel Preaînalt, care l-a întâmpinat pe Avraam când acesta se-ntorcea de la înfrângerea regilor şi l-a binecuvântat, el, căruia Avraam i-a făcut parte zeciuală din toate, al cărui nume se tâlcuieşte mai întâi ca rege al dreptăţii, dar care mai este şi rege al Salemului, adică al păcii, fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, dar asemănat Fiului lui Dumnezeu, el rămâne de-a pururi.”

Melki-Tsedeq, depăşeşte ordinul individual, fiind de natură supra-umană, el este superiorul lui Abraham deoarece Sf. Pavel afirmă: „Vedeţi dar cât de mare este acesta, căruia chiar şi Avraam i-a dat zeciuală din prada de război, el patriarhul” (...) Or, nu-i nici o îndoială, cel mai mic ia binecuvântare de la cel mai mare.” (Evr 7; 4,7) şi Abraham recunoaşte această superioritate plătind tribut şi marcându-şi dependenţa.
Tradiţia iudeo-creştină distinge 2 preoţii:
- una „după rânduiala lui Aaron”
- una „după rânduiala lui Melchisedec”
Rânduiala după Melchisedec este superioară primei, deoarece cum spune Sf. Pavel ŞI Levi care percepe dijma de la poporul lui Israel, a plătit zeciuala prin Abraham (tribul lui Levi, din care se trage Aaron, ieşind din Abraham), şi mai adaugă: ,,aici [în sacerdoţiul levitic] iau zeciuală nişte oameni muritori, dar acolo, unul care a mărturisit că este viu [de-a pururea]”, de aceea se poate spune că NOUL LEGĂMÂNT ESTE SUPERIOR VECHII LEGI (Evr 7:22), deoarece Hristos este „preot în veac după rânduiala lui Melchisedec”, el născându-se nu din tribul sacerdoţiului al lui Levi, ci din cel regal al lui Iuda.

Tu ai spus:
Este o ineptie, indiferent unde ai pune virgula... Fiul este numai Fiul Tatalui,iar Sfantul Duh purcede din Tatal. Numai Tatal este Tatal Fiului si tot Tatal este "sursa" Sfantului Duh.
Invatatura Crestina este foarte clara aici...
Tocmai ti-am explicat ca nu au absolut nici o legatura. Nimeni nu a considerat pe David ca tata in locul lui Iosif... Renunta la enormitatile astea... Repet: studiaza Invatatura Crestina si o sa vezi ca David si Iosif sunt folositi in contexte cu totul si cu totul difereite si fara legatura intre ele. Nici unul dintre ei, nu era tatal trupesc al lui Iisus, insa printre evrei, Iosif trecea ca tatal trupesc. David e folosit in contextul de neam. Lucruri total diferite. De aceea eu iti tot spun ca Mahomed is hindusii bat campii, ca ei nu au inteles nimic din ce credeau crestinii.

înţelegi limitat propria-ţi învăţătură... relax... la tine in divinis e platfus total... mai sus de Treime nu te poţi urca şi cobori pentru că şi Sf. Păriţi au avut o înţelegere limitată în multe chestiuni...


nu mi-ai explicat nimic, de fapt nu vrei să recunoşti ce scrie în Evanghelia după Matei...

uite ca să înţelegi relaţiile dintre Tată, Fiu şi Sf. DUH:

Geometric vorbind, se poate spune că punctul prin chiar natura sa conţine ambele: cercul şi razele; şi le proiectează. Punctul aici înseamnă Absolutul; mănunchiul de raze - Infinitatea operativă; cercul – Binele Proiectat, deci totalitatea perfecţiunilor. Ordinul divin cuprinde pe de o parte „grade” şi pe de altă parte „moduri”: grade în proiectarea de sine, şi moduri în polarizare de sine.
Principiul de radiaţie sau proiecţie – inerent Absolutului, în „Tată” – corespunde „Spiritului Sfânt”; şi principiul de polarizare sau refracţie, „Fiului”.
„Fiul” este „Tatălui” ceea ce este cercul centrului; iar „Spiritul Sfânt” este „Tatălui” ceea ce raza este centrului. Şi aşa cum raza, care „emană” din centru, nu se opreşte la cerc, ci îl traversează, se poate spune că începând de la cerc, raza este „delegată” de către cerc, aşa cum „Spiritul” emană de la „Tatăl” şi este delegat de către „Fiul”.
A spune că „Tatăl” nu e nimic fără „Fiul” – poate însemna doar că Absolutul nu ar fi Absolutul fără potenţialitatea sa (ipostatică şi cosmogonică), de „exteriorizare” – deci de asemeneaa de repetiţie.
Între Absolut şi proiecţiile sale: intrinsecă şi extrinsecă – depinzând de gradul ontologic – există deopotrivă inegalitate şi egalitate, pe care teologia catolică o exprimă printr-o noţiune eliptică a „relaţiilor subzistente”; „relaţie” se referă aici logic la inegalitate, şi „subzistent”, la egalitate, aceasta din urmă, pentru teologi, în practică aboleşte contrariul său. De aici se poate vedea că gândirea dogmatică este să spunem aşa statică şi exclusivă, adică nu este conştientă de jocul Maya-ei; cu alte cuvinte ea nu admite nici o mişcare, nici o diversitate de puncte de vedere şi aspecte, nici un grad în Realitate. Ea oferă chei, dar de-asemenea şi văluri.
„Tatăl” este întotdeauna „mai presus” decât „Fiul” şi „Spiritul Sfânt”: mai presus decât Fiul, deoarece El este Tatăl – altfel cuvintele nu ar însemna nimic – mai presus de Spiritul Sfânt deoarece ultimul emană din primul şi nu invers.
Fiul este, de aceea, întotdeauna „mai prejos” decât Tatăl – în afara relaţiei de egalitate care e cea a Esenţei şi care nu intervine aici – pe când în ceea ce priveşte Spiritul Sfânt, El e mai presus ori mai prejos: El este mai presus pentru că El „deleagă” sau trimite Spiritul, şi este mai prejos pentru că El este manifestat de acesta, în momentul Întrupării şi de asemenea ca şi „Copil” al Fecioarei, ultimul este impersonarea Spiritului Sfânt, aşa cum indică în mod clar expresiile: gratia plena şi Mater Dei.
Spiritul Sfânt este întotdeauna mai prejos decât Tatăl, în sensul că este Radiaţia Sa, Spiritul Sfânt fiind ori mai presus ori mai prejos decât Fiul: Spiritul Sfânt e mai presus deoarece vehiculează sau proiectează Fiul, dar mai prejos deoarece El (Spiritul Sfânt) este delegat sau trimis de către El (Fiul).
De aceea razele care emană dintr-un punct sunt „mai presus” decât cercul pe care ele îl proiectează, dar acest cerc e „mai presus” decât acestea fiind situat în interiorul radiaţiei, în practică el îşi asumă situaţia centrală, cea a punctului.
Ipostazele nu sunt „relative”, adică „non-absolute” sau „mai puţin absolute”, pentru că sunt „conţinute” în Esenţă – care coincide cu „Tatăl” – Ipostazele sunt relative pentru că ele „emană” din Esenţă; dacă nu ar fi „conţinute”, ele nu ar putea „emana”. Ipostazele sunt relative în relaţie cu Esenţa şi absolute în relaţie cu lumea – deci ele sunt „relativ absolute”; ele sunt aşa la nivelurile ontologice ale „emanaţiei”, şi nu în esenţialitate, în care ele coincid cu Absolutul pur şi simplu.

bagă la cap că nici sfinţii părinţi nu au ştiut să-ţi explice aşa clar asta!
ps: uită-te bine şi analizează avatarul meu şi-ţi vei înţelege limitarea!

Draga Shapeshifter,

Adica nici in lucrurile simple nu gasesti intelesul?!
Te apuci sa faci filosofii ieftine cu cercuri si raze, doar pe inchipuirile tale, fara sa tii cont chiar de Scriptura. In Evanghelia dupa matei scrie si acolo exact ce ti-am spus eu, si nu enormitatile ce le spui tu.
Iata una din ele...

Este fals tot ce ai spus de la cap la coada. Niciodata crestinii nu au crezut asa incepand cu Sfaintii Apostoli incoace, pentru ca Iisus nu le-a spus ceea ce inventezi tu pe aici.
Daca uneori Sfanta Scriptura lasa impresia ca Tatalui I se atribuie intaietate in Sfanta Treime, datorita faptului ca naste pe Fiul si purcede pe Duhul Sfant, aceasta este expresia neputintei conceptuale umane de a exprima prin alti termeni unitatea Sfintei Treimi: Tatal nu are o intaietate existentiala fata de Fiul si fata de Duhul Sfant, cu toate ca este Nascator si Purcezator.
Expresiile: "Tatal este mai mare decat Mine" (Ioan XIV, si "Iar despre ziua aceea si ceasul acela nimeni nu stie, nici ingerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatal" (Marcu XIII, 32) nu trebuie intelese ca exprimand o subordonare fata de Tatal.
Ele vorbesc numai de umanitatea Mantuitorului, fie de faptul ca Dumnezeu descopera doar ceea ce este necesar pentru mantuire, cunoasterea datei sfarsitului lumii neintrand in aceasta categorie.
Expresiile scripturistice "... nu va vorbi de la Sine, ci va vorbi ce I s-a spus" (loan XVI, 13) si "Nimeni nu-L cunoaste pe Fiul, fara numai Tatal, nici pe Tatal nu-L cunoaste nimeni, fara numai Fiul" (Matei XI, 27) nu exprima inferioritatea Duhului Sfant in relatia Sa cu Tatal si cu Fiul, ci se refera la contextul in care se face expunerea, context care evidentia relatia Tatalui cu Fiul. Daca s-ar merge pe linia derivata din aceste texte si daca ne-am opri la textul din I Cor. II, 11: "... cele ce sunt ale lui Dumnezeu nimeni nu le cunoaste, fara numai Duhul lui Dumnezeu", ar insemna ca Fiul nu-L cunoaste pe Tatal.
Sfanta Treime: Tatal, Fiul si Sfantul Duh este o singura Fiinta si o singura Vointa - nici nu poate fi vorba de cine este "mai presus" in Sfanta Treime. Despre asta vorbesc doar cei care aud dar nu inteleg despre ce vorbeste, asa cum faci tu si a facut si Mahomed. Totusi am senzatia ca aberatiile hinduse despre crestinism au fost preluate de la musulmani. Greseala fatala pentru ei si copilareasca. Daca doreau sa afle despre crestinism si despre Iisus Hristos, trebuia sa se adreseze direct crestinilor.


buna incercare, dar ca de obicei pe langa... Tu acolo nu ai dat nici o explicatie, ci doar ai filosofat pe niste pareri gresite despre crestinism... Egal cu zero..

măi creştine îngust la minte, eu vorbeam nu depsre „întâietate EXISTENŢIALĂ”, eu spuneam cu totul altceva. Îţi repet întrebarea: de ce se mai numeşte atunci „Tatăl”? reciteşte ce am scris şi lasă aberaţiile de creştin bătut în cap. Tu ai probleme serioase pt. că iei Scriptura ca atare şi normal că nu o poţi interpreta decât prost. Eu ţi-am explicitat misterul in divinis şi tu mă iei creştine cu „întâietatea EXISTENŢIALĂ”? Huh!

ps: pentru tine apare ca fals ce am scris mai sus pt că eşti incapabil să înţelegi vreodată ceva, propria-ţi inteligenţă refuză visceral asta, eşti refugiat de fapt într-o credinţă animalică, infra-umană şi tu vrei să ajungi la Dumnezeu prin asta! Inteligenţa ţi-e total străină, nu doar că îţi este aşa, dar ai şi o ură viscerală contra ce? contra propriei tale substanţe spirituale, centrului fiinţei tale care este inteligenţa...

