HanuAncutei.com - ARTA de a conversa!
Haine Dama designer roman

Bine ati venit ca musafir! ( Logare | Inregistrare )

> Universul Credintei:

Mesajele cu caracter ateist sau care au ca scop denigrarea unei religii sunt interzise in cadrul acestui forum.

3 Pagini V  < 1 2 3 >  
Reply to this topicStart new topic
> Conceptii hinduse asupra unor notiuni crestine
Artanis
mesaj 28 Mar 2009, 11:16 AM
Mesaj #36


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 1.774
Inscris: 28 March 05
Forumist Nr.: 6.013



Pentru ca Iisus Hristos este singurul care spune ca este Calea, Adevarul si Viata...si nu elucubratiile tale fara cap si fara coada insirate pe-aici, draga shapeshifter.


--------------------
"The great danger for the most of us is not that our aim is too high and we miss it, but is too low and we reach it." Michelangelo Buonarroti
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Clopotel
mesaj 28 Mar 2009, 03:07 PM
Mesaj #37


Umil servitor la Han
******

Grup: Moderator
Mesaje: 4.051
Inscris: 2 December 03
Forumist Nr.: 1.345



Draga Shapeshifter,
QUOTE
deci recunoşti tacit că revelaţia creştină nu epuizează infinitatea lui Dzeu,

Nu recunosc tacit, ci strig chiar in gura mare, ca Revelatia pe care au primit-o oamenii de la Dumnezeu, nu poate sa-l cuprinda intru totul pe Dumnezeu caci Dumnezeu este de necuprins de mintea omeneasca, cu atat mai putin descris in vreo carte. Este absurd si ilogic sa gandesti ca Dumnezeu ar putea fi cuprins total in intelegerea vreunui om sau descris material.
Tu faci confuzii grave intre Revelatia crestina si inselarile ce le au hindusii si nu numai ei.
Revelatia data de Dumnezeu oamenilor, este numai ce a vrut sa descopere Dumnezeu oamenilor fara pretentia ca a expuizat cu totul pe Dumnezeu, si nicidecum oamenii nu au obtinut vreo cunostere despre Dumnezeu prin proria lor sfortare, gen meditatii si asane, si fara voia lui Dumnezeu. Asta numai cei inselati pot sustine.
QUOTE
atunci de ce consideri că doar creştinismul e adevărat?

Fara doar si poate numai Crestinismul cuprinde adevarata si completa Invatatura despre Dumnezeu.
Prin completa nu se intelege ca Dumnezeu ar fi descris total in ea, ci doar ca aceasta Invatatura cuprinde absolut tot ceea ce Dumnezeu a vrut sa descopere oamenilor.
Oricum este ilogica presupunerea ta cum ca devreme ce Dumnezeu nu poate fi cuprins intr-o singura dogma, atunci musai este cuprins si in celelalte, si deci si acelea ar fi adevarate cuprinzand franturi din Adevar. Este gresit si ilogic din doua motive:
- ca si chiar daca ar fi "adevarata" in presupunerea ei aceasta afirmatie ar fi tot falsa cool.gif , caci chiar si asa Dumnezeu cel de necuprins nu poate fi cuprins in dogme total, indiferent cat de multe ar fi acestea
- din aflarea faptului ca Invatatura Crestina nu-L cuprinde total pe Dumnezeu ci ca doar cuprinde absolut tot ceea ce a dorit Dumnezeu sa descopere despre El oamenilor, nu rezulta nicidecum ca ar trebui, sau ar putea fi, o alta invatatura in afara de cea Crestina, care sa mai spuna adevarul despre Dumnezeu.
Nu exista absolut nici o legatura directa sau indirecta de cauzalitate intre acestea.
De aceea, bancul acela atribuit unui guru indian cand compara pe Dumnezeu cu un elefant si pe langa el erau niste orbi care pipaiau diferite parti ale elefantului si le descriau diferit, dar in fapt vorbeau despre acelasi elefant, este o tampenie in acest context, caci celelalte religii nu "pipaie" acelasi "elefant", ci una "pipaie" o girafa, alta "pipaie" un motan, alta "pipaie" un copac, insa traiesc cu iluzia ca ar "pipai" acelasi "elefant". Nicidecum, evident, ci traiesc intr-o mare minciuna, ei fiind orbi de-a binelea, traind in iluzia ca desi simt diferit, ei pipaie acelasi "elefant", asa cum ti-am aratat deja despre cei ce cred coranul scris de Mahomed, care si astazi cred minciunile spuse de el despre crestini. Vezi inclusiv polologhia ta fara absolut nici o valoare de adevar, care pleaca de la ipotezele false date de Mahomed si comentate filosofic probabil de vreun guru cu pretentii de mistic, privind in special Sfanta Treime si Fecioara Maria.
Despre parerile unor guru hindusi despre crestinism pot sa-ti spun chiar mai multe, dar pentru cine are habar cat de cat de crestinsm, acestea sunt de-a dreptul hilare, caci acesti guru vorbesc despre ce habar nu au... Ei vorbesc despre crestinism si despre Dumnezeu prin ochelarii hinduismului, care sunt obturati rau de tot...
Astfel intalnim conceptii aberante precum brahmacharya care sustine printre altele ca daca un om practica continenta absoluta timp de 12 ani acest fapt il va putea conduce catre cunoasterea lui Dumnezeu. Sau afirmatii din Kali-yuga in care se spune ca 3 zile de intensa aspiratie catre Divin sunt suficiente pentru un om ca sa obtina gratia divina.
In urma cu mai bine de 10 ani, pe cand cochetam si eu, ca si tine cu religiile astea orientale, mi-a cazut in mana o carte despre Ramakrishna, care era mare guru, si care sustinea nici mai mult, nici mai putin, ca pe langa tehnicile yoghino-hinduse, a ajuns in cateva luni si la o cunoastere profunda in islamism si in crestinism, conformandu-se de fiecare data in mod strict regulilor si ritualurilor religiilor respective, chiar daca existau contradictii fata de riguroasele prescriptii ale hinduismului. laugh.gif De fiecare data, ducand experienta pana la finalizarea sa ultima, el constata ca si aceasta cale conducea la Dumnezeu, adica sustine el ca a atins nirvana inclusiv in crestinism rofl.gif. Acum rad de aberatiile astea, dar pe acele timpuri, recunosc ca le luam foarte in serios, insa stiam despre crestinism cat stia Ramakrishna si cu tine acum la un loc, adica nimic. Oricine care stie cat de cat putin Invatatura Crestina iti poate confirma ca acestea toate sunt idiotenii si minciuni sfruntate. In viata lui Ramakrishna nu avea cum sa se conformeze ritualurilor si dogmelor crestine, decat poate cele inventate de el, caci este imposibil sa fii pentru cateva luni crestin, apoi musulman, si apoi nu mai stiu ce, si sa mai si sustina ca la cunoscut si pe Dumnezeu. Acum stiu sigur pe cine a cunoscut el - in nici un caz pe Dumnezeu... Individul acesta isi inchipua crestinismul probabil ca fiind o tehnica de yoga.
Si ca el mai sunt si destui guru yoghini, ca a devenit un obicei la moda printre ei sa-si dea si cu parerea despre crestinism desi habar nu au o boaba de el.

Acest topic a fost editat de Clopotel: 28 Mar 2009, 03:32 PM


--------------------
Gandurile Mele nu sunt ca gandurile voastre si caile Mele ca ale voastre, zice Domnul.
Si cat de departe sunt cerurile de la pamant, asa de departe sunt judecatile Mele de judecatile voastre si cugetele Mele de cugetele voastre.

(Isaia 55:8.9)


Ortodoxia - Calea intru Hristos - pe pagina 1 indexarea tematica a subiectelor pt. o usoara urmarire...
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 28 Mar 2009, 05:04 PM
Mesaj #38


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



ce nu înţelegi tu este următorul lucru: la adevărul altei religii nu poţi ajunge prin exoterism ci doar prin ezoterism. Nu ai cum să-l înţelegi pe Ramakrishna pt. că priveşti prea îngust de la nivelul formei religioase exoterice... Cineva care are habar de ezoterism creştin nu va spune niciodată aberaţii ca ale tale de mai sus despre hinduism şi Ramakrishna...
Eu te întreb: unde este de găsit sau unde s-a dus ezoterismul în creştinism? Vezi ce răspunzi...

ps: dacă nu te pricepi la alte religii las-o baltă chiar nu vreau să-ţi demonstrez cât de puţin le înţelegi... eu vreau doar să-ţi scot în evidenţă propriile limitări în ceea ce priveşte religia pe care o trâmbiţezi într-un mod exclusivist şi autosuficient...

ps: dacă râzi de „aberaţiile” de care zici, nu râzi de fapt decât de propria-ţi incapacitate de a înţelege Graţia divină... trist pt. un creştin, foarte trist... şi ţi-aş putea demonstra fără drept la replică asta... dar am alte priorităţi pentru tine...

creştinismul este calea bhakti, dacă vrei îţi pot explica dacă nu înţelegi ce înseamnă această cale...

ps: nu ştiu de ce, dar semeni la indigo cu oameni aiuritori precum ăla de a scris jurnalul convertirii... de fapt nici o convertire căci prostia nu se poate converti ci se poate preschimba în alta... şi mai presupun că eşti dintre cei care umblă pe site-ul de sferturi ortodoxe pt. a se îmbăia din „Mila” Domnului... căci dacă ai fi auzit de Părintele Avramescu sau de Andre Scrima ai fi ştiut că nu e suficient să-ţi pui în semnătură muntele athos şi să te dai creştin urând, da! urând visceral alte tradiţii religioase!


Acest topic a fost editat de shapeshifter: 28 Mar 2009, 05:21 PM


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Promo Contextual
mesaj 28 Mar 2009, 05:04 PM
Mesaj #


ContextuALL









Go to the top of the page
 
Quote Post
Rovaniemi
mesaj 28 Mar 2009, 10:25 PM
Mesaj #39


Dregator
*****

Grup: Membri
Mesaje: 870
Inscris: 5 May 08
Forumist Nr.: 11.565



Măi shapeshifter, tu ești un mare om, mă maestre, mă! te pricepi la toate religiile, și la creștinism, și la islamism, și la hinduism. Un shintoism ceva ... te bagi, ce zici? un pic de dezbateri relative la animism, așa, ca un aperitiv?!?

Ceea ce vreau să zic de fapt este că tu nu faci decît să înșiri cuvinte goale, care nu au legătură cu o religie anume, ci se potrivesc la oricare din ele la fel de bine. Mai și gîndește înainte să postezi, puiu ...


--------------------
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Clopotel
mesaj 28 Mar 2009, 10:31 PM
Mesaj #40


Umil servitor la Han
******

Grup: Moderator
Mesaje: 4.051
Inscris: 2 December 03
Forumist Nr.: 1.345



Draga Shapeshifter,
QUOTE
ce nu înţelegi tu este următorul lucru: la adevărul altei religii nu poţi ajunge prin exoterism ci doar prin ezoterism.

Din pacate degeaba te autoamagesti ca eu nu as cunoaste anumite lucruri, ca asta nu te ajuta cu nimic. Nici macar nu esti in stare sa-ti recunosti singur ca tu nu le cunosti.
Dar asta inca nu este important, decat poate pentru tine.
QUOTE
Nu ai cum să-l înţelegi pe Ramakrishna pt. că priveşti prea îngust de la nivelul formei religioase exoterice... Cineva care are habar de ezoterism creştin nu va spune niciodată aberaţii ca ale tale de mai sus despre hinduism şi Ramakrishna...
Evident ca Ramakrishna si nici tu, nu aveti nici o legatura cu ezoterismul crestin. Aceste lucru este rezervat in exclusivitate crestinilor. Iar cine este crestin nu se inchina si lui Kali, asa cum faceti voi... Ezoterismul crestin este total impotriva conceptiilor voastre.
Ramakrisna si nici tu nu ati avut niciodata acces la ezoterismul crestin; eventual ati inventat voi vreunul.. Dar asta nu are nici o valoare, nu-i asa?
QUOTE
Eu te întreb: unde este de găsit sau unde s-a dus ezoterismul în creştinism? Vezi ce răspunzi...

Faptul ca tu nu-l vezi si nu ai acces la el, asta nu inseamna ca el nu exista cu adevarat...
QUOTE
ps: dacă nu te pricepi la alte religii las-o baltă chiar nu vreau să-ţi demonstrez cât de puţin le înţelegi... eu vreau doar să-ţi scot în evidenţă propriile limitări în ceea ce priveşte religia pe care o trâmbiţezi într-un mod exclusivist şi autosuficient...
Eu stiu ca tu vrei, dar nu este suficient sa vrei, trebuie sa mai si poti sa faci ceea ce vrei. Din pacate, in cazul tau, mai mult decat vorbe goale nu poti mai mult...
QUOTE
creştinismul este calea bhakti,

Asa iti place tie sa crezi, in fapt nu este absolut nici o legatura, caci atat fundamentele, dar mai ales implicatiile sunt total diferite...
QUOTE
dacă vrei îţi pot explica dacă nu înţelegi ce înseamnă această cale...
Tu nu ai cum explica aceste lucruri, pentru ca ar trebui intai sa intelegi cate putin macar din crestinism ca sa poti sustine ca bhakti are avea vreo legatura cu crestinismul. Ti-am spus ca nu tot ce seamana este si acelasi lucru. Sfatul meu este sa incepi sa studiezi crestinismul de la crestini, nu de la necrestini.
QUOTE
de fapt nici o convertire căci prostia nu se poate converti ci se poate preschimba în alta...
Probabil aici vorbesti despre tine. Eu iti recomand sa fii mai bland putin cu tine, dar mai hotarat in studiu. Prea te lasi furat de mirajul orientului. Cel mai grav mi s-a parut ca nu esti capabil sa renunti la minciuna nici macar cand aceasta te loveste in fata. Asta spune de fapt totul despre dragostea ta de adevar. Ar trebui sa te intreb de ce urasti atat de mult adevarul...
QUOTE
şi mai presupun că eşti dintre cei care umblă pe site-ul de sferturi ortodoxe
Ca de obicei presupui totul gresit...
QUOTE
căci dacă ai fi auzit de Părintele Avramescu sau de Andre Scrima ai fi ştiut că nu e suficient să-ţi pui în semnătură muntele athos
Nu stiu cine sunt cei pe care ii pomenesti, insa nu vad cu ce te deranjeaza semnatura mea. Poate faptul ca nu o intelegi. Oricum, cu o semnatura ca a ta, care zice:"Omorâţi-i pe toţi, alege Dumnezeu care-s ai lui...", este clar ce capacitate de intelegere poti avea. Dar de ce vreti voi intotdeauna sa-i omorati pe altii si de voi sa nu se atinga nimeni? Din prea multa iubire nu-i asa? hh.gif
QUOTE
şi să te dai creştin urând, da! urând visceral alte tradiţii religioase!

Acest lucru este fals, si arata inca odata, daca mai era nevoie, putina ta intelegere fata de Invatatura Crestina. Noi nu uram alti credinciosi si traditiile lor, noi uram doar minciuna.
Tu, in schimb, urasti oamenii si iubesti minciuna, adica exact pe invers decat ce sustine Invatatura Crestina. Cand Mahomed minte despre credinta crestinilor in coran, noi nu-l uram pe Mahomed, ci doar minciunile ce le spune el, caci iata, ca si in cazul tau, smintesc oamenii...

Acest topic a fost editat de Clopotel: 28 Mar 2009, 10:35 PM


--------------------
Gandurile Mele nu sunt ca gandurile voastre si caile Mele ca ale voastre, zice Domnul.
Si cat de departe sunt cerurile de la pamant, asa de departe sunt judecatile Mele de judecatile voastre si cugetele Mele de cugetele voastre.

(Isaia 55:8.9)


Ortodoxia - Calea intru Hristos - pe pagina 1 indexarea tematica a subiectelor pt. o usoara urmarire...
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 29 Mar 2009, 02:46 PM
Mesaj #41


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



1. te-am rugat să nu mai faci analiză pe text
2. te-am întrebat unde e de găsit sau unde s-a dus EZOTERISMUL CREŞTIN

ps: nu mai ataca Quranul că eşti mic şi nu vreau să te fac să suferi din cauza propriei ignoranţe... în faţa mea nu trebuie să te aperi ca creştinul prost...

QUOTE
Acest lucru este fals, si arata inca odata, daca mai era nevoie, putina ta intelegere fata de Invatatura Crestina. Noi nu uram alti credinciosi si traditiile lor, noi uram doar minciuna.

îţi spun eu ce ar trebui să-ţi urăşti: eroarea cuibărită în suflet... „noi nu urâm pe alţii dar ne căcăm pe Quran! Ne căcăm pe Cuvânt!” ahă, mda, nu urăşti... ohyeah.gif

Semnătura "Omorâţi-i pe toţi, alege Dumnezeu care-s ai lui..." era la oha să te aţăţ la cruciadă, dacă nici atâta lucru nu ai priceput semnătura actuală nici atât! rofl.gif

„Noi nu-l urâm pe Profet...” îhhh... mă copile tu ştii ce este Profetul? Ai auzit de Faţa lui Dumnezeu?
Tu de ce te legi? de un personaj istoric sau de Marea Faţă a lui Dumnezeu... nu de alta dar ca să ştiu cu cine am de-a face...

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 29 Mar 2009, 04:48 PM


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Marduk
mesaj 29 Mar 2009, 06:07 PM
Mesaj #42


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 17.291
Inscris: 9 December 06
Din: Din acest univers.
Forumist Nr.: 9.062



QUOTE(shapeshifter @ 28 Mar 2009, 06:04 PM) *
Eu te întreb: unde este de găsit sau unde s-a dus ezoterismul în creştinism?

Ezoterismul tuturor religiilor aparute pe acest pamant a fost transferat, transpus in dogma. La inceput transmiterea unei doctrine religioase se facea cu un numar restrans de initiati, apoi cand sefii de trib, regii, imparatii, sultanii, califii, etc. au fost initiati, crestinati, botezati, etc. religia trebuia sa gaseasca pentru mase o cale de transmitere, de obligativitate a regulilor stabilite de capii credintelor respective, asa a aparut dogma, stadiul in care inca se afla umanitatea in acest moment. Dogma nu permite unirea spirituala a credinciosilor. Unitatea religiilor si desfiintarea dogmelor ar insemna sfarsitul religiei asa cum o cunoastem, or inaltii prelati din orice religie tocmai asta nu vor, pierderea puterii, privilegiile stabilite clar prin dogma respectata cu strictete de credinciosi.

Acest topic a fost editat de marduk: 29 Mar 2009, 06:09 PM


--------------------
"Problema cu lumea este că proștii și fanaticii sunt întotdeauna așa de siguri pe ei, în timp ce oamenii înțelepți sunt atât de plini de îndoieli." (Bertrand Russell)

"A fi tolerant nu inseamnă a tolera intoleranţa altora" (Jules Romains)

LINEDRONE
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 29 Mar 2009, 06:11 PM
Mesaj #43


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



ezoterism în dogmă? hmmm...

Vezi că eu vorbesc nu despre Ecumenism ci despre UNITATEA TRANSCENDENTĂ A RELIGIILOR... faci diferenţa?

Te întreb şi pe tine: unde a plecat ezoterismul în creştinism? unde îl poţi sau e de găsit el dacă e?

Înţelegerea pur „teoretizantă” a unei idei, adică care are tendinţa limitativă de paralizare a ideii, se caracterizează prin termenul „dogmatism” însă doar prin obligaţia de a exclude alte forme conceptuale, şi nu, în sine însuşi, dogma religioasă reprezintă o idee privită din unghiul tendinţei teoretizante iar acest mod exclusiv a devenit una dintre caracteristicile punctului de vedere religios ca atare. Însă, o dogmă religioasă încetează de a mai fi astfel limitată îndată ce e înţeleasă în adevărul său intern, care e de ordin universal. Dogma religioasă nu e nicidecum o dogmă în sine, ci devine o dogmă doar fiindcă e privită ca atare, printr-un soi de confuzie între idee şi forma care o înveşmântă. Pe de altă parte, dogmatizarea exterioară a adevărurilor universale este perfect justificată, deoarece adevărurile sau ideile universale, stând la temelia unei tradiţii, trebuie să fie asimilabile, într-un anumit grad sau altul, de către toată lumea. „Dogmatismul” nu constă în simpla enunţare a unei idei – în a da o formă unei intuiţii spirituale – ci într-o interpretare care, în loc să ajungă la Adevărul informal şi total pornind de la una din formele lui, paralizează forma negându-I potenţialităţile intelectuale şi atribuindu-i un caracter absolut pe care singur Adevărul informal şi total îl poate avea.

deci te întreb din nou: unde a plecat ezoterismul în creştinism? unde îl poţi găsi sau e de găsit el, dacă e?

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 29 Mar 2009, 06:17 PM


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Clopotel
mesaj 29 Mar 2009, 09:02 PM
Mesaj #44


Umil servitor la Han
******

Grup: Moderator
Mesaje: 4.051
Inscris: 2 December 03
Forumist Nr.: 1.345



Draga Shapeshifer,
QUOTE
1. te-am rugat să nu mai faci analiză pe text

Chiar nu fac analiza pe text, eu doar raspundeam la unele lucruri pe care le tratezi gresit, dar care sunt importante
QUOTE
2. te-am întrebat unde e de găsit sau unde s-a dus EZOTERISMUL CREŞTIN

In Biserica Crestina. Aici a fost de la inceput si este si astazi, numai ca nu toti pot sa vada si sa inteleaga, mai ales daca privesc prin ochelarii altor religii. Eu cand am trecut la Ortodoxie, a trebuit sa dau la o parte absolut toate conceptiile gresite ce le capatasem din hinduism, din taoism si din alte religii orientale. Este imposibil sa intelegi ceva din crestinism prin prisma acestor religii. Cand devii crestin te nasti din nou, si asta nu este doar o figura de stil
QUOTE
ps: nu mai ataca Quranul că eşti mic şi nu vreau să te fac să suferi din cauza propriei ignoranţe...

Eu nu atac coranul ca scop in sine. Eu atac doar minciunile din coran despre crestini. In rest coranul poate sa sustina si ca cerul e verde si iarba e albastra, ca nu ma intereseaza.
QUOTE
în faţa mea nu trebuie să te aperi ca creştinul prost...

Te autoamagesti ca eu m-as apara in fata ta de ceva? Eu doar incerc sa-ti corectez niste afirmatii mincinoase pe acre le propagi despre crestini. Te deranjeaza acest lucru?
Este adevarat ca sunt cel mai prost dintre crestini, dar pana si unul ca mine isi da seama de enormitatile ce le-ai spus pana acum. Asta ar trebui sa-ti dea de gandit.
QUOTE
îţi spun eu ce ar trebui să-ţi urăşti: eroarea cuibărită în suflet... „noi nu urâm pe alţii dar ne căcăm pe Quran! Ne căcăm pe Cuvânt!” ahă, mda, nu urăşti...

Iata ce spunea Mantuitorul nostru unor iudei care ca si Mahomed nu iubeau adevarul:
43 De ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Fiindcă nu puteţi să daţi ascultare cuvântului Meu.
44 Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii.
45 Dar pe Mine, fiindcă spun adevărul, nu Mă credeţi.

QUOTE
Semnătura "Omorâţi-i pe toţi, alege Dumnezeu care-s ai lui..." era la oha să te aţăţ la cruciadă, dacă nici atâta lucru nu ai priceput semnătura actuală nici atât!

Aveai nevoie de o cruciada impotriva minciunilor lui Mahomed si ale hindusilor despre crestini? Si...ai obtinut-o?!
QUOTE
„Noi nu-l urâm pe Profet...” îhhh... mă copile tu ştii ce este Profetul? Ai auzit de Faţa lui Dumnezeu?

Tu numesti profet cu ,P mare, pe Mahomed care spune minciuni despre credinta crestinilor. O fi profet, daca asa vrei tu sa-l numesti, dar cu siguranta nu al lui Dumnezeu, pentru ca profetii lui Dumnezeu nu spun minciuni. Din fericire acestea pot fi dovedite si vazute de absolut orice vrea sa stie adevarul.
QUOTE
Tu de ce te legi? de un personaj istoric sau de Marea Faţă a lui Dumnezeu... nu de alta dar ca să ştiu cu cine am de-a face...

Cine zici tu ca e "Marea Faţă a lui Dumnezeu" si care este baza pentru care spui asta?


--------------------
Gandurile Mele nu sunt ca gandurile voastre si caile Mele ca ale voastre, zice Domnul.
Si cat de departe sunt cerurile de la pamant, asa de departe sunt judecatile Mele de judecatile voastre si cugetele Mele de cugetele voastre.

(Isaia 55:8.9)


Ortodoxia - Calea intru Hristos - pe pagina 1 indexarea tematica a subiectelor pt. o usoara urmarire...
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 29 Mar 2009, 09:07 PM
Mesaj #45


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Ezoterism creştin în Biserica creştină spui... hmmm... ce înţelegi tu prin Biserică? Dar prin Biserică creştină? dar prin ezoterism?

Bun de acum încolo ai hadith-uri că văd că persişti în prostie...

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 29 Mar 2009, 09:09 PM


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 29 Mar 2009, 10:09 PM
Mesaj #46


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



QUOTE(Rovaniemi @ 28 Mar 2009, 11:25 PM) *
Măi shapeshifter, tu ești un mare om, mă maestre, mă! te pricepi la toate religiile, și la creștinism, și la islamism, și la hinduism. Un shintoism ceva ... te bagi, ce zici? un pic de dezbateri relative la animism, așa, ca un aperitiv?!?

Ceea ce vreau să zic de fapt este că tu nu faci decît să înșiri cuvinte goale, care nu au legătură cu o religie anume, ci se potrivesc la oricare din ele la fel de bine. Mai și gîndește înainte să postezi, puiu ...

pentru tine fac orice... aştept mwah1.gif da sunt conştient că sunt cuvinte goale în minţile altora... ei aud doar sunetul reverberat în minte...

mă bag la orice cu tine, totemuri de sex, mană, fetişism, şintoism, şamanism.. orice... dar nu ai vrea mai întâi să explicăm complet mitul Potopului? De exemplu în Edda sau în alte tradiţii... mai sunt multe de spus, ca de exemplu să-i spun lui clopo că de fapt al treilea cer al Sf. Pavel e brahma-loka...

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 29 Mar 2009, 10:11 PM


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 29 Mar 2009, 11:16 PM
Mesaj #47


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Trebuie făcute câteva precizări importante în legătură cu ,,reîncarnarea”. În primul rând, de la Rg Veda şi până la Baghavad Gita nu se vorbeşte despre ,,REÎNCARNARE”. De ce? Simplu: PENTRU CĂ CONCEPTUL DE ,,REÎNCARNARE” ESTE UN CONCEPT APĂRUT DIN INCAPACITATEA OCCIDENTALILOR ŞI A INDIENILOR DE RÂND, DE A ÎNŢELEGE VEDELE. Iar aici ,,premianţii” sunt teozofiştii dar şi majoritatea occidentalilor care au crezut că înţeleg Vedele.
Vedele nu vorbesc despre ,,reîncarnare” care presupune o renaştere în această lume a fiinţei şi persoanei celui decedat. Pur şi simplu pentru că nu este vorba despre aşa ceva. În schimb Vedele vorbesc despre altceva: TRANSMIGRARE, ba mai mult: vorbesc despre SINGURUL ŞI UNICUL TRANSMIGRANT.
O renaştere în această lume a fiinţei şi persoanei celui decedat este o IMPOSIBILITATE: în măsura în care cosmosul se contituie dintr-o serie indefinită de posibilităţi, toate trebuind să fie realizate într-o durată tot la fel de indefinită, universul actual îşi va încheia cursul atunci când toate posibilităţile sale vor fi reduse la act.
Sf. Augustin spune că noi eram în Adam ,,asemenea substanţei trupeşti şi virtuţii seminale”, ,,trupul omenesc a preexistat în virtuţile cauzale ale lucrărilor anterioare”.
Thoma de Aquino spune: ,,Dumnezeu nu guvernează lumea în mod direct, ci prin cauze intermediare, şi dacă nu ar fi aşa, lumea ar fi fost privată de perfecţiunea cauzalităţii.”; ,,Aşa cum o mamă este însărcinată cu copilul încă nenăscut, la fel lumea în sine este însărcinată cu cauzele lucrurilor până acum nenăscute”.
Cu alte cuvinte, ceea ce găsim aici nu e altceva decât doctrina legată de KARMA din Upanişade.
În Brahmane cât şi în Vechiul Testament se spune foarte clar că cei ce au părăsit această lume, au părăsit-o pentru totdeauna şi nu vor mai fi văzuţi niciodată printre cei vii.
De fapt NICI O DOCTRINĂ A REÎNCARNĂRII (conform căreia fiinţa în sine a unei persoane umane ce a trăit pe pământ şi care acum a murit, urmează să renască într-o altă mamă de pe pământ) NU A FOST NICIODATĂ ÎNVĂŢATĂ ÎN INDIA, NICI CHIAR ÎN BUDDHISM ORI ÎN ALTĂ TRADIŢIE NEOPLATONICĂ SAU ÎN ORICARE ALTĂ TRADIŢIE ORTODOXĂ!!!
Dar totuşi în India a existat o credinţă în reîncarnare care aşa cum am mai spus a apărut datorită neînţelegerii oamenilor de rând a Vedelor. Totuşi Vedele nu au învăţat niciiunde şi nicicând O DOCTRINĂ A REÎNCARNĂRII.
Şi ginditorii indieni şi cei platonici au fost unanimi în a spune că TOT CE SE SCHIMBĂ MOARE. Murim şi renaştem zilnic, în fiecare oră, iar moartea din clipa ,,când a sunat ceasul”, nu este decât un caz special.
Doctrina KARMEI, o regăsim şi în creştinism, o doctrină a FATALITĂŢII INERENTE, şi pe care Bhagavad Gita o exprimă astfel:
,,Eşti legat de fapta (karma) născută din FIREA TA… ceea ce nu doreşti să făptuieşti vei făptui silit.”
Vorbele lui Sankakarya:
,,CU ADEVĂRAT NU ESTE NICI UN ALT TRANSMIGRANT ÎN AFARA STĂPÂNULUI.”
Aceasta e o afirmaţie foarte surprinzătoare deoarece neagă reîncarnarea esenţelor individuale. Iar textele cele mai vechi vin să-I susţină afirmaţia. Doctrina unicului şi singurului transmigrant nu este o doctrină EXCLUSIV indiană. Ea se întâlneşte şi la Platon, Plotin, Hermes, etc.
Aici ,,STĂPÂNUL” nu este altul decât Atman, Brahma, Indra a cărui omniformitate este atemporală şi a cărui omniprezenţă ne dă posibilitatea să înţelegem că poate fi omniscient. Atman este unicul şi singurul transmigrant care îşi schimbă neîncetat domiciliile. Unul este cel care se naşte de atâtea ori, aidcă el, care e ,,neîmpărţit, sălăşluieşte în fiinţe ca şi cum ar fi împărţit”, fiind ,,Unul când este în sine însuşi şi mulţi când este în copiii săi”, ce nu sunt Fiinţe în mod independent, ci Fiinţe prin participare.
Aceasta este şi cea mai veche doctrină Samhita, unde Focul intră în pântece şi transmigrează. Doctrina Samhita nu are nici cea mai mică cunoştinţă de conceptul de ,,reîncarnare”, deoarece Brahmanele nu cunosc nimic legat de o asemenea doctrină a ,,reîncarnării”.

