HanuAncutei.com - ARTA de a conversa!
Haine Dama designer roman

Bine ati venit ca musafir! ( Logare | Inregistrare )

> Universul Credintei:

Mesajele cu caracter ateist sau care au ca scop denigrarea unei religii sunt interzise in cadrul acestui forum.

3 Pagini V   1 2 3 >  
Reply to this topicStart new topic
> Conceptii hinduse asupra unor notiuni crestine
shapeshifter
mesaj 11 Mar 2009, 10:13 PM
Mesaj #1


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Mitul Potopului în tradiţia hindusă
Indiferent ce fundamente pot sau nu exista în ceea ce priveşte credinţa într-un potop istoric, doctrina manvantaraşilor este, la fel cea a kalpaşilor, o parte esenţială a tradiţiei hinduse, care nu mai poate fi explicată prin nici un eveniment istoric ca în cazul îngerilor vedici explicaţi prin deificarea eroilor.
Legenda potopul aparţine unei tradiţii mai vechi decât orice redactare sau referinţă indiană, mai veche decât Vedele (a nu se confunda punctul de vedere avut aici cu cel esenţial: Vedele fiind eterne) în forma lor prezentă; aceste redactări indiene trebuie să fie gândite ca având, la fel ca şi în cazul versiunilor: sumeriană, semitică şi probabil cea eddică, o sursă comună, corespondenţele fiind atribuite nu „influenţei” ci transmisiei prin moştenire de la o sursă comună.
„Potopurile” sunt o trăsătură normală şi recurentă a ciclului cosmic, de exemplu: perioada (para) unei vieţi a lui Brahma numărând 36.000 kalpaşi, sau „zile” de timp angelic. În particular, naimitikapralaya la sfârşitul fiecărui kalpa (încheierea unei „zile” de timp angelic, şi echivalent „Judecăţii Ultime” din creştinism), şi prakritikapralaya, la sfârşitul de viaţă a unui Brahma (încheierea unei „zile” de Timp Supernal) sunt în mod esenţial descompuneri (disoluţii) ale existenţelor manifestate, în potenţialitatea lor nedeterminată, Apele; şi fiecare ciclu de manifestare reînnoit este producere în „ziua” următoare, a formelor latente ca potenţialitate în noianele de ape ale rezervorului fiinţei.
În fiecare caz, seminţele, ideile, sau imaginile manifestării viitoare, persistă pe timpul intervalului sau intra-Timpului disoluţiei, pe un plan mai înalt de existenţă, neafectate de distrugerea formelor manifestate.
Simbolismul cronologic, inevitabil din punct de vedere empiric, nu poate fi gândit ca şi caracterizând actualitatea atemporală a tuturor posibilităţilor de existenţă în prezentul indivizibil al Absolutului, Căruia întreaga multiplicitate este oglindită într-o singură imagine.
Atunci nu poate fi nici o distrugere a lucrurilor aşa cum sunt ele în Sine, ci doar a lucrurilor aşa cum sunt în ele însele, eternitatea, sau mai degrabă atemporalitatea ideilor este o necesitate metafizică.
De aici, într-adevăr, concepţia unui alt tip de transformare, atyantikapralaya, disoluţia absolută sau supremă, de îndeplinit de către individ, când sau oriunde poate fi, ca şi Realizare: când, prin nimicire de sine un om efectuează pentru el însuşi transformarea lucrurilor aşa cum sunt în ele însele, şi le ştie doar aşa cum sunt în Sine, el devine astfel nemuritor – nu în mod relativ, aşa cum sunt devaşii, durând doar până la sfârşitul Timpului – ci în mod absolut, ca independent de timp şi orice altă contingenţă.
Ideile (imaginile, tipurile) în chestiune nu sunt în mod exact ideile platoniciene, ci idei sau tipuri ale activităţii, cunoaşterii şi fiinţei Sinelui constând din act pur; în simbolismul cronologic eficacitatea creativă a lor este exprimată în termeni precum adrsya sau apurva karma, „consecinţă latentă” sau „nevăzută”.
Crearea cosmosului (Brahmanda) la începutul unui para, şi recrearea elementelor distruse ale cosmosului la începutul fiecărui kalpa, sunt munca lui Brahma (Prajapati), Tatăl-A-Toate, o tot mai apropiată geneză şi ghidare a umanităţii în fiecare kalpa şi manvantara este produsă de către un Patriarh (pitr) al străbunilor angelici, şi desemnat ca Manu sau Manus.
În fiecare kalpa există 14 manvantara, fiecare prezidat de către un Manu individual ca progenitor şi legislator (cel care înmânează Legea); aşa şi rsis, Indra şi alţi (karma-)devaşi sunt indivizi fiecărui manvantara.
Primul Manu al prezentului kalpa a fost Svayambhuva, „copilul lui Svayambhu (Cel ce subzistă prin sine însuşi)”; al şaptelea şi actualul Manu este Vaivasvata, „copilul Soarelui”.
Fiecare Manu este un supravieţuitor conştient şi determinat al precedentului manvantara, şi prin el, tradiţia sacră este păstrată şi transmisă. Manu particular avut în vedee nu este întotdeauna specificat în texte, şi în asemenea cazuri trebuie în mod general înţeles că referinţa se face la actualul Manu (Vaivaşvata).
Nu este specificat în mod expres faptul că un potop apare la încheierea fiecărui manvantara, dar asta trebuie înţeles pe baza analogiei potopului în legătură cu Manu Vaivaştvata, şi a analogiei „potopurilor” mai mari care marchează încheierea unui kalpa, dar în timp ce în ultimul caz principiul de continuitate este dat de Ipostaza creativă, plutind întinsă şi adormită pe suprafaţa apelor, sprijinită de Naga „Eternitate” (Ananta), în cazul disoluţiei parţiale sau scufundării formelor manifestate, care are loc la sfârşitul unui manvantara, legătura este dată prin călătoria lui Manu într-o arcă sau vas de apă.
Se poate observa că aceasta este în mod esenţial o călătorie sus-jos pe panta (pravat) cerului mai degrabă decât o călătorie către… şi de la… (pe ape), şi foarte diferită de călătoria devayana, care este continuu către în sus şi către un ţărm, deci unde nu există nici întoarcere.
Nu se specifică durata cronologică a potopului şi a călătoriei lui Manu. Din analogia cu pralayaşii mai mari, o durată egală cu cea a precedentului manvantara trebuie avută aici în vedere, dar o analogie mai plauzibilă este poate de găsit în „crepusculii” yugaşilor, şi asta ar sugera o relativ mult mai scurtă perioadă de scufundare.
În ceea ce priveşte adâncimea potopului, există o informaţie mai bună. Mai întâi este evident că dizolvarea (disoluţia) formelor manifestate, la încheierea manvantara-ului va fi mai puţin în manieră cosmică decât cea, numită a celor „Trei Lumi”, care are loc la încheierea unui kalpa, şi acest lucru va însemna în mod necesar că în cazul dizolvării „Celor 3 Lumi”, Svar (cerul „olimpian”) cel puţin, şi probabil de asemenea Bhuvar (sferele „atmosferice”) sunt scutite de scufundare, se ştie că în orice caz Dhruva (Steaua Polară) rămâne neafectată pe durata unui kalpa.
Pământul (bhur) este scufundat complet. Acum, călătoria unui Manu, în mod tipic un Patriarch (pitr, observaţi aici componentele „pitr” şi „arc(ă)” din termenul Patriar©h), este un caz special al Călătoriei Patriarhale (pitryana), fiind o călătorie către şi de la „Lună”, aceia care călătoresc în mod regulat pe această rută fiind Patriarhii (desemnaţi în mod colectiv prin termenul „pitaras”), şi Profeţii (rsayah) „descendenţii pofticioşi” (praja-kamah).
Astfel, Potopul, în care vasul lui Manu este purtat în sus, trebuie să se ridice cel puţin la nivelul sferei Lunii, deşi nu este necesar să se presupună că Luna însăşi este scufundată. În timp ce e exclus faptul că apele potopului ar trebui să se extindă până la cerurile empireene, Mahar-loka sau dincolo, există un bun motiv de a presupune că în creşterea către nivelul Lunii, apele potopului trebuie să atingă de-asemenea ţărmurile cerurilor olimpiene (Indra-loka, deva-loka).
Dar, cu toate că Indra-loka sau deva-loka este văzută ca o staţie, nu a Călătoriei Patriarhale (pitryana), ci a Călătoriei Angelice (devayana), nu se poate nega faptul că Indra-loka este în mod continuu gândită ca un loc al răsplatei morţilor merituoşi, războinicilor în particular, care rezidă aici bucurându-se de societatea apsarasas şi alte plăceri până când în decursul timpului revin la rându-le către condiţiile umane.
Se spune că efectul latent al Lucrărilor rămâne eficient pe parcursul unui kalpa (Vişnu Purana), reiese din faptul că ocuparea oficiului lui Indra durează doar pe perioada unui manvantara (de aici un kalpa poate fi la fel de bine numit o perioadă de 14 indraşi precum sau o perioadă de 14 manuşi) că răsplata în Indra-loka în general, trebuie să fie de aceeaşi durată; de aceea la începutul oricărui manvantara, trebuie ca un descendent general al Lumii Angelice să fie iniţiat.
Este clar că cele 2 Lumi, Indra-loka sau deva-loka şi Luna ca pitr-loka, sunt dpdv psihologic echivalente, ambele fiind staţii ale răsplatei Lucrărilor kamya, de fapt, Patriarhii sunt referiţi în mod obişnuit ca bucurându-se de Soma în compania Îngerilor, şi este specificat în Valakhilya că Manu bea din Soma în compania lui Indra.
Se poate exprima situaţia prin a spune că în timp ce Luna este în mod firesc pitr-loka din punct de vedere brahmana (sacerdotului), ca domiciliul postum al „acelora care venerau o credinţă în sacrificiu, merit şi datul de pomeni”, Indra-loka sau deva-loka este în mod firesc casa morţilor din punct de vedere kşatriya, al războinicului.
Şi dacă Indra-loka este amintită doar ca o staţie a devayana, asta se datorează faptului că ea reprezintă de fapt o staţie din care nu există doar necesitatea întoarcerii pentru cei care au îndeplinit doar Lucrările, ci şi posibilitatea trecerii prin Soare către cerurile empireene, în cursul Krama mukti şi fără întoarcere, în cazul celor „care înţeleg asta şi în pădure venerează cu adevărat”.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 11 Mar 2009, 10:21 PM


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 11 Mar 2009, 10:16 PM
Mesaj #2


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Punctul de întâlnire dintre eshatologia monoteistă şi „trans-migraţionismul” indian stă ascuns - în monoteism - în conceptele de Limbo şi Iad, şi de asemenea în „învierea trupească”, în care fiinţa nu este totuşi investită cu o nouă individualitate. Posibilitatea infernală este cea care menţine sufletul în starea umană, iar posibilităţile „transmigraţiei” din contră, fac sufletul să părăsească starea umană. Iadul este de fapt o fază de transmigraţie, dar înainte de a elibera sufletul către alte faze, îl ţine „perpetuu” prizonier, dar nu „etern”; eternitatea ţine doar de Dumnezeu şi într-o anumită măsură de Paradis în virtutea unui mister al participării în divina Imutabilitate.
Iadul cristalizează o cădere verticală; este „invincibil” el durează până la epuizarea unui anumit ciclu a cărui măsură doar Dumnezeu o ştie. Cei care intră în Iad nu sunt aceia care au păcătuit accidental ci cei care au păcătuit substanţial.
În Iad, cei răi şi cei mândri ştiu că Dumnezeu este real, pe când pe pământ ei ori nu iau în considerare acest fapt, ori au fost întotdeauna „capabili” de a se îndoi de acest fapt; astfel ceva se schimbă în ei prin doar faptul morţii lor şi acest ceva este indescriptibil din punctul de vedere al vieţii lumeşti. Musulmanii spun: „doar morţii ştiu valoarea vieţii”. Cei din Iad ar fi astfel ispo facto eliberaţi dacă au atunci cunoaşterea supremă – din care ei cu siguranţă posedă potenţialitatea – astfel că, chiar şi în Iad ei posedă cheia eliberării lor. A doua moarte, la care se face referire şi în Apocalipsă, şi de asemenea rezerva exprimată în Quran, acolo unde anumite lucruri spuse despre iad sunt urmate de fraza „dacă nu (cumva) Domnul voieşte altfel” (illa ma sha’a Llah), indică punctul de intersecţie între conceptul semitic de iad perpetuu şi conceptul hindus şi buddhist de trasmigraţie.
Cu alte cuvinte iadurile sunt în definitiv trecerile către ciclurile individuale non-umane şi deci către alte lumi. Starea umană, sau orice stare analoagă „centrală”, este ca şi cum ar fi înconjurată de un cerc de foc: în ea nu există decât o alegere, fie de a scăpa din „curentul formelor” spre în sus, către Dumnezeu, fie de a părăsi umanitatea spre în jos către foc, foc care este ca o sancţiune a trădării din partea acelora care nu au realizat sensul divin al condiţiei umane.
Dacă „starea umană este greu de obţinut”, aşa cum spun asiaticii care cred în transmigraţie, este din acelaşi motiv al centralităţii şi maiestăţii sale teomorfice, greu de părăsit. Oamenii merg către foc ca zei şi ies din el doar ca şi creaturi: doar Dumnezeu ar putea merge etern în iad – dacă El ar păcătui.
Starea umană este foarte aproape de Soarele divin, dacă se poate vorbi de proximitate într-o asemenea conexiune; focul este preţul ultim – în ordine inversă – pentru această situaţie privilegiată, cât de privilegiat poate fi calibrată de intensitatea şi de nestingerea focului. Din gravitatea iadului se poate deduce grandoarea omului, şi nu trebuie dedus în mod invers de la inocenţa aparentă a omului, injustiţia presupusă a iadului…