Draga Shapeshifer,

Stiu, tu o luasei pe aratura cu cercuri si cu raze, care nu au absolut nici o legatura cu Sfanta Treime.
Tu faci filosofie fara nici o noima legata de Sfanta Treime. Iata o mostra:

Aici nu este vorba de nici o radiatie, de nici un cerc, de nici o raza... Singurul lucru aparent logic care ar fi putut sa te induca in eroare era o aparenta falsa "intaietate existentiala".
De aceea am si pomenit-o. Altfel nimic din crestinism nu te indreptateste sa afirmi ca Tatal este intotdeauna mai presus decat Fiul (cel din Sfanta Treime) sau Duhul Sfant. Unde ai intalnit tu asta in crestinism?

pai pana una alta, vad clar ca tu esti cel care refuza sa inteleaga ca filosofia asta ieftina si nereala a ta nu are legatura cu crestinismul.
Acestea sunt doar pareri si interpretari eronate despre crestinism. Si vezi si singur ca e asa acum, insa nu esti capabil sa-ti accepti singur ca te-ai inselat.
De ce nu-ti raspunzi la intrebarea: "Daca vreau sa stiu ce sustine crestinul, de ce nu-i intreb chiar pe crestini, si ma duc la musulmani si la hindusi sa ma invete crestinismul si despre Iisus Hristos?" Raspunde-ti sincer la asta, si vei vedea unde te afli...

păi cum să nu fie mă nici o Radiaţie? Dacă Dzeu este Bine ia spune de unde provine Răul şi ce este el? Huh!
Păi dacă Binele Suprem nu ar avea (ca şi Răul de altfel) tendinţa către comunicare de sine cum ar lua mă naştere relativul din Absolut? Cum ar putea să se relativizeze mă Absolutul? Cum ar putea exista mă măsura comună între INFINIT care este total indeterminat şi necondioţionat şi FINIT? Hă?

Ce sa fie, radiatie, unda, "logic"...

artanis tu eşti capabil să înţelegi cap coadă ceva? uite ia-o agale şi citeşte... nu vreau analiză pe text ci să înţelegi ce scrie mai jos... poate vei mulţumi... poţi topicul de termeni metafizici...

Dimensiunile, modurile şi gradele Principiului Suprem

Cel mai sintetic:
Principiul Suprem este:
- Realitate Absolută
- Posibilitate Infinită

Mai puţin sintetic (adică mai apropiat de Maya):
Principiul Suprem este:
- Realitate Absolută
- Posibilitate Infinită
- Calitate Perfectă

Principiul fiind absolut în mod necesar este Infinit şi Perfect

„Dimensiunile iniţiale” ale Ordinului Divin:
- Absolitudinea Realului
- Infinitudinea Posibilului
- Perfecţiunea Binelui

Modurile Ordinului Divin:
- Înţelepciune
- Putere
- Bunătate
Aceste 3 moduri sunt conţinutul substanţei Principiului Suprem. Fiecare dintre aceste 3 moduri este Absolut, Infinit, Perfect. Fiecare dintre aceste 3 moduri participă prin definiţie în natura Substanţei Divine şi deci comportă Realitate absolută, Posibilitate infinită şi Calitate perfectă.
În cele 3 moduri (Înţelepciune, Putere, Bunătate) nu există nicio contingenţă, nicio limitare sau nicio imperfecţiune. Fiind Absolute, aceste 3 moduri nu pot să nu fie, şi fiind infinite, ele sunt inexhaustibile, fiind Perfecte, nu le lipseşte nimic.

Gradele Principiului Suprem
În virtutea Infinităţii sale, are loc proiecţia Principiul în Relativitate şi astefel se produce acest „spaţiu” metacosmic care se numeşte Ordinul Divin.

Cele 3 grade ale Principiului Suprem sunt:
- Esenţa divină (Dincolo-de-Fiinţă)
- Potenţialitatea divină (Fiinţa, Creatorul)
- Manifestările divine (Spiritul, Logosul existenţiatic care constituie Centrul divin al cosmosului total)