1 Şi trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere.
2 Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?
3 Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. (Ioan 9)


Individualitatea empirică a unui om anume find doar nu proces, nu conştiinţa sau individualitatea „mea” este cea care va învinge moartea şi se va naşte din nou. Întrebarea „a cui este această conştinţă?” este improprie; putem doar să întrebăm „cum s-a ivit această conştiinţă?” Iar răspunsul este unul foarte vechi: „trupul acesta nu este al <<meu>>, el este efectul unor fapte din trecut.” Nu există nicio „esenţă” care să treacă dintr-un receptacul în altul. Aşa cum o flacără se aprinde de la alta, aşa este şi viaţa: transmisă, dar nu una anume, nu viaţa „mea”. Fiinţele sunt moştenitorii faptelor; dar nu se poate spune că „eu” culeg acum roadele a ceea ce „eu” am făcut într-un receptacul anterior. Există o continuitate cauzală, dar nu şi o conştiinţă individuală (vijnana), nu şi o esenţă (sattva) care să facă acum experienţa roadelor rezultate din faptele trecute, bune şi rele, care să revină şi să se reîncarneze (sandhavati samsarati), fără alteritate (ananyam), care să suporte în viitor consecinţele celor petrecute acum. Conştiinţa nu rămâne niciodată aceeaşi de la o zi la alta. Cum ar putea, prin urmare, „ea” să supravieţuiască şi să treacă dintr-o viaţă în alta? Vedanta şi buddhismul sunt în deplin acord asupra faptului că, deşi există transmigraţie, nu există indivizi care transmigrează. Tot ce vedem este mecanismul cauzalităţii, şi cu atât mai rău dacă privim acest nod fatalmente determinat drept „Sinele” nostru.
Aceeaşi idee se află în doctrina creştină, unde se pune întrebare: „cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?”, la care se primeşte remarcabilul răspuns: „nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui: ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.”. Altfel spus: orbirea s-a „ivit” prin ACŢIUNEA ACELOR CAUZE MEDIATE PENTRU CARE DUMNEZEU ESTE CAUZA PRIMĂ, iar fără ele lumea ar fi lipsită de perfecţiunea cauzalităţii.

Prin separarea Cerului şi a Pământului apar cele „Trei Lumi”; Lumea intermediară (antarikşa) produce spaţiul eteric (âkâşa) în care posibilităţile latente de manifestare finită se pot actualiza în acord cu diferitele lor naturi. Din această primă substanţă eterică derivă, pe rând aerul, focul, apa şi pământul, iar din aceste 5 Fiinţe elementale (bhutâni), combinate în proporţii diferite, sunt formate corpurile neînsufleţite ale făpturilor; în ele Zeul intră pentru a le trezi la viaţă, împărţindu-se pe sine spre a umple aceste lumi şi a deveni „Mulţimea Zeilor”, copiii săi. Aceste moduri de Cunoaştere alcătuiesc ceata „fiinţelor” (bhuta-gana) care conlucrează în noi ca „suflet elemental” (bhutatman) sau ca sine conştient; ele sunt „sinele” fiecăruia dintre noi, dar, deocamdată, sunt muritoare şi lipsite de esenţă spirituală (anâtmya, anâtman), ignorându-şi Sinele nemuritor (âtmânam ananuvidya, anâtmajna). Ele trebuie deosebite de zeităţile Nemuritoare care au devenit deja ceea ce sunt prin „meritul” (arhana) lor şi sunt numite „Merituoşi” (Arhat(. Prin mijlocirea zeităţilor lumeşti şi perfectibile, aşa cum un Rege primeşte tribut de la supuşii săi, Omul Lăuntric din inima noastră, care este totodată Omul din Soare, primeşte hrana (anna, âhâra), deopotrivă fizică şi mentală, necesară pentru a subzista când trece de la fiinţă la devenire.
Dată fiind simultaneitatea prezenţei sale dinamice în toate devenirile trecute şi viitoare, facultăţile emanate, care lucrează în conştiinţa noastră, pot fi privite ca suport temporal al providenţei (prajnâna) şi al omniscienţei (sarva-jnâna) atemporale ale Spiritului solar. Ceea ce nu înseamnă că lumea aceasta sensibilă, cu evenimentele ei succesive, determinate de cauze mediate (karman, adrşta, apurva), ar fi pentru el sursa cunoaşterii; dimpotrivă, lumea aceasta decurge din faptul că Spiritul are conştiinţa „imaginii diversificate a lumii, pictate de el însuşi pe marea pânză care este a lui însuşi. Nu prin mijlocirea acestui Tot se cunoaşte el pe sine, ci prin a sa cunoaştere de sine devine el acest Tot. A-l cunoaşte prin acest Tot ţine numai de modul nostru deductiv de cunoaştere.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 29 Mar 2009, 11:36 PM


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 29 Mar 2009, 11:44 PM
Mesaj #48


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



CĂTEVA CUVINTE DESPRE SIMBOLISM
Simbolul în sens tradiţional nu este legat de un autor, poet sau artist, original, şi nici de un procedeu estetic de expresie, de sugerare a unor aspecte mai curând exterioare ale realităţii. Simbolul tradiţional este realitatea cu toată încărcătura ei sacră, cu toată semnificaţia şi diversitatea ei. El este chiar sensul acestei realităţi. El nu e numai un mod de expresie a realităţii, ci chiar modul ei de existenţă. El nu reprezintă realitatea ca o preînchipuire a imaginaţiei, ci îi redă miezul, esenţa ei nepieritoare.
Întreaga lume e o creaţie divină căreia creatorul i-a dat un sens şi un rost, şi a cărui prezenţă se găseşte, sub o formă sau alta, în fiecare creatură. De aceea fiecare făptură, fiecare lucru semnifică ceva, de aceea are un nume, căci numele reprezintă calitatea, esenţa fiecărei creaturi. Iar numele, aşa cum se spune în Geneză (Fac. 2.20) i-a fost dat încă de la creaţie de Adam, de omul care a fost creat ca să fie cunoscătorul şi stăpânul creaţiei.
Simbolul nu este aşadar o închipuire, o fantezie a imaginaţiei, ci e realitatea non-umană, imprimată fiecărei făpturi odată cu crearea ei. Iar această realitate este semnificată de orice creatură după măsura fiecăreia, mai restrâns sau mai vast, mai înalt sau mai coborât. Simbolul este aşadar o parte a acestei realităţi prezentă în orice creatură, care o caracterizează şi o semnifică într-un grad mai mare sau mai mic.
Simbolul, în toate cazurile, se bazează întotdeauna pe un raport de analogie sau de corespondenţă între ideea care trebuie exprimată şi imaginea grafică, verbală sau de altă natură, care o exprimă. Se poate ca în loc să se vorbească de o idee sau de o imagine, să se vorbească mai general despre două realităţi oarecare, de ordine diferită, între care există o corespondenţă avându-şi temeiul în acelaşi timp în natura uneia sau a alteia: în aceste condiţii, o realitate de un anumit ordin poate fi reprezentată de o realitate de un alt ordin şi atunci aceasta este un simbol al celeilalte.
În lumea antică, simbolul era un obiect sau un talisman format din două părţi care alcătuiau împreună un întreg, o unitate şi care serveau ca semn de recunoaştere atunci când erau reunite de persoanele ce deţineau fiecare câte o parte a obiectului. Etimologic, simbolul vine de la cuvântul syn-ballo care înseamnă a aduce împreună (spre deosebire de dia-ballo, de unde vine numele diavolului, care înseamnă a despărţi). Explicarea reală a simbolului este însă legată de însăşi natura creaţiei. Făcută după voinţa lui Dumnezeu, creaţia este o reflectare, în diverse grade, a atributelor divine, mai întâi în lumea angelică, ce le întruchipează la maximum, apoi în lumea pământească şi umană în care întruparea este imperfectă şi parţială, iar după căderea lui Lucifer şi în lumea subtilă a demonilor în care atributele sunt răsturnate, îmbrăcând aspecte negative.
Aşadar lumea pământească, fiind intermediară între cea angelică şi cea demonică, va fi solicitată de o dublă tendinţă, una superioară şi una inferioară, simbolizându-le în proporţii diferite. În consecinţă, orice atribut sau calitate se regăseşte în aspecte negative sau pozitive în orice făptură, care devine astfel un simbol ambivalent al caracterului său. Desigur, sunt făpturi al căror simbol este mai degrabă superior şi altele mai degrabă inferior, după gradul de reflectare al lumii angelice sau demonice, dar nu în mod exclusiv. Astfel, păsările simbolizează mai ales lumile angelice, fiind dominate de tendinţa ascendentă a zborului, în timp ce reptilele sau animalele feroce simbolizează mai ales lumile inferioare. Această diferenţiere nu este însă sistematică, sensul simbolului depinzând în mare măsură şi de contextul existenţial în care făptura este implicată. Aşa, porcul sălbatic, mistreţul, are un simbolism net superior, în timp ce porcul domestic are conotaţii mai curând inferioare în cele mai multe tradiţii. Cât despre şarpe, când Satan îl ia drept mască şi se infiltrează în el, devine un simbol al răului; dar când Moise ia şarpele şi-l ridică vertical dându-i un sens ascendent, el devine un simbol benefic.
Altfel spus, toate creaturile au o semnificaţie, simbolizează lumile superioare sau inferioare, datorită unor caracteristici specifice şi reale, care l-au fost date de la început de creator şi în virtutea cărora Adam le-a dat numele. Aceste trăsături, în cazul vegetalelor şi animalelor definesc mai curând specia decât individul, spre deosebire de om care, fiind o persoană, este unică în felul ei, având conştiinţă şi libertate de alegere, deci de formare şi creaţie. Orice făptură simbolizează aşadar un sens care e real, intrinsec făpturii şi actelor respective, şi nu este o convenţie închipuită de om.
În acelaşi timp, simbolul nu e cauză ci efect, neavându-şi raţiunea de a fi în el însuşi, ci în cel pe care-l semnifică.. El este adevărul penultim. Simbolul nu e fantezie, nu e nici alegorie sau metaforă, mijloace de expresie umane, ci este o pecete existenţială. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât fiecare făptură, sau mai degrabă fiecare specie, are un înger-rector care o călăuzeşte, aşa cum fiecare persoană umană are un înger păzitor.
Temeiul simbolismului este însăşi structura creaţiei, zidită de Dumnezeu în lumi paralele care se oglindesc una în alta, şi în cele din urmă oglindesc atributele lui. De aici rezultă implicit că dacă superiorul creează inferiorul, în schimb inferiorul simbolizează superiorul, şi nu invers; păsările simbolizează îngerii şi nu invers. Răsturnarea simbolurilor, inversarea lor este un semn al decăderii înţelegerii lor, dacă nu chiar al confuziei demonice. În fond, se poate spune odată cu Goethe ( „Alles vergängliche ist nur ein Gleichnis.” Faust), că tot ce există este numai simbol. Sau aşa cum zice Iisus: „Să nu vă juraţi nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ fiindcă este aşternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă e cetatea marelui Împărat” (Matei 5, 34-35). Şi Iisus foloseşte verbul „este” ceea ce arată că e vorba de o calitate reală, nu de o simplă aparenţă.


Simbolul are multiple semnificaţii, dintre care cele mai importante sunt pe următoarele:
a. Simbolul este o realitate existenţială, şi nu doar un produs al imaginaţiei noastre. El conţine sensul sau sensurile fiecărei creaturi, ca fiind o creatură a unui Principiu divin, pe ale cărui atribute le reflectă într-o măsură mai mare sau mai mică.

b. Simbolul este în acelaşi timp, în mod implicit, un mod de cunoaştere a sensului, a esenţei unei făpturi, un mod de cunoaştere intuitiv, interior. Spre deosebire de cunoaşterea raţională care e o cunoaştere duală, discursivă, dialectică, de la subiect la obiect, simbolul este un mod de cunoaştere directă, şi deci unificatoare.

c. Ca o consecinţă, simbolul este şi un mod de expresie, de comunicare a acestei cunoaşteri, şi deci a unei posibilităţi de comuniune, putând urca până la comuniunea cu Principiul care l-a generat. Această comunicare prin simbol, depăşind comunicarea mentală, fie raţională, fie imaginativă, deschide porţile misterului, porţile lumilor informale, angelice şi chiar ale nemanifestatului, care chiar dacă nu poate fi cunoscut şi comunicat deplin, poate fi totuşi asimţit în ceea ce are el inefabil.

d. În sfârşit, cunoscând miezul lucrurilor, simbolul poate fi un mod de identificare cu el, un mod de trăire a sacrului, atunci când devine ritual, când se transformă într-o scară prin care influenţele cerului coboară asupra pământului, în timpul unei rugi. Orice rit comportă în mod necesar un sens simbolic în toate elementele sale constitutive şi, invers, orice simbol produce (şi e chiar destinat în mod special acestui scop), pentru acel care-l meditează cu aptitudinile şi starea necesare, efecte riguros comparabile cu cele ale ritului propriu-zis; cu rezerva, desigur, să existe în momentul de plecare al acestei meditaţii şi ca o condiţie prealabilă, transmisia iniţiatică respectivă.

În accepţia creştină, simbolul este parabolă, în care sensul este învăluit, tocmai pentru a putea conţine şi exprima aspectele ascunse ale realităţii. Căci aşa cum spune Iisus, reluând un pasaj din Vechiul Testament: „În parabole îmi voi deschide gura, spune-voi pe cele ascunse de la întemeierea lumii” (Mt. 13.35). Iar la întrebarea apostolilor de ce vorbeşte în parabole, Iisus le răspunde, „Pentru că vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor, iar celorlalţi nu li s-a dat” (Mt. 13.11).
Dacă acestea sunt principalele sensuri ale simbolului, trebuie înţeles că el stă la baza întregii gândiri şi existenţe a umanităţii tradiţionale care înţelege realitatea prin simboluri şi prin alăturările de simboluri care compun miturile, alcătuind adevărate povestiri sacre. Mitul povesteşte o istorie sacră; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al începuturilor. Altfel zis, mitul povesteşte cum, datorită isprăvilor fiinţelor supranaturale, o realitate s-a născut, fie că e vorba de realitatea totală, Cosmosul, sau numai de un fragment: o insulă, o specie vegetală, o comportare umană, o instituţie. E aşadar întotdeauna povestea unei ‘faceri’: ni se povesteşte cum ceva a fost produs, a început să fie.
Orice act uman într-o societate tradiţională repetă aşadar un act al începuturilor, un act divin cu toată încărcătura lui de semnificaţii. Şi în măsura în care actul originar s-a degradat în timpul istoric, miturile reproduc desigur şi aspectele malefice ale acelui act.
Relaţia dintre simbol şi mit: principiul simbolismului este susceptibil de o multitudine de modalităţi diverse; în fond mitul nu este decât un simplu caz particular al simbolului, constituind una din modalităţile sale; am putea spune că simbolul este genul, iar mitul este una din speciile sale; miturile sunt povestiri simbolice, la fel ca şi parabolele de care, în realitate, nu diferă în mod esenţial. (termenul mit vine din grecescul mu (de regăsit şi în latinescul mutus) şi din derivatele lui muein – muô, care înseamnă a închide gura, a tăcea. Forma mueo are însă şi sensul de a intra în mistere, de a fi iniţiat, de unde termenul mystes şi mythos.)


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 29 Mar 2009, 11:47 PM
Mesaj #49


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



FACEREA - ÎNTÂIA CARTE A LUI MOISE
CAP. 1
Facerea lumii.


1. La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.
2. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.
3. Şi a zis Dumnezeu: "Să fie lumină !" Şi a fost lumină.
4. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.
5. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi.
6. Şi a zis Dumnezeu: "Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape !" Şi a fost aşa.
7. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei.
8. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua.
9. Şi a zis Dumnezeu: "Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul !" Şi a fost aşa. şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul.
10. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
11. Apoi a zis Dumnezeu: "Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ !" Şi a fost aşa.
12. Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
13. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia.
14. Şi a zis Dumnezeu: "Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii,
15. Şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul. Şi a fost aşa.
16. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele.
17. Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pământul,
18. Să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
19. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra.
20. Apoi a zis Dumnezeu: "Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului !" Şi a fost aşa.
21. A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
22. Şi le-a binecuvântat Dumnezeu şi a zis: "Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pământ !
23. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea.
24. Apoi a zis Dumnezeu: "Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor". Şi a fost aşa.
25. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
26. Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul !"
27. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.
28. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniri peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul !"
29. Apoi a zis Dumnezeu: "Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră.
30. Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viată, le dau toată iarba verde spre hrană. Şi a fost aşa.
31. Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.

Cele 4 elemente biblice:
PĂMÂNT (USCAT), APĂ (MĂRI), AER (CER, VĂZDUH), FOC (LUMINĂTORI)

Mitul creaţiei din Vechiul Testament arată că natura a fost făcută de Dumnezeu printr-o serie de separări succesive din substanţa primordială denumită în Geneză „apele de sub cer” (apele inferioare).

„A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer (văzduh). […] . Şi a zis Dumnezeu: Să se adune apele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul. […] Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. […] Şi a zis Dumnezeu: Să fie luminători pe tăria cerului” (Fac. 1).

Iată aşadar cele patru componente de bază ale cosmosului, care sunt centrate pe cele patru principii elementare numite simbolic pământ (uscat), apă (mări), aer (cer, văzduh), foc (luminători). În toate aceste lucrări rolul chintesenţei (quinta essentia) l-a jucat porunca divină, Fiat-ul cosmogonic.
Cele patru elemente sunt înainte de toate patru principii elementare care prin combinarea lor dau mulţimea de forme din natură. Când înţelepţii presocratici (sophoi) vorbesc de elementele din care a fost făcută lumea (Heraclit – foc; Thales – apa; Anaximenes – aerul sau pământul), ei înţeleg principii elementare subtile sau chiar spirituale care stau la baza lumii sensibile, şi nu doar elemente grosiere, materiale.

PĂMÂNT (USCAT)
În aspectele lui cosmice, PĂMÂNTUL reprezintă globul pământesc în opoziţie cu cerul al cărui principiu complementar este. El constituie, împreună cu apa, aşa cum am mai spus, substanţa primordială din care a luat fiinţă creaţia prin acţiunea structurantă a esenţei, a spiritului. Transpunând acest proces cosmic arhetipal în lumea naturală, pământul apare ca o matrice, ca un principiu feminin prin fecundarea căruia iau naştere toate făpturile. Abuzându-se de acest simbolism, s-a considerat de către mulţi mitologi că toate sensurile simbolice ale pământului sunt legate de fecunditate şi de caracterul matern, hrănitor al pământului, rezumându-se până la urmă totul la agricultură, printr-un reducţionism sărăcitor. Dar pământul, ca principiu elementar, prezintă mult mai multe aspecte. În Geneză se spune că „pământul era netocmit şi gol” (Fac. 1.2), ceea ce arată de la început caracterul său receptiv, în stare de multiple semnificaţii. Cel mai aproape de acest sens este pustiul, ca loc al meditaţiei, al ascezei, al purificării, dar şi ca loc al încercărilor, cum se dovedeşte a fi în rătăcirile poporului evreu spre Pământul făgăduinţei, sau chiar în ispitirea la care e supus Iisus de Satana în pustiul Quarantaniei.

APĂ (MĂRI)
APA, simbol general al plasticităţii care, împreună cu Pământul a servit la facerea (modelarea) chiar a omului în multe tradiţii. Aşa cum o caracterizează M. Eliade: „Într-o formulă sumară, s-ar putea spune că apele simbolizează totalitatea virtualităţilor; ele sunt fons şi origo, matricea tuturor posibilităţilor de existenţă, […] Principiu al nediferenţierii şi al posibilităţilor, receptacul al tuturor germenilor, apele simbolizează substanţa primordială din care nasc toate formele şi în care revin, prin regresie sau prin cataclism.” (M. Eliade, Traité d’Histoire des Religions)
Apa este aşadar un simbol al materiei prime din care apar toate formele de cele mai multe ori în amestec cu pământul, faţă de care apa e feminină şi statică (într-o perspectivă cosmologică).
Ca izvor de viaţă, apa poate simboliza nu numai viaţa biologică, ci şi viaţă superioară. Iisus însuşi spune: „Eu sunt apa vieţii,” iar samarinenii, la puţul lui Iacob îi spun „Cine va bea din apa aceasta nu va înseta în veci” (In. 4.14). Ca apă sfinţită, ea nu e numai purificatoare ci şi purtătoare a duhului, cum se întâmplă la botez, care este şi un simbol al naşterii spirituale, iniţiatice. Iisus îi spune lui Nicodim: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (In. 3.5). Cum Duhul Sfânt este şi un simbol al focului spiritual, apa sfinţită devine, în limbaj alchimic, o aqua ignea.
Drept consecinţă, apa are nu numai virtuţi generatoare şi regeneratoare, ci şi distrugătoare. Atunci când lipseşte, generând seceta, e aducătoare de moarte; exemplul profetului Ilie care opreşte şi slobozeşte apele e printre cele mai cunoscute. Acelaşi dublu aspect îl regăsim şi în basme unde eroul rănit e stropit cu apă moartă şi apă vie ca să poată renaşte.
Un simbolism deosebit îl au apele curgătoare. Astfel trecerea unui râu poate semnifica şi trecerea de pe un tărâm pământesc pe un ţărm spiritual ca trecerea Mării Roşii în Biblie, unde semnifică patimile de tot felul. Pe de altă parte, urcarea apei curgătoare spre izvor este un simbol al urcuşului spiritual spre originar, aşa cum vărsarea apei în mare poate simboliza reunirea cu oceanul spiritual, când sufletul, ca picătură de apă, nu se pierde în ocean ci devine ocean, cum se spune în Upanişade. De altfel, cele patru râuri care curg din rai de la rădăcina Arborelui Vieţii nu sunt decât simboluri ale celor patru elemente care dau viaţă lumii.
Deosebit de variat este şi simbolul mării care ca loc de plutire sau de vieţuire a peştilor (germeni) e benefic, dar poate deveni şi simbol al furtunilor patimii, pe care Iisus le potoleşte cu un singur gest (Mt. 14.32), tot aşa cum pe mare are loc şi pescuirea minunată (Lc. 5.6), în timp ce în adâncul ei este chitul care-l înghite pe Iona, semn al voiajului infernal. Tot un aspect infernal au şi apele stătătoare, mlaştinile, sau celebra Mare Moartă în care nu mai trăieşte nici o vieţuitoare. Ca să nu mai vorbim de apele poluate din actualitate.
Rolul apei este catastrofic în timpul furtunilor, când se asociază cu alte două elemente, aerul şi focul (vântul şi fulgerul), ajungând la un dezastru general, simbolizat de potopul biblic, sau de potopurile din alte tradiţii, care semnifică în acelaşi timp distrugerea unei umanităţi, deci a unui ciclu, pentru a putea renaşte o alta.

AER (CER, VĂZDUH)
AERUL, element uşor caracterizat prin subtilitate şi transparenţă. El este vehiculul limbajului ca substitut al cuvântului divin (logos), fiind în acelaşi timp purtător al „suflului de viaţă dătător”. E în acelaşi timp un simbol al atmosferei, al văzduhului, sălaş mai ales al păsărilor, ele însele simboluri angelice. Aerul e important pentru multe făpturi, inclusiv omul, căci întreţine viaţa prin respiraţie care, prin ritmul său, se înscrie în vibraţia cosmică. De aici importanţa respiraţiei în timpul rugăciunii. Puritatea omului este, aşadar, o condiţie necesară pentru o viaţă sănătoasă, cu atât mai mult spirituală, de unde şi nocivitatea aerului poluat din vremea noastră. Fiind un element invizibil aerul este un simbol al duhului care „suflă unde şi când vrea” (In. 3.8). El dă sentimentul de libertate al zborului. În acelaşi timp, mişcarea aerului provoacă vânturile de tot felul, care pot merge până la furtuni, când devine distrugătoare. Iisus potoleşte furtuna pe mare, dar e vorba nu doar de furtuna atmosferică, ci şi de furtunile din suflete. Dar tot aerul este purtătorul miresmelor, ale celor mai subtile componente simbolizând Duhul, care se manifestă ca boare pentru proorocul Ilie pe muntele Horeb. Suflurile sunt de altfel un simbol al manifestării inefabile a spiritului, care se poate manifesta tunător, dar şi ca murmur aproape inaudibil, care se stinge în tăcere.

FOC (LUMINĂTORI)
Ultimul din cele patru elemente este FOCUL, simbol al Luminii, al acelui Fiat lux cu care începe creaţia şi care a risipit întunericul haosului primar. Alături de Aer, ca purtător al Cuvântului. Focul e elementul cel mai spiritual fiind în acelaşi timp şi un simbol al energiei create din care decurg toate celelalte energii subtile şi biofizice. Ca şi Cuvântul, Lumina este un simbol al lui Iisus („Eu sunt lumina lumii” – In. 8.12), lumea însăşi fiind derivată din lumină ca şi omul, căci Iisus le spune şi apostolilor „Voi sunteţi lumina lumii” (Mt. 5.14). Cele mai multe hierofanii se manifestă ca lumină. Astfel, în tradiţia hindusă unul din principalii zei este Agni, zeul focului, iar în Vechiul Testament Iahve se arată lui Moise în Rugul Aprins care totuşi nu se mistuie. În creştinism, cea mai puternică manifestare a lui Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu are loc la Schimbarea la Faţă, în lumina orbitoare a energiilor increate. Duhul lui Dumnezeu însuşi este suflu de foc care se coboară peste apostoli ca limbi de foc la Duminica Rusaliilor. Dar focul nu este numai lumină, ci şi căldură care e specifică mai ales sufletului şi inimii, aşa cum lumina e caracteristică duhului (iluminare). Pe lângă acţiunile sale benefice, căldura poate fi şi distrugătoare, arzând atât fizic cât şi moral (focul patimilor). fulgerul este şi un simbol distrugător, deşi acţiunea lui poate deveni, ca şi a focului însuşi, pozitivă prin arderea jertfelor pe altare. Ambele simboluri se întâlnesc în viaţa Sf. Ilie, cel urcat la cer într-un car de foc. Focul poate avea deci şi semnificaţii malefice care la extrema inferioară devine „focul gheenei” (Mt. 25.4), focul iadului. În acest sens, în Apocalipsă sfârşitul lumii se petrece prin foc (ekpyrosis), iar în figuraţiile simbolice ale Judecăţii de Apoi, focul iese din gura unui balaur, simbol al satanei şi al infernului.
Bineîneţeles că mai este şi ETHERUL, pe care lumea modernă nu l-a reţinut ca atare. El nu e mai puţin important, totuşi, ca o chintesenţă, ca sursă a tot ce există, când poate fi identificat cu duhul, sub aspectul lui creator.
Cele patru elemente reprezintă, în general, orizontala unei cruci a cărei verticală sunt cele trei lumi, nu e mai puţin adevărat că şi cele trei regnuri, mineral, vegetal şi animal, cu încoronarea lor, omul, sunt tot verticala aceleiaşi cruci cosmice, dar în sens ascendent, într-o încercare a lumilor inferioare de a se ridica spre lumea spirituală, ceea ce-i va fi dat mai ales omului.
Creaţia, cel puţin în aspectul ei formal, văzut şi nevăzut, dar accesibil simţurilor, nu se poate gândi fără existenţa spaţiului. Toate cosmogoniile tradiţionale povestesc simbolic acest fapt, după primele etape ale creaţiei care sunt principiale, deci de ordin informal. În Vechiul Testament, în Cartea Facerii, chiar din ziua a doua a creaţiei, care e o etapă nu o zi de-a noastră, se spune: „Şi a zis Dumnezeu: Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape. Şi aşa a fost. … Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că e bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua. Şi a zis Dumnezeu: Să se adune apele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul. Şi a fost aşa. Şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că e bine.” (Fac. 1. 6-10)

Tăria fiind traducerea termenului firmament şi având sensul de cer văzut, apar deci încă din ziua a doua cele trei lumi:
- cea informală (angelică) – apele superioare;
- cea intermediară – cerul văzut;
- cea inferioară – uscatul şi apele (mările)


Dacă în lumea informală – cerul cerului – spaţiul nu îşi are sens, îngerii fiind necorporali, în lumea cerului văzut (văzduh) şi a pământului, cu apele, aerul şi vieţuitoarele sale, existenţa nu poate fi şi nu poate fi gândită decât spaţial.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 29 Mar 2009, 11:49 PM


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 29 Mar 2009, 11:55 PM
Mesaj #50


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Cele 4 principii fundamentale ale creaţiei

Cele 4 principii care sunt fundamentale ale creaţiei sunt:
1. principiul cauzalităţii
2. principiul activităţii
3. principiul binelui
4. principiul armoniei


a). Principiul cauzalităţii se manifestă prin mişcare - orice mişcare, în mecanică, se traduce în mod esenţial printr-o LINIE.

b). Principiul activităţii se manifestă printr-o diversitate indefinită, asta înseamnă că LINIA care traduce principiul cauzalităţii nu ar putea fi o circumferinţă şi nici linie întreruptă, ea nu poate fi decât o LINIE CU ELEMENTE HIPERBOLICE/PARABOLICE (cam ca şi cometele în spaţiu) şi ale cărei ramificaţii se îndepărtează la infinit. Asta e valabil doar dacă se ia în considerare DOAR UN PLAN AL SPAŢIULUI.

c). Principiul armoniei (ce satisface aici ideea ciclică şi simbolizează în toate punctele ideea de REVENIRE şi principiul reintegrării) cere ca modificările să se succeadă la INTERVALE EGALE DEOPOTRIVĂ EGAL DEPĂRTATE UNELE DE ALTELE. Deci, orice posibilitate a unei linii plane trebuie îndepărtată, pt. că există între diversele sale părţi RAPORTURI DE DISTANŢĂ: linia mişcării universale se înscrie de fapt pe o SUPRAFAŢĂ STRÂMBĂ ÎN SPAŢIU. Raporturile de distanţă între elementele acestei linii sunt în progresie aritmetică pt. a satisface legea armoniei.

d) Legea binelui cere ca modificările să fie într-o ASCENSIUNE CONTINUĂ, elementele figurii suprapunându-se indubitabil şi invariabil.