Noţiunea vedantină de „Eliberare” (moksha, mukti) evocă în mod corect sau nu, imaginea paradoxală a refuzului Paradisului şi alegerea Uniunii Supreme, ultima părând să implice – conform anumitor formulări – o disoluţie a individului şi identificarea nucelului intelect cu Sinele. Dacă asemenea rezultat este prezentat ca obiect unei opţiuni strict umane, este corect a se obiecta faptul că nici un individ nu ar putea avea vreun motiv de a alege altceva decât propria sa supravieţuire şi fericire.
Ideea de „Eliberare” sau „Uniune” corespunde unui adevăr metafizic, totuşi mult din adevărata semnificaţie a acestei idei poate fi modificată de către interpretările extravagante şi pedante. În om există două subiecte – sau două subiectivităţi – cu nici o măsură comună şi cu tendinţe opuse, chiar deşi există de asemenea coincidenţă între ele într-un anumit sens.
Pe de o parte există anima sau ego-ul empiric, care este însărcinat de către contingenţe, obiective şi subiective, precum amintirile şi dorinţele; şi pe de altă parte, există spiritus sau Inteligenţa pură, a cărui subiectivitate este înrădăcinată în Absolut şi care astfel vede în egoul empiric doar o crustă, ceva exterior şi străin adevăratului „însuşi”, adică, ceva exterior şi străin „Sinelui” transcendent şi imanent.
Dacă este incontestabil faptul că egoul uman în mod normal doreşte fericire şi supravieţuire în fericire, până în punctul de a nu avea nici un motiv posibil de a dori mai mult de atât, este la fel de adevărat că Inteligenţa pură există şi că natura sa este de a tinde către propria-i sursă.
Întreaga problemă este una de cunoaştere, spiritual vorbind, care dintre aceste două subiectivităţi predomină într-o fiinţă umană. Se poate avea dreptul aici d a nega faptul că alegerea stării supra-individuale nu are nici un sens pentru individul ca atare, dar nu se poate nega faptul că există ceva în om care merge dincolo de individualitate şi care poate lua precedenţă în relaţie cu aspiraţiile sale.
A lua precedenţă în relaţie cu aspiraţiile individuale nu înseamnă a le aboli. Atunci când se vorbeşte despre o „disoluţie” sau despre o „extincţie” a individualităţii, se au în vedere limitările private ale egoului şi nu existenţa sa. Nu există nici o măsură comună între egoul fiinţei „eliberate în viaţă” (jivan-mukta) şi realitatea sa spirituală, şi dacă de asemenea nu există nici o nevoie de a nega când se spune că el „este Brahma”, că el este un om particular, aceeaşi incomensurabilitate – şi, împreună cu ea, aceeaşi compatibilitate sau acelaşi paralelism – trebuie de găsit în lumea următoare. Dacă nu ar fi aşa, ar trebui să concludem că Avatarii au dispărut complet din cosmos, şi acest lucru nu a fost niciodată admis în doctrina tradiţională.
Christul e „Dumnezeu”, dar acest fapt în nici un caz nu-l împiedică a spune: „Azi vei fi cu mine în Paradis”, sau de la a prezice propria întoarcere la sfârşitul ciclului.
„Lumea” este sfera fenomenelor sau contingenţelor; egoul ordinar, anima, este deci o parte integrală a lumii şi este situat „pe exterior” pentru cineva capabil să-l vadă din punctul de vedere al lui spiritus care, prin definiţie, aparţine lui Spiritus Sanctus; şi asta niciodată nu ar putea fi o problemă de ambiţie sau afecţiune, deoarece este o problemă de înţelegere reală şi cazul unei perspective in-născute.
Cu alte cuvinte, subiectivitatea poate fi concepută, sau realizată, conform cu cele trei grade, care corespund în mod precis ternarului „corpus”, „anima”, „spiritus”.
Primul grad este cel al animalităţii, deşi umane; al doilea grad este cel al microcosmului visării, în care subiectul nu se mai identifică el însuşi doar cu corpul, ci cu mirajul care creşte încontinuu şi care este însărcinat din experienţele imaginaţiei şi sentimentului; al treilea grad este cel al Inteligenţei pure care este urma, în om, a „transcendent imanentului” Subiect. Sufletul este martorul interior al corpului, aşa cum spiritul este martorul interior al sufletului.
Este natura Inteligenţei să nu se identifice ea însăşi în mod pasiv şi orb cu fenomenele care le înregistrează ci, din contră, prin reducerea acestora la esenţele lor, să ajungă la sfârşit să cunoască Ceea-ce cunoaşte.


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 11 Mar 2009, 10:19 PM
Mesaj #3


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Rugăciunea individuală şi cea canonică
Cel mai elementar mod de rugăciune – al contactului dintre om şi Dumnezeu - este fără îndoială rugăciunea în cel mai obişnuit sens al cuvântului, pentru că aceasta este expresia directă a individului, a dorinţelor sale şi a temerilor sale, a speranţelor sale şi a gratitudinii. Această rugăciune este totuşi mai puţin perfectă decât rugăciunea canonică care, la rându-i, are un caracter universal datorită faptului că Dumnezeu este autorul ei şi că subiectul, în recitarea acesteia, o face nu ca un individ particular, ci în calitatea sa de om, specie umană; de asemenea această rugăciune nu conţine nimic care să nu intereseze pe om – orice om – şi se poate spune că ea include „în cel mai înalt grad” sau în plus, toate rugăciunile individuale posibile; Revelaţiile permit sau recomandă rugăciunea individuală, dar nu o impun. Rugăciunea canonică îşi arată universalitatea şi valoarea atemporală fiind foarte des exprimată la persoana întâi plural şi de asemenea prin preferinţa ei de a folosi un limbaj sacru sau liturgic, şi deci simbolic universal, astfel că este imposibil pentru oricine o recită să nu se roage pentru tot şi cu totul.
Bazele existenţei rugăciunii individuale sunt de găsit în natura noastră, deoarece indivizii diferă de fapt unul de altul şi au destine şi dorinţe diferite. Scopul acestei rugăciuni nu e doar de a obţine favoruri personale, ci şi purificarea sufletului: ea slăbeşte nodurile psihologice sau, cu alte cuvinte, dizolvă coagulările subconştiente şi drenează în afară multe otrăvuri secrete; ea exteriorizează înaintea lui Dumnezeu dificultăţile, eşecurile şi deformările sufletului, întotdeauna presupunând că rugăciunea este umilă şi genuină, şi această exteriorizare – îndeplinită în relaţie cu Absolutul – are virtutea de a re-stabili echilibrul şi de a restaura pacea, într-un cuvânt, de a ne deschide către graţie. Toate astea sunt oferite nouă în mod egal şi a fortiori de către rugăciunea canonică, dar spiritul uman este în general prea slab să extragă din ea toate remediile pe care aceasta le conţine.
Caracterul personal al rugăciunii non-canonice nu implică faptul că ea este liberă de reguli, deoarece sufletele umane – aşa cum Psalmii admirabil o arată – sunt întotdeauna asemănătoare în mizeriile şi bucuriile lor, şi de aceea în datoriile lor către Dumnezeu; nu este de ajuns pentru un om să-şi formuleze petiţia, el trebuie să-şi exprime de asemenea şi gratitudinea, resemnarea şi preţuirea.
În petiţia sa, omul este interesat să caute o anume favoare, dată să fie unei naturi agreabile lui Dumnezeu, şi astfel Normei universale; recunoştinţa este conştiinţa că fiecare favoare a destinului este o graţie care nu ar trebui să fie dată; şi dacă este adevărat că omul are întotdeauna ceva de cerut, asta e la fel de adevărat ca faptul că el are întotdeauna motive de gratitudine; fără acest fapt, nici o rugăciune nu e posibilă.
Resemnarea este acceptarea în avans a non-îndeplinirii unei cereri; regretul – a cere iertare – implică conştiinţa a ceea ce ne pune în opoziţie cu Voinţa divină; rezolvarea este dorinţa de a remedia ceva din încălcare, păcat, deoarece slăbiciunea noastră trebuie să nu ne facă să uităm că suntem liberi; în cele din urmă, preţuirea, lauda semnifică nu doar faptul că legăm orice valoare de Sursa sa ultimă, ci şi că vedem fiecare încercare în termenii necesităţii sale sau a utilităţii sale, sau în aspectul fatalităţii sale şi a graţiei. Dacă petiţia este un element capital al rugăciunii, este aşa deoarece noi nu putem face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu; hotărârile omului nu oferă nici o garanţie – exemplul Sf. Petru dovedeşte asta – dacă el nu cere acest ajutor.

Meditaţia
Un alt mod de rugăciune este meditaţia; contactul dintre om şi Dumnezeu aici devine unul între inteligenţă şi Adevăr, sau între adevărurile relative contemplate ca apropieri către Absolut. Există o anumită analogie exterioară între meditaţie şi rugăciunea individuală în care omul formulează gândul său în mod spontan în ambele cazuri, diferenţa, care este infinit mai importantă, este aceea că meditaţia este obiectivă şi intelectuală – dacă aceasta nu este o chestiune de reflectări imaginative chiar sentimentale, dar despre care nu este vorba aici – pe când rugăciunea (individuală) este subiectivă şi volitivă.
În meditaţie, scopul este cunoaşterea, deci o realitate care în principiu trece dincolo de ego ca atare; subiectul gânditor este atunci, strict vorbind, inteligenţa impersonală, deci om şi Dumnezeu în acelaşi timp, inteligenţa pură fiind punctul intersecţiei între raţiunea umană şi Intelectul divin.
Meditaţia acţionează pe de o parte asupra inteligenţei, în care „trezeşte” anumite „memorii” consubstanţiale; şi pe de altă parte asupra imaginaţiei subconştiente care ia sfârşit prin incorporarea în ea insăşi a adevărurilor meditate, rezultând un proces organic de convingere. Experienţa dovedeşte că un om poate face lucruri măreţe chiar şi în circumstanţe nefavorabile, dat fiind că el însuşi se crede capabil de a le îndeplini, pe când altul, mai înzestrat poate, dar îndoindu-se de sine, nu va face nimic chiar şi în condiţii favorabile; omul păşeşte fără frică pe pământul plat, dar imaginaţia îl poate împiedica să facă un singur pas atunci când are de trecut între două abisuri. Din asta se vede importanţa meditaţiei chiar din simplul punct de vedere al auto-sugestiei; în viaţa spirituală, ca şi în alte domenii ale vieţii, ea este un ajutor preţios pentru lucrurile spre care tindem şi de asemenea pentru capacitatea de a le atinge, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Meditaţia – definită în limbajul Vedantei – este în mod esenţial:
- „investigaţie” (vichara) conducând către asimilarea adevărului teoretic, şi apoi
- discriminare (viveka) între Real şi nereal;
Există două niveluri în ea, unul ontologic şi dualist, şi unul centrat pe Dincolo-de-Fiinţă sau Sine, şi în consecinţă non-dualist, aici stă întreaga diferenţă între bhakti şi jnana.
Pura concentrare este de asemenea o rugăciune, cu condiţia ca ea să aibă o bază tradiţională şi este centrată pe Divin; această concentrare nu este alta decât tăcerea care, într-adevăr, a fost numită un „Nume al lui Buddha” datorită legăturii sale cu ideea de Vid*.
* - Shunyamurti, „Manifestarea Vidului”, este unul dintre Numele lui Buddha. Rugăciunea tăcută a indienilor nord-americani, care presupune o concepţie simbolistă şi un cadru al unei naturi virgine, oferă uluitoare analogii cu Zen.
A fost făcută mai sus disctincţia între rugăciunea canonică şi cea individuală spunând că în cea individuală este vorba de ceva individual care este subiectul, pe când în cea canonică subiectul este omul ca atare; dar mai există o rugăciune în care Dumnezeu însuşi este într-un sens Subiectul, şi aceasta este pronunţarea Numelui divin revelat.

Pronunţarea Numelui divin revelat
Fundamentul acestui mister este, pe de o parte, faptul că
1. „Dumnezeu şi Numele său sunt una” (Ramakrishna), şi pe de altă parte, acela că
2. Dumnezeu Însuşi pronunţă Numele Său în El-Însuşi, deci în eternitate şi în afara întregii creaţii, astfel că Cuvântul Său unic şi necreat este prototipul rugăciunii spontane şi chiar, într-un sens mai puţin direct, a tuturor rugăciunilor.

Prima distincţie pe care intelectul o concepe în Natura Divină este cea a Dincolo-de-Fiinţă-ei şi Fiinţei; dar deoarece Fiinţa este o „cristalizare” a Dincolo-de-Fiinţă-ei, este ca şi cum „Cuvântul” Absolutului, în care ultimul se exprimă pe EL-Însuşi, se determină pe El-Însuşi, sau se numeşte pe El-Însuşi.
O altă distincţie care este esenţială aici şi care derivă din cea precedentă prin succesiune principială, este cea dintre Dumnezeu şi lume, Creator şi creaţie: aşa cum Fiinţa este Cuvântul sau Numele Dincolo-de-Fiinţă-ei, aşa este şi în cazul lumii – sau Existenţei – lumea este Exprimarea Fiinţei, a „Dumnezeului personal”; efectul este întotdeauna „numele” cauzei.
Dar Dumnezeu, numindu-se pe El-Însuşi, mai întâi se determină pe El-Însuşi ca Fiinţă şi în al doilea rând, pornind de la Fiinţă, se manifestă pe El-Însuşi ca şi Creaţie – asta înseamnă a spune că El se manifestă pe El-Însuşi „în cadrul nimicniciei” sau „în afara Lui Însuşi””, şi astfel „în mod iluzoriu” – omul, la rându-i, descrie mişcarea inversă atunci când pronunţă acelaşi Nume, deoarece acest Nume nu este doar Fiinţa şi Creaţia, ci şi Mila şi Răscumpărarea; în om, acesta nu creează, ci din contră „neface”, şi asta într-o manieră divină deoarece Numele aduce omul înapoi către Principiu.
Numele Divin este un istm metafizic (în sensul cuvântului arab „barzakh”): „văzut de către Dumnezeu”, este o determinaţie, limitaţie, „sacrificiu”; văzut de către om, este eliberare, fără-de-limită, plenitudine.
Acest Nume, invocat de om, nu este mai puţin pronunţat de Dumnezeu; invocaţia umană este doar efectul „exterior” al invocaţiei eterne şi „interioare” de către Divinitate.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre orice altă Revelaţie: este sacrificială pentru Sipiritul divin şi eliberatoare pentru om; Revelaţia, indiferent de forma şi conţinutul ei, este „descindere” sau „încarnare” pentru Creator, şi „ascensiune” sau „ex-carnare” pentru creatură.
În Torah, Dumnezeu spune lui Moise: „Eu sunt cel ce sunt” (Eheieh asher Eheieh); aceaste exprimare se referă la Dumnezeu ca Fiinţă, deoarece doar ca Fiinţă Dumnzeu creează, vorbeşte şi legislează, deoarece lumea există doar în relaţie cu Fiinţa. În Qu’ran, aceeaşi exprimare sună astfel: „Eu sunt Dumnezeu” (Ana ‘Llah); asta înseamnă că Fiinţa (Ana, „Eu”) derivă din Dincolo-de-Fiinţă (Allah, Numele său desemnând Divinitatea în toate aspectele Sale fără nici o restricţie); astfel formula koranică se referă la Prototipul divin al pronunţării Numelui lui Dumnezeu, Ana ‘Llah semnifică implicit că „Dumnezeu şi Numele său sunt una” – deoarece Fiinţa „este” Dincolo-de-Fiinţă, fiind „Numele” său – şi din acelaşi motiv „Fiul” este Dumnezeu, nefiind „Tatăl”.
Ceea ce dă forţă formulei ebraice este întoarcerea „fiinţei” către ea însăşi; iar ceea ce dă forţă formulei arabe este juxtapunerea, fără copulă, a „subiectului” şi „obiectului”.
Raţiunea suficientă pentru invocarea Numelui rezidă în faptul că este „reamintirea lui Dumnezeu”; şi aceasta, în ultimă analiză, este conştiinţa Absolutului. Numele actualizează această conştiinţă şi, în final, o perpetuează în suflet şi o fixează în inimă, astfel că ea penetrează întreaga fiinţă şi în acelaşi timp o transmută şi o absoarbe. Conştiinţa Absolutului este prerogativul inteligenţei umane, şi de asemenea scopul ei.
Suntem uniţi cu Unul de către fiinţa noastră, de către pura conştiinţă noastră şi de către simbol. Simbol – Cuvântul – este cel prin care omul, în rugăciunea chintesenţială şi centrală, realizează Fiinţa şi Conştiinţa, ultima în prima şi invers. Perfecţiunea Fiinţei, care este Extincţia, este prefigurată de către somnul adânc (fără vis), şi de asemenea, în alte feluri, de către frumuseţe şi virtute; perfecţiunea Conştiinţei, care este Identitate – sau Uniune, dacă se preferă acest termen – este prefigurată de către concentrare, şi de asemeni, a priori, de către inteligenţă şi contemplare. Frumuseţea, desigur, nu produce virtute dar ea favorizează într-un anumit fel o virtute pre-existentă; în mod egal, inteligenţa nu produce contemplare, dar ea lărgeşte sau adânceşte o contemplare care este naturală. Fiinţa este perfecţiune pasivă iar Conştiinţa este perfecţiune activă. „Eu dorm, dar inima mea e trează”.