Necesitate şi Libertate; Unicitate şi Totalitate.
Pe de o parte, Absolutul este Fiinţă „necesară”, acea care trebuie să fie, care nu poate să nu fie, şi care din acest motiv este unică; pe de altă parte, Infinitul este Fiinţă „liberă”, care este nelimitată şi care conţine tot ce poate fi, şi care din acest motiv este totală.
Acest absolut şi infinit, Realitate necesară şi liberă, unică şi totală este ipso facto perfectă: nu-I lipseşte nimic, posedă în consecinţă tot ce este pozitiv, îşi este sieşi suficientă. Adică, Absolutul, asemeni Infinitului care îi este ca un complement intrinsec acestuia, Şakti a sa, coincide cu Perfecţiunea; Binele Suveran este însăşi substanţa Absolutului.
În lume, existenţa lucrurilor, deci realitatea relativă a lor, este derivată din Absolut; conţinuturilor lor, diversitatea lor şi multiplicitatea lor, deci spaţiul, timpul, forma, numărul sunt derivate din Infinit; şi în cele din urmă, calităţile lor, fie substanţiale sau accidentale, sunt derivate din Perfecţiune. Deoarece Perfecţiunea, Binele Suveran conţine cele 3 Moduri sau Funcţii ipostatice (Inteligenţă sau Conştiinţă sau Înţelepciune sau Ipseitate; Putere sau Tărie; Bunătate, care coincide cu Frumuseţea şi Beatitudinea).
Infinitudinea este cea care face posibilă proiecţia Binelui Suveran în relativitate sau altfel spus, care creează relativitate, Maya; în această relativitate Calităţile supreme devin diferenţiate şi dau naştere Calităţilor Divinităţii care creează, inspiră, acţionează, adică Dumnezeului personal; din El sunt derivate toate calităţile cosmice cu indefinitele gradaţii şi diferenţieri.
A spune Absolut înseamnă a spune Realitate şo Bine Suveran; a spune Infinit înseamnă a spune în plus, comunicare, radiaţie, şi în consecinţă relativitate; de aici de asemenea diferenţiere, contrast, privare; Infinitul este Posibilitate Totală.
Atma voieşte să îmbrace chiar şi nimicnicia şi o face prin şi în Maya.
Este necesar a se distinge între Binele în el însuşi şi manifestările Binelui. Binele în el însuşi nu are opus, dar din moment ce este reflectat în ordinul manifestat, care este cel cosmic, el apare în forma unui bine dat, şi acest particularism implică, în mod necesar, posibilitatea unui rău dat; binele relativ poate fi produs doar într-o lume a contrastelor.
A spune, în afara interesului de ordin transcendent, că Absolutul este „dincolo de bine şi rău, frumos şi urât”, poate însemna doar un singur lucru, şi anume că El este Binele-în-el-însuşi, Frumosul-în-el-însuşi; nu poate însemna că este deprivat de bunătate sau frumuseţe. În plus, dacă pe de-o parte posibilitatea manifestării unui bine în mod necesar implică posibilitatea unui rău, pe de altă parte tot binele manifestat, fiind limitat prin definiţie, implică posibilitatea unui alt bine manifestat; singur Dumnezeu este unic, deoarece El singur rămâne în afara manifestării.
Cvazi-fragmentaritatea binelor manifestate apare într-o manieră elocventă în iubirea sexuală, mai precis în selecţia naturală care o implică; un bine limitat dat – un individ dat văzut dpdv al calităţilor – doreşte să se întregească printr-un alt bine dat, limitat dar complementar, şi astfel să creeze o fiinţă nouă în care fragmentele sunt unite. Această nouă fiinţă este limitată la rândul ei, desigur, deoarece aparţine încă manifestării, dar ea e mai puţin limitată dpdv al unei intenţii date de selecţie naturală, şi mai puţin limitată dpdv al iubirii care tinde să transceandă indivizii – în mod intrinsec prin magie spirituală şi extrinsec prin creaţie unitivă a unei noi fiinţe. Astfel că omul este în căutarea lui însuşi, totalitatea sa şi deiformitatea sa; şi în căutarea de sine, el caută Dumnezeu, în mod inconştient sau conştient: legându-se sau eliberându-se.
În Absolut, nu e nici o diferenţiere, deoarece aceasta din urmă prin definiţie aparţine relativităţii, Maya-ei; dacă s-ar obiecta că Infinitul şi Binele – sau Infinitudinea şi Perfecţiunea – aparţin Absolutului, trebuie să se răspundă că separaţia acestor aspecte sau dimensiuni este subiectivă, aşa cum este în spiritul nostru, pe când în Absolut aceste aceleaşi aspecte sunt nediferenţiate, ele rămânând reale în ceea ce priveşte natura intrinsecă a lor.
În Esenţă – în „Absolutul pur” – Inteligenţa, Puterea şi Bunătatea sunt de asemenea situate, nu alături una de alta, ci una în alta, astfel că se poate spune ori că Absolutul – sau Absolutul-Infinitul-Bine – este Inteligenţă, ori că este Putere, ori că este Bunătate, întotdeauna în realitatea pur principială şi intrinsecă.
În relaţie cu primul termen (Inteligenţa) se poate spune că Absolutul este Sinele, care este, pe lângă asta, ceea ce este exprimat prin termenul Atma; astfel văzut, Absolutul este Subiectul ca atare, realul şi unicul Subiect; în mod extrinsec şi combinat cu Maya, acest Subiect va fi rădăcina tuturor subiectivităţilor posibile, va fi imanentul „Eu” divin.
În relaţie cu al doilea termen (Puterea), se poate spune că Absolutul este „în mod absolut Celălalt”, Transcendentul precum şi Omnipotentul principial; extrinsec şi combinat cu Maya, va fi Agentul de fundal al tuturor actelor ca atare, nu în măsura în care ele sunt intenţii şi forme.
În relaţie cu cel de-al treilea termen (Bunătatea sau Frumosul), se poate spune că Absolutul coincide cu Beatitudinea supremă, şi că extrinsec şi combinat cu Maya, va fi generosul „Tată”, dar şi milostiva „Mamă”: infinit beatitudine în ea însăşi ea dă existenţă şi bine-urile existenţei; oferă tot ceea ce este în Esenţa sa.
Infinitul, prin radiaţia sa dată de „presiunea” – sau revărsarea – nenumăratelor posibilităţi, transpune substanţa Absolutului, adică Binele Suveran, în relativitate; această transpoziţie dă naştere a priori imaginii reflectate a lui Dumnezeu, adică Fiinţei care creează. Binele, care coincide cu Absolutul, este astfel prelungit în direcţia relativităţii şi face să apară mai întâi de toate Fiinţa, care conţine arhetipurile, şi apoi dă naştere Existenţei, care le manifestă în moduri variate indefinite şi conform cu ritmurile ciclurilor cosmice diverse.
Absolutul este cel care „nu poate a nu fi”; şi necesitatea Fiinţei exclude tot „ce nu este El”. Într-o manieră analoagă, şi oarecum inversă, Infinitul este cel care „poate fi orice”; şi libertatea Fiinţei include tot „ceea ce este El”, de aici tot ce este posibil, acest „tot” fiind fără limită.
Cu alte cuvinte: Dumnezeu singur este Fiinţă necesară, în El nu există nimic contingent sau, arbitrar, şi din contră, în afara Sa, există doar existenţe contingente; şi Dumnezeu singur este Fiinţă liberă: din contră, în afara Sa, există doar existenţele pe care El le determină. Pe de o parte, o existenţă poate sau nu poate fi, şi asta înseamnă contingenţa sa; iar pe de altă parte, existenţa unui lucru conţine doar o posibilitate, aceea a acelui lucru şi nimic altceva – şi asta este limitarea sa – pe când fiinţa lui Dumnezeu conţine tot ce este posibil.
Sau din nou: Dumnezeu, prin natura Sa, deci prin necesitate, „trebuie” să creeze, dar El „este liber” să creeze ce vrea El în virtutea libertăţii Sale; El este „necesar” în În-El-Însuşitudinea sa, deşi rămâne liber în modalităţi. Cu alte cuvinte: Dumnezeu „este liber” să creeze ce vrea El -şi El poate dori doar în conformitate cu natura Sa – dar El „trebuie” să urmeze logica lucrurilor; activitatea Sa este necesară în legi şi structuri, deşi ea rămâne liberă în conţinuturile lor.
Existenţa ţine de şi este subordonată Fiinţei, dar şi Fiinţa la rându-i ţine de Dincolo-de-Fiinţă; cu alte cuvinte, lumea ţine de Dumnezeu, dar Dumnezeu la rându-I ţine de Propria Sa Esenţă: adică de „Absolutul pur”, de Atma fără nici o urmă de Maya. Dumnezeu poate face totul în lume; dar El nu poate face nimic în afara a ce Esenţa Sa sau Natura Sa „dictează”, şi El nu poate dori nimic altceva. Dumnezeu nu poate fi ce El „voieşte”, cu excepţia sensului că El voieşte doar ce El este; acum El este Binele Suveran. Desigur, Dumnezeu Creatorul este Stăpânul absolut a lumii create; dar Atma este Stăpânul absolut al Maya-ei, iar Creatorul aparţine Maya-ei deoarece El este, în ea, reflectarea centrală şi directă a lui Atma.