O linie (principiul cauzalităţii), indefinită şi netrecând niciodată prin aceleaşi puncte (principiul activităţii cere asta), dă naştere la curbe, la intersecţii de suprafeţe strâmbe, ce se spiralează unele deasupra celorlalte (principiul binelui cere ascensiune continuă) şi pe care toate punctele unui element sunt la egală distanţă de punctele corespondente ale elementului superior şi celui inferior (principiul armoniei)..
Singura suprafaţă care satisface aceste cerinţe este ELICOIDA CILINDRICĂ - linia mişcării universale va fi de fapt intersecţia elicei (suprafaţa strâmbă) cu suprafaţa laterală a cilindrului care reprezintă Evoluţia ciclică, de-a lungul căreia se mişcă toate fiinţele.

Cele 4 legi explicate mai detaliat

1. Legea cauzalităţii
Cauzalitatea este manifestarea unică a Perfecţiunii, adică Voinţa Cerului. Corolarul cauzalităţii (principiului iniţial) este că fiinţele sunt în mişcare, ele evoluează. Mişcarea fiind întotdeauna ea este Manifestarea Eternă a Perfecţiunii astfel se satisface primul principiul (cel al cauzalităţii - Voinţa Cerului).

2. Legea activităţii

Aici se poate pune întrebarea: în ce fel legea activităţii face să evolueze fiinţele?
Continuitatea nu satisface decât cauzalitatea, activitatea presupune acţiune; o acţiune, oricare ar fi ea, satisface activitatea: însă repetiţia unei acţiuni, oricare ar fi ea, constiuie realmente o acţiune? NU. Dpdv al acţiunii însăşi, repetiţia sa constituie monotonia; şi din punctul de vedere al motoarelor acţiunii se observă că o aceeaşi acţiune este generată de aceleaşi motoare, ce acţionează sub acelaşi impuls, cu aceeaşi forţă; CONTINUITATEA unei acţiuni nu este dată de activitate, ci dimpotrivă, după punerea în mişcare, de IMOBILITATEA principiului motor. Astfel este satisfăcut şi principiul activităţii, dar nu printr-o singură acţiune, nu prin aceeaşi acţiune de două ori sau indefinit repetată, ci printr-o serie indefinită de acţiuni, care sunt datorate unor motoare diferite, şi care, prin urmare, nu pot fi absolut identice. Deci, în numele principiului activităţii, NU SE TRECE DE DOUĂ ORI PRIN ACELAŞI CURENT AL FORMELOR. După ce am epuizat o formă, şi toate circumstanţele unei modificări, trecem la o altă modificare, nerevenind niciodată la cea pe care am părăsit-o.

3. Legea armoniei
Aici se pune întrebarea: cum se poate acorda mişcarea CONTINUĂ şi VARIATĂ cu legea armoniei?
De observat că legea armoniei nu poate fi satisfăcută decât prin acţiuni variate, deoarece nu există armonie în repetiţie: raporturile armonice nu se pot stabili, precum algebricele sau geometricele, decât între cantităţi diferite. Armonia este satisfăcută prin proporţiile (în sens matem.) variaţiilor, adică o formă oarecare este în mod invariabil distanţată de cea care o precede şi de cea care o urmează iar toate modificările sunt invariabil distanţate unele faţă de altele. Astfel, seria modificărilor se poate traduce matematic printr-o progresie (aritm. sau geom.), progresie ce tinde spre un „loc metafizic” ce nu poate fi atins în mod obiectiv. Aceasta este legea Armoniei.
Consecinţa legii armoniei în ceea ce priveşte fiinţele în modificare este următoarea: invariabilitatea sensului şi a şirului de modificări prin care trec toate fiinţele. Deoarece Activitatea interzice să se treacă de două ori prin aceeaşi formă, Armonia interzice putinţa de a nu trece prin toate formele. Există astfel mai multe curente de forme. Ce se întrevede de aici este următorul fapt: în cursul unei modificări, între cei care şi-au unit tendinţele va exista o unire indestructibilă, ei aflându-se în mod analogic alături în modificările ulterioare.

4. Legea binelui
Legea binelui cere ca mişcarea CONTINUĂ, VARIATĂ ŞI ARMONICĂ să fie benefică, şi conduce Universul la Perfecţiune.
Voită de Perfecţiune, determinată prin consecinţele precise ale acestei voinţe, Evoluţia nu poate fi decât bună, şi nu poate produce decât un rezultat exceent pt. fiinţele ce i se supun. Nu există reintegrare în afara Perfecţiunii. Nu există loc, nici fizic, nici geometric, nici metafizic, în afara Perfecţiunii. Nu există altceva decât beatifica reintegrare finală. Această reintegrare finală este necesitatea celei de-a patra legi, cea a binelui. Dacă se unesc efectele acestei legi cu celei ale armoniei se înţelege că nu există o diferenţă esenţială în soarta fiinţelor în schimbare, nu există loc pentru căderi de vreun fel, care ar încălca legea binelui, dacă ar fi generale, şi pe cea a armoniei, dacă ar fi parţiale şi temporale. Aşadar trecerea fiinţelor prin modificările Universului este aşadar o ascensiune regulată, continuă, armonică şi bună, de la care Perfecţiune (ale cărei părţi infinitezimale şi emanaţii continue suntem) nu ne-ar putea exclude.

„PERFECŢIUNE ACTIVĂ”= aspectul ACTIV sub care se poate considera Infinitul (Brahma din doctrinele hinduse)
„PERFECŢIUNE PASIVĂ”= aspectul PASIV sub care se poate considera Infinitul - Posibilitatea (Şakti a lui Brahma din doctr. hinduse)

PERFECŢIUNEA în sens absolut este identică cu INFINITUL înţeles în toată indeterminarea sa.

Actul creaţiei nu presupune expres şi ineluctabil actul de a da viaţă (terestră sau ceva analog). A da viaţă traduce de fapt expresia ,,a trece în curentul formelor” adică una din formele în care fiinţele trec poate fi viaţa aşa cum o înţelegem noi, dar ea nu este decât una din nenumăratele feţe ale modificărilor noastre, deci VIAŢA (înţeleasă în sensul de mai înainte adică ca şi CONDIŢIE DE EXISTENŢĂ) NU ESTE UN COROLAR INDISPENSABIL, CI DOAR UN ACCIDENT AL CREAŢIEI.
Umanitatea este doar una din formele curentului unde fiinţele curg (activitate - Perfecţiunea este activă) diferenţiindu-se de Fiinţă, în mod formal şi nu esenţial. Umanitatea de fapt este unul din aspectele Perfecţiunii pasive şi una din modificările prin care Universul tinde spre transformare (adică spre mecanismul reintegrării). Deci, Perfecţiunea este generatoarea Umanităţii (pr. cauzalităţii) aşa cum şi materia una - eternă şi fără formă - este generatoarea materiei divizibile, diverse şi trecătoare.
Umanitatea este dpdv metafizic una din Formele Universului (iar umanitatea terestră în particular este una din modificările acestei forme). Această formă iese din Perfecţiune graţie Principiului cauzalităţii eficiente, traversează toate modificările şi atinge transformarea, prin care ea revine la Perfecţiune. Nicio formă nu scapă acestei legi generale care este ARMONIA (la fel cum zicea şi Lao Zi despre armonia Căii, a lui Tao).
Umanitatea vine din Infinit, Umanitatea intră în Infinit. De fapt ea nu l-a părăsit niciodată, toate modificările producându-se de-a lungul Infinitului: nu doar legea Armoniei cere asta ci şi faptul că dacă o parte a Umanităţii n-ar urma celelalte părţi ale acestei forme în toate modificările sale şi în transformarea finală şi comună a întregului Univers, acea parte ar ieşi din Infinit, ar exista în afara Infinitului, ar fi situată alături de Infinit. Or, din Infinitul metafizic nu se poate ieşi fără a distruge noţiunea şi ideea însăşi a acestui Infinit metafizic.
Deci: noi toţi, forme vizibile şi invizibile ale Universului, provenim din Infinit, nu putem ieşi din el, ci suntem mereu legaţi de el prin ESENŢĂ şi vom rămâne, dincolo de forme, în acest Infinit.
Din perspectivă pur metafizică, lucrurile trebuie considerate din perspectiva infinităţii Esenţei divine astfel: faţă de Infinit, toate posibilităţile sunt ceea ce sunt din veşnicie, adică, în Cunoaşterea divină, posibilităţile sunt conţinute ca fiind ceea ce sunt, cu ceea ce fiecare dintre ele comportă ca actualitate permanentă sau relativă. Alegerea posibilităţilor de manifestare coincide (din acel moment) cu natura lor proprie. Fiinţa divină se manifestă Ea-Însăşi în toate modurile posibile, neexistând limită pentru posibilităţile divine. Lumea este în mod esenţial manifestarea lui Dumnezeu Însuşi.
Universul este ca un ansamblu de oglinzi în care Esenţa infinită se contemplă într-o mulţime de forme, sau care reflectă diferite trepte ale iradierii Fiinţei unice. Oglinzile aici înseamnă posibilităţile pe care le are esenţa de a se determina pe Ea-Însăşi, posibilităţi pe care Ea le conţine în mod suveran în virtutea infinităţii Sale. Pe lângă sensul cosmologic, oglinzile traduc şi sensul spiritual care este acela de substanţe receptive faţă de Actul pur. Fiinţa divină este prima afirmaţie, perfectă şi necondiţionată a Esenţei care în Ea-Însăşi este sustrasă oricărei determinări, chiar şi aceleia a Fiinţei, adică Esenţa este totodată Fiinţă şi Non-Fiinţă. Fiinţa revelează Esenţa prin afirmare, în timp ce posibilităţile principiale se reduc la ea într-o oarecare măsură prin negaţie, deoarece ele nu sunt decât limitări, cel puţin în măsura în care le detaşăm logic de Fiinţă.

Distincţia între Fiinţă şi posibilităţile principiale sau esenţele imuabile, distincţie care se resoarbe în Infinitatea divină, permite să se considere manifestarea universală sub 2 raporturi complementare:
- cel al auto-determinărilor sau subiectivărilor Esenţei
- cel al revelaţiilor divine care apar în primele
Fiinţa se concepe prin integrare, adică se dovedeşte unică în fiecare posibilitate manifestată şi singură în toate, în vreme ce posibilităţile ca atare stabilesc diversitatea fără ca vreodată să se detaşeze în mod esenţial de Unul.
Posibilităţile principiale sau esenţele imuabile fiind conţinute în indistincţiunea Esenţei divine, sunt în măsura în care se reflectă în înţelesul universal, IDEILE sau ARHETIPURILE pe care Platon, în parabola peşterii, le compară cu lucrurile reale, prizonierii neputând concepe decât umbrele proiectate pe peretele acesteia.


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 30 Mar 2009, 12:00 AM
Mesaj #51


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Există 2 explicaţii ale existenţei trecute şi prezente a făpturilor diferitelor specii:
1.GRADAŢIA – ce presupune o creaţie specială a speciilor invariabile
2.EVOLUŢIA – ce presupune emergenţa speciilor în toată varietatea şi variabilitatea acestora prin acţiunea treptată a cauzelor inerente speciilor şi mediului acestora

Cele 2 poziţii sunt INCOMPATIBILE dacă povestirea mitică este interpretată din punct de vedere ISTORIC. Dacă doctrina creaţiei speciale este înţeleasă aşa cum a fost interpretată de în general de filozofii creştini ca şi de alţii, atunci GRADAŢIA ŞI EVOLUŢIA NU MAI REPREZINTĂ ALTERNATIVE IRECONCILIABILE, CI NUMAI MIJLOACE DIFERITE, RESPECTIV UNA IDEALĂ ŞI ALTA ISTORICĂ, FORMALĂ ŞI FIGURATIVĂ, ALGEBRICĂ ŞI ARITMETICĂ, DE A ÎNFĂŢIŞA UNUL ŞI ACELAŞI LUCRU.
Cauzalitatea în aceste filozofii este considerată a fi un lucru de la sine înţeles: NIMIC NU ARE LOC DIN ÎNTÂMPLARE. IMPOSIBILUL NU ARE LOC NICIODATĂ, CEEA CE ARE LOC ESTE ÎNTOTDEAUNA REALIZAREA UNEI POSIBILITĂŢI.

1. Cauza Primă - ,,Dumnezeu", ,,Fiinţă", ,,Viaţă", ,,Natură" (natura naturans) - care are inerentă posibilitatea
2. Cauzele Intermediare - prin intermediul cărora sunt asigurate condiţiile în care posibilul devine necesitate


Cauza Primă a existenţei lucrurilor, sau, cu alte cuvinte, posibilitatea acestora, poartă de multe ori denumirea de ,,Dumnezeu”, dar şi de ,,Fiinţă”, ,,Viaţă” sau ,,Natură” (natura naturans). Această Cauză Primă, fie că este ,,absolută”, dpdv filozofic, sau ,,personificată”, dpdv mitic, este cauza directă a fiinţării lucrurilor, şi numai indirectă doar în ceea ce priveşte modul lor de fiinţare.
Modul lor de fiinţare (în funcţie de care sunt deosebite ca specii) este determinat de Cauzele Intermediare, cunoscute sau necunoscute, ce au ca rezultat producerea speciilor sau indivizilor daţi la un timp sau loc date.
Categoria Cauzelor Intermediare nu exclude nici una din acele forţe sau tendinţe sau accidente determinante pe care se bazează evoluţionistul pentru a putea explica seriile observate. Dacă prin ,,ÎNTRU-ÎNCEPUT” înţelegem o acţiune încheiată la un moment dat, adică la începutul însuşi al timpului, atunci, desigur, gradaţia şi evoluţia vor fi două concepte incompatibile.
Întrebarea: ,,Ce făcea Dumnezeu ÎNAINTE de a crea lumea?” este lipsită de sens, O SUCCESIUNE DE EVENIMENTE ÎN ETERNUL ACUM (atem-poralitate) este DE NECONCEPUT.
Ceea ce trebuie înţeles prin ,,ÎNTRU-ÎNCEPUT” reprezintă o PRIORITATE LOGICĂ, NU UNA TEMPORALĂ.
DUMNEZEU CREEAZĂ ÎNTREAGA LUME ACUM, ÎN ACEST MOMENT!
Creaţia acesta nu poate fi privită ca un act singular definit ci trebuie privită ca având loc neîncetat.
Asta nu înseamnă că creaţia nu este terminată în principio şi ex tempore, cu numai că NOI O ÎNŢELEGEM SUB FORMA UNEI SECVENŢE TEMPORALE ŞI CA ŞI CUM CAUZA ŞI EFECTUL AR PUTEA FI SEPARATE UNA DE ALTA ÎN PERIOADE SENSIBILE. ÎN ACEL TIMP, TOATE LUCRURILE AU AVUT LOC SIMULTAN, DAR ERA NECESAR SĂ SE CONSEMNEZE NARATIV O SUCCESIUNE DIN CAUZA GENERĂRII ULTERIOARE A UNEIA DIN ALTA. Deci ce ne spune Facerea este adevărat dar sunt extrem de puţini cei care înţeleg.
Ceea ce GRADAŢIA exprimă sub ,,specie aeternitatis”, mitul povesteşte sub ,,specie eviternitas” şi istoria sub ,,specie temporis”. Ceea ce este înrădăcinat în natura Totului, în mit este tratat în mod figurativ ca ajungând la fiinţă prin generare şi creaţie: scena şi secvenţa sunt transferate, pentru claritatea expunerii, lucrurilor a căror fiinţă şi formă definită snt eterne!
Începutul, ce gând este, se sfârşeşte în acţiune, aşa a avut loc clădirea lumii în eternitate (atenţie am zis clădire).
Deci, conceptele ce ţin, pe de o parte, de un tipar etern şi ideal sau de ,,lumea inteligibilă”, neextinsă în spaţiu şi timp, şi de cealaltă parte de ,,lumea sensibilă” şi temporală, extinsă în spaţiu şi timp ca un ecou, reflexie şi imitare a celeilalte, NU SUNT ALTERNATIVE, CI CORELATIVE. FIECARE O IMPLICĂ PE CEALALTĂ. Uniformitatea lumii inteligibile este compatibilă în orice caz cu multi-formitatea manifestărilor acesteia.
Fiecare formă, fiecare fenomen, reprezintă una din ,,posibilităţile de manifestare” ale unei ,,naturi veşnic-roditoare” ce ar putea fi numită Dumnezeu, Spirit, Natura Naturans sau acea ,,Viaţă” din cauza căreia considerăm că formele de viaţă ,,trăiesc”. Această Viaţă este ,,Cauză Primă” a vieţilor, dar formele pe care aceste vieţi le iau sunt determinate în realitate de ,,Cauzele Secunde” sau ,,Intermediare”, pe care azi le numim ,,forţe” sau ,,legi”, cu precădere ale eredităţii.
Variabilitatea speciilor se explică prin faptul că forma ce îşi face apariţia la un anumit timp sau loc în istoria unui ,,gen”, ,,specii” sau ,,individ” se află NEÎNCETAT ÎN SCHIMBARE.
Toate definiţiile acestor categorii sunt în realitate indefinite, deoarece este vorba despre ,,lucruri” ce devin neîncetat şi nu încetează niciodată să existe, putând astfel fi numite ,,lucruri” numai printr-o generalizare ce ignoră variaţia lor de-alungul unui ,,prezent” mai lung sau mai scurt, dar întotdeauna relativ scurt.
,,Viaţa” fiecărei fiinţe constituie o neîncetată moarte şi renaştere. Nu există monade sau ego-uri delimitate, cu numai unul nelimitat. Fiecare formă de viaţă, incluzând şi psihicul, este compusă şi prin urmare, muritoare. Numai Viaţa fără de început, ce are ca veşmânt aceste forme supuse uzurii, poate fi considerată fără sfârşit. Nu se poate ca ceva să fie considerat nemuritor, când azi nu este nemuritor şi nici nu a fost aşa înainte ca planeta noastră să fie, înainte ca cele mai îndepărtate galaxii să-şi înceapă pribegiile.
Ochii au ,,evoluat” fiindcă Viaţa imanentă dorea să vadă, acelaşi lucru se poate spune şi despre toate celelalte puteri ale simţurilor, gândirii sau acţiunii, toate fiind mai degrabă nume ale acţiunilor acesteia, decât ale acţiunilor ,,noastre”.
Din cauza acestei dorinţe sau ,,voinţe de exprimare”, se petrece o ,,coborâre în materie” (o descindere) sau un ,,început al vieţii”, atât la nivel universal cât şi particular.
Diferitele forme ale acestor naşteri sau sălăşluiri sunt determinate de cauzele intermediare (pe care le cunoaşte şi ştiinţa), neputând fi conceput vreun început sau vreun sfârşit al operaţiei lor uniforme. Atunci, când, şi oricând aceste cauze se întâlnesc pentru a stabili mediul temporal şi spaţial sau contextul fără de care o posibilitate dată nu poate fi realizată, atunci are loc apariţia sau ivirea (aici ivirea nu se referă la emergenţă ci la ivirea din starea anterioară ce era în potenţă) formei corespondente: un mamifer, de exemplu, nu ar fi putut apărea în silurian, cu numai atunci când acţiunile cauzelor naturale, de mai târziu, au pregătit pământul pentru vieţuirea mamiferelor.
Fiecare dintre aceste forme tranzitorii de specii şi indivizi reflectă O POSIBILITATE ARHETIPALĂ SAU UN ,,PATTERN” (pater, tată) INERENT LOCUS-ULUI (în sanskr. Loka) SAU LUMII ,,INTELIGIBILE”, CE SE DEOSEBEŞTE DE LUMEA NOASTRĂ ,,SENSIBILĂ” A CON-POSIBILITĂŢILOR.
Există, de exemplu, un ,,Soare inteligibil”, ,,Soare al soarelui” sau ,,Soare pe care nu toţi oamenii îl cunosc cu mintea lor”, altul deci, dar reprezentat de soarele fizic; un Apollo, altul decât Helios, de fapt imaginile fiind făcute spre a fi folosite ca ,,suporturi ale contemplării” de către puterile invizibile şi nu de către ,,zeii vizibili”. Tot aşa cum gândim şi vorbim în mod separat despre ,,specii” şi ,,indivizi”, şi despre ideile lor arhetipale trebuie să vorbim în mod separat; în realitate, tot ce curge este reprezentat acolo (lumea inteligibilă) în toată varietatea sa, deşi nu în într-o succesiune temporală, ci în aşa fel încât totul să poată fi văzut dintr-o dată.
„Trecerea” de la posibilitatea inerentă la necesitate se face prin Fiat Lux. Se înţelege că, fiind vorba, despre o creaţie întru-început (care începe odată pentru totdeauna), există de fapt o serie neîncetată de străfulgerări, de Fiat Lux-uri prin care creaţia este „reînnoită” şi „naturată” sub străfulgerarea „naturii naturans”.

Cauza primă conţine toate lucrurile ÎN POTENŢĂ.
Raportul Nefiinţei cu Fiinţa este raportul non-manifestatului cu mani-festatul, non-manifestatul fiind superior manifestatului căruia îi este principiu, deoarece el conţine în potenţă tot manifestatul, plus ceea ce nu este, n-a fost şi nu va fi niciodată manifestat. Este imposibil să se vorbească despre o distincţie reală, deoarece manifestatul este conţinut principial în non-manifestat, această distincţie există DOAR pentru noi.


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 30 Mar 2009, 12:02 AM
Mesaj #52


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Despre teoria evoluţiei
Teoria evoluţiei este un produs contra-tradiţional, este un produs al civilizaţiei vestice. Este imposibil ca o asemenea idee să fi luat naştere într-o civilizaţie apărată de Tradiţie, în care esenţialele erau puse înaintea accidentalelor. Dovezile în ceea ce priveşte teoria, sunt derivate din rămăşiţele fosile, acumulare care este un proces extrem de laborios, scoaterea la iveală a dovezilor implicând excavarea a regiuni subterane considerabile. Acest proces aduce la iveală lucruri care, în cursul natural al lucrurilor, au fost îngropate. Dificultatea obţinerii de asemenea informaţii ar trebui luată în considerare ca pe o binecuvântare deoarece nu este numai vorba de ceea ce este pur accidental ci şi de „solidificare” şi moarte.
Totuşi, asta nu înseamnă că fosilele nu-şi au primul lor principiu în Dumnezeu, nici pe departe! De fapt, în continuare se va prezenta o interpretare a înregistrării fosile într-un cadru de lucru al ciclurilor şi principiilor, mai degrabă decât din punctul de vedere al accidentalelor şi „progresului” care caracterizează mentalitatea profană.
Înainte de a interpreta caracteristicile ciclurilor trecute, este necesar să fie bine înţeles ciclul în care trăim şi relaţiile din interiorul său. Datorită analogiei dintre microcosm şi macrocosm, există o relaţie directă între psyche-ul uman şi colectivitatea tuturor celorlalte fiinţe de pe pământ.
Conştiinţa umană se află în legătură cu spiritul individual (jivatma), cu facultăţile mentale (raţiunea, memoria, imaginaţia) şi cu continuităţile interioare ale simţurilor şi organelor de acţiune (vezi doctrinele hinduse).
Conştiinţa (ahankâra) este punctul ce uneşte aceste 3 diviziuni ale psyche-ului. De asemenea, printre fiinţele non-umane, forma vertebrată este principiul ce uneşte cele 3 tipuri de vertebrate: păsările, mamiferele şi peştii, care corespund celor 3 domenii ale psyche-ului amintite mai sus.
Păsările au o natură spirituală sau elevată, mamiferele una expansivă, pe când peştii sunt „prinşi” în domeniul acvatic, care corespunde experienţei senzoriale.
Animalele intervertebrate şi plantele corespund părţii inferioare a psyche-ului care este în legătură intimă cu corpul. Intervertebratele reprezintă aspectele emotive pe când plantele a căror fiziologie este inseparabil legată de soare şi de atmosferă, reprezintă partea vitală a psyche-ului care menţine viaţa corpului.
De aici se poate întrevedea armonia care există între lumile externe şi cele interne. Nu trebuie uitat însă că „principiul armoniei” operează, de asemenea, şi în cadrul fiecărei lumi; principiul fiind de fapt identic conceptului hindus de Dharma.
Această Armonie Cosmică este principiul care dă co-ordonarea tuturor fiinţelor din cosmos şi cel care menţine, în plan terestru, integrarea „ecologică”. Una dintre consecinţele armoniei este procesul de „selecţie naturală”, numit astfel de către transformişti. De fapt, selecţia naturală este doar una, manifestarea accidentală a principiului armoniei.
Selecţia naturală operează pe 2 căi:
- mai întâi, menţine norma speciei prin eliminarea deviaţiilor sau mutaţiilor care rezultă din imperfecţiunile existenţei formale, spaţio-temporale
- în al doilea rând, selecţia se comportă pt. a co-ordona relaţia dintre variatele specii prin determinarea schimbării genetice a formei.
Acest lucru este permis într-un anumit grad de flexibilitate al aspectelor psihice şi corporale ale fiinţei; totuşi există limite bine definite dincolo de care flexibilitatea armonioasă este imposibilă şi dincolo de care există doar deformare sau mutaţie.
Cantitatea de adaptare armonică prin care este capabilă oricare specie să treacă, depinde de natura speciei create, primitive, dar fără dubiu în unele cazuri schimbarea este considerabilă. Astfel, măgarul, calul şi zebra probabil cuprind o specie, toate fiind derivate din forma primitivă care conţinea, în ea însăşi posibilităţile manifestate de către sub-speciile moderne.
Forma primitivă a fost o creatură plastică, pe când formele moderne sunt izolate şi specializate corespunzând anumitor combinaţii restrânse de posibilităţile ce erau inerente formei primitive.
Astfel, vedem că în timp ce adaptabilitatea îmbunătăţeşte armonia între specii şi mediu, ea arată şi o specializare şi în final dizarmonie şi eliminare. Acest lucru este în strânsă legătură cu viaţa unui individ care include naştere, creştere şi schimbare şi în final moarte.
Aceste evenimente ciclice conduc la luarea în considerare a unor cicluri mult mai mari, ce implică un număr mare de fiinţe şi specii care sunt ilustrate de către aşa-numita înregistrare fosilă.
Evoluţioniştii întimpină o mare dificultate în aplicarea unui pattern evoluţionar la animalele intervertebrate şi la plante, cu excepţia secvenţelor adaptive care au fost descrise mai sus. Ei sunt aşadar interesaţi de animalele vertebrate şi deci în continuare domeniul de interes va fi al acestora.
Lumea apare a fi un loc foarte solid şi permanent, dar nu există nici un motiv să presupunem că aşa a fost dintotdeauna. Procesul creaţiei sau formării poate fi privit ca o mişcare de la „fluiditate” către „soliditate” sau de la „potenţialitate” către „actualitate” (realizarea posibilităţii inerente). Cineva poate spune că acest proces e foarte plastic şi că are mare potenţial de integrare şi armonie, fiecare fiinţă „derulându-se” şi „solidificându-se” în mod precis la momentul oportun. Chiar şi după formare, fiecare fiinţă nu este complet solidificată, ci devine aşa după o perioadă de specializare genetică.