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Promo Contextual
mesaj 11 Mar 2009, 10:19 PM
Mesaj #


ContextuALL









Go to the top of the page
 
Quote Post
shapeshifter
mesaj 11 Mar 2009, 10:32 PM
Mesaj #4


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Focul de dincolo de moarte nu este, în definitiv, nimic altceva decât propriul nostru INTELECT, actualizat împotriva falsului din noi sau altfel spus: este adevărul imanent izbucnind la lumina zilei. În clipa morţii omul este confruntat cu spaţiul uluitor al unei realităţi, nu fragmentară ca până atunci, ci totală, e confruntat apoi cu NORMA a ceea ce a pretins să fie, deoarece această normă face parte din REAL. Ca atare OMUL SE CONDAMNĂ SINGUR. O dată minciuna depăşită, violentarea normei se transformă în FLĂCĂRI.
Întreaga problemă a culpabilităţii se reduce la raportul dintre cauză şi efect. Omul este departe de a fi bun: toată istoria trecută şi prezentă o demonstrează, el nu are inocenţa animalului, este conştient de imperfecţiunea sa, pentru că are noţiunea ei, deci este responsabil. Ceea ce, în terminologia morală se numşte greşeala omului şi pedeapsa lui Dumnezeu, nu este în sine nimic altceva decât impactul dintre dezechilibru uman şi Echilibrul imanent.
Problema pedepsei divine, atât de dificil admisă de contemporanii noştri, se reduce în esenţă la 2 întrebări:

1. Există, pentru omul responsabil şi liber, vreo posibilitate directă sau indirectă de a se opune, chiar şi în mod iluzoriu, Absolutului?

2. Poate fi adevărul exoteric, cel privitor la infern de pildă, total?

Răspunsuri:
1. Fără îndoială că da, de vreme ce esenţa individuală se poate impregna cu orice calitate cosmică, există deci în consecinţă, stări care sunt „posibilităţi de imposibilitate”
„Şi au spus: Focul nu ne va arde decât un anumit număr de zile. Răspundeţi-le Aţi făcut cumva un legământ cu Dumnezeu – pe care el nu-l va rupe – sau vorbiţi despre Dumnezeu cele ce nu ştiţi? Nu e aşa! Cei ce vor fi făcut rău şi vor fi înconjuraţi de păcatele lor, aceia oaspeţii focului vor fi şi acolo vor rămâne” (Coran, II, 74-75)
Expresia „…şi vor fi înconjuraţi de păcatele lor” (Wa-ahat bihi khati’ atuhu) arată caracterul esenţial şi ca atare „mortal” al transgresiunii. Pasajul acesta răspunde celor care credeau nu că Infernul, ca atare, este metafizic limitat, ci că durata pedepsei o egalează pe cea a păcatului.

2. Desigur, că nu, de vreme ce el este determinat - „prin definiţie” într-un fel – de un anumit interes moral sau de anumite raţiuni de oportunitate psihologică.

Absenţa nuanţelor compensatorii în cazul unora dintre tezele religioase se explică tocmai prin această poziţie: eshatologiile proprii unei perspective exoterice sunt nu „antimetafizice”, ci „ametafizice” şi „antropocentrice”. Teologii nu ignoră, în principiu, că „eternitatea” infernului – cazul Paradisului fiind oarecum diferit – este de alt ordin decât cea a lui Dumnezeu şi că ele nu pot fi în nici un caz identice.
Dacă, în Scripturile semitice, exoterismul se afirmă prin idei ca cele de creatio ex nihilo şi de supravieţuire – în acelaşi timp individuală şi eternă – tendinţa exoteristă apare şi în Scrierile hinduse sau budiste – cu alt aspecte totuşi – în sensul că textele menţionate situează pe pămâmt acele faze ale transmigraţiei care nu sunt nici celeste, nici infernale. Exoterismul care nu agreează în genere explicaţiile subtile, se reduce în climat hindus la simplitatea simbolului. Evident că o anumită eshatologie poate fi mai completă decât alta, însă nici una nu va reuşi să fie absolut adecvată realităţii, din cauza limitării înseşi a imaginaţiei umane şi terestre.

Punctul de întâlnire dintre eshatologia monoteistă şi „transmigraţionismul” indian stă ascuns - în monoteism - în conceptele de Limbo şi Iad, şi de asemenea în „învierea trupească”, în care fiinţa nu este totuşi investită cu o nouă individualitate. Posibilitatea infernală este cea care menţine sufletul în starea umană, iar posibilităţile „transmigraţiei” din contră, fac sufletul să părăsească starea umană. Iadul este de fapt o fază de transmigraţie, dar înainte de a elibera sufletul către alte faze, îl ţine „perpetuu” prizonier, dar nu „etern”; eternitatea ţine doar de Dumnezeu şi într-o anumită măsură de Paradis în virtutea unui mister al participării în divina Imutabilitate.
Iadul cristalizează o cădere verticală; este „invincibil” el durează până la epuizarea unui anumit ciclu a cărui măsură doar Dumnezeu o ştie. Cei care intră în Iad nu sunt aceia care au păcătuit accidental ci cei care au păcătuit substanţial.
În Iad, cei răi şi cei mândri ştiu că Dumnezeu este real, pe când pe pământ ei ori nu iau în considerare acest fapt, ori au fost întotdeauna „capabili” de a se îndoi de acest fapt; astfel ceva se schimbă în ei prin doar faptul morţii lor şi acest ceva este indescriptibil din punctul de vedere al vieţii lumeşti. Musulmanii spun: „doar morţii ştiu valoarea vieţii”. Cei din Iad ar fi astfel ispo facto eliberaţi dacă au atunci cunoaşterea supremă – din care ei cu siguranţă posedă potenţialitatea – astfel că, chiar şi în Iad ei posedă cheia eliberării lor. A doua moarte, la care se face referire şi în Apocalipsă, şi de asemenea rezerva exprimată în Quran, acolo unde anumite lucruri spuse despre iad sunt urmate de fraza „dacă nu (cumva) Domnul voieşte altfel” (illa ma sha’a Llah), indică punctul de intersecţie între conceptul semitic de iad perpetuu şi conceptul hindus şi buddhist de trasmigraţie.
Cu alte cuvinte iadurile sunt în definitiv trecerile către ciclurile individuale non-umane şi deci către alte lumi. Starea umană, sau orice stare analoagă „centrală”, este ca şi cum ar fi înconjurată de un cerc de foc: în ea nu există decât o alegere, fie de a scăpa din „curentul formelor” spre în sus, către Dumnezeu, fie de a părăsi umanitatea spre în jos către foc, foc care este ca o sancţiune a trădării din partea acelora care nu au realizat sensul divin al condiţiei umane.
Dacă „starea umană este greu de obţinut”, aşa cum spun asiaticii care cred în transmigraţie, este din acelaşi motiv al centralităţii şi maiestăţii sale teomorfice, greu de părăsit. Oamenii merg către foc ca zei şi ies din el doar ca şi creaturi: doar Dumnezeu ar putea merge etern în iad – dacă El ar păcătui.
Starea umană este foarte aproape de Soarele divin, dacă se poate vorbi de proximitate într-o asemenea conexiune; focul este preţul ultim – în ordine inversă – pentru această situaţie privilegiată, cât de privilegiat poate fi calibrată de intensitatea şi de nestingerea focului. Din gravitatea iadului se poate deduce grandoarea omului, şi nu trebuie dedus în mod invers de la inocenţa aparentă a omului, injustiţia presupusă a iadului…

Noţiunea vedantină de „Eliberare” (moksha, mukti) evocă în mod corect sau nu, imaginea paradoxală a refuzului Paradisului şi alegerea Uniunii Supreme, ultima părând să implice – conform anumitor formulări – o disoluţie a individului şi identificarea nucelului intelect cu Sinele. Dacă asemenea rezultat este prezentat ca obiect unei opţiuni strict umane, este corect a se obiecta faptul că nici un individ nu ar putea avea vreun motiv de a alege altceva decât propria sa supravieţuire şi fericire.
Ideea de „Eliberare” sau „Uniune” corespunde unui adevăr metafizic, totuşi mult din adevărata semnificaţie a acestei idei poate fi modificată de către interpretările extravagante şi pedante. În om există două subiecte – sau două subiectivităţi – cu nici o măsură comună şi cu tendinţe opuse, chiar deşi există de asemenea coincidenţă între ele într-un anumit sens.
Pe de o parte există anima sau ego-ul empiric, care este însărcinat de către contingenţe, obiective şi subiective, precum amintirile şi dorinţele; şi pe de altă parte, există spiritus sau Inteligenţa pură, a cărui subiectivitate este înrădăcinată în Absolut şi care astfel vede în egoul empiric doar o crustă, ceva exterior şi străin adevăratului „însuşi”, adică, ceva exterior şi străin „Sinelui” transcendent şi imanent.
Dacă este incontestabil faptul că egoul uman în mod normal doreşte fericire şi supravieţuire în fericire, până în punctul de a nu avea nici un motiv posibil de a dori mai mult de atât, este la fel de adevărat că Inteligenţa pură există şi că natura sa este de a tinde către propria-i sursă.
Întreaga problemă este una de cunoaştere, spiritual vorbind, care dintre aceste două subiectivităţi predomină într-o fiinţă umană. Se poate avea dreptul aici d a nega faptul că alegerea stării supra-individuale nu are nici un sens pentru individul ca atare, dar nu se poate nega faptul că există ceva în om care merge dincolo de individualitate şi care poate lua precedenţă în relaţie cu aspiraţiile sale.
A lua precedenţă în relaţie cu aspiraţiile individuale nu înseamnă a le aboli. Atunci când se vorbeşte despre o „disoluţie” sau despre o „extincţie” a individualităţii, se au în vedere limitările private ale egoului şi nu existenţa sa. Nu există nici o măsură comună între egoul fiinţei „eliberate în viaţă” (jivan-mukta) şi realitatea sa spirituală, şi dacă de asemenea nu există nici o nevoie de a nega când se spune că el „este Brahma”, că el este un om particular, aceeaşi incomensurabilitate – şi, împreună cu ea, aceeaşi compatibilitate sau acelaşi paralelism – trebuie de găsit în lumea următoare. Dacă nu ar fi aşa, ar trebui să concludem că Avatarii au dispărut complet din cosmos, şi acest lucru nu a fost niciodată admis în doctrina tradiţională.
Christul e „Dumnezeu”, dar acest fapt în nici un caz nu-l împiedică a spune: „Azi vei fi cu mine în Paradis”, sau de la a prezice propria întoarcere la sfârşitul ciclului.
„Lumea” este sfera fenomenelor sau contingenţelor; egoul ordinar, anima, este deci o parte integrală a lumii şi este situat „pe exterior” pentru cineva capabil să-l vadă din punctul de vedere al lui spiritus care, prin definiţie, aparţine lui Spiritus Sanctus; şi asta niciodată nu ar putea fi o problemă de ambiţie sau afecţiune, deoarece este o problemă de înţelegere reală şi cazul unei perspective in-născute.
Cu alte cuvinte, subiectivitatea poate fi concepută, sau realizată, conform cu cele trei grade, care corespund în mod precis ternarului „corpus”, „anima”, „spiritus”.
Primul grad este cel al animalităţii, deşi umane; al doilea grad este cel al microcosmului visării, în care subiectul nu se mai identifică el însuşi doar cu corpul, ci cu mirajul care creşte încontinuu şi care este însărcinat din experienţele imaginaţiei şi sentimentului; al treilea grad este cel al Inteligenţei pure care este urma, în om, a „transcendent imanentului” Subiect. Sufletul este martorul interior al corpului, aşa cum spiritul este martorul interior al sufletului.
Este natura Inteligenţei să nu se identifice ea însăşi în mod pasiv şi orb cu fenomenele care le înregistrează ci, din contră, prin reducerea acestora la esenţele lor, să ajungă la sfârşit să cunoască Ceea-ce cunoaşte.
Raportul „Cer-Infern” corespunde, ca necesitate metafizică, cu ceea ce simbolismul extrem-oriental exprimă prin figura yin-yang, în care partea neagră conţine un punct alb, iar partea albă un punct negru. Dacă în Gheenă există compensaţii – pentru că nimic din ce aparţine existenţei nu poate fi absolut şi pentru că Mila străbate pretutindeni – trebuie să existe şi în Paradis, nu suferinţe, desigur, dar umbre care stau mărturie, în sens invers, aceloraşi principii compensatorii şi arată că Paradisul nu este Dumnezeu şi că, pe de altă parte, toate existenţele sunt solidare.


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 11 Mar 2009, 10:33 PM
Mesaj #5


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Un om aruncat în foc striga mai tare decât toţi ceilalţi:
„Şi l-au scos de acolo cu totul ars. Iar Dumnezeu I-a zis: De ce strigi mai tare decât toţi ceilalţi oameni din foc? El a răspuns: Doamne, tu m-ai judecat, eu însă nu mi-am pierdut credinţa în milostenia ta… Şi Dumnezeu a spus: Cine deznădăjduieşte de mila Domnului său, dacă nu cei rătăciţi? (Coran, XV, 56). Mergi în pace, eşti iertat.”
Din punct de vedere catolic, împrejurarea s-ar referi la „purgatoriu”. Buddhismul cunoaşte pe acel Boddhisattva care, ca Kshitigarbha, îi mângâie pe osândiţi cu rouă cerească sau le aduce alte uşurări, ceea ce arată că există funcţii angelice milostive care se exercită până şi infern.