Pentru o exprimare provizorie se poate spune că acea Dincolo-de-Fiinţă poate avea „la propriul nivel” – o voinţă alta decât cea pe care o are Fiinţa la propriul său nivel, nu este mai contradictoriu decât faptul că un aspect dat al Fiinţei sau un „Nume Divin” dat, poate avea o voinţă diferită de cea a unui alt aspect dat al Fiinţei. „Generosul” de exemplu, poate sau trebuie să voiască altceva decât ce este voit de către „Răzbunător”; acum diversitatea „verticală” in Ordinul Divin nu e mai contrară Unităţii decât este diversitatea „orizontală”. Că Dumnezeu ca Legiuitor nu voieşte păcat pe când Dumnezeu ca Posibilitate-Totală îl doreşte – dar dintr-un alt punct de vedere desigur – este la fel de plauzibil ca faptul că Justiţia Divină ţinteşte spre altceva decât spre ceea ce ţinteşte Mila Divină.
Expresia koranică „Dumnezeu face ce vrea El” precum şi cele analoage, în mod destul de paradoxal, indică transcendenţă absolută şi se referă la – în chiar limbajul Fiinţei care creează şi revelează – insondabila Dincolo-de-Fiinţă, de aici la Esenţa transpersonală a Divinităţii.
Paradoxul expresiei „Dumnezeu face ce vrea El”, care eludează orice explicaţie, orice satisfacţie logică şi morală, insinuează o realitate care transcende domeniul Subiectului Divin personal; aparentul arbitrariu aici deschide calea către clarificarea metafizică. Funcţia cuvintelor aici este inversul interpretărilor teologice hanbalite, asharite şi a altora.
Expresia „Dumnezeu face ce vrea El” înseamnă, în analiză finală, „Dumnezeu nu este ce crezi”, sau mai degrabă „ce poţi înţelege”; adică o fiinţă antropomorfică având o subiectivitate unică şi deci o voinţă unică.
Dumnezeu poate voi ce El este, El nu poate fi ce El voieşte, presupunând – cu privire la această a doua propoziţie – că El ar putea voi indiferent ce, pe care în mod precis Fiinţa Sa l-ar exclude. Dintr-o anumită privinţă, Dumnezeu este Binele absolut; dar dintr-o altă privinţă El este „dincolo de bine şi rău”, conform interpretării dintr-unul din postul de mai sus.
Pe de o parte, El este Binele în sensul că orice bine derivă din natura Sa, pe când El nu poate cauza rău ca atare; pe de altă parte, El este „dincolo de bine şi rău” în sensul că El este în mod necesar cauza a tot ceea ce există, deoarece nu există o altă cauză în univers; acum existenţa în ea însăşi nu este nici bună nici rea, chiar dacă poate fi văzută dpdv al ambelor aspecte. Comparat cu „Binele Suveran”, lumea întreagă poate apărea ca un fel de „rău” deoarece nu este Dumnezeu - „de ce mă numeşti bine?” – pe când sub alt aspect, „Dumnezeu a văzut că era bine”, adică, lumea este bună ca Manifestare divină, fapt ce arată clar că, dacă pe de o parte Dumnezeu este „Binele”, pe de altă parte El este „dincolo de bine şi rău”; în această din urmă relaţie – şi doar în aceasta – se poate spune că distincţia în cauză nu înseamnă nimic pentru Dumnezeu, şi că în consecinţă moralitatea umană nu-L interesează.
Ordinul Divin „este făcut” din Înţelepciune, Putere şi Bunătate, fiecare dintre aceste Ipostaze fiind Absolută, Infinită şi Perfectă. În plus, acest Ordin cuprinde 3 grade de Realitate: Dincolo-de-Fiinţă, Fiinţă şi Existenţă. Ultima aici nu este Existenţa cosmică ca un întreg, ci Manifestarea divină, adică, reflectarea centrală şi directă a Fiinţei în ordinul cosmic. Ordinul Divin intră în cosmos fără să înceteze a fi ceea ce este şi fără ca, cosmosul să înceteze să fie ceea ce este. Şi acesta este în acelaşi timp misterul Logos-ului, a lui Avatara: a teofaniei umane care este „om adevărat şi Dumnezeu adevărat”.
Polarizarea în Calităţi distincte este produsă începând cu gradul „Fiinţei” şi este accentuată începând cu gradul „Existenţei”. Printre Calităţile Divine, acelea care manifestă Rigoare, Justiţie, Mânie, aparţin în analiză finală şi în manieră particulară polului „Absolut”, care în el însuşi nu poate fi un pol, totuşi apare aşa de îndată ce shakti a sa a Infinitudinii este văzută separat; corelativ şi complementar, Calităţile care manifestă Blândeţea, Compasiunea, Dragostea, aparţin într-o manieră analoagă polului „Infinit”; aceasta este distincţia islamică „Maiestate” (Jalal) şi „Frumuseţe” (Jamal). Dar „Justul” este „Sfântul” la fel cum „Milostivul” este „Sfântul”; deoarece Dumnezeu este Unu şi El este sfânt prin virtutea Esenţei Sale, nu prin virtutea unei Calităţi date. Justiţia sau Rigoarea, care derivă într-un fel din polul „absolut”, nu poate să nu fie; aşadar trebuie să existe suporturi în cosmos care să permită manifestarea lor. La fel în cazul Iertării sau Blândeţii, care derivă din polul „Infinit”: se poate manifesta el însuşi doar prin elementele create care servesc ca receptacule acţiunii sale. Acest fapt evocă doctrina paulină a vaselor Mâniei şi a celor ale Milei, astfel ideea predestinării; ultima nefiind alta decât substanţa unei posibilităţi existenţiale date.
Posibilitatea Totală, oricare ar fi nivelul ipostatic, prefigurează, cu lipsa sa de limitare statică şi dinamică, complementaritatea „spaţiu-timp”, sau mai concret pe cea a eterului şi a puterii sale vibratorii, eterul fiind, în lumea noastră materială, substanţa de bază care prefigurează la rându-i complementaritatea „masă-energie”.
Aşa numitul Vid spaţial este de fapt eterul, în consecinţă este un vid simbolic şi relativ; la fel aşa numitul Vid temporal – adică absenţa schimbării sau mişcării – este în realitate energia latentă a elementului eteric, deoarece nu există inerţie absolută. Şi acest spaţiu concret este o substanţă, sau substanţa, prima dintre toate substanţele; spaţiul concret este o vibraţie, sau vibraţia, singura care le vehiculează pe toate celelalte.
Dacă vidul empiric ar fi absolut aşa cum doar un principiu poate fi, el ar fi un pur nimic. Şi nu ar fi posibilă nici o extensie – temporală sau spaţială – deoarece un nimic (neant) nu poate fi adăugat altuia; punctul atunci nu ar putea genera linia, sau momentul, timp. Doar o substanţă – prin definiţie energetică sau vibratorie – poate vehicula conţinuturi, fie static fie dinamic.
Spaţiul ca şi conţinător pur şi simplu este gol şi fără viaţă – el realizează acest aspect doar într-o manieră fragmentară şi relativă – dar ca şi câmp al manifestării posibilităţilor formale, însă în natura sa integrală, el este plenitudine şi mişcare; nu fără motiv se spune că nu există niciun spaţiu total fără corpuri cereşti, şi că nu există corpuri cereşti fără schimbare şi înlocuire. Dacă spaţiul ar fi doar o goliciune devidată de substanţialitate şi energie, şi conţinând forme „prin miracol”, ar fi doar un muzeu de cristale. „Prin miracol” se referă aici la faptul că un vid absolut, fiind nimic, nu poate conţine nimic (ceva).
Este în mod necesar aşa deoarece Posibilitatea divină, fiind un vid în ceea ce priveşte manifestarea, este în ea însăşi Plenitudine şi Viaţă.
A spune Absolut, înseamnă a spune Infinit; Infinitudinea este un aspect intrinsec al Absolutului. Din această „dimensiune” a Infinitudinii răsare lumea; lumea există deoarece Absolutul, fiind ca atare, implică Infinitudine.
Acest Absolut-Infinit este Binele Suveran; Agathonul lui Platon. Binele – conform formulei augustiniene – tinde în mod esenţial să se comunice pe el însuşi; fiind Binele Suveran, Absolutul-Infinit nu poate decât să proiecteze lumea; sau altfel spus Absolutul, fiind Binele Suveran, cuprinde Infinitudine şi Radiaţie.
Absolutul este Realitate necesară nu doar posibilă; Realitate absolută, deci infinită şi perfectă. Absolutul este de asemenea ceea ce în lume este reflectat ca fiind existenţa lucrurilor. Fără Absolut, nu există nici o existenţă; aspectul absolitudinii lunui lucru este ceea ce îl distinge pe acesta de inexistenţă.
Dacă cineva întreabă ce este infinitul, trebuie să I se răspundă cu cvazi-empirica logică cerută de însăşi această întrebare: Infinitul este ceea ce, în lume, apare ca moduri de întindere sau de extensie, precum spaţiu, timp, formă sau diversitate, număr sau multiplicitate, materie sau substanţă.