Astfel, creaţia (crearea) poate fi văzută ca incluzând 2 dimensiuni:
- una a „descinderii” din potenţialitate către actualitate
- alta, ca o mişcare „orizontală” de la plasticitate primitivă către specializare.
Doar a doua mişcare are loc în spaţiu şi timp şi în consecinţă doar această dimensiune este reprezentată în înregistrarea fosilă. Relatarea creaţiei din Cartea Genezei oferă un ghid adecvat pentru interpretarea înregistrării fosile. Geneza descrie 6 cicluri începând cu crearea Luminii Intelectuale (a Intelectului – Buddhi din doctrinele hinduse), şi sfârşindu-se cu crearea omului.
Relaţia între aceste 2 creaţii nu trebuie forţată. În al doilea ciclu este vorba de separarea posibilităţilor supra-formale şi formale („apele superioare şi inferioare”), şi în al treilea ciclu este vorba de prima solidificare a posibilităţilor formale în crearea „pământului”, adică a întregii creaţii minerale. Acest proces semnifică o actualizare a anumitor posibilităţi ale domeniului psihic inferior. Procesiunea plantelor, care termină al treilea ciclu şi inaugurează pe cel de-al 4-lea, coincide cu crearea luminatorilor (luminariilor), care sunt, altfel spus, semnele actualizării domeniului psihic superior, în relaţie cu arhetipurile prezente în lumea supra-formală.
Ciclurile sunt dezvoltări ale posibilităţilor conţinute sintetic în Lumina Intelectuală (Buddhi). Armonia fiecărui ciclu se datorează integrităţii Intelectului şi, până acum în ceea ce priveşte lumea formală, se datorează Legii care reglează fiecare ciclu, dând fiecăruia caracteristicile sale particulare.
Al 5-lea şi al 6-lea ciclu prezintă un interes particular pentru că ele corespund formării părţii mai largi a înregistrării fosile.
Al 5-lea ciclu începe prin crearea peştelui şi se sfârşeşte prin crearea păsărilor, pe când al 6-lea ciclu începe prin crearea „lighioanelor pământului” (mamiferelor) şi se termină cu crearea omului.
Termenul „creare” nu implică faptul că fiinţa în chestiune nu era „prezentă” înaintea creării sale, ci implică faptul că pe parcursul ciclurilor, anumite fiinţe „s-au înveşmântat” ele însele conform posibilităţilor caracteristice şi au „apărut” (emergenţă) în domeniul formal (al formei).
Durata ciclului al 5-lea corespunde perioadei geologice vaste dintre mijlocul Paleozoicului vechi şi sfârşitul Mezozoicului. Primele fosile de găsit sunt peştii, apoi în timpul Paleozoicului Nou şi Mezozoicului, amfibienii şi reptilele. În cele din urmă, la sfârşitul Mezozoicului, apar fosilele de păsări. Ceea ce se vede de aici este o emergenţă succesivă şi liniară de posibilităţi între 2 poli, cel inferior corespunzând peştelui Paleozoic, iar la polul superior avem păsările din Cretacic.
Ne putem aştepta să găsim o serie continuă de posibilităţi între aceste 2 extreme (poli); astfel în plus faţă de amfibieni şi reptile, găsim peşti/amfibieni, amfibieni/reptile şi reptile/păsări. Totuşi, din considerente filetice (care sunt determinate prin legile cosmice) ne-am putea aştepta să găsim câteva creaturi intermediare deoarece fiecare se comportă ca un „istm” între domeniile adiacente, pentru a îndeplini anumite necesităţi metafizice, precum dezvoltarea „echispaţială” a indivizilor.
Mişcarea creativă a celui de-al 5-lea ciclu implică o trecere de la formele acvatice, prin cele terestre, către păsări care se ridică deasupra suprafeţei pământului. Crearea de mijloc a ciclului este reprezentată de către Seymouria amfibian/reptilă. Un studiu al fosilelor care se găsesc deasupra Seymouria, prezintă interes pentru a ilustra complexitatea procesului creativ, atunci când câteva cicluri secundare pot să opereze în lateral şi în conjuncţie cu ciclul principal.
În timpul perioadelor Permionului, Triasicului şi Jurasicului inferior, în plus faţă de reptilele Catylosaur/Thecodont, care sunt „centrele” în relaţii cu linia de la peşti până la păsări, se observă crearea unor creaturi reptiliene laterale incluzând aici ţestoasele şi aşa-numitele reptile asemănătoare mamiferelor.
Fiinţele de mai apoi prezintă un interes considerabil deoarece ele sunt creaţii ale ciclului secundar care include mamiferele non-euteriene (ex. Monotemele şi marsupialele) care încă există azi. Acest ciclu secundar formează legătura dintre ciclurile 6 şi 6 majore şi poate fi privit ca o extensie laterală a ambelor cicluri menţinând o legătură continuă de posibilităţi între aceste două cicluri.
Al 6-lea ciclu prezintă un interes particular deoarece include formarea mamiferelor şi a omului. Omul ocupă o poziţie centrală în creaţie deoarece „a fost făcut după chipul lui Dumnezeu”, omul este singura fiinţă care are acces direct şi liber la lumea supra-formală.
E important că ulterior creării omului, Creatorul „se odihneşte”, adică El „se retrage” către Centrul original de „activitate nonacţionantă” (motorul imobil – vezi Aristotel – care după ce pune în mişcare creaţia, manifestarea, se retrage (odihneşte) în Centru ca principiu pasiv a cărui simplu act de prezenţă constituie acţiunea sa ce menţine în mişcare creaţia), care constituie realitatea interioară a căruia omul este aspectul exterior.
Omul nu este doar chipul (imaginea) lui Dumnezeu, el este şi un mamifer euterian, şi aceste 2 părţi ale naturii sale sunt inseparabil legate. În Eutheria, se pot observa 2 diviziuni: cea care poartă o asemănare fizică apropiată cu a omului, numită Primate şi cea care este diversă în structură şi neasemănătoare omului.
Cel din urmă grup include toate neprimatele Eutheria. Este adevărat să spunem că nu numai omul este suprem, dar şi structura primată. Primul adevăr se vede în separarea omului de celelalte mamifere, pe când ultimul adevăr se observă prin „dominanţa” caracteristicilor primatelor peste mamiferele euteriene timpurii.
De fapt, primele euteriene ale Cretacicului erau intermediare între primate şi insectivore, insectivorele fiind cele mai „periferice” dintre fiinţele mamifere.
Evenimentele ciclului al 6-lea au 2 caracteristici:
1. aproximarea succesivă de la „difuzitate” (euterienele timpurii) către „centralitate” (omul)
2. crearea fiinţelor „intermediare” între „periferie” (insectivore) şi „centru” (om).
Fiinţele „intermediare” care include tipurile de rozătoare, carnivore, cal, vacă, etc, nu prezintă interes considerabil datorită asemănării formale cu omul.
În relaţie cu insectivorele, maimuţele sunt mai centrale, dar în relaţie cu omul ele sunt extrem de descentralizate. Înregistrarea fosilă indică prezenţa unui număr de fiinţe care în structură erau intermediare între maimuţe şi om. Există dovezi care sugerează faptul că aceste creaturi erau de-asemenea fizic intermediare între maimuţe (antropoide) şi oameni, totuşi în ceea ce priveşte posibilitatea spirituală, ele nu erau cu siguranţă oameni şi în consecinţă aveau un caracter de tip zombi.
Ele formează o parte a celui de-al 6-lea ciclu macrocosm, pe când omul este microcosmul celui de-al 7-lea ciclu. Primele schelete umane fosilizate se găsesc în Epoca Renului sau Paleoliticul Superior (Pleistocenul superior).
Aceşti oameni apar să fie răspunzători de frumoasele picturi rupestre găsite în Europa de vest. Este clar faptul că ei reprezintă o cultură dezvoltată cu o Tradiţie dependentă de natură în ceea ce priveşte simbolismul, în unele aspecte similară indienilor din America de Nord.
Despre oamenii Paleoliticului superior nu se poate în nici un caz spune că sunt primordiali. Prima formalizare a omului a avut loc probabil în perioada Miocenului, în timpul căreia s-au format platourile Tibetan şi Himalayan. Această regiune este simbolic legată de Axis Mundi, şi în consecinţă de om.
Până acum au fost luate în considerare doar aspectele creative ale ciclurilor, dar în plus la aceste efecte „pozitive” se adaugă şi cele distructive sau „negative”.
Iată 2 cazuri de distrugere, fiecare indicând „anticiparea” evenimentelor ulterioare. Cel mai mare exemplu de distrugere este cel care a încheiat cel de-al 5-lea ciclu atunci când toate reptilele archosauriene au dispărut fără a mai apărea ulterior. Acest eveniment catastrofic a coincis cu crearea primelor păsări şi mamifere. Mai timpuriu, în cel de-al 5-lea ciclu, atunci când au fost create primele reptile, a avut loc o fază acvatică distructivă, atunci când aproape toate vertebratele marine din Paleozoic au fost eliminate. Mările au fost repopulate cu un tip modern de peşte teleostean, mai târziu în ciclul al 5-lea, chiar înainte de crearea păsărilor.
Crearea peştelui teleostean a fost primul semn de apropiere a ciclului al 6-lea care a adus eliminarea reptilelor şi înlocuirea lor cu mamifere. Asemenea evenimente indică natura complexă şi suprapusă a ciclurilor şi ilustrează fluiditatea procesului creaţiei.
Al 7-lea ciclu începe odată cu crearea omului, care este microcosmul corespunzând macrocosmului ciclului 6. După crearea omului nu mai există altă creare. Ciclul al 6-lea este caracterizat de existenţa păsărilor, mamiferelor şi peştilor teleostean şi astfel ne întoarcem de fapt la consideraţiile psihologice prezentate la început.
Animalele intervertebrate şi plantele constituie partea inferioară a macrocosmului şi în consecinţă „se conformează” schimbărilor de ordin mai înalt ce au loc, în mod similar, crearea vertebratelor „se con-formeză” mişcărilor astrologice. Natura pasivă a părţii inferioare a macrocosmului se vede cel mai bine în înregistrarea fosilă a plantelor. Astfel, Pteridophyta aparţine celui de-al 5-lea ciclu şi Angiospermae, celui de-al 6-lea ciclu. Merită observat faptul că intervalul dintre emergenţa pteridophytelor „inferioare” şi cele „superioare”, corespunde timpului de existenţă a Seymouria, amfibianul/reptilă care a ocupat istmul median al celui de-al 5-lea ciclu.
La început s-a spus despre faptul că există o analogie între natura unificatoare a conştiinţei umane şi unitatea filetică a formei vertebrate. Omul nu este doar mamiferul central şi principal, el este de asemenea principiul corpului vertebrat şi psyche-ului.
Asta se vede clar în embriologie şi a dat naştere eronatei teorii a recapitulării. Este un fapt bine cunoscut că stadiile tinere ale diferitelor vertebrate se aseamănă mai mult decât acestea se aseamănă cu cele adulte şi mai mult decât aceste stadii adulte seamănă între ele. Când se compară embriologia omului cu cea a altor vertebrate, se observă că stadiile timpurii sunt foarte similare. În dezvoltarea ulterioară, totuşi, vertebratele non-umane „deviază” şi devin specializate în anumite aspecte.
De exemplu pungile viscerale care apar în regiunea faringeală a tuturor embrionilor de vertebrate, sunt arestate în dezvoltarea lor la peşti pentru a apărea branhiile, pe când la om dezvoltarea lor continuă până ce sunt convertite în organe glandulare şi părţi ale urechii.
„Cantitatea” de schimbare în formă în ceea ce priveşte structura embrionară originală este minimă la om şi maximă la vertebratele non-umane. Folosind analogia copacului, se poate spune că în timp ce embriologia omului are loc de-a lungul axei centrale sau trunchiului, cea a celorlalte vertebrate deviază către locuri variate dând naştere la ramuri laterale, fiecare dintre ele putând fi privită ca fiind o specializare particulară a trunchiului.
De aceea, forma omului este „norma” vertebrată şi celelalte forme vertebrate sunt aspecte ale „normei”. Acesta este un alt fel de a spune că Omul este o expresie a Intelectului şi animalele sunt particularizări ale Intelectului. Simbolismul Genezei este complex şi sintetic. Comenzile din Geneză nu sunt date în timp, nu mai mult decât fiecare ciclu este de fapt o zi din Geneză.
Înregistrarea fosilă este doar o reflectare temporală, secvenţială a comenzilor care sunt în ele însele supra-temporale. Omul primordial nu a fost deloc solidificat şi asta se vede din absenţa fosilelor. În platoul Tibetan şi Himalayan (despre care a fost spus că este în legătură simbolică cu Axis Mundi şi deci cu omul) există muntele Kailas şi cele 4 râuri ce radiază din el: Indus, Brahmaputra, Gange şi Sutlej. Acestea corepsund simbolic Paradisului din Geneză, adică sunt o solidificare a unor principii supra-formale reflectate în lumea formală.
Mai sus s-a spus despre luminarii, care sunt de fapt semne ale actualizării domeniului psihic uman, în relaţie cu arhetipurile prezente în lumea supra-formală. Primul semn al descinderii influenţelor spirituale, armonizatoare în lumea formală a fost mişcarea înceată a sferei cereşti. Legat de luminarii trebuie spus că corpurile cereşti pot fi privite ca fiind „suporturi” pentru facultăţile sufletului universal care este cauza întregii schimbări în lumea sub-lunară.


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 30 Mar 2009, 12:06 AM
Mesaj #53


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Despre crearea omului
Conform unui mit al indienilor roşii, Marele Spirit a creat omul încă de 3 ori, de fiecare dată distrugând ce El a făcut înainte; primele 2 încercări au fost abortive, doar a treia avea să supravieţuiască.
Mitul indienilor roşii coincide în mod uimitor cu învăţăturile din Saura-Purana: pe când Şiva, ca şi Kala, medita asupra noii Creaţii – după distrugerea celei vechi (mai bine spus resorbţia ei în Prakriti) au apărut mai întâi de toate, elementele derivând din tamas şi anume: întunericul, orbirea, ignoranţa, inerţia. Această Creaţie fiind insuficientă, a fost concepută o alta nouă, şi astfel şi omul.
Diferitele forme de fosile animale (saurieni gigantici etc) arată, nu o continuitate generică între specii ci primele eforturi către încarnarea anumitor „idei” din acel haos primordial.
În epoca marilor valuri ale creaţiei, „materia” nu era încă definitiv separată de lumea subtilă, de care, spre exemplu, aparţin elementele psihice, chiar dacă sunt concepute într-un mod subiectiv sau obiectiv, creaţia ar putea avea loc deci, nu prin „evoluţie” pornind de la o singură celulă – o ipoteză imposibilă, care împinge limitele şi mai mult înapoi – ci prin „manifestări” succesive sau „materializări” pornind dinspre starea subtilă, matricea cosmică a „ideilor” care vor fi încarnate. Acest mod de a vedea lucrurile nu exclude evoluţiile parţiale, sau adaptările la mediu, dar le reduce la proporţii compatibile cu principiile metafizice şi cosmologice.
Scrierile antice şi medievale oferă multe ilustrări: Îngerii şi spiritele s-au manifestat ele însele în acele zile date fiind anumite condiţii, splendidul era „la ordinea zilei”, materia nu era încă carapacea impenetrabilă care a devenit în cursul ultimelor mii de ani.
În vremurile primordiale, analogiile cosmice erau mult mai directe: soarele era mult mai direct „divin” decât în vremurile „solidificate” şi asta este valabil pentru toate fenomenele naturii: stele, elemente, munţi, râuri, lacuri, păduri, stânci, plante, animale, „geografia sacră” îşi păstra încă eficacitatea spirituală.
Creaţia – sau „creaţiile” – ar trebui deci reprezentate nu ca un proces de transformism având loc în „materie”, în sensul empiric naiv al termenului, ci ca o ELABORARE DE CĂTRE PRINCIPIUL-VIAŢĂ, adică, ceva asemănător mai mult sau mai puţin producţiilor discontinue ale imaginaţiei: imaginile apar în suflet dintr-o substanţă non-formală, cu nici o legătură aparentă între ele; nu imaginile sunt cele care se transformă ele însele, ci substanţa vieţii e cea care le creează şi le face să apară.
Astfel că omul nu apare ca urmare a unei evoluţii ci ca urmare a unor „schiţe”, mai mult sau mai puţin centrate pe forma umană – schiţe din care, maimuţele reprezintă vestigii separate – asta nu înseamnă că nu există nici o măsură comună, deci un fel de continuitate psihologică, între om şi antropomorfic şi mai mult sau mai puţin între corpurile „embrionice” care l-au precedat.
De îndată ce corpul este format, sufletul nemuritor este deodată fixat în el asemeni unei străfulgerări, astfel încât există completă discontinuitate între această nouă fiinţă şi fazele embrionice care au pregătit venirea noii fiinţe.
Omul este o „descindere” subită a Spiritului într-un receptacul care este perfect şi definitiv deoarece corespunde manifestării Absolutului, absolitudinea omului este ca cea a punctului geometric, care, strict vorbind, nu se poate atinge calitativ pornind dinspre circumferinţă.
Omul este o manifestare divină, nu în accidentalitatea sa şi în starea sa căzută, ci în teomorfismul său şi în perfecţiunea principială şi primordială. Omul este „câmpul manifestării” Intelectului, care reflectă Spiritul universal şi deci Intelectul divin; omul ca atare reflectă totalitatea cosmică, Creaţia, şi deci Fiinţa lui Dumnezeu.
Inteligenţa divină conferă omului intelect, raţiune, voinţă; prin aceste caracteristici, - şi prin vorbirea care le manifestă – fiinţa umană se distinge de animale într-o manieră „relativ absolută”; este adevărat că fiecare inteligenţă, chiar şi cea a plantelor, este „intelect”, dar intelectul uman singur este direct şi transcendent, singur are acces la Divin.
Caracterul cvasi-divin al omului – care este încă afirmat în colectivităţile primordiale şi care – implică faptul că este imposibil să-l „realizezi pe Dumnezeu” fără a realiza mai întâi norma umană; în consecinţă, aceasta din urmă este „Profet” în relaţie cu individualul căzut…
„Păcatul” înseamnă separare de Centrul Divin, separare care se vede în atitudine şi faptă, esenţa păcatului e de a uita Absolutul. Păcatul exprimă o atitudine a inimii. Copacul interzis din Biblie era acela discernământului între „bine” şi „rău”, dar acum, acest discernământ, sau diferenţă, ţine de chiar natura Fiinţei, adică sursa sa nu este în creatură. Însă, a revendica acest discernământ pentru creatura însăşi înseamnă a dori să fim egali cu Creatorul, şi asta e chiar rădăcina păcatului, a întregului păcat. Păcătosul decide ce e bine, în funcţie de natura lucrurilor, se amăgeşte cu privire la lucruri şi pe el însuşi, de aici căderea, care nu este altceva decât reacţia realităţii.
Păcatul poate fi definit ca un act care, mai întâi, este opus Naturii divine într-una sau alta dintre formele sau modurile sale (mă refer la calităţile divine şi virtuţile intrinseci care le reflectă), şi care, în al doilea rând duce la suferinţă, o face astfel „în principiu”, dar nu în fapt, pentru că regretul şi actele pozitive pe de-o parte şi Mila divină pe de alta, şterg păcatele, sau le pot şterge.


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 30 Mar 2009, 12:14 AM
Mesaj #54


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Omul
Omul fiind „făcut din ţărână” este coruptibil, de aici necesitatea răscumpărării sale. Manifestarea non-formală este dincolo de coruptibilitate, sau mai degrabă este coruptibilă doar într-un singur punct, sau „doar o dată” – căderea lui Lucifer – deoarece coruptibilitatea inerentă în lumea formală presupune o esenţă coruptă care o face posibilă, o esenţă care în relaţie cu omul este „personificată” de Satan. Lucifer fiind o esenţă – adică ceva care este „în totalitate el însuşi” – nu poate fi convertit, dar omul, care este o formă, deci ceva care „nu este în totalitate el însuşi” - „însuşi” aici fiind divin – poate fi convertit „la el însuşi” sau la natura sa divină, în asemănarea lui Adam, aşa cum poate deveni identificat cu esenţa satanică, dacă el detaşează forma sa de Esenţa sa divină.
Satan nefiind o persoană, Origene vorbeşte despre „distrugerea” „Morţii” şi nu de conversia răului; această distrugere finală nu este o anihilare totală, deoarece ceea ce este distrus, nu este substanţa actuală a puterilor răului, ci starea lor de perversiune. Apocatastaza este o transmutaţie care nu implică nici o reintegrare „personală”. Printre îngeri – buni sau răi – personificaţiile sunt într-adevăr, doar „accidentale”, şi ţin de contactele lor cu lumea umană.
Esenţa Îngerilor – cu excepţia cazului Îngerilor supremi sau „centrali” – nu e în mod direct Dumnezeu, dar Atributele divine; Îngerii sunt, totuşi, superiori omului prin caracterul lor de esenţe pure, sau cu alte cuvinte prin absenţa cristalizării formale: omul este superior lor prin poziţia centrală, şi de aceea brahmanii pot „comanda” devaşilor.
Damnaţia este căderea formei care îşi neagă esenţa; cu răul situaţia este inversă, deoarece el este o esenţă care a negat „forma” lui Dumnezeu, refuzând să-l venereze pe Adam. La acelaşi lucru face referire şi doctrina coranică a căderii lui Iblis. Conform Coranului, Iblis a fost creat din „foc” şi deci el este un jinn, adică o fiinţă nu „de lumină” şi „de flăcări”. În termeni hinduşi, se poate spune că tamas (principiul întunericului, „pământ”, „îngreunare” existenţială, ignoranţă) derivă indirect, „detaşându-se” el însuşi, din rajas (principiul „focului”, „expansiunea” existenţială, „pasiunea”), care la rându-I procede într-o manieră egal „oblică”, din sattva (principiul luminozităţii, „transparenţei” spirituale, cunoaşterii).
Numele Lucifer indică faptul că spiritul răului procede – în mod evident prin cădere, şi astfel indirect – din „suportul luminii”, adică din sattva; în această perspectivă, intermediarul rajas este asimilat lui tamas, aşa cum, din punct de vedere al cunoaşterii, pasiunea este asimilabilă ignoranţei, deşi diferenţa între aceşti doi termeni rămâne reală pe nivelul lor propriu.
Ambiguitatea stării umane este aceea că noi suntem suspendaţi între Dumnezeu – Esenţa noastră – şi forma umană, care este „făcută din lut”; suntem un amestec de divinitate şi ţărână. A spune că Omul este o formă înseamnă a spune că el cade, într-o anumită măsură, sub controlul esenţei „demiurgice” care îngreuiază şi separă, şi care este principiul individuaţiei până acum fiind întuneric şi subversiv; Satan este aspectul său pasional, şi de fapt sunt pierduţi acei oameni care îşi direcţionează pasiunea în îngreunarea egocentrică –prin compensarea moliciunii lor intelectuale – şi cei care-şi găsesc satisfacţia în furia împotriva „Alterităţii” universale, Adevărul „obiectiv” necesar, şi astfel împotriva a orice opus propriei subiectivităţi care este ea însăşi îngreunată şi pasională; de aceea infernul lui Dante conţine ambele: foc şi gheaţă. Această tendinţă pasională către condensaţie, separaţie şi cădere se poate sprijini pe diverse atitudini; ea poate fi localizată în gând sau în carne; idolatria ultimei poate fi mortală, sau aproape, deoarece respingerea Adevărului, pentru a nu menţiona aici răutatea, în care combinaţia îngreunării şi pasiunii este in mod particular evidentă.
În acel dincolo, acolo unde realitatea poziţiilor umane este nudă, această furie este ca o bucurie care chinuie, bucuria fiind în pasiunea subiectivă, şi chinuirea în realitatea obiectivă; iadul este ca un fel de revoltă a cifrului, a nimicniciei care caută să fie Totul. Trebuie spus aici că dacă iadul ar fi „etern” în adevăratul sens al cuvântului, în loc de a fi simplu „perpetuu” şi deci a pieri cu durata, răul ar avea parţial dreptate în pretenţia sa în faţa divinităţii; dar acest lucru este imposibil, deoarece „nimicnicia” nu poate „fi”.
Când omul se întoarce de la Esenţa divină, egoul său devine ca o piatră care-l trage în jos, şi Esenţa sa se întoarce de la el; apoi ceea ce umple acest vacuum este esenţa întunecată, cea a compresiei formale şi a căderii.
Trebuie considerată acum aparenţa actuală a omului, calitatea sa fizică de „imagine a lui Dumnezeu”, care îl distinge a priori de toate celelalte creaturi, astfel încât, a vorbi despre corpul uman înseamnă aproape a vorbi despre om ca atare; forma noastră corporală ar fi de fapt neinteligibilă dacă nu ar fi fost făcută pentru facultăţile inteligenţei şi libertăţii noastre; ea este din contră explicabilă doar în termenii acestor calităţi. Trebuie spus că profanarea frumuseţii umane prin pasiuni nu autorizează în nici un fel dispreţul pentru această muncă a Creatorului: în ciuda intenţiilor bune a acelora care caută să apere virtutea pe seama adevărului şi inteligenţei, să discrediteze această frumuseţe este un fel de blasfemie mai ales pentru că Avatara din necesitate sintetizează Creaţia totală în corpul său şi deci în frumuseţea sa.
Unii vor insista pe faptul că frumuseţea pământească este imperfectă şi are defecte, dar acest lucru este fals pentru că ei continuă să deducă din asta faptul că nu există nici o frumuseţe adevărată pe pământ. Pe de altă parte, dacă frumuseţea pământească poate fi perfectă în felul ei, nu e mai puţin exclusivă sub alte feluri, şi astfel într-un anumit sens limitată: frumuseţea unui trandafir nu o poate realiza pe cea a unui nufăr, şi în acelaşi fel frumuseţile umane, individuale sau rasiale, se exclud una pe cealaltă; Dumnezeu singur posedă simultan toată frumuseţea posibilă, Esenţa fiind dincolo de segmentarea formei.
Ceea ce constituie teomorfismul corpului uman este calitatea sa de totalitate şi nobleţe; totalitatea sa este arătată mai presus de toate în bogăţia – sau universalitatea – facultăţilor sale asta determinând structura corpului; şi nobleţea sa, prin poziţia sa verticală – şi deci celestă – şi mersul său care este liber şi suveran deoarece este detaşat de pământ. Anumite specii animale posedă într-adevăr nobleţe – acelaşi lucru putând fi spus despre anumite specii vegetale şi minerale – dar ele sunt fragmentare în comparaţie cu omul şi astfel nu posedă totalitate; cazul maimuţelor este opusul, în sensul că ele în mod cert posedă totalitate fizică, sau aproape, dar lor le lipseşte nobleţea, adică ele nu sunt înzestrate nici pentru mersul uman, nici pentru purtatul capului uman, defecte care sunt de-ajuns să le nituiască animalităţii. Maimuţa este omul prefigurat în ceea ce priveşte doar animalitatea, pe când în bestia umană, animalitatea devorează omul; într-o asemenea bestie, umanitatea este ca un accident.
Doar în om capul este „eliberat” de corp astfel încât să-l domine, ca şi cum ar fi vorba despre o fiinţă nouă şi autonomă , aşa cum Spiritul domină haosul. Creaturile infra-umane nu trebuie subestimate. Exemplul clasic al unui „antropocentrism” care este metafizic inadmisibil, deşi fără dubiu oportun în anumite perspective, este opinia conform căreia animalele şi plantele au fost create cu singurul obiect de a păstra viaţa animală a omului, precum opinia că şi toate plantele şi toate animalele au fost folositoare omului, şi că această utilitate ar explica formele, culorile şi alte infinit variate trăsături ale acestor fiinţe, ca să nu mai vorbim despre individualitatea psihologică şi partea contemplativă a animalelor superioare. Mai mult, aceste aspecte sunt larg inutile subzistenţei animalelor şi plantelor în ele însele. Faptul că leul în primul rând nu este util omului, şi în al doilea rând posedă o coamă care nu este folositoare pentru propria subzistenţă arată în felul său faptul că animalul are un sfârşit independent de viaţa sa materială pe de o parte şi de utilitatea omului pe de alta; fără dubiu el nu posedă raţiune, dar are conştiinţă, care de asemenea transcende materia crudă; acum scopul unei conştiinţe nu poate fi în neconştient; orice în natură este făcut „să-l laude pe Dumnezeu.”
În opoziţia dintre cap şi corp – fiecare apărând ca o lume pentru ea însăşi – capul reprezintă omul, Conştiinţa, şi femeia corpul, Existenţa; dar întreg corpul îşi asumă un aspect feminin când este opus inimii, care indică atunci Intelectul divin, în relaţie cu care creatura – mentală precum şi corporală – apare în caracterul său lunar şi dependent.
Problema teomorfismului apare din diferenţa mentală şi corporală dintre sexe, deoarece fiecare dintre acestea este teomorfic fiind distinct de sexul opus. Corpul masculin apare ca o revelaţie a Spiritului, exprimă inteligenţă, forţă triumfătoare, impasibilitate, perfecţiune activă; cel feminin este ca o revelaţie a Existenţei, el revelează Substanţa – sau Totalitatea nu cum o face corpul masculin, Centralitate – şi exprimă frumuseţe, inocenţă în mişcare, fecunditate, perfecţiune pasivă.
Omul exprimă – întotdeauna în interiorul cadrului de lucru al teomorfismului uman care conferă ambelor sexe acelaşi caracter de centru şi totalitate - cunoaştere şi femeia iubire; corpul masculin este mai mult „geometric” – este, de fapt, imaginea „abstractă” a Persoanei divine – pe când cel feminin este „muzical” şi apare ca o expresie „concretă” a Substanţei noastre existenţiale şi, in divinis, a Beatitudinii infinite. Corpul feminin cuprinde nobleţe şi inocenţă, adică este nobil prin teomorfismul său – sub acest aspect nu este distinct de cel masculin, cu excepţia modului său – şi inocent deoarece el reflectă inocenţa existenţei; nobleţea sa se manifestă prin liniile verticale, şi fecunditatea inocentă prin curbele sale, şi deci poartă în carnea sa aspectele fundamentale ale Materia-ei Prima: măreţie, puritate şi mila Virgo Genitrix-ei, „deplinătatea graţiei”.
Frumeseţea femeii apare omului ca revelaţia beatitudinii Esenţei din care el este o cristalizare – şi sub acest aspect feminitatea transcende omul – şi asta explică rolul alchimic şi puterea „dizolvantă” a frumuseţii femeii: şocul vibrator al evenimentului estetic – în cel mai profund sens al acestui cuvânt – ar trebui să constituie mijlocul de „lichefiere a inimii împietrite”, pe când emoţia pasională, atunci când partea sa „idolatrizatoare” nu este neutralizată de o consacrare tradiţională, nu poate scuti de o haotică, în principiu, animalitate prometeană mortală. Şi aici se poate sublinia că, din punct de vedere spiritual, corpul are ceva din calitatea unei „săbii cu două tăişuri”: el poate fi vehiculul unei „conştiinţe a fiinţei”, unui „non-gând” contemplativ sau unui fel de calm ontologic şi binecuvântat, dar de-asemenea unei asigurări doar fizice şi senzuale; corpul este atunci „trăit” având în vedere „existenţa” şi nu Fiinţa pură. Oportunitatea unei joncţiuni contemplative între corporal şi spiritual – şi aici nu este vorba în primul rând de sexualitate – va depinde atunci de structurile mentale individuale şi colective.
Fiinţa umană este geometrie şi muzică, a spiritului şi sufletului, a virilităţii şi feminităţii: prin geometrie, el aduce înapoi ordinea în haosul existenţei, adică redă substanţei oarbe o semnificaţie ontologică şi deci stabileşte un punct de referinţă între Pământ şi Cer, un „indicator” care arată către Dumnezeu; prin muzică el aduce înapoi segmentarea formei către viaţa unitivă, reducând forma, care este o moarte, la Esenţă, cel puţin simbolic şi virtual, astfel încât ea vibrează cu o bucurie care este în acelaşi timp o nostalgie pentru Infinit.
Această funcţie de reducere a cristalizărilor formale la Esenţă arată bine corespondenţa simbolică dintre femeie şi vin, sau dintre iubire şi beţie. Disoluţia către în jos, către infra-formal - esenţe haotice şi obscure - dă naştere multor iluzii, fapt ce explică de ce exoterismul nu poate face uz de anumite simboluri. Coordonarea geometrică, în plus, poate în mod egal da naştere la contrafaceri sinistre, şi anume la cristalizări limitative, ale minţii, la un spirit de sistematizare şi partiţionare, la „eroarea logică” care neagă şi compromite clarităţile non-formale ale Esenţei; acest din urmă fapt este identificat în mod fals cu cel al haosului, pe când forma devine un sinonim al Absolutului; ideea Infinitului este înlocuită prin cea a Perfecţiunii sau a Fiinţei, aşa cum se vede în anumite aspecte ale gândirii „clasice”.
Ca simboluri, corpul masculin indică o victorie a Spiritului asupra haosului, iar cel feminin, o eliberare a formei prin Esenţă; primul este ca un semn magic care ar subjuga forţele oarbe ale Universului, cel de-al doilea ca o muzică celestă care ar da înapoi materiei căzute, transparenţa sa paradisiacă, sau care, pentru a folosi un limbaj taoist, ar face copacii să înflorească sub zăpadă.
Materia poate într-adevăr să-şi asume o formă divină dar această formă trebuie să fie „ofilită” prin suferinţele care amintesc de exilul său. Corpul uman are ceva al divinului prin raţiunea teomorfismului său, astfel încât există un risc de a se simţi el însuşi Dumnezeu – sau de a fi deificat - dacă nu este umilit către esenţa sa; întâlnim oriunde în natură această umilinţă teomorfică, de exemplu în faptul că soarele, reflectare fizică a Intelectului divin, trebuie să apună „pentru a se prosterna sieşi”, aşa cum spun musulmanii, „înaintea tronului lui Allah”.
În toate cazurile de acest fel – teomorfism direct pe de-o parte şi umilinţă existenţială pe de altă parte – semnificaţia spirituală coincide cu necesitatea fizică; ultima nu ar putea niciodată să ofere o explicaţie suficientă a imperfecţiunilor în cauză, mai ales deoarece ea presupune condiţii metafizice fără de care ea nu ar avea nici o existenţă.
Răul are tot interesul în a ne face să credem că animalitatea fizică este ceea ce suntem, că aici există un fel de accident murdar în creaţie, ca şi cum defectele naturale nu ne-ar aminti, din contră, că suntem altceva decât asta şi că, căminul nostru este altundeva. Nu există nici un motiv de a întreba dacă este natura cea care prin impurităţile sale îşi bate joc de om, sau dacă omul este cel care prin prejudiciile sale îşi bate joc de ea; omul nu este „al acestei lumi”, şi ţine de numele lui Dumnezeu care face ca lumea aceasta să-l facă conştient de acest fapt; deoarece nimic nu este şansă, totul este mesaj divin. Astfel, nimic nu ne purifică de urmele psihice ale materialităţii noastre precum conştiinţa necesităţii profunde a lucrurilor, şi cea a nimicniciei lor.