„…Şi vor rămâne acolo atâta vreme cât vor fi Cerurile şi pământul, numai dacă Domnul tău nu va voi altfel; (este) un dar ce nu va avea încetare” (XI, 108)

Ultima propoziţie vizează în mod direct participarea celor „apropiaţi” la Eternitatea divină în virtutea unirii supreme, caz în care, ca şi pentru krama-mukti vedântină, Paradisul se deschide către Divinitate la sfârşitul ciclului („atâta timp cât vor fi Cerurile şi pământul”), la fel se petrece în Paradisurile lui Vishnu şi Amida.
După Manava-Dharma-Shastra, Markandeya-Purana şi alte texte, transmigraţia „osândiţilor” începe – după ieşirea din infern – prin întruparea în animale inferioare. În fond, infinitatea divină cere ca transmigraţia să se efectueze după un traseu „spiroidal”: fiinţa nu se poate întoarce niciodată pe acelaşi pământ, oricare ar fi conţinutul noii sale existenţe, „terestră” prin amestecul de plăcere şi durere.
Vederea lui Dumnezeu îi face să uite pe cei „apropiaţi” de huriile Paradisului şi se încheie cu unirea supremă. Este cazul fiinţelor care intrând în „Paradisul lui Amitâbha” desăvârşesc acolo realizarea Nirvânei, adică reintegrarea în Principiu la momentul marii disoluţii (mahapralaya) care marchează sfârşitul oricărui ciclu uman.
Fiinţa nu este nicidecum „absorbită” când obţine „Eliberarea”, cu toate că ar putea părea aşa din punctul de vedere al manifestării, pentru care orice „transformare” apare ca „distrugere”; din punctul de vedere al realităţii absolute, singura care persistă pentru ea, fiinţa este dimpotrivă dilatată dincolo de orice limită pentru că a realizat plenitudinea posibilităţilor proprii.
„Aceasta este, o fiu al lui Prithâ, starea în Brahma pe care dobândind-o nu te mai tulburi; omul dobândind-o, fie şi în ceasul morţii, ajunge la stingerea în Brahma (Brahmanirvâna)” (Bhagavadgitâ), II, 72).
Dacă Nirvâna nu reprezintă o „extincţie” decât în raport cu „iluzia” existenţială, aceasta este la rândul ei „extincţie” sau „vid” în raport cu Nirvâna; iar cel ce se bucură de o asemenea stare (în măsura în care cuvântul se poate aplica aici) cel ce a atins nivelul de Buddha, posedă cele 3 „corpuri” simultane: terestru, celest şi divin.

„O fiu al lui Prithâ, pentru el nu există pierzanie nici în lumea aceasta, nici în cealaltă, căci cel ce face binele, dragul meu, nu merge nicicum pe calea cea grea” (ibid. VI, 40)

Shri Shankara comentează:
„Cel care nu a izbutit în yoga sa nu va fi supus unei naşteri inferioare.”

Problema supravieţuirii postumee dominată de 2 adevăruri-principii:
1. Dumnezeu singur este absolut, în consecinţă, relativitatea stărilor cosmice trebuie să se manifeste nu numai „în spaţiu” , ci şi „în timp”
2. Dumnezeu nu făgăduieşte niciodată mai puţin decât împlineşte sau nu împlineşte niciodată mai puţin decât făgăduieşte

Din perspectiva transmigraţiei se insistă asupra relativităţii a tot ce nu este „Sine-le” sau „Vidul” şi se declară că ceea ce este limitat prin natura sa funciară va fi în mod necesar limitat, sub anumite aspecte, şi în destinul său. Ca urmare, este absurd să se vorbească de o stare contingentă la nivelul „duratei”, cu alte cuvinte, perspectivele hindusă şi buddhistă diferă de cea monoteistă pentru că, fiind centrate pe Absolutul pur (aici nu e nici un pleonasm: aspectul personal al lui Dumnezeu e absolut în raport cu mul ca atare, însă e totodată primă contingenţă în raport cu Sinele şi, ceea ce e echivalent, în raport cu intelectul „nostru” transontologic) şi pe Eliberare, subliniază relativitatea stărilor condiţionate şi nu se opresc la ele. Ele insistă în consecinţă pe transmigraţia ca atare, relativul fiind sinonim aici cu mişcarea şi instabilitatea.

„Pe Dumnezeul în mâinile căruia este sufletul meu, va fi o vreme în care porţile iadului se vor închide şi verdeaţa va creşte pe fundul lui”
„Şi Dumnezeu va spune: Îngerii ,Profeţii şi credincioşii au mijlocit cu toţii pentru păcătoşi iar acum nu a mai rămas nimeni ca să mijlocească, în afaraă de cel mai Milostiv dintre milostivi (Dumnezeu). Şi va lua un pumn de foc şi va scoate din iad un popor care nu a făcut niciodată vreun bine”.

„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei, 24,35)
„Orice lucru este trecător afară de Faţa lui Allah” (Coranul, LV, 26-27)

În privinţa oamenilor, Dumnezeu nu urmăreşte atât să le furnizeze rapoarte ştiinţifice asupra unor lucruri pe care majoritatea nici nu le pot înţelege, cât să declanşeze în ei un „şoc” prin mijlocirea unui anume concept-simbol, acesta este rolul unui upâya.
În sensul acesta, rolul violentei alternative „Cer-Infern” din conştiinţa monoteistă este extrem de instructiv: „şocul”, cu tot ceea ce el comportă pentru om, revelează mult mia puternic adevărul decât orice altă expunere, „mai adevărată”, dar mai dificil de asimilat şi mai puţin eficace, deci practic, „mai falsă” cât priveşte un asemenea tip de înţelegere.
E nevoie să „înţelegem” nu numai cu creierul, ci cu toată „fiinţa” noastră, deci şi cu voinţa; dogma se adresează mai degrabă substanţei personale decât gândirii izolate, observaţie valabilă mai ales în cazul în care gândirea riscă să nu fie decât suprastructură; dogma se adresează gândirii în măsura în care aceasta este susceptibilă să comunice concret cu întreaga noastră fiinţă, iar sub acest raport oamenii diferă.
Când Dumnezeu vorbeşte omului, el nu conversează, ci porunceşte; nu vrea să-l informeze pe om decât în măsura în care poate să-l schimbe; or, ideile nu acţionează la fel asupra tuturor oamenilor, ceea ce are drept urmare diversitatea doctrinelor sacre.
Printr-un soi de compensaţie, perspectivele a priori dinamice – monoteismul semito-occidental – consideră stările postume sub aspect static, deci definitiv; dimpotrivă, perspectivele a priori statice, adică mai contemplative şi, ca atare, mai puţin antropomorfe – doctrinele Indiei şi ale Extremului Orient – văd aceste stări sub aspectul de mişcare ciclică şi de fluiditate cosmică.

Sau altfel spus:
Dacă Occidentul semitic reprezintă stările post-mortem ca pe ceva definitiv, poziţia sa este implicit justă pentru că în faţa noastră se află parcă două infinităţi: cea a lui Dumnezeu şi cea a macrocosmosului – labirint incomensurabil şi indefinit – samsâra. Această a doua infinitate constituie, în ultimă analiză, infernul „invincibil”, în timp ce Dumnezeu este realmente Eternitatea pozitivă şi beatificatoare.
Perspectiva hindusă, sau buddhistă, insistă pe transmigraţia sufletelor deoarece caracterul ei profund contemplativ îi permite să nu-şi mărginească viziunea la condiţia umană şi, drept urmare, subliniază cu necesitate caracterul inconstant şi relativ a tot ce nu este Absolutul. Pentru ea samsâra nu poate fi decât expresia unei relativităţi.

Oricare ar fi divergenţele, punctul de joncţiune între perspective devine vizibil în concepte ca acela al „resurecţiei corporale” care reprezintă efectiv o „re-încarnare”.

Mai este o problemă la care trebuie dat un răspuns:
Pentru ce universul este alcătuit din lumi, pe de o parte, şi din fiinţe care le traversează, pe de altă parte?

Ceea ce echivalează cu a întreba:
Pentru ce suveica traversează urzeala sau pentru ce există urzeală şi băteală?
Sau:
De ce la aplicarea principiului ţesăturii în sens concentric, se produce acelaşi raport de încrucişare când sunt înscrise o cruce sau o stea într-un sistem de cercuri?

Aşa cum raportul dintre centru şi spaţiu nu poate fi conceput altfel decât sub forma pânzei de păianjen, cu cele două moduri de proiecţie – unul continuu şi altul discontinuu – tot aşa raportul dintre Principiu şi manifestare – raport care formează Universul - nu poate fi conceput decât ca o combinaţie între lumi eşalonate în jurul Centrului divin şi fiinţe care le parcurg.

Simbolismul pânzei de păianjen – cel al compartimentelor cosmice şi al conţinuturilor lor – se regăseşte în imaginile buddhiste ale „roţii Existenţei”. Coranul este el însuşi o imagine a cosmosului, surele sunt lumile iar versetele sunt fiinţele.

A spune „Existenţă” înseamnă a enunţa raportul dintre receptacul şi conţinut sau între static şi dinamic, călătoria sufletelor prin viaţă, moarte şi înviere nu este altceva decât viaţa însăşi a macrocosmosului, chiar în experienţa noastră terestră traversăm zile şi nopţi, veri şi ierni, suntem în mod esenţial fiinţe care „traversează” diverse stări şi Existenţa nu poate fi concepută altfel.
Întreaga noastră realitate converge către acest „moment” unic, singurul important: confruntarea cu Centrul.

Cauza morţii stă în dezechilibrul provocat de căderea noastră şi de pierderea Paradisului, iar încercările vieţii sunt o consecinţă a dezechilibrului naturii noastre personale. În cazul celor mai grave sancţiuni post-mortem dezechilibrul e plasat chiar la nivelul esenţei noastre şi merge până la o inversiune a deiformităţii; omul „arde” pentru că nu vrea să fie ceea ce este – şi pentru că e liber să nu vrea aşa ceva; însă „orice casă care se dezbină în sine va pieri”. Rezultă că orice pedeapsă divină constituie inversiunea unei inversiuni; cum păcatul este o inversiune în raport cu echilibrul primordial, se poate vorbi de „ofense” aduse lui Dumnezeu, cu toate că nu există aici, în mod evident, nici un fel de interpretare psihologică posibilă, în ciuda inevitabilului antropomorfism al concepţiilor exoterice.

Coranul descrie, cu ardenta elocvenţă caracteristică ultimelor sure, disoluţia finală a lumii, or toate acestea sunt uşor de transpus în microcosmos, unde moartea apare ca un sfârşit de lume şi ca o judecată, adică, ca o absorbţie a exteriorului de către interior în direcţia Centrului.

Când cosmologia hindusă arată că sufletele celor morţi merg întâi în Lună, ea sugerează indirect, şi în marginea altor analogii cu mult mai importante, experienţa nemăsuratei singurătăţi - „spaimele morţii” – prin care trece sufletul ieşind, „în contracurent”, din matricea protectoare a lumii terestre. Luna materială este un simbol al absolutei înstrăinări, al singurătăţii nocturne şi sepulcrale, al frigului eternităţii; teribila izolare post-mortem marchează şocul compensator, nu faţă de un păcat anume, ci faţă de existenţa formală.

În faţa morţii, siguranţa şi priceperea cad asemeni unui veşmânt şi fiinţa rămâne tot atât de neputincioasă ca şi un copil rătăcit; nu mai persistă decât o substanţă ţesută de noi înşine care poate fie să cadă grea spre adâncuri, fie să se lase, stea ascendentă, aspirată către Cer. Pieile-Roşii îi încalţă pe morţi cu mocasini ale căror tălpi sunt brodate, ceea ce este de un foarte elocvent simbolism.
Pura şi simpla noastră existenţă este deja, prin „ieşirea” demiurgică în afara Principiului, iar nu ca „manifestare” pozitivă a acestuia, un soi de prefigurare, încă inocentă – dar cu toate acestea generatoare de mizerii – a oricărei transgresiuni.
Dacă Philosophia Perennis poate combina adevărul dualismului mazdeo-gnostic cu cel al monoteismului semit, exoterismele sunt obligate să aleagă între o concepţie metafizic adecvată, însă contradictorie din punct de vedere moral, şi o concepţie moral satisfăcătoare, însă fragmentară din punct de vedere metafizic.*

* - în primul caz, Dumnezeu este cauză universală; de unde vine atunci răul? În al doilea caz, răul vine de la om; ce este atunci Dumnezeu?

N-ar trebui să ne întrebăm niciodată pentru ce se abat nenorociri asupra celor nevinovaţi: în faţa Absolutului, totul este dezechilibru, „Dumnezeu singur este bun”; adevărul acesta nu poate să nu se manifeste din când în când în mod direct şi violent.


Dacă cei buni suferă, semnificaţia suferinţei lor este că toţi oamenii ar merita acelaşi lucru; bătrâneţea şi moartea o dovedesc, căci nu iartă pe nimeni. Repartiţia terestră a celor bune şi rele constituie o chestiune de economie cosmică, cu toate că justiţia imanentă trebuie să iasă şi ea câteodată la lumină, arătând legătura dintre cauze şi efecte în acţiunile umane. Suferinţele stau mărturie pentru misterele îndepărtării şi ale separării, ele nu pot să nu fie, căci lumea nu este Dumnezeu.
N-ar trebui să ne întrebăm niciodată pentru ce se abat nenorociri asupra celor nevinovaţi: în faţa Absolutului, totul este dezechilibru, „Dumnezeu singur este bun”; adevărul acesta nu poate să nu se manifeste din când în când în mod DIRECT şi VIOLENT.
Dacă cei buni suferă, semnificaţia suferinţei lor este că toţi oamenii ar merita acelaşi lucru; bătrâneţea şi moartea o dovedesc, căci nu iartă pe nimeni. Repartiţia terestră a celor bune şi rele constituie o chestiune de economie cosmică, cu toate că justiţia imanentă trebuie să iasă şi ea câteodată la lumină, arătând legătura dintre cauze şi efecte în acţiunile umane.
Suferinţele stau mărturie pentru misterele îndepărtării şi ale separării, ele nu pot să nu fie, căci lumea nu este Dumnezeu.


Justiţia nivelatoare a morţii este însă infinit mai importantă pentru noi decât diversitatea destinelor terestre. Experienţa morţii seamănă cu cea a unui om care, după ce a trăit toată viaţa într-o cameră întunecoasă s-ar vedea brusc transportat pe vârful unui munte: de acolo ar putea îmbrăţişa cu privirea întinderea unui vast ţinut iar realizările omeneşti I-ar părea total nesemnificative. Sufletul smuls pământului şi trupului percepe în mod analog diversitatea inepuizabilă a lucrurilor şi abisurile nemăsurate ale lumilor care le conţin; se vede pentru prima oară în contextul său universal, într-o inexorabilă înlănţuire, prins într-o reţea de relaţii multiple şi nebănuite, dându-şi deodată seama că viaţa nu a fost decât o „clipă” sau un „joc”.
Conform unui hadith, omul doarme, iar când moare se trezeşte.