Cu alte cuvinte, pentru o precizie mai mare există:
- un mod de conservare - spaţiul;
- un mod de transformare- timpul;
- un mod calitativ - forma (nu deoarece limitează, ci deoarece implică diversitatea indefinită);
- un mod cantitativ - numărul (nu deoarece fixează o cantitate dată, ci deoarece este şi el indefinit);
- un mod substanţial - materia (care este şi ea fără limită).

Toate aceste moduri au prelungirea lor – sau mai exact bazele lor – în starea animică şi dincolo, deoarece aceste moduri sunt chiar stâlpii existenţei universale. Cele 5 moduri de mai sus sunt cele 5 condiţii de existenţă la care este supusă orice existenţă individuală, în speţă cea corporală.
Analog, dacă se întreabă ce este Perfecţiunea sau Binele Suveran, deoarece a spune Dumnezeu înseamnă a spune Bunătate, aşa cum este indicat de chiar expresia „Bunul Dumnezeu” – Perfecţiunea este ceea ce, în lume, se manifestată ca şi calităţi şi, mai concret, ca şi fenomene calitative; perfecţiuni şi lucruri perfecte. În fraza dinainte s-a folosit expresia „ ceea ce se manifestată” şi nu „ceea ce este”: Absolutul, Infinitul, Binele nu sunt respectiv existenţă, categorii existenţiale, calităţi ale lucrurilor, ci tot ce manifestă aceşti factori, ceea ce Ipostazele Divine sunt în ele însele şi dincolo de lume.
Infinitudinea şi Perfecţiunea sunt dimensiunile intrinsece ale Absolutului; dar de asemenea, ele se afirmă pe ele însele într-un „sens descendent” şi în vederea manifestării cosmogonice, caz în care se poate spune că Perfecţiunea sau Binele este „imaginea” Absolutului produsă de prin Radiaţie, deci în funcţie de Infinit. Aici intervine Divina Maya, Relativitate in divinis: în timp ce, pe de o parte, Absolutul prin definiţie posedă Infinitudine şi Perfecţiune, pe de altă parte – în virtutea Relativităţii necesare implicată de către Infinit – Absolutul dă naştere unei Infinitudini operative şi unui Bine manifestat; deci unei ierarhii ipostatice într-o „direcţie descendentă”, şi în analiză finală „creativă”.
Absolutul este infinit; de aceea radiază, şi în această radiere, se proiectează pe el însuşi; conţinutul proiecţiei sale fiind Binele. Absolutul nu ar putea radia şi nici produce imaginea Binelui dacă nu ar fi el însuşi în Imutabilitatea sa, ambele: Bine şi Radiaţia, sau altfel spus: dacă nu ar poseda aceste dimensiuni intrinsec – şi indistinct deoarece Relativitatea este transcensă. Aceasta este fundaţia a ceea ce doctrina creştină numeşte Ipostaze.
A spune proiecţie înseamnă a spune de fapt polarizare: Infinitul – la gradul Maya-ei sau, mai precis, la vârful Relativităţii – proiectează Absolutul şi astfel produce imaginea Binelui, şi din momentul când există imaginea Binelui – aceasta este Logos- ul – există polarizare, adică refracţie a Luminii care în ea însăşi este nedivizată. Binele refractat, sau Logos-ul, conţine toate perfecţiunile posibile, traduce potenţialitatea Esenţei într-o inepuizabilă desfăşurare de posibilităţi, şi este astfel „locul” divin al arhetipurilor.

- va continua -

Geometric vorbind, se poate spune că punctul prin chiar natura sa conţine ambele: cercul şi razele; şi le proiectează. Punctul aici înseamnă Absolutul; mănunchiul de raze - Infinitatea operativă; cercul – Binele Proiectat, deci totalitatea perfecţiunilor. Ordinul divin cuprinde pe de o parte „grade” şi pe de altă parte „moduri”: grade în proiectarea de sine, şi moduri în polarizare de sine.
Dumnezeu este de asemenea Perfecţiune; totuşi răul nu poate să nu existe, dar existenţa sa este întotdeauna limitată la extensia spaţială şi cea temporală, pe când Binele Suveran nu are nici o limită. Omul ca atare nu este capabil să înţeleagă total existenţa răului; rămâne întotdeauna un punct în care omul, în loc să înţeleagă în mod concret, trebuie să cedeze el însuşi şi să accepte că sensibilitatea sa şi imaginaţia sa, şi chiar şi logica sa, nu sunt capabile să prindă răul total în înţelegere. Şi acest fapt nu este fără relaţie cu faptul că omul ca atare nu poate exhaustiv înţelege natura divină, chiar dacă Intelectul în principiu înţelege totul, deoarece este Dumnezeu care se înţelege pe Sine în el; dar această înţelegere ultimă, la care omul are acces în principiu, coincide cu Inexprimabilul; pe când limbajul este uman, şi cunoaşterea infinită nu poate aparţine la ceea ce în natura umană este legat de limbaj, gând sau dorinţă.
Cu alte cuvinte: există întotdeauna în rău un element de neinteligibilitate sau de absurditate, care este reductibil intelectual, dar nu imaginativ sau sentimental.
Logica metafizicianului poate fi satisfăcută fără dificultate, dar sentimentul uman, nu are nici o alegere în afara celei de a ceda, natura umană are limitele sale. Omeneşte, nimeni nu scapă obligaţiei de a „crede pentru a fi capabil să înţeleagă” (credo ut intelligam).
În teologia trinitariană, Absolutul în el însuşi corespunde Fiinţei şi Puterii; Infinitul, Voinţei sau Iubirii, de aceea funcţiei de proiecţie sau radiaţie; şi Binele, Inteligenţei sau Cunoaşterii, de aceea polarizării potenţialităţilor Esenţei.


Absolutul, Binele, Infinitul: Sat, Chit, Ananda
Luând în considerare analogia între Trinitatea: Fiinţă-Putere, Voinţă/Iubire; Inteligenţă/Cunoaştere, şi Ternarul vedantic: „Sat, Chit, Ananda” adică „Fiinţă, Conştiinţă, Beatitudine” – se poate pune întrebarea care este relaţia între Bine şi Conştiinţă (Chit); acum Binele, din momentul în care „răsare” ca atare din Absolut – care-l conţine într-o manieră nediferenţiată şi nedeterminată – coincide cu conştiinţa distinctivă pe care Absolutul o are despre el însuşi; Cuvântul Divin, care este „Cunoaşterea” pe care Dumnezeu o are despre El Însuşi, nu poate fi decât Binele, Dumnezeu fiind capabil să se cunoască pe Sine doar ca Bine.
Legat de Trinitatea „Fiinţă-Putere; Voinţă/Iubire; Inteligenţă/ Cunoaştere”, Puterea este reflectată în lumea fizică, ca relaţie între „masă-energie” iar Fiinţa nu trebuie interpretată aici în sensul îngust ontologic şi determinativ ci ca sinonim pentru Realitate.
Principiul de radiaţie sau proiecţie – inerent Absolutului, în „Tată” – corespunde „Spiritului Sfânt”; şi principiul de polarizare sau refracţie, „Fiului”.
„Fiul” este „Tatălui” ceea ce este cercul centrului; iar „Spiritul Sfânt” este „Tatălui” ceea ce raza este centrului, şi „Spiritul Sfânt” este „Tatălui” ceea ce este raza centrului. Şi aşa cum raza, care „emană” din centru, nu se opreşte la cerc, ci îl traversează, se poate spune că începând de la cerc, raza este „delegată” de către cerc, aşa cum „Spiritul” emană de la „Tatăl” şi este delegat de către „Fiul”.
A spune că „Tatăl” nu e nimic fără „Fiul” – poate însemna doar că Absolutul nu ar fi Absolutul fără potenţialitatea sa (ipostatică şi cosmogonică), de „exteriorizare” – deci de asemeneaa de repetiţie.
Între Absolut şi proiecţiile sale: intrinsecă şi extrinsecă – depinzând de gradul ontologic – există deopotrivă inegalitate şi egalitate, pe care teologia catolică o exprimă printr-o noţiune eliptică a „relaţiilor subzistente”; „relaţie” se referă aici logic la inegalitate, şi „subzistent”, la egalitate, aceasta din urmă, pentru teologi, în practică aboleşte contrariul său. De aici se poate vedea că gândirea dogmatică este să spunem aşa statică şi exclusivă, adică nu este conştientă de jocul Maya-ei; cu alte cuvinte ea nu admite nici o mişcare, nici o diversitate de puncte de vedere şi aspecte, nici un grad în Realitate. Ea oferă chei, dar de-asemenea şi văluri.
„Tatăl” este întotdeauna „mai presus” decât „Fiul” şi „Spiritul Sfânt”: mai presus decât Fiul, deoarece El este Tatăl – altfel cuvintele nu ar însemna nimic – mai presus de Spiritul Sfânt deoarece ultimul emană din primul şi nu invers.
Fiul este, de aceea, întotdeauna „mai prejos” decât Tatăl – în afara relaţiei de egalitate care e cea a Esenţei şi care nu intervine aici – pe când în ceea ce priveşte Spiritul Sfânt, El e mai presus ori mai prejos: El este mai presus pentru că El „deleagă” sau trimite Spiritul, şi este mai prejos pentru că El este manifestat de acesta, în momentul Întrupării şi de asemenea ca şi „Copil” al Fecioarei, ultimul este impersonarea Spiritului Sfânt, aşa cum indică în mod clar expresiile: gratia plena şi Mater Dei.
Spiritul Sfânt este întotdeauna mai prejos decât Tatăl, în sensul că este Radiaţia Sa, Spiritul Sfânt fiind ori mai presus ori mai prejos decât Fiul: Spiritul Sfânt e mai presus deoarece vehiculează sau proiectează Fiul, dar mai prejos deoarece El (Spiritul Sfânt) este delegat sau trimis de către El (Fiul).
De aceea razele care emană dintr-un punct sunt „mai presus” decât cercul pe care ele îl proiectează, dar acest cerc e „mai presus” decât acestea fiind situat în interiorul radiaţiei, în practică el îşi asumă situaţia centrală, cea a punctului.
Ipostazele nu sunt „relative”, adică „non-absolute” sau „mai puţin absolute”, pentru că sunt „conţinute” în Esenţă – care coincide cu „Tatăl” – Ipostazele sunt relative pentru că ele „emană” din Esenţă; dacă nu ar fi „conţinute”, ele nu ar putea „emana”. Ipostazele sunt relative în relaţie cu Esenţa şi absolute în relaţie cu lumea – deci ele sunt „relativ absolute”; ele sunt aşa la nivelurile ontologice ale „emanaţiei”, şi nu în esenţialitate, în care ele coincid cu Absolutul pur şi simplu.