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 30 Mar 2009, 12:15 AM
Mesaj #55


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Căderea omului
Într-un anumit sens, păcatul lui Adam a fost unul care a provenit din „curiozitate”, dacă o asemenea exprimare ar fi admisibilă. La origini, Adam a văzut contingenţe în aspectul relaţiilor lor cu Dumnezeu şi nu ca entităţi independente. Orice este considerat în această relaţie este dincolo de rău; dar dorinţa de a vedea contingenţa aşa cum este în ea însăşi, este o dorinţă de a vedea răul; este de asemenea o dorinţă de a vedea binele ca ceva contrar răului.
Ca rezultat al acestui păcat al curiozităţii – Adam a vrut să vadă „cealaltă parte” a contingenţei – Adam însuşi şi lumea întreagă au căzut în contingenţa ca atare, legătura cu Sursa divină a fost ruptă şi a devenit invizibilă; lumea a devenit dintr-odată exterioară lui Adam, lucrurile au devenit opace şi grele, ele au devenit asemeni unor fragmente ostile şi neinteligibile. Această dramă se repetă şi se înnoieşte întotdeauna, în istoria colectivă precum şi în viaţa indivizilor.
O cunoaştere fără de înţeles, o cunoaştere la care nu avem nici un drept nici prin virtutea naturii sale, nici a capacităţilor noastre, şi deci prin virtutea vocaţiei noastre; nu este o cunoaştere care îmbogăţeşte, ci una care împovărează. Adam a devenit sărac după ce a dobândit cunoaşterea contingenţei ca atare, sau a contingenţei care limitează. Trebuie să nu avem încredere în fascinaţia pe care un abis o poate exercita asupra noastră; stă în natura aleilor cosmice oarbe de a seduce şi de a juca rolul vampirului; curentul formelor nu vrea ca noi să scăpăm din prinsoarea sa. Formele pot fi laţuri, aşa cum pot fi simboluri şi chei; frumuseţea ne poate înlănţui în forme, precum poate fi şi o uşă care se deschide către fără-de-formă.
Dintr-un punct de vedere uşor diferit, păcatul lui Adam constă în efectul de a fi dorit să suprapună ceva peste existenţă, şi existenţa era beatitudine: Adam şi-a pierdut astfel această beatitudine şi a fost înghiţit în agitaţia deceptivă şi anxioasă a lucrurilor superflue. În loc de a se repune în puritatea imuabilă a Existenţei, omul căzut este atras în dansul lucrurilor care există, şi ele, fiind accidente, sunt amăgitoare şi perisabile.
În cosmosul creştin, Fecioara Binecuvântată este încarnarea acestei purităţi a Existenţei; Dumnezeu prin asumarea cărnii, a adus cu El Existenţa, care este ca un Tron al Său; El a făcut ca el să-L preceadă şi El a venit în lume prin acesta. Dumnezeu poate intra în lumea doar prin Existenţa virgină.
Problema căderii evocă problema teofaniei universale, problemă pe care o prezintă lumea. Căderea este doar o legătură particulară în acest proces; în plus, nu este pretutindeni prezentată ca o „deficienţă”, ci în anumite mituri ia forma unui eveniment fără legătură cu responsabilitatea umană sau angelică.
Dacă există un cosmos, o manifestare universală, trebuie să existe şi o cădere sau căderi, deoarece a spune „manifestare” înseamnă a spune „alt decât Dumnezeu” şi „separaţie”. Pe pământ, Soarele divin este văluit; ca rezultat mersurile lucrurilor devin relative, şi omul se poate lua el însuşi drept ceea ce nu este, şi lucrurile pot apărea să fie ce nu sunt; dar de îndată ce răul este înlăturat, în neantul acelei naşteri pe care noi o numim moarte, Soarele divin apare; măsurile devin absolute; fiinţele şi lucrurile devin ceea ce sunt şi-şi urmează căile naturii lor adevărate.
Asta nu înseamnă că măsurile divine nu ating această lume, dar ele sunt ca şi cum ar fi „filtrate” de către crusta existenţială; anterior ele fuseseră absolute dar acum devin relative, de aici caracterul indeterminat şi flotant al lucrurilor de pe pământ. Steaua care este Soarele nostru, este reprezentat prin inimă.
În cădere, şi în urmările sale prin durată, vedem elementul de „absolutitudine” devorat în final de către elementul de „contingenţă”; stă în natura soarelui să fie devorat de către noapte, aşa cum stă în natura luminii să „strălucească în întuneric” şi să nu fie „înţeleasă”. Numeroase mituri exprimă această fatalitate cosmică, înscrisă în chiar natura a ceea ce s-ar putea numi „regnul demiurgului”.
Prototipul căderii este de fapt procesul manifestării universale. Ideile de manifestare, proiecţie, „alienare”, scăpare, implică pe cele de regresie, reintegrare, întoarcere, apocatastază; eroarea materialiştilor – indiferent de subtilităţile în care se angajează căutând să dizolve ideea acum „învechită” şi convenţională de materie – este de lua materia ca punct de plecare al lor ca şi cum ar fi un fapt stabil şi primordial, pe când aceasta este doar o mişcare, un fel de contracţie tranzitorie a unei substanţe care este în ea însăşi inaccesibilă simţurilor noastre.
Materia pe care o ştim, cu tot ceea ce cuprinde, este derivată dintr-o protomaterie plastică supra-senzorială; în această protomaterie fiinţa terestră primordială este reflectată şi „încarnată”; în hinduism acest adevăr este afirmat în mitul sacrificiului lui Puruşa.
Datorită tendinţei de segmentare inerentă în această protomaterie, imaginea divină a fost spartă şi diversificată; dar creaturile erau încă, nu indivizi care s-au rupt unul pe altul în bucăţi, ci stări contemplative derivate din modele angelice şi, prin acest modele, din Numele divine.
În acest sens se poate spune că în Paradis, oile trăiau alături de lei; dar în asemenea caz doar prototipuri „hermafrodite” – ale formei sferice supra-senzoriale – sunt în cauză, posibilităţile divine „provenind” din calităţile „clemenţei” şi ale „rigorii”, ale „frumuseţii” şi ale „tăriei”, ale „înţelepciunii” şi ale „bucuriei”.
În acest hyle protomaterial a avut loc crearea speciilor şi a omului, o creaţie semămând cu „cristalizarea subită a unei soluţii chimice supra-saturate”. După „crearea Evei” – bipolarizarea „androginului” primordial – s-a întâmplat „căderea” adică „exteriorizarea” cuplului uman, care a adus după sine – deoarece în subtila şi luminoasa protomaterie, totul era legat împreună şi ca unu – exteriorizarea sau „materializarea” tuturor celorlalte creaturi, deci de asemenea a „cristalizării” lor în materia sensibilă, grea, opacă şi mortală.
Platon în Symposium aminteşte tradiţia în care corpul uman, sau chiar cel viu şi simplu, este asemeni unei jumătăţi de sferă; toate facultăţile noastre şi mişcările arată şi tind către un centru pierdut – pe care îl simţim ca şi cum este „înaintea noastră” – pierdut, dar găsit din nou simbolic şi indirect, în uniunea sexuală. Dar rezultatul este doar o reînnoire a dramei: o intrare proaspătă a spiritului în materie. Sexul opus este doar un simbol: adevăratul centru este ascuns în noi înşine, în inimă-intelect. Creatura recunoaşte ceva din centrul pierdut, în partenerul ei; iubirea ce rezultă din aceasta este ca o umbră depărtată a iubirii de Dumnezeu, şi a beatitudinii intrinseci a lui Dumnezeu; este de-asemenea o umbră a cunoaşterii care consumă formele precum focul, şi care uneşte şi eliberează.
Întregul proces cosmogonic este găsit din nou, în mod static, în om: suntem făcuţi din materie, adică din densitate sensibilă şi din „solidificare”, dar în centrul fiinţei noastre se găseşte suprasensibila şi transcendenta realitate, care este deopotrivă infinit fulminantă şi infinit plină de pace. A crede că materia este „alfa” care dă la orice începutul său, înseamnă a presupune că, corpul nostru este punctul de pornire al sufletului nostru, şi de aceea că originea ego-ului nostru, a inteligenţei şi gândurilor noastre rezidă în oasele, muşchii sau organele noastre. În realitate, dacă Dumnezeu este „omega”, El este din necesitate de-asemenea „alfa”.
Cosmosul este un „mesaj” de la Dumnezeu către El-Însuşi, prin El-Însuşi” cum ar spune sufiţii, şi Dumnezeu este „Cel dintâi şi Cel din urmă”, şi nu doar Cel din urmă.
Există un fel de „emanaţie”, dar este strict discontinuă din cauza transcendenţei Principiului şi a incomensurabilităţii existenţiale a gradelor realităţii; emanaţionismul este din contră, bazat pe ideea unei continuităţi care nu ar permite Principiului să rămână neafectat de către manifestare.
S-a spus că universul vizibil este o explozie şi în consecinţă o dispersie pornind dintr-un centru misterios; ceea ce este sigur este faptul că Universul total, a cărui parte mai mare este invizibilă nouă în principiu şi nu doar de facto, descrie o asemenea mişcare – într-un sens simbolic sau unul abstract – şi ajunge la punctul maxim al expansiunii sale; acest punct este determinat, mai întâi de relativitate în general şi în al doilea rând de posibilităţile iniţiale ale ciclului în cauză.
Fiinţa vie însăşi seamănă cu o explozie cristalizată, dacă se poate spune aşa, este ca şi cum fiinţa a fost transformată în cristal, de frică în faţa lui Dumnezeu.
Omul, tăindu-şi accesul la Cer şi repetând de câteva ori, în limitele şi mai strâmte, căderea sa iniţială, a sfârşit prin a-şi pierde intuiţia a tot ceea ce ce-l depăşeşte. El s-a scufundat astfel sub propria natură adevărată, omul neputând fi complet om cu excepţia căii lui Dumnezeu, şi pământul este frumos doar în virtutea legăturii sale cu Cerul. Chiar şi atunci când omul se opreşte la credinţă, el uită din ce în ce mai mult ce sunt cerinţele ultime ale religiei; el este uimit de calamităţile lumii, fără să-şi dea seama că pot fi acte de graţie, deoarece ele îndepărtează, la fel ca moartea, vălul iluziei pământeşti, şi astfel îi permit omului „să moară înainte de moarte”, şi astfel să învingă moartea…
Chiar credincioşii înşişi sunt în cea mai mare parte prea indiferenţi în a simţi în mod concret faptul că Dumnezeu nu este doar „deasupra” noastră, în „Cer”, ci şi „înaintea (în faţa)” noastră, la sfârşitul lumii, sau chiar simplu la sfârşitul propriilor noastre vieţi; că suntem traşi prin viaţă de către o forţă inexorabilă şi că la sfârşitul cursului, Dumnezeu ne aşteaptă; că lumea va fi scufundată şi înghiţită într-o zi printr-o năvălire de neimaginat a purului miraculos – de neimaginat deoarece depăşeşte toată experienţa umană şi standardele de măsurare.


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 30 Mar 2009, 12:18 AM
Mesaj #56


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Omul în Univers
Ştiinţa modernă, care este raţionalistă datorită subiectului său şi materialistă datorită obiectului său, poate descrie fizic şi aproximativ situaţia noastră, dar nu ne poate spune nimic despre situaţia noastră extra-spaţială din Universul real şi total. Astronomii ştiu mai mult sau mai puţin unde ne aflăm în spaţiu, în ce „loc” relativ, în ce braţ periferic al Căii Lactee, şi ei probabil pot şti unde este situată Calea Lactee printre alte ansambluri stelare; dar ei nu ştiu unde suntem în „spaţiul” existenţial, adică, într-o stare de solidificare şi în centru sau vârful ei, şi că suntem simultan pe muchia unei imense „rotaţii”, care nu este alta decât curentul formelor, fluxul „samsaric” al fenomenelor, panta rhei al lui Heraclit. Ştiinţa profană, în căutare de a penetra misterul lucrurilor care conţin – spaţiu, timp, materie, energie – uită misterul lucrurilor care sunt conţinute: ea încearcă să explice proprietăţile chintesenţiale ale corpurilor noastre şi funcţionarea intimă a sufletelor noastre, dar nu ştie ce sunt inteligenţa şi existenţa noastră; în consecinţă, văzând care sunt „principiile” sale, ştiinţa profană nu poate fi altfel decât ignorantă a ceea este omul.
Când privim în jurul nostru ce vedem? În primul rând existenţă; în al doilea rând, diferenţe; în al treilea rând, mişcări, modificări, transformări; în al patrulea rând, dispariţii. Toate acestea împreună manifestă o stare a Substanţei universale: acea stare este deopotrivă o cristalizare şi o rotaţie, o îngreunare şi o dispersie, o solidificare şi o segmentare. Aşa cum apa este în gheaţă, şi mişcarea butucului din jantă, aşa este Dumnezeu în fenomene; El este accesibil în ele şi prin ele; acesta este întregul mister al simbolismului şi imanenţei. Dumnezeu este „Exteriorul” şi „Interiorul”, „Cel Dintâi” şi „Cel din Urmă”.
Dumnezeu este cel mai orbitor evident dintre toate evidenţele. Totul are un centru; de aceea totalitatea lucrurilor – lumea – are şi ea un centru. Noi suntem la periferia a „ceva absolut”, şi acest „ceva” nu poate fi mai puţin plin de putere, mai puţin conştient, mai puţin inteligent decât noi înşine.
Toate lucrurile sunt limitate. Ideea de limitare este inseparabilă de cea de efect, şi similar ideea de efect de cea de cauză; astfel că toate lucrurile, prin limitarea lor şi nu mai puţin prin conţinutul lor, dovedesc Dumnezeu, Cauza primă şi deci fără limită.
Ce dovedeşte Absolutul în mod extrinsec? În primul rând relativul, deoarece este salvat prin absolutitudinea pe care o restricţionează, şi în al doilea rând „relativ absolutul”, adică, reflectarea Absolutului în relativ. Problema dovezilor directe sau intrinseci ale Absolutului nu apare, dovada fiind în Intelectul însuşi şi în consecinţă în întreaga noastră fiinţă, astfel că dovezile indirecte nu pot servi decât ca suporturi sau cauze ocazionale; în Intelect subiectul şi obiectul nu sunt distincte, aceste se poate spune că se întrepătrund. Certitudine există, altfel cuvântul nu ar putea exista; nu există deci nici un motiv de a-l nega în planul intelecţiei pure şi a universalului.
Ego-ul este în acelaşi timp un sistem de imagini şi un ciclu; este ceva ca un muzeu, şi o călătorie ireversibilă şi unică prin acel muzeu. Ego-ul este o fabrică de mişcare făcută din imagini şi tendinţe; tendinţele vin din propria noastră substanţă, şi imaginile sunt date de mediu. Ne punem noi înşine în lucruri, şi plasăm lucruri în noi înşine, pe când fiinţa noastră adevărată este independentă de ele.
Pe lângă acest sistem de imagini şi tendinţe care constituie ego-ul nostru, există miriade de alte sisteme de imagini şi tendinţe. Unele dintre ele sunt mai rele sau mai puţin frumoase decât ale noastre, şi alte sunt mai bune sau mai frumoase.
Suntem ca spuma reînnoită neîncetat pe oceanul existenţei. Dar deoarece Dumnezeu s-a pus pe El-Însuşi în această spumă, este destinat să devină o mare de stele în momentul cristalizării finale a spiritelor. Micul sistem de imagini trebuie să devină, atunci când contingenţa sa terestră este lăsată în urmă, o stea imortalizată în haloul Divinităţii. Această stea poate fi concepută pe variate niveluri; Numele divine sunt arhetipurile sale; dincolo de stele străluceşte Soarele Sinelui în transcendenţa sa arzândă şi în pacea sa infinită.
Omul nu alege; el îşi urmează natura şi vocaţia sa, şi Dumnezeu este cel ce alege.
Un om ce a căzut în noroi şi ştie că poate ieşi într-un fel sau altul din acesta, cu un anumit efort, nu gândeşte a se răscula împotriva legilor naturale nici a existenţei; îi este evident faptul că noroiul poate exista, dar el se gândeşte doar la cum să iasă din acesta. Suntem în noroiul existenţei pământeşti şi ştim că putem scăpa din ea, indiferent de încercările prin care putem trece; Revelaţia ne dă asigurarea şi Intelectul poate deveni conştient de acest fapt a posteriori. Este deci absurd a nega Dumnezeu şi de a insulta lumea pentru singurul motiv că existenţa prezintă fisuri care nu se poate prezenta altfel decât, ca durere a non existentului şi a fiinţei care nu e capabilă să „existenţieze”.
Suntem situaţi ca şi cum am fi sub o pojghiţă de gheaţă pe care nici cele cinci simţuri, nici raţiunea noastră nu o pot penetra, dar Intelectul – deopotrivă oglindă a supra-sensibilului şi în el însuşi o rază supranaturală de lumină – trece prin aceasta fără probleme, de îndată ce Revelaţia i-a permis să devină conştient de propria sa natură. Credinţa religioasă trece de asemenea prin această crustă cosmică, într-o manieră mai puţin directă şi mai mult afectivă, dar totuşi în multe cazuri; Mila divină, care este cuprinsă în Realitatea universală şi dovedeşte în mod fundamental caracterul „benefic” al acestei Realităţi, doreşte în plus ca Revelaţia să intervină oriunde acea pojghiţă de gheaţă sau acea crustă există, astfel că noi nu suntem niciodată închişi, cu excepţia cazului refuzului nostru acela al Milei. Scăpând din vedere gheaţa care ne încarcerează în faţa Realităţii, nu luăm la cunoştinţă ceea ce o opreşte şi astfel nu experimentăm nici o dorinţă de eliberare; încercăm să forţăm gheaţa să fie fericire.
În cadrul ordinului legilor fizice, nimeni nu se gândeşte să refuze Mila care sălăşluieşte indirect în natura lucrurilor: nici un om în punctul scufundării nu refuză polul care-l ţine; dar prea mulţi oameni refuză Mila din ordinul total, deoarece depăşeşte graniţele înguste ale experienţei lor zilnice şi nu mai puţin îngustele limite ale înţelegerii lor. Omul în general nu vrea să fie salvat cu excepţia condiţiei că el are nevoie să nu se auto depăşească.
Faptul că suntem întemniţaţi în cele cinci simţuri ale noastre, conţine în el însuşi un aspect al Milei, deşi poate părea paradoxal după ce a fost spus până acum. Dacă numărul simţurilor noastre ar fi multiplicat – şi nu există teoretic nici o limită în principiu în multiplicare lor – realitatea obiectivă ne-ar invada asemeni unui uragan; ne-ar sparge în bucăţi şi ne-ar zdrobi în acelaşi timp. „Spaţiul vital” al nostru ar fi transparent, am fi ca şi suspendaţi deasupra unui abis sau ca şi cum am fi grăbiţi printru-n incomensurabil macrocosm, cu măruntaiele sale expuse şi umplute de teroare.


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 30 Mar 2009, 12:20 AM
Mesaj #57