Una din dovezile nemuririi noastre este că sufletul - în mod esenţial inteligenţă sau conştiinţă – nu poate avea un sfârşit situat sub condiţia lui, adică la nivelul materiei sau al reflexelor mintale ale materiei; superiorul nu poate fi simplă funcţie a inferiorului, nu poate constitui simplu mijloc în raport cu ceva pe care îl depăşeşte.
Inteligenţa în sine – şi libertatea noastră împreună cu ea – este ceea ce dovedeşte anvergura divină a naturii şi a destinului nostru. Absolutul e singurul „proporţionat” faţă de esenţa inteligenţei noastre, singur Absolutul este, riguros vorbind, perfect inteligibil astfel încât inteligenţa nu-şi găseşte propria raţiune suficientă şi adevărata ţintă decât în Absolut.
Intelectul, în esenţa sa, îl concepe pe Dumnezeu pentru că el însuşi „este” increatus et increabilis; tocmai de aceea, şi a fortiori, concepe sau cunoaşte şi semnificaţia contingenţelor; cunoaşte sensul lumii şi sensul omului.
De fapt, inteligenţa cunoaşte, cu ajutorul direct sau indirect al Revelaţiei; ca obiectivare a Intelectului transcendent, aceasta din urmă „trezeşte”, într-un grad oarecare, cunoaştere latentă – sau cunoştinţele – pe care le purtăm în noi.

„Credinţa” are, astfel, 2 poli: unul „obiectiv” şi „extern”, altul „subiectiv” şi „intern”: HARUL ŞI INTELECTUL.

Nimic nu e mai lipsit de temei decât să se ridice în numele primului o barieră de principiu contra celui de al doilea; „dovada” cea mai profundă a Revelaţiei – oricare I-ar fi numele – este prototipul ei etern pe care îl purtăm în noi înşine, în propria noastră esenţă*.

* - ceea ce nici raţionaliştii, nici „libera cugetare” nu pot exploata, domeniul lor de exerciţiu fiind doar o suprafaţă care nu are nimic de a face cu esenţa transpersonală a inteligenţei.

Coranul, ca orice altă Revelaţie, constituie expresia fulgurantă şi cristalină a ceea ce este „supranatural firesc” pentru om, anume conştiinţa situării noastre în Univers, a înlănţuirii noastre ontologice şi eshatologice. De aceea cartea lui Allah este un „discernământ” (furqan) şi un „avertisment” (dhikra), o „lumină” (nur) care străluceşte în tenebrele exilului nostru terestru.

Oricum ar sta lucrurile, atribuirea caracterului divin unei fiinţe istorice repugnă Islamului din cauza perspectivei sale centrate pe Absolut ca atare, perspectivă anunţată, de pildă, în concepţia nivelării finale dinaintea Judecăţii: Dumnezeu singur rămâne „viu”; în rest, totul este uniformizat de moartea universală, inclusic Îngerii supremi, deci şi „Spiritul” (Er-Ruh) – manifestarea divină în centrul luminos al cosmosului.
Fiecare formă tradiţională îl identifică pe fondatorul ei cu Logosul divin şi îi priveşte pe ceilalţi purtători de cuvânt ai Cerului, în măsura în care îi ia în consideraţie, ca pe nişte proiecţii ale acestuia, ca pe nişte manifestări secundare ale Logosului unic; pentru budişti, Hristos şi Profetul nu pot fi altceva decât fiinţe cu statut de Buddha. Când Hristos spune: „Nimeni nu ajunge la Tatăl decât prin Fiul”, Logosul însuşi vorbeşte, Logosul ca atare, iar Iisus se identifică realmente – pentru o lume dată – cu Cuvântul acesta, unu şi universal.
Profetul constituie norma umană sub dublul aspect al funcţiilor individuale şi colective sau sub acela al funcţiilor spirituale şi terestre. El este, esenţialmente, echilibru şi extincţie: echilibru din punct de vedere uman, extincţie faţă de Dumnezeu.
Profetul este Islamul; dacă Islamul se prezintă ca manifestare a adevărului, frumuseţii şi puterii – sunt cele 3 elemente care îl inspiră, pe care, prin natura sa, tinde să le realizeze pe diverse planuri – atunci Profetul întruchipează seninătatea, generozitatea şi forţa.
Ordinea ascendentă a acestor 3 virtuţi este: forţa, generozitatea, seninătatea.
- FORŢA înseamnă afirmare – combativă la nevoie – a Adevărului divin în suflet şi în lume; e distincţia dintre cele două războaie sfinte, „cel mare” (akbar) şi „cel mic” (aşghar) sau cel interior şi cel exterior.
- GENEROZITATEA compensează aspectul de agresivitate al forţei, fiind milă şi iertare.
- Aceste 2 virtuţi complementare, forţa şi generozitatea, culminează – sau se sting, într-un anume fel – într-o a treia virtute: SENINĂTATEA, care e detaşare faţă de lume şi de ego, extincţie în faţa lui Dumnezeu, cunoaştere a Divinului şi unire cu El.


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 11 Mar 2009, 11:16 PM
Mesaj #6


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Toate tradiţiile vorbesc în ultimă analiză despre Dumnezeu că este Identitate simplă perfectă, dar şi că această Supremă Identitate este o identitate a două principii contrastate, de distins în toate lucrurile compuse, dar care coincid fără compunere în Unul care nu este nici un lucru. Identitatea este a Esenţei şi Naturii, Fiinţei şi NeFiinţei, Dumnezeu şi Dumnezeire – masculinului şi femininului. Natura naturans, Creatrix universalis est Deus. Pe de o parte, o divizare a Esenţei de Natură, Cer de Pământ, subiect de obiect, este un sine qua non al existenţei lucrurilor compuse.
Natura se retrage astfel din asemănarea cu Dumnezeu, reţinând o anumită asemănare cu fiinţa. De aici, Esenţa este Creatorul şi puterea activă, Natura: mijloacele creaţiei şi recipientul pasiv al formei – Natura ca fiinţă prin care generatorul generează. Relaţia bărbatului cu femeia este o asemănare: relaţia mariajului este un sacrament şi un rit deoarece este un simbol adecvat şi o reflectare a identităţii Esenţei şi Naturii in divinis.
Noţiunea de polaritate bisexuală în Zeitate sugerată mai sus, a fost văzută uneori ca o caracteristică a sistemelor tantrice hinduse şi buddhiste medievale din India, în care este foarte clar enunţată şi realizată pe baza unui simbolism şi ritual vizual. Măsura în care Tantrismul şi Şâktismul trebuie identificate a fost larg discutată de Glasenapp care concluzionează că punctul de plecare pentru doctrinele Şâkta este dat în filozofia „Vorbirii” (vâc) a Mantra-Şâstrelor.
În doctrinele hinduse se vorbeşte astfel despre Intelect:
Intelectul este virtual Prajapati, aici „Intelect (manas)” este identificat cu „Acela care era la început nici NeFiinţă, nici Fiinţă”. Intelectul emană Cuvântul. Tatăl este Intelect (manas), Mama, Cuvântul (vac); Copilul, Spiritul sau Viaţa (prana).
Intelectul şi Cuvântul, Cerul şi Pământul, ca Cunoscător şi Cunoscut, sunt părinţii universali ai universului conceptual.
Intelectul (manas, buddhi) şi voinţa (vasa, kama), coincid in divinis=adhidevatam, procederea divină este „conceptuală” în ambele sensuri ale cuvântului.
Deşi procederea Cuvântului (actul Intelectului Divin) şi procederea Spiritului (actul Voinţei Divine) coincid, ele sunt logic de indistins, procederea Cuvântului şi procederea per artem nu sunt doar coincidente ci şi logic de indistins. De aceea Christos este numit „arta lui Dumnezeu” (Augustin, „De trinitate”).
Procederea sau creaţia per artem (=tastaiva) este în mod esenţial o operaţie intelectuală.
Expresiile scolastice „per verbum in intellectu conceptum”; „per artem et ex voluntate” sunt echivalente cu „manasa iva vacam mithunam samabhavat, sa garbhy abhavat... asrjata”.
În tradiţia vedică, Identitatea Supremă (tad ekam) este „în acelaşi timp spirantă şi despirată” (ânit avâtam), „Fiinţă şi NeFiinţă (sad-asat) în înaltul Empireu, în pântecele Infinitului. În acelaşi mod în Mundakya Upanişad, supralogicul Brahma este „Fiinţă şi NeFiinţă… Intelect şi Voce (sad-asat… vâg-manas).
Coincidenţa non-supremului şi supremului (apara şi para) Brahma din Upanişade este cea a lui Mitrâvarunau din Vede. Identitatea Supremă este în mod egal bipolară fie că „Ea” este concepută ca masculină sau feminină; despre Magna Mater, Natura Naturans Creatrix, Infinitul (virâj, aditi) se poate întreba: „Cine-I cunoaşte dualitatea progenitivă?” (mithnavatvam) şi invers: „El (Brahma) este un pântece (yonis ca gîyate).
Dar dacă aceste două principii sunt considerate în reciprocitatea lor, Dumnezeu manifestat este cel masculin şi Dumnezeirea nemanifestată este puterea feminină, fiind rezervorul inepuizabil al atotposibilităţii, inclusiv cea a manifestării, este deci vorba aici de Mitra care inseminează pe Varuna, Krishna care „depune embrionul în Marele Brahma, pântecele meu… Natura mea supremă (para prakrti), pântecele întregii existenţe” şi „În pântecele Infinitului în care Soma pune embrionul”, „Apele purtau embrionul universal”, adică „Germenele de Aur”, Hiranyagarbha.
În doctrinele hinduse se vorbeşte astfel despre Intelect:
Intelectul este virtual Prajâpati, aici „Intelect (manas)” este identificat cu „Acela care era la început nici NeFiinţă, nici Fiinţă”. Intelectul emană Cuvântul. Tatăl este Intelect (manas), Mama, Cuvântul (vac); Copilul, Spiritul sau Viaţa (prana).
Intelectul şi Cuvântul, Cerul şi Pământul, ca Cunoscător şi Cunoscut, sunt părinţii universali ai universului conceptual.
Intelectul (manas, buddhi) şi voinţa (vasa, kama), coincid in divinis=adhidevatam, procederea divină este „conceptuală” în ambele sensuri ale cuvântului.
Deşi procederea Cuvântului (actul Intelectului Divin) şi procederea Spiritului (actul Voinţei Divine) coincid, ele sunt logic de indistins, procederea Cuvântului şi procederea per artem nu sunt doar coincidente ci şi logic de indistins. De aceea Christos este numit „arta lui Dumnezeu” (Augustin, „De trinitate”).
Procederea sau creaţia per artem (=tastaiva) este în mod esenţial o operaţie intelectuală.
Expresiile scolastice „per verbum in intellectu conceptum”; „per artem et ex voluntate” sunt echivalente cu „manasa iva vacam mithunam samabhavat, sa garbhy abhavat... asrjata”.
Intelectul şi Vocea (manas şi vâc) sunt Una ab intra: „Vocea este cu adevărat Brahma din supremul Empireu”. Dar „Acest Brahma e Tăcere”. Aşa cum incantaţia (brahma) este acolo inaudibilă Brahma, aşa şi Vocea negrăită; Intelectul este acolo „de-mentat” de el însuşi, Vocea nerostită. Doar când acestea două sunt separate, când cerul şi pământul sunt despărţite de axa universului (skambha, stavros), acel Intelect şi Vocea devin „polii Vedelor” (vedasya âni), respectiv celestul şi chtonicul, apoi doar acea Fiinţă şi NeFiinţă ia o calificare ca Viaţă şi Moarte, Bine şi Rău, divizate una de alta ca ţărmul aproape de cel depărtat de lărgimea universului.
NeFiinţa atunci dobândeşte, într-adevăr, valoarea non Est, deoarece referindu-se la toate lucrurile de sub Soare: creaţia şi crucificarea cosmică nu sunt doar mijloace necesare ale răscumpărării, ci şi chiar antiteza ultimului sfârşit, care trebuie să fie acelaşi cu primul început.
„Când perechea unită a fost despărţită, Devas au gemut, şi au strigat: Să fie unită din nou”, şi de aici provine toată punerea în scenă a mariajului în ritual, reunirea simbolică a lui Indra şi Indrânî în inimă.
Una dintre multele descrieri ale divinei procesiuni dinspre interior spre exterior este următoarea: Prajâpati, fiind Unul şi dorind să fie Mulţi, cu Intelectul căută Tăcerea: ce era în Intelect, deveni „Marele”. El percepu: „Acest embrion al Meu este ascuns în Mine: îl voi naşte prin Voce”. El separă Vocea. Apoi „Marele” fu născut: din care Prajâpati spuse: „Aceasta e măreţia Marelui, ce a fost de atâta timp în mine”. „Marele” era la Prajâpati chiar ca cel mai vârstnic Fiu.”
Fiul este deci deja în unitatea nedivizată a uniunii principiilor, imaginea Tatălui în el însuşi, per verbum in intellectu conceptum; şi această concepere este „actul fecundaţiei latente din eternitate”.
„Contemplaţia Tăcerii” a lui Prajâpati este o operaţie vitală: El avu o relaţie prin Intelect cu Vocea, şi deveni însărcinat”. Acel Prajâpati divide Vocea de el însuşi (Voce care fuse „Tăcerea” sa). „El separă Femeia” - „Această Voce este într-adevăr o fecioară”, „Am făcut eu însumi o Mamă din care să mă nasc”. Tatăl însuşi se naşte prin Mama care este o coesenţialitate a Fiului cu Tatăl: „Devenind un embrion, el intră în soţia sa, mama, şi fiind reînnoit, este născut din nou”.
Există o delegare şi transmitere a Naturii universale în genealogia regni Dei aşa cum există una în cazul unei naturi umane particulare într-o succesiune dinastică a tipurilor funcţionale. O „renaştere” în acest sens - „cel care acţionează fiind născut în copiii săi”; „copiii mei sunt venirea mea să fiu din nou”, „ceea ce el a generat în purtarea sa din nou” – constituie tot ceea ce este, la drept vorbind, doctrina indiană a reîncarnării individualului, spre deosebire de cea a transmigraţiei Persoanei Spirituale care, atunci când corpul moare, „se grăbeşte din nou către un pântece” – reîncarnarea şi transmigraţia coincid de fapt doar in divinis.
Vocea separată îşi asumă acum o funcţie vehiculară, aceea a liturghiei sub aspectul său verbal, Rc, în altă parte identificată cu această lume şi Pământul. „Marele” (brhat, care implică o indefinită extensie în timp şi spaţiu), la început conţinut ca un embrion (garbha) în Unitate şi acum transferat prin operaţie vitală Mamei, în care se dezvoltă şi este născut, este iniţial Agni (sau Indra, Surya, sau Soma), audibilul şi vizibilul Prâjapati, considerat aici sub un aspect liturgic: „El este născut din şalele Titanilor şi străluceşte în poala Mamei”, pântecele-altar al Pământului Mamă.
În naşterile creştine de tip bizantin, unde există o peşteră spartă în locul posteriorului şi mai familiarului staul (semnificaţia ambelor este aceeaşi în ultimă analiză, la fel ca în tradiţia vedică, în care actul creativ implică deschiderea unei peşteri care este de asemenea un staul de vite), este făcut cât se poate de clar faptul că Theotokos este Pământul, Gaia.
„Pământul era mama lui Adam… şi totuşi o fecioară Pământul era… doi Oameni au fost născuţi din fecioare, şi Dumnezeu are asemănarea fiului primei fecioare-Pământ… deoarece El vru să fie Fiu al lui Adam.” (Parzifal)
În Evanghelia după Filip se spune:
"Adam s-a născut din 2 fecioare, din spirit şi din fecioara pământ. De aceea Hristos s-a născut din o [unică] fecioară, ca să rectifice căderea petrecută la început".
In divinis, sunetul şi lumina sunt identice. Fiul este deopotrivă o rezonanţă luminoasă şi calorică. Fiul lui Dumnezeu este o rostire, „La început (la obârşie) această lume era nerostită”. Unul devine Mulţi printr-un act de generare. Operaţiunea inversă prin care sinele separat conceptual este reunit Sinelui nedivizat vreodată (sau Esenţei Spirituale) este o „deificare” descrisă ca un mariaj: „Aceasta este acea formă prin care e abordat, care a îndepărtat tot răul şi acela care nu are nici o frică. E ca şi atunci când cineva este intim îmbrăţişat de o mireasă iubită şi nu ştie nimic de vreun înăuntru sau în afară, astfel că Persoana (spirituală) (a unui om) e îmbrăţişată de Spiritul prognostic (prajnâtmanâ), nu ştie nimic de vreun înăuntru sau în afară. Aceasta e forma adevărată, în care dorinţa sa este obţinută, Spiritul este întregul dorinţei sale, el nu are nici o dorinţă neîmplinită, nici o suferinţă”.
Prajnâtman, preştiutorul şi atoateştiutorul Spirit, a cărui „adevărată formă” transcenzând toate distincţiile subiectului şi obiectului, este o „condensare unitară a gnozei anterioare”, o singură totalitate a cunoaşterii care nu derivă din nici o sursă externă ei înseşi - „Singurul Cuvânt al Inefabilului care e Gnoza Întregului”. Prajnâ este etimologic şi semantic echivalentul prognozei gnostice de care se vorbeşte în Apocrifa lui Ioan, ca aparţinând Pentadei bărbat-femeie a Eonilor Tatălui, şi care a fost primul dar dat de către Unul Invizibil, Primului Om, Spiritul Virginal, Imaginea lui Însuşi. Se poate spune fără a exagera, că întreaga ontologie a tradiţiei vedice, precum şi a Samhitâs, Brâhmanas şi Upanişadelor este exprimată mai degrabă tipic decât accidental în termenii simbolismului sexual.
Până acum s-a spus destul pentru a demonstra perfecta ortodoxie a Tantrelor sub aceste aspecte. Rămâne de a lua acum în considerare polaritatea divină şi bisexualitatea în scriptura şi exegeza creştină. Problema este direct sugerată de doctrina naşterii duble (temporale şi eterne) a Fiului lui Dumnezeu. E imposibil să ne gândim la acestea ca două evenimente diferite în viaţa divină, care în ea însăşi este fără evenimente.
Într-adevăr, Sf. Toma spune el însuşi: „Din partea copilului există doar o singură filiaţie în realitate, deşi sunt două în aspect”. Asta sugerează că trebuie să fi fost o Madonna eternă şi una temporală.
Cele două Afrodite au fost: una Ourania, fiica mai mare a Cerului (Ouranos), cealaltă, mai tânără, fiica lui Zeus şi Dione, numită Pandemos (Vaişvânara).
Şi Meister Eckhart spune: „Naşterea sa din Maria cerească a fost pentru Dumnezeu o bucurie mai mare decât nativitatea sa în carne”.
Dacă Sf. Toma spune că „filiaţia eternă nu depinde de o Mamă temporală” atunci despre ce fel de Mamă ar putea fi vorba dacă nu de o Mamă eternă? Cine este „Maria cerească” de care vorbeşte Eckhart dacă nu chiar „acea Natură divină prin care Tatăl procreează”, Natura Naturans, Creatrix?
Dacă se pare aici forţat interpretat sensul cuvintelor Sf. Toma, atunci să luăm în considerare doctrina tomistă a purcederii divine. Purcederea Cuvântului in divinis se numeşte generare… Generarea înseamnă originea oricărui lucru viu dintr-un principiu unitar, aceasta se numeşte „nativitate”.
Purcederea Cuvântului in divinis ţine de natura unei generări. El purcede în maniera unui act inteligibil, care este o operaţiune vitală. De aceea este în mod just numit procreat, şi Fiu. De aci, de asemenea, faptul că toate aceste lucruri care aparţin generării lucrurilor vii, sunt folosite în Scriptură pentru a desemna purcederea Înţelepciunii Divine; adică prin concepere şi naştere.

26. Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră...”
27. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat-femeie.
Asemănarea este exemplară. Forma creată a umanităţii pentru că despre asta e vorba mai sus, nu este a acestui bărbat ca distins de această femeie, ci a UMANITĂŢII LOR COMUNE:
„Şi a numit numele lor ADAM” (Gen. 5:2)
Acest OM (Adam) este o sizigie, până când Zeitatea scoate din el femeia, ca să nu fie singur: se va numi Femeie deoarece a fost scoasă din Om” (Gen. 2:23)
În Zohar I, 90-92 se spune: „Tatăl spuse Mamei prin Cuvânt” şi „Omul emanaţiei era ambele masculin şi feminin, din partea ambilor: Tatălui şi Mamei”. În Brhadaranyaka Upanişad I.4 ni se spune că Prajâpati se împarte pe el însuşi, dorind un al doilea, deoarece „pentru unul care este singur nu există încântare”. În descrierea biblică a Evei ca fiind „făcută din coasta lui Adam”, apare acelaşi adevăr ca în Rg Veda: fiica lui Manu este numită „coastă” (parsu în sanskrită), „prin care (sub numele de Idâ sau Ilâ) el generă rasa umană” (SB I.8.I.10). Această Ilâ este de asemenea numele mamei lui Agni (RV III.29).
„După asemănarea Noastră (Aceasta)”, această expresie arată tocmai existenţa unui arhetip deja existent al acestei polarităţi în Dumnezeu dar, în principiu, pentru că nu poate fi vorba de o compoziţie in divinis.
Doctrina creştină, la fel ca cea indiană, are în vedere reunirea supremă a principiilor divizate: „nu e nici bărbat nici femeie: toţi suntem Un (sankr. eki-bhuta) în IH” (Gal. 3:28).
Deci, este vorba mai sus nici despre bărbat, nici despre femeie, nici despre vreo existenţă, ci despre forma fiinţei care este „ca aceea a unui bărbat şi a unei femei intim îmbrăţişaţi”, este vorba despre Omul Universal la care s-a ridicat şi IH. Imaginea lui Dumnezeu aparţine ambelor sexe, deoarece este în minte, acolo unde nu e nici o distincţie sexuală.
Principiile conjuncte, cum sunt Cerul şi Pământul, Soarele şi Luna, bărbatul şi femeia, erau la origine unul singur. Din punct de vedere ontologic, împreunarea lor constituie o operaţie vitală, care produce un al treilea, după chipul celui dintâi şi natura celui de-al doilea. Aşa cum împreunarea Intelectului (manas) cu Glasul, Vocea (vâc) dă naştere unui concept (sankalpa), la fel şi împreunarea Cerului cu Pământul aprinde Focul, a cărui naştere îi desparte pe părinţii săi unul de celălalt şi umple de lumină Spaţiul intermediar (antarikşa), tot astfel, la nivel microcosmic, fiind aprins în spaţiul din inimă, el îi este lumina.
Străluceşte în pântecele Mamei sale, deplin stăpân pe toate puterile lui. Abia născut, străbate Cele Şapte Lumi, urcă spre a trece prin Poarta Soarelui, aşa cum fumul care se ridică de pe altar sau din vatra din mijlocul casei, adică din afară sau dinăuntrul tău, urcă spre a trece prin ochiul cupolei. Acest Agni este în acelaşi timp mesagerul Zeului, oaspetele din toate casele oamenilor, fie ele clădite ori trupeşti; este principiul pneumatic luminos al vieţii, şi preotul oficiant care trimite aroma ofrandei aduse în foc din această lume până dincolo de bolta Cerului, prin care nu se poate trece decât pe „Calea Zeilor”.
Calea trebuie străbătută pe urmele paşilor Înainte-mergătorului – aşa cum ne-o aminteşte însuşi cuvântul „Cale” – de către toţi cei care doresc să ajungă la „celălalt ţărm” al luminosului fluviu cosmic al vieţii, care desparte tărâmul pământesc de cel ceresc.
În Scripuri Înainte-mergătorul este Ioan, iar IH este Calea...
În (1,6-7) se spune despre cel care era martor la acea lumină:
„A fost un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toţi să creadă prin el” (1,6-7).
Apoi se face distincţia dintre lumina lui Christos şi lumina lui Ioan Botezătorul:
„Nu era el lumina, ci ca să dea mărturie despre lumină” (1,8).
„El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez.” (3,30)
„Acesta este Cel despre care am spus: Cel care vine în urma mea a fost înaintea mea, pentru că înainte de mine era.” (1,15)
Mârga = „Cale”, de la mrg=ichneo, „a lua urma”, „a vâna”. Înainte-mergătorii pot fi urmaţi până la Poarta Soarelui, Capătul Drumului, de aici înainte, nu li se mai poate lua urma.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 11 Mar 2009, 11:29 PM


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 11 Mar 2009, 11:19 PM
Mesaj #7


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



A manifesta Perfecţiunea Divină înseamnă a o face diferită de Dumnezeu, fără această diferenţă, nu ar exista nici o manifestare. A fi diferit de Pura Perfecţiune înseamnă a cuprinde imperfecţiunea şi pe anumite nivele existenţiale a cuprinde ceea ce se numeşte rău. Manifestarea Perfecţiunii Divine rezultă din infinitatea acestei Perfecţiuni înseşi, această dimensiune, care este şi expansivă şi restrictivă, nu e alta decât Maya.
Principiul absolut nu „voieşte” manifestarea cosmică, El este capabil doar să să voiască pe El Însuşi, absenţa voinţei Sale creative trebuie să se manifeste ea însăşi într-un anumit fel chiar în cadrul creaţiei. Creaţia este voită de fapt de Ipostaza creativă a Principiului. „Voinţa” conservativă şi creativă a Fiinţei vehiculează într-un fel misterios şi subtil, „indiferenţa” negativă a Suprafiinţei.
Există pe de o parte pentru oricine Voinţa Divină care comandă binele, şi pe de altă parte există, pentru lume, o Voinţă Divină conectată cu o anumită cantitate de rău necesar sau inevitabil din punct de vedere cosmologic. Există de asemenea pentru oricine libertatea de a potrivi lui însuşi aceasta sau acea Voinţă Divină prin alegerea fie a binelui fie a răului. Mai există de asemenea Cunoaştere Divină apriorică a alegerii pe care omul voieşte să o facă şi asta datorită libertăţii cu care Dumnezeu l-a înzestrat sub forma participării relative (dar reală la nivelul ei) la Libertatea absolută. Omul este complet liber prin alegerea binelui care este de fapt alegerea Libertăţii.


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 11 Mar 2009, 11:23 PM
Mesaj #8


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Înţelegerea creştină a Întrupării se bazează pe Trinitate. Dintr-o perspectivă, Ipostasurile Trinităţii sunt Relative, iată perspectiva: Dumnezeu este Absolut, El este singura Esenţă, pe când cele 3 Persoane sunt primele Relativităţi, acestea actualizează caracteristicile indivizibile ale Esenţei.
Dintr-o altă perspectivă, Tatăl este Absolut şi Fiul şi Spiritul Relative: Tatăl este Dincolo-de-Fiinţă, Fiul este Fiinţă şi Spiritul este Beatitudine şi Manifestare.
Dintr-o anumită perspectivă, ele sunt Absolute: Persoanele sunt prezente în Âtmâ pur, altfel ele nu s-ar putea actualiza în Mâyâ. În acest sens, Persoanele ipostatice sunt deasupra Relativităţii (Mâyâ), ele sunt aspecte intrinseci ale Absolutului.
De aici ambiguitatea relaţiei Tatălui cu Fiul: Fiul este şi egal şi subordonat, în funcţie de perspectiva luată: Fiul este şi subordonat şi egal Tatălui, iar această antinomie deschide calea către misterul Relativităţii in divinis.
Ipostasurile nu sunt „relative” deoarece ele sunt „conţinute” în Esenţă. Ele sunt relative deoarece ele „emană” de la El, dacă nu ar fi fost „conţinute” în El, ele nu ar fi putut „emana”. La nivelul esenţialităţii, ele coincid cu Absolutul pur şi simplu.
Pe planul cel mai înalt al înţelegerii Trinităţii este multiplicitatea in divinis – multiplicitatea nu este alta decât unitatea Absolută din care nimic nu este absent. Absolutul transcende distincţia dintre simplex şi complex, nu e nici una şi e amândouă. Doctrina Trinităţii este ezoterică şi metafizică.
Orice om obişnuit poate concepe într-o anumită măsură Unitatea divină, dar Trinitatea poate fi înţeleasă doar de cei care sunt capabili să se mişte în dimensiunea metafizică.
Chiar dacă Trinitatea poate fi abordată din câteva perspective, asta nu înseamnă că acestea epuizează misterul Trinităţii. Suntem aici la limita a ceea ce poate fi exprimat, nu e nici o greşeală dacă rămân întrebări fără un răspuns, şi probabil fără nici un răspuns posibil, cel puţin la nivel dialectic. Ştiinţa inimii nu este subiect de discuţie.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 11 Mar 2009, 11:31 PM


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 11 Mar 2009, 11:25 PM
Mesaj #9