- va continua -

„Vălul” este o noţiune care evocă ideea de mister, deoarece ascunde ceva de la vedere, ceva care ori este prea sacru or prea intim; dar de asemenea dezvăluie un mister dinăuntrul propriei naturi şi atunci devine simbolul văluirii universale.
Vălul cosmic şi metacosmic este un mister deoarece îşi are rădăcina în adâncurile Naturii Divine. Conform Vedanta, este imposibil a explica Maya, chiar dacă nu ne putem abţine în a admite prezenţa sa; Maya, asemeni lui Atma, este fără origine şi fără sfârşit.
Noţiunea hindusă de „Iluzie”, Maya, coincide de fapt cu simbolismul islamic al „Vălului”, Hijab: Iluzia universală este o putere care pe de-o parte ascunde şi pe de alta dezvăluie; este Vălul înaintea Feţii lui Allah sau, conform unei extensii de multiplicitate a simbolismului, seria celor 66.000 văluri de lumină şi întuneric care ori prin iertare ori prin rigoare dau radianţa fulgurantă a Divinităţii.
Vălul este un mister deoarece aşa e Relativitatea. Absolutul, sau Necondiţionatul, este misterios prin transparenţa evidenţei sale, dar Relativul sau Condiţionatul este misterios în virtutea neinteligibilităţii. Dacă este imposibil de a înţelege Absolutul, asta este deoarece luminozitatea sa orbeşte; din contră, dacă este imposibil a înţelege Relativul, asta este din pricina obscurităţii sale care nu oferă nici o referinţă. Cel puţin este aşa când considerăm Relativitatea în arbitrariul ei, deoarece ea devine inteligibilă în măsura în care este vehiculul Absolutului, sau în măsura în care apare ca o emanaţie a Absolutului. A fi vehiculul Absolutului, în timp ce îl văluie, este chiar scopul Relativului.
Rădăcina Relativului nu este alta decât Infinitul, deci rădăcina este în Absolutul însuşi, Infinitul fiind inseparabil de Real care, fiind absolut, este în mod necesar infinit.
Această Infinitate implică Radiaţie, deoarece binele tinde să se comunice pe el însuşi, aşa cum observa Sf. Augustin; Infinitatea Realului nu este alta decât puterea sa de Iubire, Şi misterul Radiaţiei explică totul: radiind, Realul o face ca şi cum s-ar proiecta El Însuşi „în afara lui Însuşi”, şi în separarea Lui Însuşi de El Însuşi, El devine Relativitate în măsura, gradul acestei separări. Este adevărat că acest „în afară” este în mod necesar situat în Realul Însuşi, dar totuşi există qua exterioritate şi de o manieră simbolică, care se poate spune că este „gândită” de către Infinit în virtutea tendinţei Sale de Radiaţie şi deci de a se extinde într-un vid care în realitate nu există. Acest vid nu are nici o realitate cu excepţia aceleia date prin Razele care sunt proiectate în el; Relativitatea este reală doar prin conţinuturile sale care, la rândul lor, aparţin în mod esenţial Absolutului. Astfel că spaţiul nu are nici o existenţă cu excepţia celei prin conţinuturile sale; un spaţiu gol nu ar mai spaţiu, ar fi nimicnicie.
Prototipul principial al Vălului este dimensiunea divină a Infinităţii, care radiază din Necondiţionat rămânând însă o calitate intreinsecă în mod riguros; în Absolut, Şiva şi Şakti sunt identici. Separativa şi jucăuş Maya care creează iluzia, nu emerge inexplicabil din nimicnicie, ci procede din chiar natura lui Atma; deoarece binele are prin definiţie tendinţa de a se comunica pe sine, „Binele Suveran” nu poate decât să se radieze pentru sine şi în Esenţa sa, şi atunci – şi ca o consecinţă – de la el însuşi şi în afara lui însuşi; fiind Adevăr, „Dumnezeu este Iubire”.
Asta înseamnă a spune că există în Dumnezeu un prim Văl, şi anume tendinţa esenţială şi principială pură către comunicare şi deci către contingenţă, o tendinţă care rămâne strict în Esenţa Divină.
Al doilea Văl este efectul extrinsec al primului Văl: acesta este Principiul ontologic, Fiinţa creatoare, care concepe Ideile sau Posibilităţile lucrurilor. Fiinţa dă naştere celui de-al treilea Văl, Logosul creator care produce Universul, şi acesta de asemenea, şi într-o anumită măsură a fortiori, este Vălul care disimulează dar şi transmite comorile Binelui Suveran.
Dincolo-de-Fiinţa este Absolutul sau Necondiţionatul, care prin definiţie este infinit şi deci nelimitat; se poate spune că Dincolo-de-Fiinţa este Infinitul, care prin definiţie este absolut; în primul caz accentul se pune pe simbolismul virilităţii; în al doilea, pe feminitate; Divinitatea Supremă este ori Tată ori Mamă. Noţiunile de Absolut şi Infinit nu indică în ele însele o polaritate, cu excepţia cazului când sunt juxtapuse, care deja corespunde unui punct de vedere relativ.
Pe de-o parte, Absolutul este Infinitul, şi invers; pe de altă parte, primul sugerează un mister al unicităţii, excludere şi contracţie, pe când al doilea sugerează un mister al totalităţii, includere şi expansiune.
Relativitatea apare din aspectul Ilimitaţiei Necondiţionatului; şi procede prin văluiri succesive până la punctul limită al separaţiei – un punct care nu este niciodată atins deoarece este iluzoriu, sau care e atins doar simbolic; pentru lumea noastră acest punct-limită este materia, dar se pot concepe puncte-limită în mod indefinit mai solidificate, şi a fortiori mult mai subtile.
Nu există nici o cosmogeneză fără teogeneză, acest termen este metafizic plauzibil, dar aduce ofensă auzului datorită faptului că pare a atribui devenirea Ipostazelor, pe când acesta poate fi un caz doar de succesiune principială în direcţia relativului. Punctul terminus al teogenezei este cel mai relativ sau cel al Ipostazei celei mai „exterioare”, şi anume „Spiritul lui Dumnezeu” care, fiind deja creată, deoarece ocupă centrul luminos al creaţiei, nu este mai puţin Divin; acesta este Logosul care prefigurează, pe de-o parte specia umană ca reprezentantă în mod natural a lui Dumnezeu pe pământ, şi pe de altă parte, Avatara ca reprezentant supranatural al lui Dumnezeu printre oameni.
Polaritatea „Necondiţionat-Nelimitat” – în măsura în care e aici o polaritate, rezultând nu din semnificaţia acestor termeni ci doar din juxtapunerea comparativă a lor, care restricţionează semnificaţiile lor – este repetată în chiar structura Vălului, sau al Maya-ei, sau al Relativităţii, care ne aduce la simbolismul meşteşugului ţesutului (urzeala constituie ansamblul firelor textile paralele montate în războiul de ţesut, printre care se petrece firul de bătătură pentru a se obţine ţesătura).
Primul termen al polarităţii se referă la urzeală - dimensiunea masculină sau verticală, pe când al doilea termen se referă la firul de bătătură – dimensiunea feminină sau orizontală; şi fiecare dintre aceste dimensiuni, la toate nivelele, comportă elemente de Existenţialitate, Conştiinţă şi Beatitudine, conform ternarului vedantic, şi într-o manieră fie activă fie pasivă, în funcţie de elementele avute în vedere: urzeală sau fir de bătătură.
Complementaritatea „Necondiţionat-Nelimitat”, care cuprinde aceste trei elemente ale ternarului vedantic, produce într-o manieră indefinită şi de irizaţie râul nemăsurat al fenomenelor; universul este deci un văl care pe de-o parte exteriorizează Esenţa şi pe de altă parte este situat în Esenţa însăşi, deoarece ţine de Infinitudinea sa.
În termeni islamici, polaritatea divină, care a fost comparată mai sus cu urzeala şi firul de bătătură, este exprimată prin litera „alif”, care este verticală, şi litera „ba”, care este orizontală; acestea sunt primele două litere ale alfabetului arab, una simbolizând determinativitatea sau pasivitatea şi alta receptivitatea sau pasivitatea. Aceleaşi funcţiuni sunt exprimate de către Calam (Qalam) şi Tablă (Lawh): în fiecare fenomen şi la fiecare nivel, există o „Idee” care este încarnată într-un receptacul existenţial; Calamul este Logosul creator, pe când Ideile pe care le conţine şi le proiectează se referă la cerneală (Midad). Aceeaşi polaritate se găseşte în microcosmul uman, omul fiind „vicar” (Khalifah) şi „servitor” (‘abd), sau intelect şi suflet.
Spiritul este Substanţă, materia este accident: materia este doar o modalitate tranzitorie şi contingentă a radiaţiei Spiritului care proiectează lumile şi ciclurile, acesta rămânând transcendent şi imutabil. Această radiaţie a Spiritului produce polarizarea în subiect şi obiect: materia este punctul final al descinderii polului obiectiv, conştiinţa senzorială fiind fenomenul subiectiv corespunzător. Pentru simţuri, obiectul este materia, adică domeniul fizic perceptibil, pentru Intelect, realitatea obiectivă este Spiritul în toate formele sale. Datorită lui existăm şi ştim. În Spirit, opoziţia subiect-obiect este rezolvată; este rezolvată în Unitatea care este deopotrivă exclusivă şi inclusivă, transcendentă şi imanentă. Alfa precum şi Omega, care ne transcende infinit, deopotrivă sălăşluind în adâncurile inimii noastre.
Tot ceea ce există este înscris a priori în substanţa teomorfică a inteligenţei noastre – nu există conştiinţă integrală care să nu prelungească Conştiinţa absolută, actualizarea intelectuală a realului sau a posibilului depinde de perfecţiunea naturii noastre sau de un factor extern care pune în valoare această perfecţiune, sau care o împlineşte dacă e parţială; un factor precum Revelaţia sau, în mod particular, precum o experienţă care provoacă reamintirea arhetipală de care vorbea Platon.
Adevărul expresiei carteziene „cogito ergo sum” nu este acela că prezintă gândirea ca dovadă a fiinţei ci pur şi simplu că enunţă întâietatea gândirii – deci a conştiinţei sau inteligenţei – în relaţie cu lumea materială care ne înconjoară; dar aici nu este vorba de gândirea noastră personală care a precedat lumea, ci era – sau este – Conştiinţa absolută, din care gândirea noastră este o reflectare distantă; gândirea noastră ne aminteşte – şi ne dovedeşte – că la început era Spiritul.
Nimic nu este mai absurd decât a deriva inteligenţa din materie, adică „mai multul” din „mai puţin”; saltul evoluţionar de la materie la inteligenţă este din orice punct de vedere cel mai de inconceput lucru cu putinţă.
Unii vor spune că realitatea Dumnezeului creator nu a fost demonstrată, dar în afara faptului că nu este dificil de demonstrat această realitate a Dumnezeului creator, cu argumente corespunzătoare naturii sale, se poate spune că evoluţia nu a fost niciodată dovedită de nimeni; evoluţia transformistă este acceptată azi ca un postulat provizoriu şi folositor, deoarece indiferent ce se acceptă, nu este nevoie de nici o obligaţie pentru a accepta întâietatea Imaterialului, şi asta deoarece ultimul scapă controlului simţurilor noastre.
Dar observând şi recunoscând imediat misterul TANGIBIL, acela al subiectivităţii sau inteligenţei, este uşor de înţeles că originea Universului este, nu materia inertă şi nonconştientă, ci o Substanţă spirituală care, din coagulare în coagulare şi din segmentare în segmentare – şi alte proiecţii de manifestare dar şi de limitare - produce în final materia prin faptul că o face să emeargă dintr-o substanţă mai subtilă, dar car este deja mai depărtată de Substanţa principială.
Unii vor obiecta că nu există nici o dovadă a existenţei acesteia, dar li se poate răspunde rapid că, în afara fenomenului subiectivităţii care deja dovedeşte această existenţă a substanţei, lăsând de-o parte alte dovezi intelectuale posibile, care nu sunt necesare prin Intelecţie – există infinit mai puţine dovezi pentru această absurditate (evoluţionismul) care conţine miracolul conştiinţei ca apărând dintr-o bucată de pământ sau pietre preţioase.
Ideea referitoare la „Marele Spirit” şi întâietatea Invizibilului sunt naturale omului, care nu are nevoie să fie demonstrată; ceea ce e natural conştiinţei umane, care se distinge de cea animală prin obiectivitatea şi totalitatea sa – capacitatea sa pentru absolut şi infinit - ceea ce este natural conştiinţei umane dovedeşte ipso facto adevărul său esenţial, raţiune pentru existenţa inteligenţei fiind adecvată realului.
Din alt punct de vedere, dacă Intelecţia şi Revelaţia sunt „supranatural-naturale” omului, a le refuza este de asemenea o posibilitate a naturii umane, desigur, altfel nu s-ar întâmpla; dar deoarece omul este integral inteligent, şi deci integral liber, asta înseamnă în consecinţă că omul singur, printre creaturile terestre, este liber să meargă împotriva propriei sale naturi.
Acum el posedă această libertate doar sub aspectul căderii, şi asta-l separă înainte de toate de această Revelaţie imanentă care este Intelecţia, şi apoi îl pune împotriva Revelaţiei profetice care, la rându-i, compensează absenţa Ştiinţei imanente, şi care prin această compensare, o trezeşte, cel puţin în principiu.
Argumentele extrinseci contribuie la a dovedi ca puncte de referinţă sau chei – întâietatea existenţială şi intelectuală a Spiritului.
Tot ceea ce există este înscris a priori în substanţa teomorfică a inteligenţei noastre – nu există conştiinţă integrală care să nu prelungească Conştiinţa absolută, actualizarea intelectuală a realului sau a posibilului depinde ori de perfecţiunea naturii noastre ori de un factor extern care pune în valoare această perfecţiune, sau care o împlineşte dacă parţială, în mod particular, precum o experienţă care provoacă reamintirea arhetipală de care vorbea Platon.
Libertatea omului este totală, dar nu ar putea fi absolută, deoarece calităţile absolutitudinii aparţin Principiului suprem şi nu manifestării sale, chiar dacă ar fi directă sau centrală.
Când se spune că libertatea omului este totală, asta înseamnă că ea este „relativ absolută”, adică este aşa la un nivel particular şi între anumite limite; libertatea noastră este reală – şi cea a unui animal este reală într-un anumit fel, altminteri o pasăre în colivie nu ar simţi că este privată de libertate – şi este astfel deoarece libertatea ca atare este libertate şi nimic altceva, indiferent care ar fi limitele sale ontologice.
În ceea ce priveşte Libertatea absolută, cea a Principiului divin, omul participă în ea în măsura în care i se conformează, şi această posibilitate de comuniune cu Libertatea în Ea Însăşi sau cu Absolutul, îşi are originea în caracterul total, deşi relativ, al libertăţii noastre; altfel spus, în Dumnezeu şi prin El, omul poate fi reunit cu Libertatea pură; doar în Dumnezeu suntem absolut liberi.