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Bărbatul şi femeia
În simbolistica tradiţională, principiul supranatural a fost imaginat ca fiind de sex masculin, adică „bărbat”, în timp ce principiul naturii, al transformării, era conceput drept „femeie”. În termeni elenici, bărbatul îl reprezenta pe „unu” – termen care însemna „prin el însuşi”, noţiunea de îndestulător, complet; în timp ce femeia reprezenta diada – principiul diversităţii şi al „celuilalt sine” şi deci cel al dorinţei şi al mişcării. În termeni hinduşi, bărbatul reprezintă spiritul nepăsător – purusha – în timp ce femeia reprezintă prakriti – matricea activă a oricărei forme condiţionate. Concepte echivalente găsim şi în tradiţie Extremului-Orient a dualităţii cosmice yang şi yin, dualitate în care yang – principiul masculin – este asociat cu „virtutea cerului” iar yin – principiul feminin – este asociat cu virtutea „pământului”.
În spatele diferitelor reprezentări ale mitului „căderii în păcat”, se ascunde adesea ideea contopirii principiului masculin cu cel feminin. Dacă ceea ce prin natura sa este principiu în sine, favorabil puterilor „dorinţei” şi supus legii celui ce nu are principiu în sine, atunci se poate vorbi despre o cădere în păcat. Pe acest plan al realităţii omeneşti trebuie să fie înţeleasă atitudinea de neîncredere în femei, femeie confundată adeseori cu ideea de „păcat”, de impuritate şi rău, cu o ispită şi un pericol pentru cel ce păşeşte pe calea supranaturalului.
Sensului de „cădere” I se poate opune însă o altă posibilitate: relaţia potrivită. Aceasta se stabileşte atunci când principiul feminin a cărui natură este aceea de a se îndrepta în spre altceva, dar nu ceva nesigur, labil, ci spre ceva statornic, ceva „bărbătesc”. Atunci va exista o limită, o stabilitate. Iar „stabilitatea” va fi în măsură să transfigureze orice posibilitate feminină. În acest caz extrem este vorba de o sinteză în sens pozitiv. Este nevoie de o „conversiune”, de o schimbare de direcţie a elementului feminin astfel încât acesta să reprezinte totul pentru principiul opus. Atunci femeia devine „soţia” care reprezintă şi „puterea”, puterea instrumentală generatoare care primeşte principiul cel dintâi al mişcării şi a formei masculului nemişcat la fel ca în cazul acelei Shakti care se poate întâlni şi în aristotelism şi în neoplatonism. În reprezentările tantrice tibetane, bărbatul apare drept „cel-ce-poartă-sceptrul” şi este nemişcător, rece şi făcut din lumină, în timp ce Shakti îl învăluie ca o flacără vie. Cele două pivoturi sunt cele ale dharmei şi ale acelei bhakti sau fides, adică natura proprie şi implicarea activă. Deosebirea fizică este concepută drept o corespondenţă cu deosebire spirituală, drept care individul este bărbat sau femeie fiziceşte numai pentru că este aşa ceva sub raport transcedental, iar caracteristica sexului, departe de a fi un lucru irelevant în raport cu spiritul, reprezintă un indicator al unui drum, al unui dharma distinct.
Se ştie că voinţa de ordine şi de „formă” reprezintă baza oricărei civilizaţii tradiţionale; că legea tradiţională nu îndeamnă spre ceva nondistins, egal, nedefinit – spre ceva în care părţile întregului devin în mod promiscuu asemănătoare – ci vrea ca aceste părţi să fie ele însele, să exprime din ce în ce mai bine propria lor natură.
Cazul bărbatului adică în care este vorba de faptul de a fi „o fiinţă de sine stătătoare”, cele două forme principiale de dobândire a valorii sunt Acţiunea şi Meditaţia. Războinicul (Eroul) şi Ascetul reprezintă cele două tipuri fundamentale ale virilităţii pure. În simetrie cu aceste tipuri, există tot două pentru natura feminină. Femeia se împlineşte pe sine ca atare, se ridică la acelaşi nivel cu bărbatul ca Războinic şi ca Ascet dat fiind că este Iubită şi este Mamă. Sunt două diviziuni, două ramuri ale unui trunchi ideal şi aşa cum există eroism activ, există ş cel al devotamentului absolut şi amândouă pot să fie la fel de bogate în roade în ceea ce priveşte depăşirea unei situaţii şi eliberarea, mântuirea, atunci când viaţa a fost trăită în puritate şi dăruire de sine.
Tocmai această diferenţiere în ramura eroică determină caracterul distinctiv al căilor de împlinire fie cea a bărbatului fie cea a femeii ca indivizi. Faptei Războinicului şi faptei Ascetului care se afirmă – unul prin intermediul acţiunii pure şi celălalt prin intermediul detaşării pure – într-o viaţă care este dincolo de viaţă, acestor fapte le corespunde fapta femeii care constă în a se dărui în întregime unei alte fiinţe, de a se dedica în întregime unei alte fiinţe, fie aceasta bărbatul iubit (tipul Iubitului şi tipul femeii pătimaşe în dragoste) fie această fiinţă fiul (tipul Mamei – femeia de tip demetric); faptă în care femeia îşi află sensul propriei sale vieţi, propriei bucurii, îşi află raţiunea sa de a exista.
Aceasta este calea bhakti sau fides, calea firească pentru femeia Tradiţiei de a participa la ordinea „formei” şi – atunci când experienţa este trăită în mod impersonal – şi la ceea ce se află dincolo de „formă”. A se împlini într-un mod tot mai ferm potrivit acestor două căi distincte, de neconfundat, restrângând tot ceea ce în femeie este bărbat şi în bărbat este femeie şi tinzând spre „bărbatul absolut” şi spre „femeie absolută” – toate acestea constituie legea tradiţională a sexelor, potrivit diferitelor canoane de viaţă.
Astfel că din punct de vedere tradiţional, numai în mod mediat, prin relaţie cu o altă fiinţă – cu bărbatul – numai aşa femeia putea intra în ordinea ierarhică sfântă. În India, femeile, chiar şi cele din casta superioară, nu aveau parte de o iniţiere; femeile nu aparţineau comunităţii sacre a nobililor – ârya – decât prin intermediul tatălui lor, mai înainte de căsătorie, iar după aceea prin intermediul soţului lor care era şi capul mistic al familiei. În Grecia dorică femeia în toată viaţa sa nu avea nici un drept; înainte de căsătorie, cel ce avea grijă de ea, era tatăl ei. La Roma, în conformitate cu o spiritualitate asemănătoare, femeia, departe de a fi „egala” bărbatului, era asimilată din punct de vedere juridic cu o fiică a soţului ei – filiae loco – şi cu o soră a fiilor acestuia – sororis loco – când era o copilă ea se afla sub autoritatea potestas, tatălui ei – conducător sau sacerdot al familiei – gens; atunci când se mărita era – după o expresie grosolană – in manum viri. Aceste situaţii de dependenţă a femeii, întâlnite în lumea Tradiţiei, se întâlnesc şi altundeva şi nu însemnau neapărat nedreptate şi samavolnicie, aşa cum vrea să le considere „spiritele libere” moderne, ci reprezentau limitele şi locul firesc al singurei căi spirituale conformă cu natura pură feminină.
În tradiţia azteco-nahua, se bucurau de privilegiul nemuririi cereşti de care aveau parte membrii aristocraţiei războinice, numai mamele care muriseră la naşterea copiilor lor, fapt în care se vedea un sacrificiu asemănător celui ce cădea pe câmpul de luptă. Femeia hindusă, femeie în adevăratul sens al cuvântului, senzuală până în vârful unghiilor dar şi devotată unei credinţe, fides, invizibile a cărei putere se manifesta în dăruirea erotică a trupului, a fiinţei şi a voinţei culminând cu o altă dăruire – cu totul diferită şi mai presus de simţuri – care o făcea pe acea femeie-soţie să se încredinţeze flăcărilor rugului arian pentru a-l urma pe lumea cealaltă pe bărbatul căruia îi fusese hărăzită. Acest sacrificiu tradiţional – curată „barbarie” în ochii europenilor şi ai celor europenizaţi – prin care era încredinţată flăcărilor rugului şi soţia celui decedat, se numea în sanskrită sati, cuvânt având rădăcina as şi tema sat – fiinţă – şi din care derivă şi cuvântul satya – adevărat – şi care înseamnă şi dar, fidelitate, iubire. Acest sacrificiu era conceput ca o culme a legăturii ce le unea pe două fiinţe de sex diferit, legătură desăvârşită sub aspectul adevărului şi al elementului supraomenesc. În această legătură, bărbatul se înalţă la valoarea ce-l face demn de favoarea acelei bhakti liberatoare iar iubirea devine o cale, un drum de acces. O învăţătură tradiţională spune că femeia care-l urma în moarte pe soţul ei, ajungea în „cer”; ea se transforma în substanţa soţului ei; participa la acea transfigurare prin intermediul „focului” din trupul alcătuit din carne, transmis focului divin de lumină care în civilizaţiile ariene reprezenta simbolul arderii rituale a cadavrului. O asemenea renunţare la viaţă se întâlnea adeseori şi în cazul femeilor germane din vechime atunci când soţul sau iubitul cădeau pe câmpul de luptă.
Esenţa acelei bhakti era în general nepăsarea faţă de obiectul sau materia acţiunii, adică faţă de simplul act, faţă de predispoziţie. Acest poate înlesni înţelegerea faptului că într-o civilizaţie ca cea hindusă, sacrificiul ritual al văduvei – sati – putea avea valoare din punct de vedere instituţional. Pentru că atunci când o femeie se dăruieşte şi se sacrifică motivată fiind de o puternică relaţie de dragoste cu o altă fiinţă, legătură împărtăşită de fiinţa respectivă, acest lucru rămâne în cadrul unor simple fapte lipsite de sentiment. Şi numai atunci când devotamentul este în măsură să se menţină şi chiar să sporească fără vreun imbold, numai atunci acest devotament are o valoare transcendentă.
În lumea Islamului, în instituţia haremului şi-au găsit expresia nişte semnificaţii asemănătoare. În Europa creştină, pentru ca o femeie să renunţe la viaţa lumească şi să se retragă la mănăstire, era necesară ideea de Dumnezeu, de credinţă în Dumnezeu. În lumea Islamului această idee se întruchipa într-un om, într-un bărbat care ţinea în regim de claustrare în harem, mai multe femei şi acest lucru I se părea ceva firesc unei femei bine crescute căreia nici nu-I trecea prin cap să renunţe la o astfel de viaţă; şi era un lucru firesc acela ca o femeie să-şi dedice întreaga viaţă unui bărbat care era iubit într-un mod atât de vast şi de impersonal admiţând că şi celelalte femei împărtăşeau acelaşi sentiment şi că erau unite prin aceeaşi legătură şi acelaşi devotament. Tocmai prin aceasta este scos în evidenţă caracterul de „puritate”, element esenţial al căii bhakti. Dragostea care pune condiţii şi cere în schimb iubire şi devotament din partea bărbatului este ceva de ordin inferior. Pe de altă parte, un bărbat nu ar putea cunoaşte dragostea în acest sens, decât comportându-se ca o femeie şi renunţând la acea suficienţă interioară care o face pe femeie să vadă în bărbat un sprijin, ceva care s-o determine să se dăruiască. În mit, Şiva – imaginat ca marele ascet al înălţimilor – l-a prefăcut în cenuşă, dintr-o singură privire, pe Kama – zeul iubirii – atunci când acesta a încercat să-I insufle lui Şiva pasiunea pentru soţia lui (zeului) Parvati. O semnificaţie adâncă are şi legenda despre Kalki-avatara în care se vorbeşte despre o femeie care nu putea fi posedată de nimeni pentru că bărbaţii care o doreau, se simţeau atraşi de ea, erau tocmai prin acest lucru transformaţi în femei.
În ceea ce priveşte pe o femeie, aceasta dă dovadă cu adevărat de măreţie, atunci când oferă fără să ceară; înseamnă că are în ea o flacără care se alimentează singură oricare ar fi obiectul iubirii, fie el Dumnezeu fie soţul, fie iubitul.
În spiritul haremului existau multe din aceste lucruri: şi anume depăşirea stării de gelozie, deci a egoismului şi a ideii de posedare din partea femeii căreia I se cerea totuşi, devotament claustral de pe vremea când era copilă şi până în amurgul vieţii şi fidelitate faţă de cel ce avea în jurul său şi alte femei şi le putea poseda pe toate fără a se „dărui” la rându-i vreuneia. Şi tocmai în acest element „inuman” exista un element ascetic şi chiar sacru. Dincolo de nişte aparenţe, mocneşte dorinţa şi gândul de eliberare; pentru că omul, confruntat cu o fides atât de categorică, omul, câr ar fi el de om, în aceste condiţii nu mai este altceva decât un mijloc, o unealtă şi se trezesc în el nişte posibilităţi care nu mai sunt pământeşti. Aşa cum regulile haremului le imitau pe cele din mănăstiri, tot aşa şi legea islamică în ceea ce o privea pe femeie, o transpunea pe aceasta din urmă pe acelaşi plan al ascezei monahale. De altfel, într-o măsură mai mică, o comportare asemănătoare a femeii putea să fie considerată drept o închipuire în civilizaţiile în care instituţia concubinajului a fost ceva obişnuit şi a fost recunoscută în mod legal drept complement al căsătoriei monogame; aşa au stat lucrurile în Grecia, la Roma şi în alte locuri. Exclusivismul sexual era o noţiune depăşită.
Aici nu se are în vedere la ce anume s-a putut reduce în mod material noţiunea de harem sau a oricărei alte instituţii asemănătoare. Se au în vedere aici doar cele cărora le-ar putea corespunde în viziunea lumii Tradiţiei. Îndatorirea lumii Tradiţiei a fost aceea de a săpa nişte albii adânci, sănătoase, pentru ca şuvoaiele haotice ale vieţii s-o apuce pe calea cea dreaptă. Pentru că numai cei ce o iau pe această cale tradiţională sunt liberi, pot să se dezvolte în mod spontan, pot să se recunoască drept liberi, pot să-şi tempereze cu o mişcare din interior avântul „tradiţional” al naturii lor. Ceilalţi, cei ce urmează orbeşte canoanele, adică supunându-li-se dar fără a le înţelege, fără a le trăi, sunt cei ce au nevoie de sprijin; dar chiar dacă supunerea lor este oarbă, această supunere îi împinge în mod virtual dincolo de mărginirea individului, îi face s-o apuce pe acelaşi drum ales de primii. Dar pentru cei ce nu urmează nici în spirit, nici în formă făgaşul tradiţional, pentru aceia nu există decât haosul. Acei indivizi sunt cei pierduţi, cei învinşi. Acesta este cazul oamenilor moderni şi în ceea ce priveşte femeia.
Fapt este că nu era cu putinţă ca o lume care a „depăşit” castele şi i-a redat fiecărei fiinţe omeneşti „demnitatea” sa şi „drepturile” sale, nu era cu putinţă ca această lume să mai păstreze vreun sens al legăturilor potrivite între cele două sexe. Emanciparea femeii trebuia să urmeze inevitabil, eliberării sclavilor şi preamăririi celor fără-de-clasă şi fără-de-tradiţie, adică a acelor paria.

- va urma -


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 30 Mar 2009, 12:22 AM
Mesaj #58


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Bărbatul şi femeia
Într-o societate care nu mai are nişte indivizi de tipul Ascetului sau al Războinicului, într-o societate în care mâinile ultimilor aristocraţi par a nu mai fi făcute să ţină sabia sau sceptrul ci rachete de tenis sau acele shakers pentru cocktails într-o societate în care – atunci când nu mai există palidul spectru al „intelectualului” sau al „profesorului”, fantoşa narcisistă a „artistului” sau maşinuţa grăbită şi cam murdară a bancherului şi a politicianului – tipul bărbatului este reprezentat de boxer sau de vedeta de cinema; ei bine, era ceva firesc ca într-o asemenea societate nici femeia să nu rămână mai prejos, ci să-şi revendice şi pentru ea o „personalitate” şi o libertate în sensul anarhist şi individualist al timpurilor noi. Şi în timp ce etica tradiţională îi cerea bărbatului sau femeii de a fi tot mai mult ei înşişi, de a exprima prin trăsături tot mai ferme personalitatea bărbatului sau a femeii – iată că civilizaţia nouă tinde să niveleze totul, tinde spre tot ce este diform, spre o fază care de fapt nu se află dincolo ci dincoace de identificarea şi diferenţierea sexelor.
Iar abdicarea, renunţarea, a fost confundată cu cucerirea. După secole de „sclavie” femeia a vrut să fie liberă, sa-şi aparţină doar ei. Numai că aşa-zisul „feminism” nu s-a priceput să-i creeze femeii o personalitate, n-a făcut decât s-o imite pe cea a bărbatului, astfel că „revendicările” femeii abia dacă maschează neîncrederea femeii de tip nou în ea însăşi, neputinţa acesteia de a fi şi de a valora drept ceea ce este; adică femeie şi nu bărbat.
Dintr-o asemenea neînţelegere, femeia modernă a simţit o inferioritate câtuşi de puţin imaginară pentru faptul de a fi numai femeie şi s-a mai simţit şi ofensată pentru că este tratată „numai ca o femeie”. Şi din acest motiv femeia a dorit să-şi ia revanşa, să-şi revendice „demnitatea”, să-şi arate „valoarea”, în încercarea de a se măsura cu bărbatul. Numai că aici nu este vorba câtuşi de puţin despre un bărbat adevărat, ci de bărbatul-contrafăcut, bărbatul-fantoşă al unei civilizaţii standardizate, raţionalizate, care nu presupune aproape nimic din ceea ce ar trebui să fie cu adevărat diferenţiat şi calitativ. Într-o astfel de civilizaţie nici nu se pune, evident, problema vreunui privilegiu, astfel că femeile – dacă n-au fost în stare să-şi recunoască vocaţia lor firească şi să şi-o apere fie pe planul cel mai de jos (pentru că nici o femeie satisfăcută din punct de vedere sexual nu simte niciodată nevoia de a-l imita sau de a-l invidia pe bărbat) – au putut să demonstreze cu uşurinţă faptul că posedă şi ele, în mod virtual, facultăţile şi abilităţile materiale şi intelectuale, pe care le posedă şi celălalt sex şi care se cer şi se preţuiesc, de regulă, într-o societate de tip modern.
De altfel, bărbatul a lăsat-o pe femeie – într-un mod de-a dreptul iresponsabil – să facă tot ce vrea, ba chiar a ajutat-o, a îndemnat-o să facă trotuarul, să intre să muncească în birouri, în şcoli, în fabrici şi în toate mediile molipsitoare ale societăţii şi culturii moderne, Şi cu aceasta a fost efectuată ultima operaţie de nivelare.
Iar acolo unde castrarea spirituală a bărbatului modern materializat nu a reinstaurat în mod tacit supremaţia – caracteristică străvechilor comunităţi ginecocratice – femeii-curtezane, judecătoare a bărbaţilor abrutizaţi şi care trudeau pentru ea, acolo rezultatul a fost degenerescenţa tipului feminin până şi a caracteristicilor somatice, atrofierea posibilităţilor ei naturale, înnăbuşirea laturii ei lăuntrice. De aici şi tipul garconne, fetişcana zăpăcită, uşuratică, incapabilă de vreun avânt, incapabilă în ultimă instanţă, de senzualitate şi de păcătuire; aceasta deoarece pentru femeia modernă posibilităţile iubirii fizice nu oferă adeseori mai mult interes decât cultul narcisist al propriului trup; mai mult decât a se expune îndelung, mai mult sau mai puţin îmbrăcată; mai mult decât acel training fizic, decât dansul, sportul, banii şi aşa mai departe.
Pe vremuri Europa ştia destul de puţine lucruri în legătură cu puritatea dăruirii şi a fidelităţii şi a principiului de a da totul fără a cere nimic în schimb; şi despre o iubire destul de puternică încât să nu aibă nevoie de exclusivitate. În afară de o fidelitate pur conformistă şi burgheză, sentimentul de iubire pe care îl alesese Europa era cela care nu îngăduia celui iubit să nu iubească. Acum, în condiţiile în care femeia pretinde că bărbatul să-I aparţină cu trup şi suflet dacă acesta vrea ca să fie a lui, această femeie nu numai că a „umanizat” şi a sărăcit oferta, dăruirea ei, dar mai ales, a început să trădeze esenţa pură a feminităţii prin faptul că a împrumutat şi sub acest aspect un mod de a fi propriu naturii masculine celei mai joase; şi anume acela al posedării, a dreptului asupra celuilalt şi îngâmfarea Eului.
Apoi a mai venit încă – şi încă repede, în ritm accelerat, ca în orice prăbuşire – şi restul. După care va urma altă etapă, aceea în care, dată fiind creşterea gradului de egocentrism, pe femeie n-o vor mai interesa nici bărbaţii, ci doar ceea ce aceştia îi vor putea da în măsură să-I satisfacă plăcerea şi vanitatea. Şi drept epilog vor fi nişte forme de decădere asociate cu nimicnicie, adică un soi de viaţă practică, afişată, de tip masculin aidoma celei care a denaturat-o şi a aruncat-o pe femeie în groapa masculină a muncii, a câştigului, a activităţii practice paroxistice şi până şi a politicii.
Şi nu sunt diferite nici efectele „emancipării” occidentale care de altfel este pe cale de a contamina întreaga lume cu viteza cu care se transmite ciuma. Femeia tradiţională, femeia desăvârşită prin faptul că se dăruia altora şi nu trăia numai pentru sine, prin faptul că voia să fie – cu simplitate şi puritate – în întregime a altei fiinţe, prin aceste lucruri se împlinea, îşi aparţinea ei înseşi şi avea un eroism al ei care o făcea să-I fie superioară bărbatului obişnuit. Femeia modernă, prin faptul că doreşte să-şi aparţină numai ei nu face decât să se distrugă. Mult râvnita „personalitate” este pe cale să-i răpească orice fel de personalitate.
Şi este uşor de prevăzut ce anume se va întâmpla cu relaţiile dintre cele două sexe în ceea ce priveşte latura materială. În acest domeniu, aşa cum se întâmplă în magnetism, cu câr scânteia creatoare ţâşneşte mai sus şi este mai puternică, cu atât este mai sigură polaritatea; şi tot aşa, cu cât bărbatul este cu adevărat mai viguros, cu atât femeia este cu adevărat mai femeie.
Dar ce oare s-ar putea întâmpla între aceste fiinţe mixte, lipsite de orice legătură cu puterile naturii lor celei mai intime? Între aceste fiinţe la care sexul începe şi se termină pe simplul plan fiziologic, aceasta în cazul că nu va apărea – aşa cum o arată deja nişte înclinaţii anormale – şi cel de „al treilea sex”? Între aceste fiinţe care în fond nu sunt nici bărbat nici femeie sau femeia este bărbat şi bărbatul este femeie şi se laudă cu ceva care este mai presus de sex, când, de fapt, este mai prejos de sex? Orice relaţie nu va putea avea aici decât un caracter echivoc şi efemer – cu promiscuităţi camaradereşti, simpatii „intelectuale” morbide, banalităţi ale noului realism comunist – sau poate că această relaţie va fi afectat de nişte complexe nevrotice şi de toate celelalte care l-au făcut pe Freud să pună bazele unei „ştiinţe” care reprezintă cu adevărat un semn al timpurilor noastre.
Şi nu sunt cu mult diferite posibilităţile femeii „emancipate”; iar avangărzile unei asemenea lumi, Rusia şi America de Nord, îşi fac de acum simţită prezenţa ş oferă în această privinţă dovezi pline de semnificaţie. Toate acestea nu pot să nu aibă nişte repercusiuni într-o ordine a lucrurilor care merge mult mai departe decât îşi pot închipui – în nechibzuinţa lor – oamenii moderni.


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 30 Mar 2009, 12:25 AM
Mesaj #59


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



,,Legea” sau ,,norma” lui Manu (Mânava-Dharma) este Inteligenţa cosmică ce reflectă Voinţa divină şi exprimă Ordinea universală. Sensul profund al noţiunii de Dharma: ceea ce rămâne invariabil în centrul revoluţiilor tuturor lucrurilor şi reglează cursul schimbării prin chiar faptul că nu participă la el. Aceeaşi Inteligenţă cosmică (desemnată prin termenul „Manu”) care reflectă Voinţa divină şi exprimă Ordinea universală a stabilit ,,Legea” sau ,,norma” lui Manu (Mânava-Dharma), acceaşi Inteligenţă cosmică i-a dat legea lui Moise, aceeaşi Inteligenţă Divină restabileşte Legea, Norma atunci cînd ea decade.
Manu=Mina/Menes=Menw=Minos
Numele „Manu” desemnează un principiu, Inteligenţa cosmică ce reflectă Lumina spirituală pură şi care formulează Legea ("Dharma") proprie lumii noastre sau ciclului nostru de existenţă; şi este, în acelaşi timp, arhetipul omului considerat îndeosebi ca fiinţă gânditoare (în sanscrită "manava").
În ordinea manifestării universale, tot aşa cum lumea sensibilă, în ansamblul ei, se identifică cu Viraj (Non-Supremul Brahma), lumea ideală se identifică cu HIRANYAGARBHA (Embrionul de Aur, cuvântul „aur” (aurum) este identic ci ebraicul „aor”, care înseamnă „lumină”) care este Brahmâ (determinarea lui Brahma ca efect învelit în „Oul Lumii” (Brahmânda), din care se dezvoltă, urmând modul lui de realizare, orice manifestare formală, virtual conţinută, sub forma de concepţie, de acest „Embrion de Aur” (Hiranyagarbha), germenele primordial al Lumii cosmice.
Simbolul „Oului Lumii” nu se găseşte numai în India, el se regăseşte în mazdeism, în tradiţia egipteană (Oul lui Kneph), în cea a druizilor şi a orficilor. Condiţia embrionară care corespunde pentru fiecare fiinţă individuală la ceea ce este Brahmânda în ordinea cosmică se numeşte în sanskrită „pinda” iar antologia constitutivă a „microcosmosului” şi a „macrocosmosului” se exprimă prin formula: „Acesta este embrionul individual, acesta este Oul Lumii”.

Manava Dharma Sastra:
„8. Hotărând în cugetul său a face să iasă din substanţa sa felurite făpturi, el produse mai întâi apele, în care puse o sămânţă.
9. Aceasta se făcu un ou strălucitor ca aurul, aşa de strălucitor ca astrul cu mii de raze şi din ou (Brahmânda) se născu el însuşi Brahma (zeul), strămoşul tuturor fiinţelor.”

Germenele de aur conţine deci virtual orice manifestare formală, sub formă de concepţie de aceea Viraj (Non-Supremul Brahma) procede de la Hiranyagarbha, iar Manu (Legislatorul primordial, cel care a stabilit „norma” manifestării, cel care i-a dat şi lui Moise legile) procede la rându-i de la Viraj.
Pe deasupra, Hiranyagarbha este desemnat ca „ansamblu sintetic de viaţă” (adică jîva-ghana, aici cuvântul ghana senifica la origine un „nor”, mai apoi denumind o masă compactă, nediferenţiată). Hiranyagharbha este „Viaţa Universală” (care are acelaşi sens cu cel din expresia biblică: „Şi VIAŢA era LUMINA oamenilor” (Ioan, I,4).

NORMA LUI MANU
traducere Mitropolitul Moldovei şi Sucevei Irineu


Creaţia

1. Manu şedea cu gândul îndreptat spre un singur lucru, când maharşii se apropiară de el şi, plecându-i-se cu respect, adresară aceste cuvinte:
2. Stăpâne, binevoieşte a ne descoperi în chip exact şi pe şart legile care privesc toate castele primitive şi castele ieşite din amestecarea celor dintâi.
3. Căci, tu singur, Stăpâne, cunoşti faptele, începutul şi adevărata noimă a acestei reguli obşteşti, care fiinţează de sine, este nepricepută, a cărei întindere mintea omenească n-o poate socoti şi care se cheamă Veda.
4. Astfel, întrebat de aceşti mărinimoşi înţelepţi, Cel a cărui putere e nemărginită, după ce salută pe toţi: Ascultaţi
5. Lumea văzută era un întuneric, neînţeleasă, fără însuşiri deosebite, neputând fi cunoscută cu mintea, nici descoperită, părând cu desăvârşire adormită.
6. Când termenul descompunerii (disoluţiei) se împlini, Stăpânul care există prin el însuşi, care nu poate fi cuprins cu simţurile făcând văzută această lume cu cele cinci stihii (cele 5 elemente: eterul, aerul, focul, apa şi pământul) şi cu celelalte principii, strălucind de slava cea mai curată, se arătă şi risipi întunericul
7. El, pe care numai spiritul îl poate pricepe, care este mai presus de organele simţurilor, care n-are părţi văzute, cel veşnic, sufletul tuturor fiinţelor, pe care nimeni nu-l poate înţelege, desfăşură toată splendoarea sa.
8. Hotărând în cugetul său a face să iasă din substanţa sa felurite făpturi, el produse mai întâi apele, în care puse o sămânţă.
9. Aceasta se făcu un ou strălucitor ca aurul, aşa de strălucitor ca astrul cu mii de raze şi din ou se născu el însuşi Brahma (zeul), strămoşul tuturor fiinţelor.
10. Apele s-au numit naras, pentru că sunt făcute de Nara (Duhul dumnezeiesc); Aceste ape fiind cel dintâi loc al mişcării (ayana) lui Nara, el s-a numit Narayana, cel care se mişcă (umblă) pe ape.
11. Prin cel ce este, prin cauza nepătrunsă, veşnică, prin fiinţa (în sine) şi nefiinţa, s-a produs dumnezeiescul bărbat (Puruşa), sărbătorit în lume sub numele de Brahma.
12. După ce locui în acest ou un an al lui Brahma, Stăpânul despărţi oul în două numai cu gândul
13. Şi din cele două jumătăţi făcu cerul şi pământul, iar la mijloc puse văzduhul, cele opt regiuni cereşti (cele 4 puncte cardinale şi cele 4 puncte intermediare) şi neschimbatul adânc al apelor
14. Din Sufletul prea înalt (paramatma) el scoase simţirea (manas) care există (în sine însăşi) şi nu există (pentru simţuri) şi înainte de simţire, eul (ahankara=conştiinţa eului) care stăpâneşte şi conduce;
15. Şi înaintea simţirii şi a eului scoase marele principiu intelectiv (mahat, buddhi) şi tot ce are una din cele trei însuşiri (gunele; sattva, rajas, tamas) şi cele cinci organe ale minţii cu care se percep lucrurile din afară şi cele cinci organe ale acţiunii şi esenţele elementare (tanmatras) celor cinci stihii (elemente).
16. Unind între ele esenţele elementare (tanmatras) nepătrunse de minte ale acestor şase principii (cele 5 elemente şi conştiinţa), înzestrate cu o mare energie, făcu toate fiinţele.
17. Şi pentru că aceste esenţe elementare nepătrunse de minte, ca să ia formă, se uniră unele cu altele, înţelepţii numiră forma văzută cu numele de sarira (înveliş).
18. Stihiile (cele 5 elemente) se uniră în aceasta (forma văzută) cu însuşiri ce le sunt proprii, precum simţirea, izvor nesecat de fiinţe, se uneşte cu organele trupului.
19. Din esenţele elementare fine şi îmbrăcate cu o formă, ale acestor şapte principii înzestrate cu o mare energie, s-a făcut lumea trecătoare, purcedere din Cel netrecător.
20. Fiecare din stihii (elemente) moşteneşte însuşirea celei care o precede, aşa că, cu cât o stihie e mai depărtată de izvor, cu atât are mai multe însuşiri (determinaţii)
21. Fiinţa prea înaltă dete astfel de la început fiecărei făpturi în parte un nume, un rost şi un fel de a fi, aşa cum se spune în cuvintele Vedei.
22. Suveranul Stăpân produse o mulţime de zei (devas) cu însuşiri active şi cu suflet şi o ceată nevăzută de duhuri (sadhyas) şi jertfa rânduită de la început.
23. Din foc, din aer şi din soare scoase el, pentru îndeplinirea jertfei, cele trei vede veşnice, numite Rig, Iagiur şi Sama.
24. Făcu timpul şi împărţirile lui, stelele, planetele, râurile, mările, munţii, şesurile, văile.
25. Cucernicia aspră, cuvântul, pofta, dorinţa, mânia, cu un cuvânt, această întreagă creaţie, căci voia să dea fiinţă tuturor vieţuitoarelor.
26. Pentru a stabili o deosebire între fapte, el deosebi dreptul de nedrept şi supuse făpturile simţitoare plăcerii şi durerii şi celorlalte stări sufleteşti potrivnice între ele.
27. Din esenţele elementare corespunzătoare celor cinci stihii (elemente), s-a făcut treptat tot ce este.
28. Suveranul Stăpân a hotărât de la început fiecărei fiinţe o îndeletnicire oarecare şi fiinţa o îndeplineşte de sine ori de câte ori vine în lume.
29. Oricare ar fi însuşirea ce I-a dat ca moştenire în clipa creării: răutate sau bunătate, blândeţe sau asprime, virtute sau viciu, iubire de adevăr sau strâmbătate, acea însuşire o va găsi de la sine în vieţile următoare.
30. Precum anotimpurile, în revenirea lor periodică, iau în chip firesc însuşirile ce le sunt proprii, tot astfel îşi reiau îndeletnicirile şi făpturile însufleţite.
31. Pentru înmulţirea neamului omenesc, el făcu din gura, din braţul, din coapsa şi din piciorul său pe brahman, pe kşatrya, vaisya şi pe sudra.

- va urma -

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 30 Mar 2009, 12:26 AM


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 30 Mar 2009, 12:30 AM
Mesaj #60


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Sf. Treime este o treime ,,masculină". Desigur, există o mare adoraţie pt. Sf. Fecioară, dar ea e exclusă din semnul crucii şi din ternarul creştin fundamental. Insistenţa pe aspectul ,,masculin" nu se referă la misoginie şi inegalitate între bărbat şi femeie aşa cum au pretins istoriciştii ci este o chestiune de simbolism sacru. Tradiţia creştină a avut menirea să renoveze lumea mai bine zis o parte a sa. În toate tradiţiile ortodoxe, simbolic, polul superior este masculin, iar cel inferior feminin, deoarece pământul susţine şi cerul acoperă. Una dintre caracteristicile decăderii lumii este uitarea poluui masculin şi FEMINIZARE EXISTENŢEI la fel ca în basmul ,,Punguţa cu doi bani" în care găina cânta nu cocoşul. O astfel de feminizare a existenţei are loc în zilele noastre şi deşi pare că că femeile în obsesiva lor strădanie de a fi egale cu bărbaţii, s-au masculinizat, în realitate e pe dos deoarece ,,feminizarea" trebuie înţeleasă în primul rând în relaţie cu Yin din tradiţia extrem-orietală. Când creştinismul s-a constituit din tradiţia exoterică una dintre operaţii a fost reinstaurarea domniei lui Yang, adică a polului masculin, şi având în vedere momentul ciclic nefavorabil, această reinstaurare trebuia bine accentuată. Cu toate acestea, pentru a împlini societatea creştină occidentală, a trebuit să se ţină cont de carcaterul ei mai mult regal decât sacerdotal (de precizat că Iisus e din casta regală şi nu sacerdotală). Şi aici a intervenit rolul Fecioarei, ca o completare la Sf. Treime. Adorarea Sf. Fecioare a corespuns unui aspect bhakti, foarte specific pentru lumea occidentală, şi care trebuia luat în considerare şi canalizat spre un ţel sacru.