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



„Căderea din Graţie” determină condiţiile din care aderentul creştin caută salvare. Condiţia căderii şi a păcatului originar sunt cele mai importante şi frecvent distorsionate învăţături ale Creştinismului, învăţături care trebuie înţelese pentru a scăpa din această condiţie şi care nu poate fi „vindecată”, printr-o moralitate exclusiv mecanică, impusă din afară.
Dacă se dorim a da cuvântului „păcat” sensul său cel mai larg şi adânc, atunci trebuie spus că el exprimă mai presus de toate o atitudine a inimii, deci a „fiinţei” şi nu un simplu „fac” sau „nu fac”.
Orizontalitatea înseamnă a păcătui împotriva transcendenţei, deci a uita de Dumnezeu şi în consecinţă semnificaţia vieţii; şi exteriorizarea înseamnă a păcătui împotriva imanenţei, deci a uita sufletul nostru nemuritor şi în consecinţă vocaţia sa. Dacă se presupune că păcatul originar a fost un act – indiferent de forma dată lui de către o mitologie particulară – trebuie spus atunci, pe de o parte, că acest act a avut ca efect al său cele două feluri de neglijare menţionate şi, pe de altă parte, că această neglijare predispune către indefinita repetiţie a transgresiunii originare; orice acţiune păcătoasă repetă drama fructului interzis.
În ceea ce priveşte Căderea însăşi, Eva şi Adam au cdat tentaţiei de a dori să fie mai mult decât puteau fi. Constructorii Turnului Babel, precum şi Titanii, Prometeus şi Icar, au vrut să se pună pe ei înşişi impropriu în locul lui Dumnezeu; ei au suferit de asemenea pedeapsa umilitoare a căderii. Conform Bibliei, copacul interzis era unul al discernerii între „bine” şi „rău”, sursa sa nu ar putea fi în creatură; a o revendica pentru tine însuţi înseamnă a dori să fii egal Creatorului, şi asta e chiar esenţa păcatului – a întregului păcat.
Căderea, totuşi, nu descrie separarea ontologică de la Dumnezeu, ci o separare epistemologică, una care se manifestă voliţional.
Păcătosul decide ce este bine, ia în considerare natura obiectivă a lucrurilor, el se amăgeşte pe el însuşi despre lucruri şi despre el însuşi, de aici căderea, care nu este altceva decât reacţia realităţii. Căderea a fost, tocmai ruptura între raţiune şi Intelect, ego şi Sine. În Persoana Spiritului Sfânt, Dumnezeu este prezent – imanent – în toate lucrurile: de aici posibilitatea Transfigurării şi Revenirii.


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 11 Mar 2009, 11:27 PM
Mesaj #10


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Mânia sfântă este o mişcare a concentrării şi nu a ieşirii de sine, este ca o „încarnare” a Mâniei divine în microcosmul uman, care la acel moment trebuie să fie liberă de mânia pasională. Criteriul intern în legătură cu mânia sfântă este în mod precis calmul, pe când cea pasională poartă cu ea întreaga fiinţă şi aduce uitarea lui Dumnezeu; nu are nici un centru, adică este complet periferică şi disipată. Mânia sfântă există doar prin virtutea centrului nemişcat, un adevăr implacabil care o determină; atunci când Hristos s-a mâniat pe cei care schimbau arginţi în Templu, el era impasibil.
Există o asceză care constă în mod simplu din sobrietate, şi care este suficientă pentru omul în mod natural spiritual, şi există o alta care costă în a lupta împotriva pasiunilor, gradul acestei asceze depinde de cerinţele naturii individuale; în cele din urmă, există asceza acelora care se cred în mod greşit încărcaţi de toate păcatele sau acelora care se identifică ei înşişi cu păcatul prin subiectivism mistic, fără a uita aici pe cei care practică un ascetism extrem pentru a expia greşelile altora sau chiar simplu pentru a da un bun exemplu într-o lume care are nevoie de acesta.
Hristos este Intelectul microcosmurilor precum şi cel al macrocosmului. El este Intelectul din noi precum şi Intelectul din Univers şi a fortiori din Dumnezeu; în acest sens, se poate spune că nu există nici un adevăr nici o înţelepciune care nu vine de la Hristos, şi acest fapt este în mod evident independent de orice considerent de timp şi loc. Precum „Lumina strălucea în întuneric; şi întunericul nu a cuprins-o”, tot aşa Intelectul străluceşte în întunericul pasiunilor şi iluziilor. Hristos este Inima macrocosmului aşa cum Intelectul este Hristosul microcosmului.
Un cosmos sau un ciclu este în mod esenţial ceva care devine şi care încetează să fie; pentru om există 3 cosmosuri sau cicluri de luat în considerare: primul este sufletul, apoi lumea care îi este mediu de manifestare şi în cele din urmă Universul din care lumea aceasta reprezintă doar un minuscul fragment.
Tendinţa demiurgică îndepărtează de la Dumnezeu – din punct de vedere macrocosmic – dar cu o intenţie creativă şi revelatoare, şi această a doua caracteristică permite microcosmului să se întoarcă la Dumnezeu prin mediul unui simbol; tendinţa satanică, din contră, separă de Dumnezeu, şi astfel este opusă Lui; totuşi, cele mai mici insecte sunt obediente Cerului, prin supunerea la legile naturale precum şi prin forma lor. Cea mai mare hărţuială a diavolului este aceea că este obligat să fie un simbol al lui Dumnezeu, un simbol inversat, fără îndoială, dar întotdeauna unul de recunoscut.


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 11 Mar 2009, 11:36 PM
Mesaj #11


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Revelaţia este ca o intelecţie – sau intelect – al colectivităţii, în sensul că ea compensează absenţa intuiţiei intelectuale, nu într-un individual, ci într-o colectivitate umană în condiţiile date. În contrast, intuiţia intelectuală este ca o Revelaţie în individual, adică acea Revelaţie cu privire la „o umanitate” va fi, în mod analog, intelecţie pentru individual, şi invers. Intelectul este infailibil în el însuşi; Intelecţia pură este o Revelaţie imanentă şi subiectivă aşa cum Revelaţia este o Intelecţie transcendentă şi obiectivă; Intelecţia este garantată în măsura în care Intelectul este capabil să opereze fără obstacole, şi asta presupune condiţii care nu sunt doar intelectuale ci şi morale în cel mai adânc sens al cuvântului, cu privire la virtuţile şi nu doar la comportarea socială.
A afirma că Biblia este simbolică şi revelată, înseamnă pe de-o parte că ea exprimă adevăruri complexe într-un limbaj care este indirect şi plin de imegerie şi pe de altă parte că sursa sa nu e nici lumea senzorială, nici planul psihologic sau raţional, ci sfera realităţii care transcende aceste planuri şi le înfăşoară imens, fiind în acelaşi timp în principiu accesibilă omului prin centrul său intelectiv şi mistic, sau prin „inimă”, sau „intelectul” pur.
Intelectul este cel care cuprinde în propria sa substanţă dovada sferei realităţii. Prejudecata „clasică” a scientismului, sau greşeala în metodele sale, este de a nega modul de cunoaştere care este suprasenzorial şi suprapersonal, şi în consecinţă de a nega planurile realităţii la care se referă aceste moduri ale realităţii şi care constituie în mod precis sursele revelaţiei şi intelecţiei.
Intelecţia în principiu este pentru om ceea ce este revelaţia pentru colectivitate; în principiu, deoarece de fapt omul nu poate avea acces la intelecţia directă – sau gnoză –excepţie, prin virtutea revelaţiei scripturale pre-existente. Ce descrie Biblia ca şi cădere a omului sau pierdere a paradisului coincide cu separaţia noastră de inteligenţa totală; de aceea se spune că „împărăţia lui Dumnezeu este în tine”, şi „Bateţi, şi vi se va deschide”. Biblia însăşi este obiectivarea misterioasă şi multiplă a acestui intelect sau LOGOS. Este aşa prin intermediul imaginilor şi enigmelor proiecţiilor a ceea ce purtăm într-o adâncime cvazi-accesibilă în adâncul inimii noastre, iar fapturile istoriei sacre – unde nimic nu e lăsat şansei – sunt ele însele proiecţii cosmice ale adevărului divin impenetrabil.


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
alexei
mesaj 12 Mar 2009, 06:26 PM
Mesaj #12


Vornic
****

Grup: Membri
Mesaje: 477
Inscris: 14 July 05
Din: botosani
Forumist Nr.: 6.616



[quote name='shapeshifter' date='11 Mar 2009, 11:36 PM' post='646031']
Revelaţia este ca o intelecţie – sau intelect – al colectivităţii, în sensul că ea compensează absenţa intuiţiei intelectuale, nu într-un individual, ci într-o colectivitate umană în condiţiile date. În contrast, intuiţia intelectuală este ca o Revelaţie în individual, adică acea Revelaţie cu privire la „o umanitate" va fi, în mod analog, intelecţie pentru individual, şi invers. Intelectul este infailibil în el însuşi; Intelecţia pură este o Revelaţie imanentă şi subiectivă aşa cum Revelaţia este o Intelecţie transcendentă şi obiectivă;

cred ca avea dreptate @mutulica,am uitat limba romana blink.gif sorry.gif .Am citit si recitit frazele astea...dar n-am reusit sa le gasesc fondul,forma e acceptabila excluzand micile greseli de tastare sau/si exprimare...doar esenta le lipseste;mai pe scurt - nu reusesc sa vad padurea din cauza copacilor(intortocheati)

Apropos,imi place avatarul tau jamie.gif ,da mai bine decat zvastica rolleyes.gif ,mai ales ca postezi la religie huh.gif .


--------------------
prietenii sunt la fel ca umbrelele:atunci cand ploua nu gasesti nici una
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 13 Mar 2009, 05:04 PM
Mesaj #13


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



poate o găseşti aici:
http://frithjofschuon.blogspot.com/


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
andra_v
mesaj 18 Mar 2009, 09:11 PM
Mesaj #14


Cronicar
******

Grup: Moderator
Mesaje: 2.799
Inscris: 9 September 06
Din: Bucuresti
Forumist Nr.: 8.652



shape, in primul rand, bine ai revenit! thumb_yello.gif

In al doilea rand, poate ar fi mai bine sa "traduci" si sa clarifici anumite concepte filosofice si teologice, precum "revelatia" si "intelectia". Dar si "intelectul". Si "suprapersonal".

In al treilea rand, "scientistii" restrang prea mult sensul notiunii de "intelect"; occidentalii (incepand cu neotomismul) privesc reductionist conceptul de intelect, care cuprinde mult mai mult decat ratiunea.

Last but not least, mi-a placut un post de-al tau despre "supraconstiinta", cu alte cuvinte, cunoasterea "duhovniceasca", cunoastere care nu este nici senzoriala, nici rationala, ci ii este data numai omului care a ajuns la stadiul contemplatiei prin despatimire, dupa ce in prealabil si-a constientizat, si-a plans propriile pacate si a devenit un "om nou", primind "cunoastere de sus", care nu este proprie omului mandru, egoist, care se ineaca in vicii. Am sa dezvolt ideea maine intr-o postare despre Sfantul Grigorie Palama si Teoria Energiilor Necreate (energia divina, darurile Duhului Sfant, care sfinteste, curata, innoieste omul si intreaga creatie si il indumnezeieste, redandu-i paradisul pierdut prin refacerea unitatii primordiale intre Creator si zidirea Sa.










--------------------
An Appeal From James’ Family

An Appeal From James’ Family
Unidentified gunmen kidnapped journalist James Foley in northwest Syria on Thanksgiving Day, November 22 2012.

Jim is the oldest of five children. He has reported independently and objectively from the Middle East for the past five years. Prior to his work as a journalist, Jim helped empower disadvantaged individuals as a teacher and mentor assisting them in improving their lives.

The family appeals for the release of Jim unharmed.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 20 Mar 2009, 04:58 AM
Mesaj #15


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



titlul topicului e total aiurea...
mitul potopului se întâlneşte peste tot, nu doar în tradiţia hindusă, căutaţi în Edda de exemplu, mitul potopului este foarte vechi... nu e vorba aici deci despre „concepţii” ci despre principii metafizice, dar vă înţeleg, fiind vorba de o arie pentru credincioşii creştinii obişnuiţi, vă simţiţi probabil „ameninţaţi”... cine are urechi de auzit să audă ce a fost scris mai sus...

ps: hai că v-am lăsat... promit să nu mai deranjez ciclul ăsta până la marea disoluţie... pa andra_v! mwah1.gif

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 20 Mar 2009, 05:05 AM


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Clopotel
mesaj 23 Mar 2009, 06:56 PM
Mesaj #16


Umil servitor la Han
******

Grup: Moderator
Mesaje: 4.051
Inscris: 2 December 03
Forumist Nr.: 1.345



Draga Shapeshifter,
QUOTE
ps: hai că v-am lăsat... promit să nu mai deranjez ciclul ăsta până la marea disoluţie... pa andra_v!

Andra nu are nici o legatura cu constructia acestui topic, ... eu am luat aceasta hotarare dupa ce am vazut ca ai deschis 11 topicuri, cu cate 1 mesaj fiecare topic, si care vorbeau aproape toate despre acelasi lucru. Nu ti-am sters nici un mesaj, doar le-am grupat pe 4 topicuri. Atata tot... Discutiile pot continua mai departe, daca mai este ceva de discutat la ele...
QUOTE
titlul topicului e total aiurea...

Propune tu un titlu mai potrivit, si il schimb fara doar si poate...
In fapt, tot ce ai scris tu nu sunt decat niste conceptii prin prisma hindusa, a unor notiuni crestine.
QUOTE
mitul potopului se întâlneşte peste tot, nu doar în tradiţia hindusă, căutaţi în Edda de exemplu, mitul potopului este foarte vechi... nu e vorba aici deci despre „concepţii” ci despre principii metafizice,

Faptul ca unele lucruri seamana, asta nu inseamna ca sunt acelasi lucru sau ca vorbesc despre acelasi lucru.
Cand o sa am mai mult timp, chiar o sa-mi exprim niste pareri vis-a-vis de unele chestiuni spuse de tine aici...
QUOTE
dar vă înţeleg, fiind vorba de o arie pentru credincioşii creştinii obişnuiţi, vă simţiţi probabil „ameninţaţi”

Amenintati de cine?! De conceptiile hinduse asupra unor lucruri crestine?! No way man! In primul rand ar trebui sa arati cum de au ajuns hindusii sa comenteze in stil propriu crestinismul... E adevarat ca nu hindusii autentici fac acest lucru, ci doar cei care cocheteaza cu acesta si se numesc pompos liber cugetatatori. Dezbatem si asta daca vrei...
QUOTE
... cine are urechi de auzit să audă ce a fost scris mai sus...

Asta sustin si eu, si sustin asta dupa cele spuse de Iisus, nu dupa vreun hindus.