- va urma -

Spiritul este Substanţă, materia este accident: materia este doar o modalitate tranzitorie şi contingentă a radiaţiei Spiritului care proiectează lumile şi ciclurile, acesta rămânând transcendent şi imutabil.
Această radiaţie produce polarizarea în subiect şi obiect: materia este punctul final al descinderii polului obiectiv, conştiinţa senzorială fiind fenomenul subiectiv corespunzător. Pentru simţuri, obiectul este materia, adică domeniul fizic perceptibil, pentru Intelect, realitatea obiectivă este Spiritul în toate formele sale. Datorită lui existăm şi ştim asta.
În Spirit, opoziţia subiect-obiect estre rezolvată; este rezolvată în Unitatea care este deopotrivă exclusivă şi inclusivă, transcendentă şi imanentă. Alfa precum şi Omega, deopotrivă transcenzându-ne infinit şi sălăşluind în adâncurile inimii noastre.
Dacă totul ar fi început cu materia, dacă am presupune că nu există Spirit, deci nici un Dumnezeu, cum se poate explica atunci că oamenii AU FOST CAPABILI să creadă contrariul timp de mii de ani şi SĂ DEA DOVADĂ DE MAXIMUM DE INTELIGENŢĂ ÎN A AFIRMA ÎNTÂIETATEA SPIRITULUI şi SĂ DEA DOVADĂ DE MAXIMUM DE EROISM urmând această credinţă?
Aici nu se poate aduce argumentul progresului, deoarece necredincioşii de toate felurile sunt departe de a fi superiori credincioşilor şi înţelepţilor, şi nu se vede nicăieri o trecere evolutivă de la ultimii la primii; ideile materialiste s-au manifestat şi răspândit sub ochii noştri – începând cu „Epoca Iluminării” fără a fi vorba despre o evoluţie în direcţia unei ascensiuni calitative, intelectuale şi morale – ba dimpotrivă, de atunci domneşte cantitativul.
Cei care menţin argumentul evoluţionist al unui progres intelectual, le place să explice ideile metafizice şi cele religioase prin factori psihologici, de exemplu frica de necunoscut, speranţa „copilărească” pentru o fericire perpetuă, ataşament la o imagerie care a devenit dragă, evadare în lumea videlor etc.
Aceste suspiciuni, prezentate fără nici o ruşine de evoluţionişti, ca fapte fapturi demonstrate, cuprind inconsecvenţe psihologice şi imposibilităţi. Dacă umanitatea ar fi fost proastă timp de atâtea mii de ani, nu se explică cum ar fi putut înceta să mai fie aşa, mai ales într-o perioadă foarte scurtă de timp?
Simbolismul numerelor şi figurilor geometrice oferă un fel simplu de a descrie modurile şi gradele de văluire şi dezvăluire; nu pentru înţelegerea acestor lucruri poate fi în ea însăşi făcută simplă ci pentru că simbolurile oferă cel puţin chei şi elemente care le clarifică.
Realitatea Absolută, sau Esenţa, sau Dincolo-de-Fiinţa, poate fi reprezentată printr-un punct; ar fi fără nici un dubiu mai puţin inadecvat să se reprezinte prin vid, dar acesta nu este propriu-zis o figură, şi dacă putem da Esenţei un nume, cu aceeaşi justificare, şi acelaşi risc, o putem reprezenta printr-un semn; cel mai simplu şi deci cel mai esenţial: punctul.
A spune Realitate înseamnă a spune Putere sau Potenţialitate, sau Şakti dacă se preferă; există deci în Real un principiu de polarizare, perfect nediferenţiat în Absolut, dar capabil de a fi discernut, şi cauza fiecărei desfăşurări.
Se poate reprezenta această polaritate Principială printr-o axă, fie orizontală, fie verticală: dacă este orizontală, semnifică că Potenţialitatea sau Suprema Maya (MahaMaya), rămâne în Principiul Suprem, Paramatma, ca o dimensiune intrinsecă de potenţă latentă; dacă axa este verticală, aceasta semnifică faptul că Potenţialitatea devine Virtualitate; că ea radiază şi se comunică pe sine; şi că în consecinţă dă naştere primei ipostaze, Fiinţa, principiul creator.
În această primă bipolaritate, sau această dualitate principială, sunt prefigurate sau pre-realizate toate complementarele şi opoziţiile: subiect şi obiect; activitate şi pasivitate; static şi dinamic; unitate şi totalitate; exclusiv şi inclusiv; rigoare şi blândeţe.
Aceste cupluri sunt orizontale când cel de-al doilea termen este complementul calitativ; deci armonios, al primului, cu alte cuvinte, dacă este Şakti al său; ele sunt verticale când al doilea termen tinde într-o manieră eficace către un nivel mai relativ sau atunci când se află deja la un asemenea nivel.
Aici nu se mai amintesc opoziţiile pure şi simple, în care al doilea termen are doar un caracter privativ şi care nu poate avea nici un arhetip divin cu excepţia unei maniere pur logice şi simbolice.
În microcosmul uman, dualitatea este manifestată, de exemplu, de dubla funcţie a inimii, care este ambele: Intelect şi Iubire, ultima ţinând de Infinit iar Intelectul de Absolut; de-asemenea, dintr-un alt punct, care reflectă proiecţia ipostatică descendentă, Intelectul corespunde Dincolo-de-Fiinţă-ei, şi elementul mental Fiinţei.
Arhetipul divin al tuturor ternarilor pozitivi, este trinitatea vedantică: Sat, Chit, Ananda: Dumnezeu din punctul de început al Esenţei Sale supraontologice, este „Fiinţă” pură, „Spirit” pur, „Fericire” pură.
La fel ca binarul, ternarul prezintă două aspecte diferite în funcţie de poziţia triunghiului (geometric vorbind).
În partea dreapta sus, dualitatea bazei este contemplativă în sensul că ea indică, prin vârf, o întoarcere către unitate; ternarul aici reprezintă ţelul relativităţii de a se conforma absoluitudinii şi refuzul de a se depărta de ea; aduce către sfârşit mişcarea către multiplu.
În cazul triunghiului răsturnat, dualitatea este operativă în sensul că ea tinde, prin vârful răsturnat, către radiaţia extrinsecă sau producere. Asta înseamnă că elementul Ananda, pe de-o parte, constituie radiaţia intrinsecă şi internă a lui Atma, care doreşte nimic altceva decât să se bucure de propria Posibilitate infinită, şi pe de altă parte tinde către manifestarea acestei Posibilităţi - care se revarsă acum – prin refracţii fără număr.
Acest lucru se vede şi în iubirea sexuală, sfârşitul sau rezultatul poate fi exterior şi cvasisocial, a dică copilul, dar poate fi de-asemenea interiorul şi contemplativul, adică realizarea Esenţei în care cei doi parteneri s-au topit, care este o naştere într-o direcţie ascendentă şi o reabsorbţie în Substanţă. În acest caz rezultatul este esenţialitate, pe când în cazul precedent este perfecţiune; adică dimensiunile absoluităţii şi infinităţii, pe de-o parte aparţin Esenţei, care le uneşte, iar pe de altă parte, ele produc perfecţiune, care le manifestă.
Mai există un alt tip de ternar, exemplu imediat – ierarhia elementelor constituente ale microcosmului: corpus, anima, spiritus sau soma, psyche, pneuma; ternarul vedantic al calităţilor cosmice: tamas, rajas, sattva, este de acelaşi ordin.
Acest ternar este fondat, nu pe uniunea a doi poli complementari cu privire la un al treilea element, fie superior fie inferior, interior sau exterior, ci pe aspectele calitative ale spaţiului măsurat din punctul de pornire al unei conştiinţe care este situată în interiorul acesteia: dimensiunea ascendentă sau uşorul; dimensiune descendentă sau greul, fiind deci o dimensiune orizontală deschisă ambelor influenţe (ascendentă şi descendentă).
Ternarul considerat anterior – Sat-Chit-Ananda – are de asemenea un fundament spaţial, dar în acest caz pur obiectiv, şi anume cele trei dimensiuni ale spaţiului: înălţimea, lărgimea, adâncimea; prima corespunde principiului masculin, a doua principiului feminin, şi a treia fructului, care este ori intrinsec ori extrinsec; această ultimă distincţie este precis exprimată prin poziţia triunghiului.
Noul ternar tocmai menţionat – corp, suflet, spirit sau întuneric, căldură, lumină – este de asemenea de găsit în triunghi, în două feluri: în primă instanţă, spiritul este văzut ca fiind situat în vârful triunghiului, şi în acest caz imaginea triunghiului exprimă transcendenţa intelectului în ceea ce priveşte sufletul sentient şi corpul, care sunt plasate în acest caz la acelaşi nivel (cel al bazei), cu diferenţa totuşi că sufletul este situat în dreapta, partea activă sau pozitivă.
În mod alternativ, corpul este situat în vârful triunghiului răsturnat, şi în acest caz imaginea exprimă superioritatea sufletului cu privire la corp.
Şi aceasta indică două aspecte ale ternarului divin corespunzător: într-un sens, lumea este „Corpul” lui Dumnezeu, pe când Fiinţa, ca matrice a arhetipurilor, este „Sufletul” Său iar Esenţa, „Spiritul” Său; în alt sens – Esenţa, sau Dincolo-de-Fiinţa este „Spiritul” lui Dumnezeu, pe când subordonarea Maya-ei sau a Relativităţii este exprimată prin juxtapunerea, pe baza triunghiului, a Fiinţei şi Existenţei, şi astfel a „Sufletului” şi „Corpului”.
Prin inversarea triunghiului, vârful, care este Fiinţa şi Puterea radiantă (partea dreaptă a triunghiului corespunde polilor Fiinţă (Sat) şi Beatitudine (Ananda), devine putere separantă şi coagulantă, şi deci subversivă; în triunghiului inversat, aceasta este imaginea căderii lui Lucifer, în care cel mai înalt punct devine cel mai de jos, o imagine care explică relaţia paradoxală şi misterioasă dintre puternica, dar imutabila Fiinţă şi puterea de manifestare a sa care se separă de Fiinţă până când în final se ridică împotriva sa (Răul fiind personificarea umanizată – umanizată în contact cu omul – a aspectului subversiv al puterii existenţiale; şi nu personificarea acestei puteri, misiunea acestei puteri fiind să manifeste pozitiv Posibilitatea Divină).
Pozitiva şi inocenta putere cosmogonică se termină în punctul căderii care este materia, pe când puterea centrifugală subversivă se termină în rău. Acest două aspecte nu trebuie confundate.
Există o imagine particulară concretă a ternarului vedantic – soarele – steaua solară, ca toate Stelele fixe, este materie, formă şi radiaţie.
Materia sau masă-energie, manifestă Sat, care este Fiinţă-Putere; forma este echivalată cu Chit, Conştiinţa sau Inteligenţa; radiaţia corespunde lui Ananda, care este Beatitudine sau Bunătate.
Radiaţia cuprinde căldură şi lumină, aşa cum Ananda participă în ambele: Sat şi Chit, căldura referindu-se la Bunătate iar lumina la Frumuseţe; lumina întinde departe şi larg imaginea soarelui, aşa cum Frumuseţea transmite Adevărul: „Frumosul este splendoarea Adevărului”.
În fiecare fel de creatură, umană, animală, vegetală sau minerală, forma exprimă Chit; materia, Sat; şi extensia sau creşterea, Ananda. Aceste dimensiuni (Sat, Chit, Ananda) operează întotdeauna împreună şi nu pot fi despărţite: forma care distinge o floare de alta manifesta elementul „Cunoaştere”, Chit, exprimă elementul „Bucurie”, Ananda, de aici provine frumuseţea florii. În cazul fiinţelor conştiente, aplicaţia psihologică a ternarului Sat-Chit-Ananda este în mod evident suprapusă peste aspectul fizico-vegetativ.
Conform unui simbolism diferit, soarele se prezintă pe sine experienţei umane ca formă, lumină şi căldură: Sat, Chit, Ananda; în acest caz, substanţa este una cu formă, care indică Putere fundamentală, în timp ce lumina manifestă Inteligenţa, şi căldura manifestă Bunătatea.
În imaginile liturgice ale soarelui, razele distincte alternează cu flăcările; acest lucru exprimă distincţia dintre „lumina” şi „căldura” Fiinţei Divine.