Dacă prin Nefiinţă nu se înţelege decît purul neant, e inutil să se mai vorbească despre ea, căci ce se poate spune despre ceea ce este nimic? Dar e cu totul altceva dacă se consideră Nefiinţa ca POSIBILITATE DE A FI, Fiinţa este menifestarea Nefiinţei astfel înţeleasă, fiind cuprinsă în stare potenţială în Nefiinţă.
Raportul Nefiinţei cu Fiinţa este raportul non-manifestatului cu manifestatul, non-manifestatul fiind superior manifestatului căruia îi este principiu, deoarece el conţine în potenţă tot manifestatul, plus ceea ce nu este, n-a fost şi nu va fi niciodată manifestat. Este imposibil să se vorbească despre o distincţie reală, deoarece manifestatul este conţinut principial în non-manifestat, această distincţie există DOAR pentru noi.
În cazul Dualităţii sub aspectul distincţiei între Fiinţă şi Nefiinţă, e la fel, şi cu atît mai mult pentru celelalte aspecte ale Dualităţii. Distincţia dintre Spirit şi Materie este iluzorie. Dualitatea nu poate exista fără Ternar, deoarece dacă Principiul suprem, diferenţiindu-se, dă naştere la două elemente, care de altfel nu sunt distincte decît în măsura în care le considerăm ca atare, aceste două elemente şi Principiul lor comun formează un Ternar, deci în realitate, Ternarul şi nu Binarul este cel imediat produs prin prima diferenţiere a Unităţii primordiale.
Fiinţa nu este realmente distinctă de NeFiinţă, această distincţie nu există decît în măsura în care o creăm noi înşine, pentru că noi nu putem concepe NeFiinţa decît prin Fiinţă, nemanifestatul decît prin manifestat, diferenţierea Absolutului în Fiinţă şi NeFiinţă nu exprimă decît modul în care ne reprezentăm noi lucrurile. Absolutul din acest punct de vedere este principiul comun al Fiinţei şi NeFiinţei, al manifestatului şi al nemanifestatului, deşi în realitate el se confundă cu NeFiinţa, deoarece aceasta este principiul Fiinţei, care la rîndul ei este principiul prim al oricărei manifestări. Dacă se vrea a lua în considerare aici Binarul, ne vom găsi în prezenţa Ternarului, dar pentru a exista cu adevărat un Ternar, adică deja o manifestare, ar trebui ca Absolutul să fie Unitatea primordială, iar Unitatea reprezintă de fapt Fiinţa, afirmarea Absolutului. Această Fiinţă-Unitate e cea care se va manifesta în multiplicitatea indefinită a numerelor, conţinîndu-le pe toate în potenţă şi emanîndu-le ca subunităţi, şi toate numerele sunt cuprinse în Denar, realizat prin parcurgerea ciclului manifestării totale a Fiinţei.
Dualitatea se naşte prin distincţia între două principii, nicidecum contrare ci COMPLEMENTARE, activ şi pasiv, pozitiv şi negativ, masculin şi feminin. Însă aceste două principii coexistă în Unitate iar indivizibila lor dualitate este ea însăşi o unitate secundară, un reflex al Unităţii primordiale, astfel împreună cu Unitatea care le conţine, cele două elemente complementare constituie Ternarul, care este prima manifestare a Unităţii, deoarece doi-ul, fiind născut de unu, nu poate exista fără ca trei-ul să nu rezulte imediat prin chiar acest fapt: 1+2=3.
La fel cum nu putem concepe NeFiinţa decît prin Fiinţă, nu putem concepe nici Fiinţa-Unitate decît prin manifestarea sa ternară, consecinţă necesară şi imediată a diferenţiereii sau a polarizării pe care intelectul nostru o creează în Unitate. Această manifestare ternară, oricare ar fi aspectul sub care este luată în considerare, este întotdeauna o indisolubilă TRINITATE, adică o TRI-UNITATE, deoarece termenii săi nu sunt realmente distincţi, ei nefiind decît aceeaşi Unitate ce conţine în ea însăşi cei doi poli prin care se va produce orice manifestare.

În Exodul (III, 14) Moise primeşte răspuns la întrebarea care e numele lui Dzeu, citez ,,Eheieh asher Eheieh" (adică ,,Eu sunt Cel ce sunt/este" - în ebraică). Dar cea mai exactă semnificaţie este: ,,Fiinţa este Fiinţa".

Această formulare se poate analiza în moduri:
1. 1a) Eheieh - ,,Fiinţa"
1b) Eheieh asher - ,,Fiinţa este"
1c) Eheieh asher Eheieh - ,,Fiinţa este Fiinţa"
Cu alte cuvinte, Fiinţa fiind dată, ceea ce se poate spune despre ea (şi ceea ce nu se poate spune despre ea) este mai întâi că Ea este, apoi că Ea este Fiinţa.

2. aceeaşi formulare ,,Eheieh asher Eheieh" poate fi examinată şi astfel: punînd mai întâi Eheieh, apoi al doilea reflex al primului într-o oglindă (imagine a contemplării Fiinţei de către ea însăşi) iar pe al treilea loc punînd ,,asher" care se situează între cei doi termeni ,,Eheieh" ca o legătură care exprimă relaţia lor reciprocă.
Asta înseamnă că punctul, mai întâi unic, se dedublează apoi printr-o polarizare care este de asemenea o reflexie, iar relaţia de distanţă (reciprocă) se stabileşte între cele două puncte prin chiar faptul situării lor unul în faţa celuilalt.

Eminescu (Scrisoarea I):
„La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimic, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns,
Fu prăpastie, genune, fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare fără-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…
Dar deodat-un punct se mişcă… cel dintâi şi singur. Iată-l
Cum din haos face mumă, iară el devine Tatăl!…”


,,EHEIEH ASHER EHEIEH"


Această expresie poate fi tălmăcită astfel:
Fiinţa este Fiinţa, ceea ce desemnează exact ontologia rugului de foc
simbolimul matematic permite şi următoarea interpretare:
Punctul ascuns (Gândul) doreşte (Kama, Eros) să se facă vizibil, cunoscut şi, preintr-o determinare primordială, îşi atribuie sieşi existenţă, afirmându-se prin atributul de fiinţă, de punct unic, acest punct este Cuvântul, Albul, Fiinţa, şi el produce Existenţa universală, al cărei principiu este, prin dedublare: unul îşi opune un alt unu, dublul său, punctul îşi opune un alt punct, Fiinţa îşi opune Fiinţa (Existenţa universală). A spune ,,Fiinţa este Fiinţa" înseamnă a defini procesul cosmogonic precum şi suprema cunoaştere, cunoaşterea metafizică, când Fiinţa (Cel ce cunoaşte) şi Fiinţa (Ceea ce este cunoscut) sunt identice, adică ,,Fiinţa se cunoaşte Ea însăşi prin Sine însăşi".

Brahma, Principiul, este ,,fără dualitate", infinit, totalitate absolută, cuprinzând toate posibilităţile, nefiind nimic în afara Lui; deci Lumea, manifestarea universală, nu este distinctă de Brahma (decât în mod iluzoriu), în schimb Brahma este absolut distinct de Lume, nici un atribut sau calitate a acesteia neaplicându-i-se, şi manifestarea universală este riguros nulă, pur neant, în raport cu infinitatea sa. De aceea nu poate fi vorba de panteism, de aceea formula ,,Fiinţa este Fiinţa" în tradiţia hindusă se expreimă prin ,,Ayam atma Brahman" (,,acesr Âtmâ e Brahma"), aceasta arată că Fiinţa (Existenţa universală) este Fiinţa (Fiinţa Pură, Brahma saguna).Eu (ca Sine nemuritor şi nu ca ego perisabil) sunt Principiul, şi nu Principiul este ceva sau altceva.
În diverse tradiţii Principiul suprem este zugrăvit ca Tenebre supraluminoase şi orbitoare, ceea ce poate fi numită NeFiinţă şi nemanifestare.
Din punct de vedere lumesc şi prakritian, noaptea şi tenebrele se referă la haos şi la domeniul infernal dar din punct de vedere principial şi purushan, întunericul şi noaptea simbolizează Lumina absolută, Dumnezeirea (în sensul definit de Dionisie Areopagitul şi Meister Eckhart), Lumina aceasta fiind atât de strălucitoare încât orbeşte, este imposibil de văzut, cosmogonia apărând ca o ,,ologire" a Luminii absolute şi infinite, ca un Fiat Umbra. Aceasta este prima hotîrnicire a NeFiinţei, o ,,ologire" prin care se dezvăluie Fiinţa Pură, Unul, care va produce mai apoi Existenţa universală prin hotărniciri (,,ologiri") tot mai accentuate. Este trecerea de la nemanifestare la manifestare, de la noapte la zi şi numai în sensul îngust al perspectivei lumeşti se poate spune că este o trecere de la haos la cosmos.
Deci, Fiat Lux este de fapt un Fiat Umbra, o ,,ologire" a NeFiinţei, o obscurantizare, Fiinţa Pură şi apoi Existenţa universală se nasc în urma unui şir de determinaţii şi limitări, hotărniciri, o libertate tot mai schiloadă.
Producerea manifestării universale nu este o operaţie arbitrară ci conformă cu Voinţa divină, deoarece în ultimă instanţă Principiul suprem ca să fie infinit trebuie să fie nu numai nemanifestare dar şi manifestare.
Facerea Lumii şi creaţia Cosmosului nu estet în sine ceva păcătos ci este un SACRIFICIU adică ,,FACERE DE SACRU", adică o ,,tăiere", prin care se întemeiază Lumea ca loc sacru şi binecuvântat.
Producerea manifestării universale a însemnat un Fiat Lux, o extragere a Luminii din Tenebre, nu degeaba Dumnezeu s-a arătat lui Moise ca Lumină, rugul de foc marcând explozia naşterii Fiinţei (Albul, Lumina) din NeFiinţă (Tenebre, Horeb).
Pentru Biserica creştină Sfânta Fecioară este în primul rând Theotokos adică ,,mamă de Dumnezeu", Paternităţii Tatălui din Ceruri îi corespunde maternitatea Mamei de Dumnezeu, Theotokos, în domeniul uman. De aceea simbolismul Fecioarei negre se referă în primul rând la Prakriti. Tradiţia creştină , neconsiderând distinct aspectul <<matern>> în Principiul însuşi, nu se poate, cel puţin explicit, plasa, referitor la concepţia sa despre Theotokos decât în punctul de vedere prakritian.
Cele două puncte de vedere sunt:
1. Fecioara privită ca Şakti (Natura naturans, Fecioara neagră ca tenebre superioare)
2. Fecioara privită ca Prakriti (Natura Naturata, Fecioara neagră ca materia prima)

Biseric Ortodoxă a Occidentului Apropiat, deşi priveşte şi ea Fecioara ca Theotokos, ca Prakriti, preţuieşte chiar mai mult Fecioara ca Sfânta Sofia, adică ca Şakti, ca Fecioară neagră a Tenebrelor supra-luminoase. Şakti ca ,,artă" divină sălăşluind în Principiu, se identifică şi cu Înţelepciunea Sophia, în care caz este mamă celestă de avatâra. Şi numai ca Sfântă Sofia, Fecioara este aceeşi cu Iisus, aşa cum Şekinah este cu Mesia.
man e vorba despre Paternitatea Tatălui din Ceruri căruia îi corespunde maternitatea Mamei de Dumnezeu... cine a zis că Dumnezeu e barbat sau femeie? Era vorba de nişte aspecte: paternitatea şi maternitatea... dar mai e ceva aici:
Caracterul feminin atribuit de unii Sf. Duh nu se acordă deloc cu rolul, esenţialmente masculin şi ,,patern", care este al Sf. Duh în naşterea lui Hristos.

Pe de altă parte, în Evanghelia după Toma, la final, Petru cere: ,,Maria să plece, căci femeile nu merită viaţă [veşnică]". Iar Iisus replică: ,,Eu însumi o voi călăuzi pentru a o face bărbat, astfel ca şi ea să devină spirit veşnic viu, asemenea bărbaţilor. Pentru că orice femeie ce se va face bărbat va intra în împărăţia ceurilor." (Nag Hammadi)
Aici nu e vorba de misoginie şi nici măcar de superioritatea bărbatului în lume. Schimbarea femeii în bărbat se referă la ,,INVERSAREA POLILOR", aplicată microcosmic, adică femeia ce se realizează spiritual ajunge în polul superior care, simbolic e masculin, deoarece am spus mai sus că pământul susţine şi cerul acoperă.

Definiţie:
Potrivit Crezului atanasian, există trei Persoane divine (Tatăl, Fiul şi Spiritul sau Duhul Sfânt), fiecare dintre aceştia fiind etern, atotputernic, fără început şi fără sfârşit, nici mai mare, nici mai mic unul decât celălalt; fiecare este Dumnezeu şi totuşi nu formează decât un singu Dumnezeu, de fapt, trei manifestări ale aceleiaşi esenţe divine.

New Catholic Encyclopedia:
„Înainte de sfârşitul secolulului al IV-lea, formula UN SINGUR DUMNEZEU ÎN TREI PERSOANE nu era atestată în mod categoric şi cu certitudine nu fusese asimilată în viaţa creştină în profesiunea ei de credinţă... Printre Părinţii Apostolici nu a existat nimic care să se apropie, fie chiar şi pe departe de o asemenea mentalitate sau punct de vedere.“ - vol. XIV, p. 299.

Opinii şi constatări pertinente bazate pe Scripturi:

"Eu şi Tatăl una suntem." - Ioan 10:30.

Novatian (cca. 200-258 e.n.): "De vreme ce El a spus 'un' lucru, ereticii trebuie să înţeleagă că nu a spus 'o' persoană. Pentru că UNA, plasat la neutru, exprimă intimitatea, concordia socială, nu unitatea personală . . . Mai mult, faptul că El spune UNA, se referă la o înţelegere, un acord şi la o identitate de a raţiona, la asocierea plină de iubire, căci Tatăl şi Fiul sunt în acord, în iubire şi afecţiune"- Tratat despre Trinitate, cap. 27.

"Tatăl E mai mare decât mine." - Ioan 14:28.

Irenaeus (cca. 130-200 e.n.): "Prin El [Cristos] învăţăm că Tatăl este peste toate lucrurile. Căci 'Tatăl', spune El, este mai mare decât mine. Prin urmare, Tatăl a fost declarat de Domnul nostru ca fiind demn prin excelenţă de cunoştinţa noastră." - Împotriva Ereziilor, cartea II, cap. 28.8.

"Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos, pe care L-ai trimis Tu." - Ioan 17:3.

Clement din Alexandria (cca. 150-215 e.n.): "A-l cunoaşte pe Dumnezeul etern, dătătorul eternităţii şi prin cunoaştere şi recunoaştere să devii posesorul lui Dumnezeu, care este întâiul, cel preaînalt şi unic şi bun... Mai apoi, trebuie să învăţăm măreţia Salvatorului ce este după El." - Cine este bogatul care va fi salvat? VII, VIII.

"Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi." - Efeseni 4:6.

Irenaeus: "Şi astfel, un singur Dumnezeu, Tatăl, este declarat într-adevăr mai presus de toţi şi Cap al lui Cristos" - Împotriva Ereziilor, cartea V, cap. 18.2.

Comentariul lui Petru:
Fapte, cap.2


22. Bărbaţi Israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi;
23. pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit, şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege.

32. Dumnezeu a înviat pe acest Isus şi noi toţi suntem martori ai lui.
33. Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu, şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi.
34. Căci David nu s-a suit în ceruri, ci el singur zice: "Domnul a zis Domnului meu: "Şezi la dreapta Mea,
35. până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale."
36. Să ştie bine dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi."


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 30 Mar 2009, 12:40 AM
Mesaj #61


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Omul universal
Fie dat un Spectator, Omul Universal, ,,câmpul” este arena sau circul lumii. Poziţia Spectatorului, Omului Universal, este centrală şi la înălţime, iar privirea sa, ca de vultur, cuprinde întregul câmp (atât înainte cât şi după punerea în scenă a oricărui act), astfel că, din punctul său de vedere, toate evenimentele se petrec fără întrerupere. Pentru a putea vorbi dpdv al Spectatorului, noi trebui să mutăm conştiinţa noastră de a fi, din poziţia pe care o avem în câmp, unde jocurile se desfăşoară, în pavilionul unde Spectatorul, de care depinde întreaga piesă, stă în tihnă.
Să ne închipuim că liniile drepte ale vederii prin care Spectatorul este legat de fiecare interpret luat separat şi de-a lungul cărora fiecare interpret se poate uita în sus (adică în interior) spre Spectator, în cazul în care puterile vederii îi ajung acolo, sunt linii de forţă sau sforile prin intermediul cărora păpuşarul manevrează marionetele pentru el însuşi (păpuşarul reprezentând singurul public). Fiecare dintre marionetele executante este convinsă de propria existenţă independentă şi de ea însăşi ca una între celelalte, pe care le vede în mediul său apropiat şi pe care le deosebeşte prin nume, înfăţişare şi comportament.
Spectatorul NU VEDE şi NU POATE SĂ VADĂ EXECUTANŢII AŞA CUM, în mod imperfect, SE VĂD PE EI ÎNŞIŞI, dar CUNOAŞTE FIINŢA ADEVĂRATĂ A FIECĂRUIA – adică, nu doar din perspectiva unei poziţii particulare date, ci SIMULTAN DIN FIECARE PUNCT DE PE LINIA FORŢEI VIZUALE PRIN CARE MARIONETA ESTE LEGATĂ DE EL, şi mai ales, din acel punct ÎN CARE TOATE LINIILE CONVERG ŞI UNDE FIINŢA TUTUROR LUCRURILOR COINCIDE CU FIINŢA ÎN SINE. Acolo fiinţa marionetei dăinui ca raţiune eternă în intelectul etern – Soarele Divin, Lumină a luminilor, Spirit şi Adevăr.
Să presupunem acum că Spectatorul adoarme; când îşi închide ochii, universul dispare, urmând să reapară numai atunci când îi va redeschide. Deschiderea ochilor (,,Să fie lumină”), în religie, poartă numele de ACT AL CREAŢIEI. Închiderea ochilor, în religie, se numeşte ,,sfârşitul lumii”. Cu alte cuvinte, pentru noi există o alternare sau o evoluţie şi o involuţie. Dar pentru Spectatorul central nu există nici o succesiune de evenimente. El este întotdeauna treaz şi întotdeauna adormit. Spectatorul nostru stă şi gândeşte, şi nu gândeşte, acum-şi-pururea.
Acest „câmp” este împărţit în mai multe garduri concentrice ce pot fi gândite ca fiind în număr de 21. Spectatorul se situează astfel la cea de-a 21 despărţitură al celui mai dinafară gard prin care este definit mediul de faţă. Execuţia fiecărui jucător sau persoană de la sol este limitată la posibilităţile reprezentate de spaţiul dintre 2 garduri. Acolo se naşte şi acolo moare. Să luăm în considerare acum această fiinţă născută, cutare individ, aşa cum este în sine şi aşa cum crede că este - „un animal, raţional şi muritor, pe care îl cunosc şi care mărturisesc că sunt”, cum spune Boethius. Această fiinţă născută, cutare individ, se va numi de aici încolo Cutare. Să ne întoarcem: acel Cutare nu concepe că poate să se deplaseze după voie înainte şi înapoi, în timp şi spaţiu, dar ştie că îmbătrâneşte, în fiecare zi, chiar dacă îi place sau nu. În schimb, crede că, într-o măsură sau alta, poate să facă ce îi place, atât timp cât acest lucru nu este împiedicat de mediul înconjurător. Nu îşi dă seama că acest mediu al cărui parte este şi din care nu poate să scape, este un mediu cauzal determinat: face ceea ce face fiindcă s-a făcut ceea ce s-a făcut. Nu îşi dă seama că este ceea ce este şi face ceea ce face fiindcă alţii înaintea lui au fost ceea ce au fost şi au făcut ceea ce au făcut, şi toate astea fără vreun început imaginabil. Este practic un produs al circumstanţelor, un automat al cărui comportament ar putea fi prevăzut şi explicat în întregime printr-o cunoaştere adecvată a cauzelor din trecut, acum reprezentate de natura lucrurilor – din care şi natura sa face parte. Aceasta este binecunoscuta doctrină a karma, o doctrină a fatalităţii inerente, care este exprimată în Bhagavad Gita astfel:

,,Eşti legat de fapta (karma) născută din firea ta... ceea ce nu doreşti să înfăptuieşti vei făptui silit.” (B.G. XVIII.60).


Acel Cutare nu este altceva decât o verigă dintr-un lanţ cauzal căruia nu-i putem imagina un început sau un sfârşit. Nu se găseşte nici un lucru aici pe care chiar şi cel mai hotărât determinist ar putea să-l respingă. Existenţa unui lanţ cauzal presupune posibilitatea logică anterioară a acestei existenţe adică presupune o cauză primă ce nu poate fi gândită ca una dintre celelalte cauze intermediare fie că sunt în timp sau în spaţiu. Acum reîntorcându-ne la automatul nostru, Cutare, să vedem ce se întâmplă la moartea acestuia. Fiinţa compusă este dispersată în cosmos, nimic nu poate supravieţui sub forma unei conştiinţe a lui Cutare. Elementele entităţii psihofizice se risipesc şi sunt transmise altora sub forma unei moşteniri. Acesta este, într-adevăr, un proces ce a avut loc pe tot parcursul vieţii noastre de Cutare şi care poate fi clar observat în înmulţire, tradiţia indiană descriind-o în repetate rânduri ca „renaştere a tatălui în şi ca fiu.”. Cutare trăieşte în urmaşii săi direcţi şi indirecţi. Aceasta este aşa-numita doctrină a „reîncarnării”, aceeaşi cu doctrina grecească a metasomatozei şi a metempsihozei, aceeaşi cu doctrina creştină a preexistenţei noastre în Adam „asemenea substanţei trupeşti şi virtuţii seminale.”, fiind şi doctrina modernă a „reiterării trăsăturilor ancestrale.”. Doar acest adevăr, al transmiterii trăsăturilor psiho-fizice, poate să lămurească ceea ce în religie se cheamă măştenire a păcatului primar, în metafizică constituie moştenire a ignoranţei, iar pt. Filozof capacitatea înnăscută de a cunoaşte în termeni de subiect şi obiect.
Evident că în cele spuse mai sus nu este vorba de o doctrină a reîncarnării (observaţi că acum ghilimelele lipsesc). Nicio doctrină a reîncarnării – conform căreia fiinţa în sine a unei persoane umane ce a trăit pe pământ şi care acum a murit, urmează să renască într-o altă mamă de pe pământ – nu a fost învăţată niciodată în India, chiar şi în buddhism – ori în tradiţia neoplatonică sau în oricare altă tradiţie ortodoxă.
În Brahmane ca şi în Vechiul Testament se spune foarte clar că cei ce au părăsit această lume au părăsit-o pentru totdeauna şi nu vor mai fi văzuţi niciodată printre cei vii. Atât din punct de vedere indian cât şi platonic, tot ce se schimbă moare. Murim şi renaştem zilnic, în fiecare oră, iar moartea din clipa „când a sunat ceasul”, nu este decât u caz special. Deşi în India a existat o credinţă în reîncarnare, dar ea nu a apărut decât în urma răstălmăcirii populare a limbajului simbolic al textelor iar acceptarea acesteia din partea savanţilor şi teozofilor moderni nu constituie decât rezultatul unei interpretări la fel de naive şi de neinformate a textelor.

Exemplu:
Cuvintele Sf. Augustin şi Thoma De Aquino conform cărora noi eram în Adam „asemenea substanţei trupeşti seminale”; ,,trupul omenesc a preexistat în virtuţile cauzale ale lucrărilor anterioare”; „Dumnezeu nu guvernează lumea în mod direct, ci prin cauze intermediare, şi dacă nu ar fi aşa, lumea ar fi fost privată de perfecţiunea cauzalităţii”; „Aşa cum o mamă este însărcinată cu copilul nenăscut, la fel lumea în sine este însărcinată cu cauzele lucrurilor până acum nenăscute”; „Soarta sălăşluieşte chiar în cauzele create”. Dacă toate aceste texte ar fi fost extrase din Upanişade sau din buddhism, nu-i aşa că nu aţi fi văzut acolo doar ceea ce se găseşte cu adevărat, şi anume doctrina legată de karma, dar şi o doctrină a „reîncarnării”?
Prin „reîncarnare” înţelegând o renaştere în această lume a însăşi fiinţei şi persoanei celui decedat. Acest lucru este o imposibilitate, iar argumentele metafizice nu pot fi nicicum combătute. Principalul argument este: în măsura în care cosmosul se constituie dintr-o serie indefinită de posibilităţi, toate trebuind să fie realizate într-o durată tot la fel de indefinită, universul actual îşi va încheia cursul atunci când toate posibilităţile sale vor fi reduse la act (luaţi aminte cosmologi!) - tot aşa cum fiecare viaţă de om îşi va încheia cursul când toate posibilităţile acesteia se vor epuiza. Finalul unei perpetuităţi va fi atins fără să mai existe vreun loc pentru repetarea unor evenimente sau pentru o reiterare a condiţiilor trecute. Succesiune temporală înseamnă succesiune de lucruri diferite. Istoria se repetă în tipologii, ea nu se poate repeta la nivelul lucrurilor particulare. Se poate vorbi de „migrare” a „genelor”, numind-o renaştere a tipologiilor, dar această reîncarnare a caracterului lui Cutare trebuie deosebită de „transmigrarea” adevăratei persoane a lui Cutare.
În acest fel este viaţa şi moartea animalului cutare, raţional şi muritor. Dar când Boethius mărturiseşte că este doar un animal, Înţelepciunea răspunde că acest om, Cutare, a uitat cine este. Acesta este momentul când ne despărţim de viziunea materialistului” şi „senzorialistului” (ghilimele aici provin din faptul că „materia” este elementul „simţit”).
Definiţia dată de creştinism omului: „trup, suflet, duh”. Vedanta susţine că unica fiinţă adevărată a omului este cea spirituală şi că această fiinţă a sa nu este „în” Cutare sau în oricare „parte” a acestuia, ci este doar reflectată în el. Cu alte cuvinte Vedanta spune că această fiinţă nu se află în planul, sau nu este limitată de câmpul lui Cutare, ci se extinde de la acest câmp spre centrul lui, indiferent de gardurile prin care trece.
Prin urmare, la moarte, pe lângă distrugerea lui Cutare, are loc o retragere a spiritului din vehiculul fenomenal, a cărui „viaţă” a fost. În consecinţă, exprimarea care vorbeşte despre moarte ca o „dare a duhului” este foarte exactă, sau când spunem despre Cutare că „expiră” („moare”). „Duhul” nu este spirit în sensul în care îl înţelege spiritistul, nu este o ”personalitate supravieţuitoare”, ci un principiu pur intelectual, din care sunt făcute şi ideile; „duhul” este „spirit” în acelaşi sens în care Sfântul Duh este Sanctus Spiritus. Astfel, la moarte, ţărâna se întoarce în ţărână, iar spiritul la izvorul său.
Prin urmare se poate înţelege deja că moarte lui Cutare presupune 2 posibilităţi sugerate cu aproximaţie de expresiile familiare „mântuit” şi „pierdut”:
1. fie conştiinţa de a fi a lui Cutare a fost centrată în sine însăşi şi aceasta trebuie să dispară odată cu acest Cutare
2. fie conştiinţa lui Cutare a fost centrată în spirit, plecând în schimb cu spiritul.
Numai spiritul, când trupul şi sufletul sunt distruse ,,continuă să rămână”. De-abia acum iese la iveală noima profundă a Poruncii ,,Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Presupunând conştiinţa noastră de a fi ca fiind centrată în spirit înainte de disoluţia trupului, cu cât mai mult am „devenit ceea ce suntem” sau ne-am „trezit”, cu atât mai aproape de centrul câmpului va avea loc următoarea noastră apariţie sau „renaştere”. La moarte, conştiinţa noastră de a fi nu se duce acolo unde nu este deja.
Există 21 de nivele de referinţă, paşi, garduri în ceea ce priveşte ”trezirea” conştiinţei. Dacă am făcut primul pas înainte de a muri – şi am trăit într-un anumit grad „în duh” şi nu doar ca animale raţionale – iar trupul şi sufletul au fost risipite în cosmos, se poate considera că am trecut de primul din cele 21 de garduri sau circumferinţe ce stau între noi şi Spectatorul central al tuturor lucrurilor, Soarele Divin, Spiritul, Adevărul. Vom lua fiinţă (observaţi şi meditaţi puţin la expresia A LUA FIINŢĂ, şi luând-o mot-a-mot) într-un nou mediu unde, de exemplu, ar putea să mai existe durată, dar nu o trecere a timpului aşa cum o înţelegem noi acum. Nu vom lua cu noi nimic din ceea ce ţine de aparatul psiho-fizic căruia ar putea să-i fie inerentă o memorie senzitivă. NUMAI „VIRTUŢILE INTELECTUALE” SUPRAVIEŢUIESC. Aceasta nu este o supravieţuire a „personalităţii”, ci a fiinţei neîntrerupte a persoanei adevărate a lui Cutare, ce nu mai este împovărată de grosolănia fostelor definiţii ale lui Cutare. Vom trece dincolo fără întreruperea conştiinţei de a fi.
În acest fel, printr-o succesiune de morţi şi renaşteri, toate gardurile vor fi traversate. Calea pe care o urmăm va fi aceea a razei spirituale ce ne leagă de Soarele central. Aceasta este singurul mod ce trece peste râul vieţii, ce desparte ţărmul acesta de cel de dincolo. Cuvântul „pod” aici vrea să semnifice, şi chiar semnifică acea „trecătoare mai ascuţită decât lama unui brici”, dacă vreţi podul Cinvat din Avesta, „aducătorul de spaimă”, un pod ung de lumină, consubstanţial cu sursa sa. Nu degeaba Hristos a zis: ,,Eu sunt Calea”. Exact la acest lucru se referea. Trecerea acestui pod constituie, prin stadii ce sunt definite de punctele de intersecţie ale acestuia cu cele 21 de circumferinţe ale noastre, ceea ce propriu-zis se numeşte transmigrare sau regenerare progresivă. Fiecare pas pe această cale a fost marcat de o moarte faţă de un „sine” anterior şi o „renaştere” consecventă şi imediată ca „alt om”.
Expresia ,,pas pe cale” traduce următorul aspect: există 2 direcţii de mişcare: una de circumferinţă şi determinată, cealaltă centripetă şi liberă, dar rezultanta lor care este „pasul pe cale” este de fapt rezultanta celor 2 direcţii: spirala.
Acuma sosit momentul pentru dărâmarea materialismului spaţial şi temporal al imaginii făurite de noi despre cosmos şi a pelerinajului omului de la circumferinţă spre centrul şi inima acestuia. Toate stările fiinţei, toţi acei Cutare pe care i-am gândit ca născându-se pe niveluri de referinţă suprapuse, toate acestea se află în interiorul tău, în aşteptarea recunoaşterii lor: toate morţile şi renaşterile antrenate aici sunt supranaturale – neînsemnând că sunt „împotriva Naturii”, ci exterioare posibilităţilor particulare ale unei stări de fiinţă date, de la care se consideră că are loc transmigrarea. Şi aici se poate spune că nici măcar un factor ce ţine de timp nu este implicat aici, din moment ce vicisitudinile timpului nu joacă nici un rol în viaţa spiritului, călătoria putând fi făcută mai degrabă în parte sau în întregime, fie înainte de evenimentul morţii naturale, fie la moarte sau chiar după aceea. Balconului Spectatorului este Împărăţia Cerurilor din interiorul tău, din „inimă” (în toate tradiţiile orientale şi antice, inima nu este doar un loc al voinţei, ci şi unul al intelectului pur, loc unde are loc unirea dintre Cer şi Pământ); contemplativul uman numai acolo poate să vadă Spectatorul – contemplativ a cărui privire este inversată, şi care astfel merge pe calea Razei ce leagă ochiul exterior de Ochiul lăuntric, suflarea de viaţă de Vârtejul Spiritului.
În Vede se spune: ,,Soarele primeşte ochiul tău, Vârtejul al tău spirit.” sau echivalentul din logosul „în mâinile Tale încredinţez duhul Meu.” sau cum spune Eckhart: ,,Ochiul cu care îl văd pe Dumnezeu şi care este acelaşi ochi cu care Dumnezeu mă vede; ochiul meu şi ochiul lui Dumnezeu, un singur ochi şi o singură vedere şi o singură cunoaştere şi o singură iubire.” sau Sf. Pavel: „este un duh.”