- va urma -

Atâta timp cât se are în vedere reflectarea ternarului ipostatic în fiinţa umană, se poate spune că Intelectul, care este „ochiul inimii” sau organul cunoaşterii directe, este proiectat în sufletul individual prin limitare şi polarizare de sine; apoi el este manifestat sub un triplu aspect, cu alte cuvinte, se „divide” în trei moduri: inteligenţă, voinţă şi sentiment.
Acest fapt înseamnă că Intelectul însuşi este deopotrivă cognitiv, volitiv şi afectiv în sensul că el cuprinde trei dimensiuni care se referă respectiv la: „Conştiinţa” (Chit), „Fiinţa (Sat) şi „Beatitudinea” (Ananda) Principiului (Atma).
Inteligenţa operează înţelegerea lui Dumnezeu, a lumii, a omului; subiectul cunoscător este în întregime determinat de obiectul cunoscut sau de cunoscut; Dumnezeu apare a priori în relaţie de transcendenţă.
Voinţa la rându-i operează, spiritual vorbind, mişcarea către Dumnezeu, şi deci deasupra întregii concentrări contemplative, pe baza condiţiilor necesare, desigur; aici, este subiectul care predomină, şi asta rezultă şi mai mult din faptul că, din necesitate, Dumnezeu este în practică vizat dpdv al imanenţei.
În cel de-al treilea domeniu, sufletul, omul este redus nici la obiectul cunoscut nici la subiectul care realizează asta; deoarece acesta este planul confruntării dintre om şi Dumnezeu; este în consecinţă planul devoţiunii şi credinţei, şi al divinului uman – sau al umanului divin – dialog între persoană şi Creatorul ei.
În cunoaştere, subiectul dispare în faţa obiectului: dacă ultimul este pozitiv, el absoarbe subiectul în timp ce-l face să dispară, dar dacă obiectul este negativ, extincţia subiectului semnifică simplu exactitatea percepţiei. În concentrarea pentru realizare şi cea contemplativă, pe de-o parte, care este dependentă de voinţă dpdv al operaţiei imediate, subiectul uman este absorbit unitiv de către Subiectul Divin, şi asta implică atunci, în acel moment, o extincţie dpdv al ultimului.
Simbolul natural al trinităţii este dat de cele trei dimensiuni al spaţiului: interpretate în conexiune cu microcosmul uman, înălţimea evocă inteligenţă, lărgimea sentiment, şi adâncimea voinţă.
Deoarece inteligenţa tinde către în sus, către esenţial şi către transcendent; atunci când este pervertită de eroare, ea cade contrazicându-şi propria natură.
Sentimentul, la rându-i, este noi înşine în totalitatea noastră existenţială, hic et nunc, şi asta se exprimă prin lărgime, cu o diferenţă calitativă între dreapta şi stânga; cu alte cuvinte, sentimentul, în sensul complet şi profund al cuvântului arătat aici, reprezintă persoana umană şi alegerea destinului pe care o poate face.
Voinţa se mişcă către înainte la fel ca paşii noştri când mergem; se avântă în viitor aşa cum paşii noştri se avântă în spaţiul dinaintea noastră, dacă nu se retrage prin opunerea propriei vocaţii eschatologice şi spirituale; în ambele cazuri, există o referinţă la dimensiunea adâncimii.
Când luăm în considerare Realitatea metacosmică prin intermediul ipostazelor numerice, trebuie să ne oprim la numărul trei, care constituie o limită şi anume că într-o anumită măsură, ternarul marchează o cădere înapoi în Unitate, stabileşte o barieră către desfăşurarea ulterioară a pluralităţii din Unitate. Însă diverse tradiţii merg mai departe de ternar.
Dacă se ia în considerare principiul cuaternarului, Esenţa cuprinde patru calităţi sau funcţii care sunt reflectate pe pământ prin: Nord, Sud, Est, Vest.
Cu ajutorul acestei corespondenţe analogice, va fi mai uşor de a discerne, în Esenţa însăşi şi în consecinţă într-o stare nediferenţiată şi latentă – în care „totul este în tot” – dar evident ca o potenţialitate a Maya-ei, următoarele patru principii: mai întâi Puritate sau Vacuitate, Exclusivitate; în al doilea rând ca opus complementar – în mod simbolic axa Nord-Sud – Bunătate, Frumuseţe, Viaţă sau Intensitate, Atracţie; în al treilea rând Tărie sau Activitate, Manifestare; şi în al patrulea rând – axa Est-Vest – Pace, Echilibru sau Pasivitate, Inclusivitate, Receptivitate.
La aceste principii fac referire Numele coranice: Dhu’l Jalal, Dhu’l Ikram, Al-Hayy, Al-Qayyum: Posesorul Maiestăţii, Posesorul Generozităţii, Viului şi Neschimbătorului, Nume ale căror semnificaţii ar putea fi exprimate prin următoarele noţiuni: Puritate inviolabilă, Iubire care se revarsă, Putere invincibilă, Viaţă, care este Blândeţe şi Iubire, Tărie, care este Perfecţiune activă, şi Pace, care este Perfecţiune pasivă.
Imaginea cuaternarului este pătratul, şi de asemenea crucea; ultima este dinamică, prima statică. Dpdv logic, ar prezenta un avantaj reprezentarea cuaternarului dinamic printr-un pătrat care stă pe unul dintre colţurile sale, mai degrabă decât a-l reprezenta printr-o cruce, deoarece intersecţia centrală a acesteia deja constituie un al cincilea element; acest lucru ar înlocui laturile pătratului cu colţuri, fapt care ar indica eficient radiaţia ca opusă întoarcerii contemplative către interior. Cuaternarul semnifică stabilitate sau stabilizare; reprezentat prin pătrat, este o lume solid stabilită, şi un spaţiu care închide; reprezentat prin cruce, este Legea stabilizatoare care se proclamă pe ea însăşi celor patru direcţii, indicând astfel caracterul său de totalitate. Cuaternarul static este radiaţia Graţiei care hirotoniseşte, care este şi Lege şi Binecuvântare. Kaaba, al cărei interior este un sanctuar protejat de zidurile sale, şi deci închis şi nu deschis, reprezintă un exemplu adecvat al primului aspect, cel static al cuaternarului. Chemarea la rugăciune din minarete, care se face către cele patru direcţii ale spaţiului, reprezintă un exemplu al celui de-al doilea aspect al cuaternarului, cel dinamic. Oricine se roagă în interiorul Kaaba-ei, nemaifiind capabil să se întoarcă către centru deoarece el însuşi este în centru, trebuie să se prosterneze el însuşi către cele patru direcţii, acest fapt combină simbolismul static al pătratului cu simbolismul dinamic al crucii.
Sub aspect static, Quaternitatea este intrinsecă şi întoarsă într-un fel spre ea însăşi, şi aceasta este Maya care radiază ca Infinitudine în inima lui Atma; sub aspect dinamic, Quaternitatea radiază, şi aceasta este Maya în funcţia sa de a comunica Atma şi a defăşura potenţialităţile sale; în acest caz, stabilieşte cosmosul conform principiilor totalităţii şi stabilităţii – aceasta este semnificaţia quaternităţii ca atare – şi infuzează în ea cele patru calităţi de care are nevoie pentru a subzista şi a trăi, şi aceasta este semnificaţia celor patru Arhangheli, emanând din Spiritul Divin (Ruh), ale căror funcţii reprezintă, susţin şi guvernează lumea.
Quaternitatea nu e altceva decât o dezvoltare a Dualităţii Atma-Maya, Deva şi Şakti: Divinitatea şi Puterea sa, ambele ale Vieţii interioare şi Radiaţiei teofanice.
Dar Quaternitatea nu se referă doar la echilibru, ea determină desfăşurarea, şi astfel timpul, sau ciclurile: de aici cele patru sezoane, cele patru părţi ale zilei, cele patru vârste ale creaturilor şi lumilor. Această desfăşurare nu se poate aplica Principiului, care este imutabil, fiind necesară o proiecţie succesivă, în cosmos, a quaternităţii principiale şi deci extratemporale. Quaternitatea temporală are înainte de toate o semnificaţie cosmogonică, şi este conţinută într-o „stare cristalizată” în cele patru mari grade ale desfăşurării universale: lumea materială corespunzând iernii, lumea vitală toamnei, lumea animică verii şi lumea spirituală-angelică sau paradisiacă, primăverii; şi acestea se aplică în microcosm la fel ca în macrocosm.
Această ierarhie este cea a regnurilor (regatelor) pământeşti: mineral, vegetal, animal şi uman, specia umană detaşându-se de regnul animal pin Intelect.
Trecerea de la trinitate la quaternitate se face prin bipolarizarea vârfului triunghiului, care cuprinde în mod virtual o dualitate din cauza dublei sale origini; este trecerea de la triunghi la pătrat.
Trinitatea, se poate spune, este tatăl, mama şi copilul; dar copilul nu poate fi neutru, el este din necesitate ori masculin ori feminin.
Într-o manieră analoagă, opoziţia complementară între Nord şi Sud aminteşte de regiunea intermediară care, polarinzându-se la rându-I în două, dă naştere Estului şi Vestului, ultimul participând într-o anumită măsură în Nord, primul în Sud.
Procesul principial de progresie se repetă în cazul quaternităţii, aşa cum se repetă şi pentru alte numere, mutatis mutandis: fiecare quaternitate este un quinar virtual şi posedă caracterul său doar datorită faptului că centrul este ca să zicem aşa, proiectat în cele patru extremităţi: quaternitatea este centrul văzut în aspectul său quaternar. Dar este suficient a accentua centrul în mod independent de prelungirile sale pentru a obţine quinarul: deci, când se vorbeşte de cele patru vârste, individul care trece prin ele, este cuprins în fiecare vârstă; şi în cele patru sezoane, pământul care trece prin ele este de asemenea implicat; altfel sezoanele, la fel ca vârstele, ar fi abstracţiuni.
Quaternitatea Divină este reflectată în fiecare din cele trei moduri ale microcosmului uman: inteligenţă, voinţă, sentiment; or conştiinţă intelectivă, volitivă şi afectivă; sau din nou: înţelegere, concentrare şi conformitate sau virtute.
În locul sentimentului, s-ar putea spune simplu „suflet”, pentru că referinţa aici este pe persoana umană ca atare, care prin definiţie este iubitoare, sau mai precis, care este capabilă de a include sau exclude în/din iubirea sa fundamentală, lucruri care se prezintă pe ele însele experienţei sale.
Am discernut în natura divină următoarele patru „puncte cardinale”: Puritate, Tărie, Viaţă, Pace; sau Vacuitate, care exclude; Activitate, care manifestă; Atracţie, care reintegrează; şi Echilibru, care include.
Inteligenţa iluminată de adevăr – în conformitate cu raţiunea sa de a fi – cuprinde aceşti poli, fiind capabilă de abstracţiune, discriminare, asimilare sau certitudine, contemplare sau seninătate.
În legătură cu inteligenţa mai trebuie luată în considerare altă quaternitate, ale cărei elemente constituente sunt cele patru calităţi, adică ceea ce regnurile intermediare sunt pentru punctele cardinale.
Aceste elemente sunt raţiunea şi intuiţia pe de-o parte, şi imaginaţia şi memoria pe de alta, corespunzând respectiv axelor Nord-Sud şi Est-Vest.
Raţiunea operează, nu intelecţia, ci coeziunea, interpretarea, ordonarea, concluzionarea; intuiţia, care este opus complementar, operează percepţia imediată, imediată, dar nu mai puţin văluită şi aproximativă, şi prinsă în planul fenomenelor externe şi interne, deoarece ceea ce este în chestiune aici este mintea şi nu Intelectul pur.
În ceea ce priveşte imaginaţia şi memoria, prima este prospectivă şi operează invenţia, creaţia, şi producţia într-un grad sau altul; memoria pe de altă parte, este retrospectivă şi operează conservarea, asociaţia cu origini, continuitate empirică.
Calitatea asociată cu imaginaţia este vigilenţa, care este prospectivă; cea asociată cu intuiţia este generozitatea, care este subiectivă; şi cea asociată cu memoria este recunoştinţa, care este retrospectivă.
În mod analog se poate spune în ceea ce priveşte celelalte două planuri ale microcosmului: voinţa şi sentimentul, sau sufletul volitiv şi cel afectiv.

- va urma -

Te rog, nu !!

Adica ...materialele prezentate de shape sunt foarte interesante Artanis ...