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 30 Mar 2009, 12:43 AM
Mesaj #62


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Fie dat un Spectator, Omul Universal, ,,câmpul” este arena sau circul lumii. Poziţia Spectatorului, Omului Universal, este centrală şi la înălţime, iar privirea sa, ca de vultur, cuprinde întregul câmp (atât înainte cât şi după punerea în scenă a oricărui act), astfel că, din punctul său de vedere, toate evenimentele se petrec fără întrerupere. Pentru a putea vorbi dpdv al Spectatorului, noi trebui să mutăm conştiinţa noastră de a fi, din poziţia pe care o avem în câmp, unde jocurile se desfăşoară, în pavilionul unde Spectatorul, de care depinde întreaga piesă, stă în tihnă.
Să ne închipuim că liniile drepte ale vederii prin care Spectatorul este legat de fiecare interpret luat separat şi de-a lungul cărora fiecare interpret se poate uita în sus (adică în interior) spre Spectator, în cazul în care puterile vederii îi ajung acolo, sunt linii de forţă sau sforile prin intermediul cărora păpuşarul manevrează marionetele pentru el însuşi (păpuşarul reprezentând singurul public). Fiecare dintre marionetele executante este convinsă de propria existenţă independentă şi de ea însăşi ca una între celelalte, pe care le vede în mediul său apropiat şi pe care le deosebeşte prin nume, înfăţişare şi comportament.
Spectatorul NU VEDE şi NU POATE SĂ VADĂ EXECUTANŢII AŞA CUM, în mod imperfect, SE VĂD PE EI ÎNŞIŞI, dar CUNOAŞTE FIINŢA ADEVĂRATĂ A FIECĂRUIA – adică, nu doar din perspectiva unei poziţii particulare date, ci SIMULTAN DIN FIECARE PUNCT DE PE LINIA FORŢEI VIZUALE PRIN CARE MARIONETA ESTE LEGATĂ DE EL, şi mai ales, din acel punct ÎN CARE TOATE LINIILE CONVERG ŞI UNDE FIINŢA TUTUROR LUCRURILOR COINCIDE CU FIINŢA ÎN SINE. Acolo fiinţa marionetei dăinui ca raţiune eternă în intelectul etern – Soarele Divin, Lumină a luminilor, Spirit şi Adevăr.
Să presupunem acum că Spectatorul adoarme; când îşi închide ochii, universul dispare, urmând să reapară numai atunci când îi va redeschide. Deschiderea ochilor (,,Să fie lumină”), în religie, poartă numele de ACT AL CREAŢIEI. Închiderea ochilor, în religie, se numeşte ,,sfârşitul lumii”. Cu alte cuvinte, pentru noi există o alternare sau o evoluţie şi o involuţie. Dar pentru Spectatorul central nu există nici o succesiune de evenimente. El este întotdeauna treaz şi întotdeauna adormit. Spectatorul nostru stă şi gândeşte, şi nu gândeşte, acum-şi-pururea.
Acest „câmp” este împărţit în mai multe garduri concentrice ce pot fi gândite ca fiind în număr de 21. Spectatorul se situează astfel la cea de-a 21 despărţitură al celui mai dinafară gard prin care este definit mediul de faţă. Execuţia fiecărui jucător sau persoană de la sol este limitată la posibilităţile reprezentate de spaţiul dintre 2 garduri. Acolo se naşte şi acolo moare. Să luăm în considerare acum această fiinţă născută, cutare individ, aşa cum este în sine şi aşa cum crede că este - „un animal, raţional şi muritor, pe care îl cunosc şi care mărturisesc că sunt”, cum spune Boethius. Această fiinţă născută, cutare individ, se va numi de aici încolo Cutare. Să ne întoarcem: acel Cutare nu concepe că poate să se deplaseze după voie înainte şi înapoi, în timp şi spaţiu, dar ştie că îmbătrâneşte, în fiecare zi, chiar dacă îi place sau nu. În schimb, crede că, într-o măsură sau alta, poate să facă ce îi place, atât timp cât acest lucru nu este împiedicat de mediul înconjurător. Nu îşi dă seama că acest mediu al cărui parte este şi din care nu poate să scape, este un mediu cauzal determinat: face ceea ce face fiindcă s-a făcut ceea ce s-a făcut. Nu îşi dă seama că este ceea ce este şi face ceea ce face fiindcă alţii înaintea lui au fost ceea ce au fost şi au făcut ceea ce au făcut, şi toate astea fără vreun început imaginabil. Este practic un produs al circumstanţelor, un automat al cărui comportament ar putea fi prevăzut şi explicat în întregime printr-o cunoaştere adecvată a cauzelor din trecut, acum reprezentate de natura lucrurilor – din care şi natura sa face parte. Aceasta este binecunoscuta doctrină a karma, o doctrină a fatalităţii inerente, care este exprimată în Bhagavad Gita astfel:

,,Eşti legat de fapta (karma) născută din firea ta... ceea ce nu doreşti să înfăptuieşti vei făptui silit.” (B.G. XVIII.60).

Acel Cutare nu este altceva decât o verigă dintr-un lanţ cauzal căruia nu-i putem imagina un început sau un sfârşit. Nu se găseşte nici un lucru aici pe care chiar şi cel mai hotărât determinist ar putea să-l respingă. Existenţa unui lanţ cauzal presupune posibilitatea logică anterioară a acestei existenţe adică presupune o cauză primă ce nu poate fi gândită ca una dintre celelalte cauze intermediare fie că sunt în timp sau în spaţiu. Acum reîntorcându-ne la automatul nostru, Cutare, să vedem ce se întâmplă la moartea acestuia. Fiinţa compusă este dispersată în cosmos, nimic nu poate supravieţui sub forma unei conştiinţe a lui Cutare. Elementele entităţii psihofizice se risipesc şi sunt transmise altora sub forma unei moşteniri. Acesta este, într-adevăr, un proces ce a avut loc pe tot parcursul vieţii noastre de Cutare şi care poate fi clar observat în înmulţire, tradiţia indiană descriind-o în repetate rânduri ca „renaştere a tatălui în şi ca fiu.”. Cutare trăieşte în urmaşii săi direcţi şi indirecţi. Aceasta este aşa-numita doctrină a „reîncarnării”, aceeaşi cu doctrina grecească a metasomatozei şi a metempsihozei, aceeaşi cu doctrina creştină a preexistenţei noastre în Adam „asemenea substanţei trupeşti şi virtuţii seminale.”, fiind şi doctrina modernă a „reiterării trăsăturilor ancestrale.”. Doar acest adevăr, al transmiterii trăsăturilor psiho-fizice, poate să lămurească ceea ce în religie se cheamă măştenire a păcatului primar, în metafizică constituie moştenire a ignoranţei, iar pt. Filozof capacitatea înnăscută de a cunoaşte în termeni de subiect şi obiect.
Evident că în cele spuse mai sus nu este vorba de o doctrină a reîncarnării (observaţi că acum ghilimelele lipsesc). Nicio doctrină a reîncarnării – conform căreia fiinţa în sine a unei persoane umane ce a trăit pe pământ şi care acum a murit, urmează să renască într-o altă mamă de pe pământ – nu a fost învăţată niciodată în India, chiar şi în buddhism – ori în tradiţia neoplatonică sau în oricare altă tradiţie ortodoxă.
În Brahmane ca şi în Vechiul Testament se spune foarte clar că cei ce au părăsit această lume au părăsit-o pentru totdeauna şi nu vor mai fi văzuţi niciodată printre cei vii. Atât din punct de vedere indian cât şi platonic, tot ce se schimbă moare. Murim şi renaştem zilnic, în fiecare oră, iar moartea din clipa „când a sunat ceasul”, nu este decât u caz special. Deşi în India a existat o credinţă în reîncarnare, dar ea nu a apărut decât în urma răstălmăcirii populare a limbajului simbolic al textelor iar acceptarea acesteia din partea savanţilor şi teozofilor moderni nu constituie decât rezultatul unei interpretări la fel de naive şi de neinformate a textelor.

Exemplu:
Cuvintele Sf. Augustin şi Thoma De Aquino conform cărora noi eram în Adam „asemenea substanţei trupeşti seminale”; ,,trupul omenesc a preexistat în virtuţile cauzale ale lucrărilor anterioare”; „Dumnezeu nu guvernează lumea în mod direct, ci prin cauze intermediare, şi dacă nu ar fi aşa, lumea ar fi fost privată de perfecţiunea cauzalităţii”; „Aşa cum o mamă este însărcinată cu copilul nenăscut, la fel lumea în sine este însărcinată cu cauzele lucrurilor până acum nenăscute”; „Soarta sălăşluieşte chiar în cauzele create”. Dacă toate aceste texte ar fi fost extrase din Upanişade sau din buddhism, nu-i aşa că nu aţi fi văzut acolo doar ceea ce se găseşte cu adevărat, şi anume doctrina legată de karma, dar şi o doctrină a „reîncarnării”?
Prin „reîncarnare” înţelegând o renaştere în această lume a însăşi fiinţei şi persoanei celui decedat. Acest lucru este o imposibilitate, iar argumentele metafizice nu pot fi nicicum combătute. Principalul argument este: în măsura în care cosmosul se constituie dintr-o serie indefinită de posibilităţi, toate trebuind să fie realizate într-o durată tot la fel de indefinită, universul actual îşi va încheia cursul atunci când toate posibilităţile sale vor fi reduse la act (luaţi aminte cosmologi!) - tot aşa cum fiecare viaţă de om îşi va încheia cursul când toate posibilităţile acesteia se vor epuiza. Finalul unei perpetuităţi va fi atins fără să mai existe vreun loc pentru repetarea unor evenimente sau pentru o reiterare a condiţiilor trecute. Succesiune temporală înseamnă succesiune de lucruri diferite. Istoria se repetă în tipologii, ea nu se poate repeta la nivelul lucrurilor particulare. Se poate vorbi de „migrare” a „genelor”, numind-o renaştere a tipologiilor, dar această reîncarnare a caracterului lui Cutare trebuie deosebită de „transmigrarea” adevăratei persoane a lui Cutare.
În acest fel este viaţa şi moartea animalului cutare, raţional şi muritor. Dar când Boethius mărturiseşte că este doar un animal, Înţelepciunea răspunde că acest om, Cutare, a uitat cine este. Acesta este momentul când ne despărţim de viziunea materialistului” şi „senzorialistului” (ghilimele aici provin din faptul că „materia” este elementul „simţit”).
Definiţia dată de creştinism omului: „trup, suflet, duh”. Vedanta susţine că unica fiinţă adevărată a omului este cea spirituală şi că această fiinţă a sa nu este „în” Cutare sau în oricare „parte” a acestuia, ci este doar reflectată în el. Cu alte cuvinte Vedanta spune că această fiinţă nu se află în planul, sau nu este limitată de câmpul lui Cutare, ci se extinde de la acest câmp spre centrul lui, indiferent de gardurile prin care trece.
Prin urmare, la moarte, pe lângă distrugerea lui Cutare, are loc o retragere a spiritului din vehiculul fenomenal, a cărui „viaţă” a fost. În consecinţă, exprimarea care vorbeşte despre moarte ca o „dare a duhului” este foarte exactă, sau când spunem despre Cutare că „expiră” („moare”). „Duhul” nu este spirit în sensul în care îl înţelege spiritistul, nu este o ”personalitate supravieţuitoare”, ci un principiu pur intelectual, din care sunt făcute şi ideile; „duhul” este „spirit” în acelaşi sens în care Sfântul Duh este Sanctus Spiritus. Astfel, la moarte, ţărâna se întoarce în ţărână, iar spiritul la izvorul său.
Prin urmare se poate înţelege deja că moarte lui Cutare presupune 2 posibilităţi sugerate cu aproximaţie de expresiile familiare „mântuit” şi „pierdut”:
1. fie conştiinţa de a fi a lui Cutare a fost centrată în sine însăşi şi aceasta trebuie să dispară odată cu acest Cutare
2. fie conştiinţa lui Cutare a fost centrată în spirit, plecând în schimb cu spiritul.

Numai spiritul, când trupul şi sufletul sunt distruse ,,continuă să rămână”. De-abia acum iese la iveală noima profundă a Poruncii ,,Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Presupunând conştiinţa noastră de a fi ca fiind centrată în spirit înainte de disoluţia trupului, cu cât mai mult am „devenit ceea ce suntem” sau ne-am „trezit”, cu atât mai aproape de centrul câmpului va avea loc următoarea noastră apariţie sau „renaştere”. La moarte, conştiinţa noastră de a fi nu se duce acolo unde nu este deja.
Există 21 de nivele de referinţă, paşi, garduri în ceea ce priveşte ”trezirea” conştiinţei. Dacă am făcut primul pas înainte de a muri – şi am trăit într-un anumit grad „în duh” şi nu doar ca animale raţionale – iar trupul şi sufletul au fost risipite în cosmos, se poate considera că am trecut de primul din cele 21 de garduri sau circumferinţe ce stau între noi şi Spectatorul central al tuturor lucrurilor, Soarele Divin, Spiritul, Adevărul. Vom lua fiinţă (observaţi şi meditaţi puţin la expresia A LUA FIINŢĂ, şi luând-o mot-a-mot) într-un nou mediu unde, de exemplu, ar putea să mai existe durată, dar nu o trecere a timpului aşa cum o înţelegem noi acum. Nu vom lua cu noi nimic din ceea ce ţine de aparatul psiho-fizic căruia ar putea să-i fie inerentă o memorie senzitivă. NUMAI „VIRTUŢILE INTELECTUALE” SUPRAVIEŢUIESC. Aceasta nu este o supravieţuire a „personalităţii”, ci a fiinţei neîntrerupte a persoanei adevărate a lui Cutare, ce nu mai este împovărată de grosolănia fostelor definiţii ale lui Cutare. Vom trece dincolo fără întreruperea conştiinţei de a fi.
În acest fel, printr-o succesiune de morţi şi renaşteri, toate gardurile vor fi traversate. Calea pe care o urmăm va fi aceea a razei spirituale ce ne leagă de Soarele central. Aceasta este singurul mod ce trece peste râul vieţii, ce desparte ţărmul acesta de cel de dincolo. Cuvântul „pod” aici vrea să semnifice, şi chiar semnifică acea „trecătoare mai ascuţită decât lama unui brici”, dacă vreţi podul Cinvat din Avesta, „aducătorul de spaimă”, un pod lung de lumină, consubstanţial cu sursa sa. Nu degeaba Hristos a zis: ,,Eu sunt Calea”. Exact la acest lucru se referea. Trecerea acestui pod constituie, prin stadii ce sunt definite de punctele de intersecţie ale acestuia cu cele 21 de circumferinţe ale noastre, ceea ce propriu-zis se numeşte transmigrare sau regenerare progresivă. Fiecare pas pe această cale a fost marcat de o moarte faţă de un „sine” anterior şi o „renaştere” consecventă şi imediată ca „alt om”.
Expresia ,,pas pe cale” traduce următorul aspect: există 2 direcţii de mişcare: una de circumferinţă şi determinată, cealaltă centripetă şi liberă, dar rezultanta lor care este „pasul pe cale” este de fapt rezultanta celor 2 direcţii: spirala.
Acuma sosit momentul pentru dărâmarea materialismului spaţial şi temporal al imaginii făurite de noi despre cosmos şi a pelerinajului omului de la circumferinţă spre centrul şi inima acestuia. Toate stările fiinţei, toţi acei Cutare pe care i-am gândit ca născându-se pe niveluri de referinţă suprapuse, toate acestea se află în interiorul tău, în aşteptarea recunoaşterii lor: toate morţile şi renaşterile antrenate aici sunt supranaturale – neînsemnând că sunt „împotriva Naturii”, ci exterioare posibilităţilor particulare ale unei stări de fiinţă date, de la care se consideră că are loc transmigrarea. Şi aici se poate spune că nici măcar un factor ce ţine de timp nu este implicat aici, din moment ce vicisitudinile timpului nu joacă nici un rol în viaţa spiritului, călătoria putând fi făcută mai degrabă în parte sau în întregime, fie înainte de evenimentul morţii naturale, fie la moarte sau chiar după aceea. Balconului Spectatorului este Împărăţia Cerurilor din interiorul tău, din „inimă” (în toate tradiţiile orientale şi antice, inima nu este doar un loc al voinţei, ci şi unul al intelectului pur, loc unde are loc unirea dintre Cer şi Pământ); contemplativul uman numai acolo poate să vadă Spectatorul – contemplativ a cărui privire este inversată, şi care astfel merge pe calea Razei ce leagă ochiul exterior de Ochiul lăuntric, suflarea de viaţă de Vârtejul Spiritului.
În Vede se spune: ,,Soarele primeşte ochiul tău, Vârtejul al tău spirit.” sau echivalentul din logosul „în mâinile Tale încredinţez duhul Meu.” sau cum spune Eckhart: ,,Ochiul cu care îl văd pe Dumnezeu şi care este acelaşi ochi cu care Dumnezeu mă vede; ochiul meu şi ochiul lui Dumnezeu, un singur ochi şi o singură vedere şi o singură cunoaştere şi o singură iubire.” sau Sf. Pavel: „este un duh.”

Gnothi s'afton.


Acest topic a fost editat de shapeshifter: 30 Mar 2009, 01:02 AM


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Cucu Mucu
mesaj 30 Mar 2009, 08:41 AM
Mesaj #63


From Cooca Macaii
******

Grup: Moderator
Mesaje: 7.228
Inscris: 3 March 04
Din: Pe luna
Forumist Nr.: 2.443



O corectie - se scrie reîncarnare, e cuvant compus, de aceea se foloseşte î din i.


--------------------
Sometimes, the majority only means that all the fools are on the same side.

If you could reason with religious people there would be no religious people!
Don't pray in my school, and I won't think in your church!
Ziarul de Rimnic
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 30 Mar 2009, 08:58 AM
Mesaj #64


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



deci tu ai citit doar titlul topicului... am înţeles...


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Cucu Mucu
mesaj 30 Mar 2009, 09:00 AM
Mesaj #65


From Cooca Macaii
******

Grup: Moderator
Mesaje: 7.228
Inscris: 3 March 04
Din: Pe luna
Forumist Nr.: 2.443



Mi-a atras atentia pe pagina principala si nu imi place sa vad oamenii in eroare.Recunosc ca in rest nu am mai citit un cuvintel din ce ai scris aici.


--------------------
Sometimes, the majority only means that all the fools are on the same side.

If you could reason with religious people there would be no religious people!
Don't pray in my school, and I won't think in your church!
Ziarul de Rimnic
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 30 Mar 2009, 01:40 PM
Mesaj #66


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



în eroare sunt doar cei ce nu citesc... nu cei care scriu...


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Demiurgul
mesaj 30 Mar 2009, 01:56 PM
Mesaj #67


Musteriu
*

Grup: Musterii
Mesaje: 16
Inscris: 31 May 06
Forumist Nr.: 8.315



Vreau sa te intreb ce este INTELIGENTA COSMICA??ca e folosita de 2 ori in text ... thumb_yello.gif
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 30 Mar 2009, 03:07 PM
Mesaj #68


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Hiranyagarbha


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 30 Mar 2009, 03:33 PM
Mesaj #69


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



DUMNEZEU – EXISTENŢĂ

Nimicul, o primă consecinţă a Unicului Dumnezeu, a lui Dumnezeu Cel Unic.

Nimicul care poate fi totul, şi Nimicul care nu poate şi nu va putea niciodată să fie.

Fiinţa-semn al lui Dumnezeu.

„Fiinţa-fără-rezervă” este Dumnezeu.

Fiinţa pătrunde.

Eternitatea Fiinţei şi cea a Neantului.

Dumnezeu Cel Real, Adevăratul Dumnezeu care şi-a dat numele şi sensul oricărei realităţi şi care face astfel încât realul este real şi ne garantează pentru el.

Inexprimabil Abis de Realitate, Prezent pretutindeni şi de-a pururi este Dumnezeu.

Dincolo de Dumnezeu nu este nimic. Şi nu este nimic decât dincolo de Dumnezeu. Şi numai Dumnezeu poate concepe în El acest nimic de dincolo de EI, pentru ca să facă ceva din el.

Cu Dumnezeu, se poate spune că ,,Totul” nu e niciodată tot; şi că nimicul nu există (nu e de conceput) doar ca fiind la dispoziţia Sa.

Numai pentru că Dumnezeu este, într-un mod atât de perfect atât de absolut atât de unic, Neantul nu este; iar, pe de altă parte, acesta nu poate fi negat ca alăturat lui Dumnezeu.

În Dumnezeu abstracţiunea e, cum s-ar spune, înlocuită cu transcendenta.

Dumnezeu e tot atât de departe de calcul cum e şi de hazard.

Pudoarea lui Dumnezeu e mare ca şi El.

E Sfera-invizibilă, şi invizibilă, prin esenţa ei.

Absenţele. Sau, ceea ce putem numi absenţele lui Dumnezeu. Sau, ceea ce poate fi forma unei absenţe de trecut sau de viitor (ori de prezent).

Gloria Absenţei.

O lume întreagă separă obiectul cel mai rar de obiectul unic (de obiectul care nu poate fi decât unic).

Satană, ,,Îţi voi dezvălui un mare secret: Cel despre care se spune că n-are început încă nici n-a început. Iar Cel despre care se spune că n-are sfârşit deja a şi sfârşit...”

Nu există altă necesitate absolută decât aceea de Dumnezeu.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 30 Mar 2009, 03:36 PM


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 30 Mar 2009, 03:46 PM
Mesaj #70


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Descrierea Ierusalimului celest în Apocalipsa lui Ioan:
,,Şi-n duh m-a dus pe un munte mare şi înalt , şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. Luina ei era asemănătoare cu aceea a pietrei de mare preţ, a pietrei de iaspis. Şi avea zid mare şi înalt, şi avea 12 porţi, iar la porţi, 12 îngeri, şi nume scrise deasupra, care sunt ale celor 12 seminţii ale fiilor lui Israel. Şi spre răsărit, 3 porţi, şi spre miazănoapte, 3 porţi, şi spre apus, 3 porţi, şi spre miazăzi 3 porţi, iar zidul cetăţii avea 12 pietre de temelie, şi pe ele 12 nume, ale celor 12 apostoli ai Mielului. Şi cel care vorbea cu mine aavea o măsură, o trestie de aur, ca să măsoare cetatea şi porţile şi zidul ei. Şi cetatea este în 4 colţuri, şi lungimea ei este tot atâta cât şi lăţimea. Şi a măsurat cetatea cu trestia: 12 mii de stadii. Lungimea şi lărgimea şi înălţimea ei sunt deopotrivă. Şi i-a măsurat şi zidul: 144 de coţi, măsură a unui om, adică a unui înger. Şi plasma zidului ei este de iaspis, iar cetatea este de aur curat asemenea sticlei curate. Temeliile zidului cetăţii sunt împodobite cu toată piatra scumpă: întâia este de iaspis, a doua de safir, a treia de calcedoniu, a patra de smarald, a cincea de sardoniu, a şasea de sardiu, a şaptea de hrisolit, a opta de beril, a noua de topaz, a zecea de hrisopas, a unsprezecea de iachint, a douăsprezecea de ametist. Şi cele douăsprezece porţi sunt douăsprezece mărgăritare: fiecare din porţi este dintr-un mărgăritar. Şi piaţa cetăţii este de aur curat, ca de sticlă străvezie...(Ap. 21:10-21). Şi mi-a arătat un râu al apei vieţii, strălucitor ca de cristal, care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi-al Mielului. În mijlocul pieţei (cetăţii) şi de-o parte şi de alta a râului, un pom al vieţii rodind de 12 ori, dându-şi roada-n fiecare lună, şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor." (Ap. 22:1-2)

Descrierea Paradisului Vaikuntha din Skanda Purana:
,,Priveşte Templul din pietre preţioase ce se înalţă pe insula albă înconjurată de Oceanul de Lapte. În mijlocul Oceanului de Lapte se află sala sacrificiilor, făcută din pietre preţioase. Ea este construită din cristal pur, este imuabilă. Interiorul Templului este mpărţit în de 12 ori 12 părţi şi luminat cu strălucirea fulgerătoarea a soarelui. El se sprijină pe 16 stâlpi făcuţi din smaralde şi are 12 porţi îndreptate spre cele 4 puncte cardinale. Nemurire (amrita), Beatitudie (ananda), creştere (puşti), fericire (tuşti), prosperitate (puşâ), bucurie (rati), stabilitate (dhriti), strălucire lunară (şaşinî), iluminare (candrikâ), splendoare (kânti), lumină celestă (jyoti), bogăţie (şri), acestea sunt numele celor 12 gardieni ai porţilor. Zidurile sanctuarelor secundare situate în cele 4 colţuri sunt din rubin şi au ferestre perforate cu 16 deschizături fiecare. Sunt deci 4 ori 16 porţi (kâla) ce dau numărul complet 64 kâla-şi. Prea frumoasa sală de sacrificii radiază o lumiă egală cu cea a unei miriade de sori şi această lumină va dura până la finalul tuturor kalpa-şilor (ciclurilor). În centru este Arborele imaculat înălţându-se din lotusul cu 100 de petale. Acoperişul este la 2 etaje şi acoperit cu ţigle de aur. Între etaje se află un zid împodobit cu mărgăritare. În vârful acoperişului se găseşte un frumos kalaşa, un vas de aur umplut cu laptele nemuririi. Catargul drapelului e din coral iar drapelul e imobil. Două păsări s-au cuibărit lângă kalaşa într-o tăcere perfectă. În acest sanctuar strălucitor, luminos prin el-însuşi, nici soarele nici luna nici stelele nu luminează. Aceasta este locuina lui Nârâyana, ce este dincolo de lumea schimbărilor [Existenţa universală] şi chiar dincolo de ce nu se schimbă [Fiinţa supremă, Işvara, Brahma saguna]. Îl ador pe acest Puruşottama, care n toate cele Trei Lumi (Tribhuvana) e cel mai dificl de atins."

Observaţie:
Împărţirea în 16 este întâlnită la unele mănăstiri româneşti, bolta pronaosului măn. Humor prezintă Fecioara cu Pruncul înconjuraţi de 16 (2x8) îngeri care la rândul lor sunt înconjuraţi de 24 (3x8) de profeţi, remarcându-se 3 incinte circulare (cea interioară ar trebui să corespundă lui 1x8). Bolta pronaosului măn. Moldoviţa arată 16 triunghiuri isoscele..

Cetatea divină aflată pe insula albă, trimite către un simbolim mineral, dar în acelaşi timp, Arborele vieţii se regăseşte în centru ca vestitor al noului ciclu şi al noului paradis. Apa vie din Ierusalimul celest este echivalentă cu laptele nemuririi din vasul ce reprezintă cheia sau piatra de boltă a templului Vaikuntha (dar în acelaşi timp se suprapune peste fântâna meşterului Manole). Vasul este Sf. Graal, narcând centrul, el coincide cu catargul drapelului şi cu Arborele. Cele 2 păsări sunt Âtmâ şi jivâtmâ, dar ele se raportează în acelaşi timp la păsările ce şi-au făcut cuiburile în copacul crescut din grăuntele de muştar semănat în centrul Împărăţiei cerului. Aurul, nestematele, mărgăritarele sunt pietre cu care ambele cetăţi au fost zidite şi ambele au câte 12 porţi. Ierusalimul celest este un cub, în timp ce paradisul Vaikuntha are n acoperiş cu vârf, cubul este cristalul incoruptibil, simbol al epuizării ciclice, al stabilităţii depline. Numere pomenite mai sus sunt în strânsă egătură cu doctrina ciclurilor cosmice ( 3^2x4^2=12^2=144, iar 9^2x4^2x10=12960 adică durata jumătăţii precesiei echinocţiilor şi a unui Mare An), aceste numere ciclice înscrise în proporţiile templelor, exprimă de fapt spaţializarea timpului adică sanctuarul este o imagine a Cosmosului nu numai prin forma sa spaţială, ci şi prin ,,solidificarea" legilor ciclurilor cosmice, proporţiile şi măsurile sale armoninzându-se organic cu perfecţiunea ritmurilor cosmice. În acest sens, orientarea templului este esenţală pentru desăvârşirea armoniei şi perfecţiunii. Orientarea reprezintă un rit prin care ,,intenţia" fiinţei se pune în acord cu Voinţa divină, iar sanctuarul cu Universul.

Ierusalimul Ceresc corespunde pătratului, fiind un oraş şi un sanctuar; Paradisul terestru, cu cele patru râuri ale sale, corespunde crucii. Paradisul islamic - „Grădina” (Jannah) – combină cele două imagini: pe de o parte este o lume şi un sanctuar, şi pe de altă parte cele patru râuri care izvorăsc din centrul său. Beatitudinea securităţii în primul caz, şi a radiaţiei în cel de-al doilea.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 30 Mar 2009, 03:50 PM


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post

3 Pagini V  < 1 2 3 >
Reply to this topicStart new topic

 



RSS Versiune Text-Only Data este acum: 29 March 2024 - 01:54 AM
Ceaiuri Medicinale Haine Dama Designer Roman