Prin urmare, in limita timpului, promit sa-ti tin companie pe aceste topicuri, insa te rog intai sa ma lamuresti care este sursa exacta a interpretarilor ce le dai(pentru ca din stilul de scris nu cred ca sunt parerile tale personale), si cand au aparut aceste interpretari, dar mai ales, de ce le dai crezare. Oare nu crezi ca cea mai autentica Invatatura despre Crestinism este chiar Invatatura Crestina si nicidecum parerile unor hindusi despre crestinism, crestinism pe care acestia nici nu il cunosc si nici nu-l inteleg, asa cum rezulta chiar din vorbele lor. E de discutat si despre acest aspect...smile.gif

Acest topic a fost editat de Clopotel: 23 Mar 2009, 09:56 PM


--------------------
Gandurile Mele nu sunt ca gandurile voastre si caile Mele ca ale voastre, zice Domnul.
Si cat de departe sunt cerurile de la pamant, asa de departe sunt judecatile Mele de judecatile voastre si cugetele Mele de cugetele voastre.

(Isaia 55:8.9)


Ortodoxia - Calea intru Hristos - pe pagina 1 indexarea tematica a subiectelor pt. o usoara urmarire...
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 26 Mar 2009, 05:10 PM
Mesaj #17


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Faptul ca unele lucruri seamana, asta nu inseamna ca sunt acelasi lucru sau ca vorbesc despre acelasi lucru.

ba exact despre acelaşi lucru vorbesc...

Oare nu crezi ca cea mai autentica Invatatura despre Crestinism este chiar Invatatura Crestina si nicidecum parerile unor hindusi despre crestinism, crestinism pe care acestia nici nu il cunosc si nici nu-l inteleg, asa cum rezulta chiar din vorbele lor.

„autenticitatea” creştinismului nu stă într-o învăţătură...
hinduşii nu-şi dau cu părerea (iar remarc ca de obicei că trebuie din partea creştinului să se apere în faţa hindusului! de ce nu mă miră?) dacă vrei să înţelegi mult mai profund creştinimul vezi Vedânta, ca să nu mai zic că doctrina crucii o găseşti prin islam...

ps: consideră că nu mai interevin în discuţii de acum încolo, oricum sunt futile... btw pe andra_v o salutam de rămas bun... adio!

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 26 Mar 2009, 05:12 PM


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Clopotel
mesaj 26 Mar 2009, 10:02 PM
Mesaj #18


Umil servitor la Han
******

Grup: Moderator
Mesaje: 4.051
Inscris: 2 December 03
Forumist Nr.: 1.345



Draga Shapeshifter,
QUOTE
ba exact despre acelaşi lucru vorbesc...

Asta ramane sa si dovedesti, ca doar asa simpla declarare... nu are nici o valoare...
QUOTE
„autenticitatea” creştinismului nu stă într-o învăţătură...

Nu ai inteles ce-am spus. Nu am spus ca atutenticitatea crestinismului sta intr-o invatatura, ci am spus:"cea mai autentica Invatatura despre Crestinism este chiar Invatatura Crestina", ceea ce este cu totul altceva. Iar autenticitatea acestei Invataturi este data atat de Sfanta Traditie Crestina, cat si de trairea ei efectiva.
QUOTE
hinduşii nu-şi dau cu părerea

In ceea ce priveste crestinismul, hindusii si mai sunt si altii ca ei, pur si simplu isi dau cu parerea, sau cu alte cuvinte, filosofeaza pe marginea unor notiuni crestine. Ei incearca sa le interpreteze prin optica hindusa ceea ce este pe cat de fals, pe atat de aberant. Sunt lucruri total diferite.
QUOTE
(iar remarc ca de obicei că trebuie din partea creştinului să se apere în faţa hindusului! de ce nu mă miră?)
Intrezaresc deja aceasta obsesie a ta cum ca crestinul se apara in fata hindusului. Este hilara aceasta obsesie a ta. Crestinul are credinta Adevarata si Completa in Dumnezeu. Nu are nevoie de hindusi sau de vodoisti ca sa afle Adevarul, caci deja cunoaste Adevarul. Prin urmare te rog sa renunti la aceasta idee preconceputa ca un crestin se apara in fata vreunui hindus. In primul rand Crestinismul nu a preluat nimic din hinduism, pe cand acum vad ca e la moda printre hindusi si diversi guru hindusi sa preia notiuni din Crestinism pe care sa le intoarca dupa mintea lor, incercand sa dea impresia de atotcunoastere din partea lor. Evident ca e o copilarie din partea lor, dar daca asa le place lor sa traiasca.
QUOTE
dacă vrei să înţelegi mult mai profund creştinimul vezi Vedânta

Nu exista absolut nici o legatura. Degeaba se incordeaza sustinatorii hinduismului sa explice crestinismul prin prisma hindusa, ca nu au nici o sansa...
Crestinismul, ca invatatura, se intelege complet si profund prin chiar Invatatura si Practica Crestina. Nu exista pe lumea asta vreo alta dogma religioasa, filosofica sau de orice alta natura care sa aduca o cat de mica adaugire la intelegerea crestinismului, caci vine din afara crestinimului, si nu are legatura cu crestinismul.
Daca nu crezi, adu-mi macar un singur exemplu de adaugire la Invatatura Crestina care sa fie in folosul intelegerii mai bune a Crestinismului. Nu o sa reusesti pentru ca asa ceva nu exista oricat te-ai forta sa adaptezi cate ceva.
QUOTE
, ca să nu mai zic că doctrina crucii o găseşti prin islam...
rofl.gif Asta este cel mai bun banc. Din pacate este profund ilogic si nereal.
In primul rand islamul a aparut la cel vreo 500 de ani dupa crestinism.
In al doilea rand, Mahomed nici macar nu a inteles bine crestinismul, ci a prefereat sa preia niste idei gnostice gresite si cu influente extrem orientale, si pe baza lor si-a formulat niste pareri total aiurea despre crestinism. De fapt majoritatea aberatiilor despre crestinism s-au propagat prin gnosticism, incluisv unele asa zise evanghelii, care nu sunt decat pure inventii gnostice. De aceea orice crestin iti poate spune ca ce a scris Mahomed la adresa crestinismului este cu totul pe langa crestinism. El nu a inteles nici macar conceptul de Sfanta Treime, de altele ce sa mai vorbim. Iar daca fanii hinduismului incearca sa priveasca crestinismul prin ochii lui Mahomed, atunci ce ne mai miram ca sunt de tot pe aratura?!
Prin urmare, sfatul meu ar fi ca toti fanii hindusmului, inclusiv yoghinii de pe la noi, daca vor sa cunoasca cate ceva despre crestinism, sa-i intrebe pur si simplu pe crestini despre credinta lor, si nu pe diversi guru care habar nu au despre crestinism. E mult mai simplu si mai direct asa. Propun sa incercati si varianta asta, si o sa vedeti ce surprize placute o sa aveti.
QUOTE
ps: consideră că nu mai interevin în discuţii de acum încolo, oricum sunt futile...
Ti se par futile pentru ca si tu incepi sa-ti dai seama ca acele carti, scrise de vreun guru, din care ai copiat aceste citate despre crestinism, sunt fara valoare si nu au legatura cu crestinismul.


--------------------
Gandurile Mele nu sunt ca gandurile voastre si caile Mele ca ale voastre, zice Domnul.
Si cat de departe sunt cerurile de la pamant, asa de departe sunt judecatile Mele de judecatile voastre si cugetele Mele de cugetele voastre.

(Isaia 55:8.9)


Ortodoxia - Calea intru Hristos - pe pagina 1 indexarea tematica a subiectelor pt. o usoara urmarire...
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 27 Mar 2009, 04:10 PM
Mesaj #19


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Trinitate (Quran)
Trinitatea „Tată, Fiu şi Mamă”, pe care Quranul o atribuie creştinătăţii, are 3 înţelesuri:
1. exprimă o situaţie psihologică de facto, Maria fiind mult mai prezentă la creştini, avându-se în vedere aici mai ales funcţia cu adevărat divină, decât Sfântul Duh
2. Sfânta Fecioară este identificată cu Spiritul în măsura în care ea este Înţelepciunea „stabilită din veşnicie, de la Început, sau de dinaintea pământului” (Proverbe 8:23)
3. Formularea quranică trebuie să pună accent pe incompatibilitatea exoterică a Trinitarianismului creştin cu Unitarianismul islamic

Trinitate (metacosm, macrocosm, microcosm)

„Tatăl” este Dumnezeu ca atare, adică ca metacosm, „Fiul” este Dumnezeu în măsura în care El se manifestă pe Sine în lume, deci în macrocosm, şi „Sfântul Spirit” este Dumnezeu în măsura în care El se manifestă pe Sine în suflet, deci în microcosm.
Din alt punct de vedere, macrocosmul însuşi este „Fiul”, microcosmul însuşi – în perfecţiunea sa primordială – este identificat cu „Sfântul Spirit”; Iisus corespunde macrocosmului, întregii creaţii ca manifestare divină, şi Maria corespunde microcosmului „pneumatic”.

Trinitate („verticală” şi „orizontală”)
Trinitatea poate fi considerată conform unei perspective „verticale” sau conform cu una dintre cele 2 perspective „orizontale”: una dintre ele fiind supremă, cealaltă non-supremă.
Perspectiva verticală – Dincolo-de-Fiinţă, Fiinţă, Existenţă – consideră Ipostasurile ca „descinzând” din Unitate sau din Absolut – sau din Esenţă – asta înseamnă că această perspectivă ia în considerare gradele de Realitate.
Perspectiva „orizontală” supremă corespunde triadei vedantice: Sat (Realitate supraontologică), Chit (Conştiinţă Absolută) şi Ananda (Beatitudine Infinită), această perspectivă ia în considerare Trinitatea în măsura în care este ascunsă în Unitate (Absolutul nu este Absolut în măsura în care conţine aspecte, ci în măsura în care le transcende; în măsura în care e Trinitate nu este deci Absolut).
Perspectiva „orizontală” non-supremă din contră, situează Unitatea ca o Esenţă ascunsă în Trinitate, care este atunci ontologică şi reprezintă cele 3 aspecte fundamentale ale Fiinţei Pure, deci a triadei: Fiinţă, Înţelepciune, Voinţă (Tată, Fiu, Spirit).
În teologia trinitariană, Absolutul în el însuşi corespunde Fiinţei şi Puterii; Infinitul, Voinţei sau Iubirii, de aceea funcţiei de proiecţie sau radiaţie; şi Binele, Inteligenţei sau Cunoaşterii, de aceea polarizării potenţialităţilor Esenţei.
Luând în considerare analogia între Trinitatea: Fiinţă-Putere, Voinţă/Iubire; Inteligenţă/ Cunoaştere, şi Ternarul vedantic: „Sat, Chit, Ananda” adică „Fiinţă, Conştiinţă, Beatitudine” – se poate pune întrebarea care este relaţia între Bine şi Conştiinţă (Chit); acum Binele, din momentul în care „răsare” ca atare din Absolut – care-l conţine într-o manieră nediferenţiată şi nedeterminată – coincide cu conştiinţa distinctivă pe care Absolutul o are despre el însuşi; Cuvântul Divin, care este „Cunoaşterea” pe care Dumnezeu o are despre El Însuşi, nu poate fi decât Binele, Dumnezeu fiind capabil să se cunoască pe Sine doar ca Bine.
Legat de Trinitatea „Fiinţă-Putere; Voinţă/Iubire; Inteligenţă/ Cunoaştere”, Puterea este reflectată în lumea fizică, ca relaţie între „masă-energie” iar Fiinţa nu trebuie interpretată aici în sensul îngust ontologic şi determinativ ci ca sinonim pentru Realitate.
Principiul de radiaţie sau proiecţie – inerent Absolutului, în „Tată” – corespunde „Spiritului Sfânt”; şi principiul de polarizare sau refracţie, „Fiului”.
„Fiul” este „Tatălui” ceea ce este cercul centrului; iar „Spiritul Sfânt” este „Tatălui” ceea ce raza este centrului, şi „Spiritul Sfânt” este „Tatălui” ceea ce este raza centrului. Şi aşa cum raza, care „emană” din centru, nu se opreşte la cerc, ci îl traversează, se poate spune că începând de la cerc, raza este „delegată” de către cerc, aşa cum „Spiritul” emană de la „Tatăl” şi este delegat de către „Fiul”.
A spune că „Tatăl” nu e nimic fără „Fiul” – poate însemna doar că Absolutul nu ar fi Absolutul fără potenţialitatea sa (ipostatică şi cosmogonică), de „exteriorizare” – deci de asemeneaa de repetiţie.
Între Absolut şi proiecţiile sale: intrinsecă şi extrinsecă – depinzând de gradul ontologic – există deopotrivă inegalitate şi egalitate, pe care teologia catolică o exprimă printr-o noţiune eliptică a „relaţiilor subzistente”; „relaţie” se referă aici logic la inegalitate, şi „subzistent”, la egalitate, aceasta din urmă, pentru teologi, în practică aboleşte contrariul său. De aici se poate vedea că gândirea dogmatică este să spunem aşa statică şi exclusivă, adică nu este conştientă de jocul Maya-ei; cu alte cuvinte ea nu admite nici o mişcare, nici o diversitate de puncte de vedere şi aspecte, nici un grad în Realitate. Ea oferă chei, dar de-asemenea şi văluri.
„Tatăl” este întotdeauna „mai presus” decât „Fiul” şi „Spiritul Sfânt”: mai presus decât Fiul, deoarece El este Tatăl – altfel cuvintele nu ar însemna nimic – mai presus de Spiritul Sfânt deoarece ultimul emană din primul şi nu invers.
Fiul este, de aceea, întotdeauna „mai prejos” decât Tatăl – în afara relaţiei de egalitate care e cea a Esenţei şi care nu intervine aici – pe când în ceea ce priveşte Spiritul Sfânt, El e mai presus ori mai prejos: El este mai presus pentru că El „deleagă” sau trimite Spiritul, şi este mai prejos pentru că El este manifestat de acesta, în momentul Întrupării şi de asemenea ca şi „Copil” al Fecioarei, ultimul este impersonarea Spiritului Sfânt, aşa cum indică în mod clar expresiile: gratia plena şi Mater Dei.
Spiritul Sfânt este întotdeauna mai prejos decât Tatăl, în sensul că este Radiaţia Sa, Spiritul Sfânt fiind ori mai presus ori mai prejos decât Fiul: Spiritul Sfânt e mai presus deoarece vehiculează sau proiectează Fiul, dar mai prejos deoarece El (Spiritul Sfânt) este delegat sau trimis de către El (Fiul). De aceea razele care emană dintr-un punct sunt „mai presus” decât cercul pe care ele îl proiectează, dar acest cerc e „mai presus” decât acestea fiind situat în interiorul radiaţiei, în practică el îşi asumă situaţia centrală, cea a punctului.
Ipostasurile nu sunt „relative”, adică „non-absolute” sau „mai puţin absolute”, pentru că sunt „conţinute” în Esenţă – care coincide cu „Tatăl” – Ipostazele sunt relative pentru că ele „emană” din Esenţă; dacă nu ar fi „conţinute”, ele nu ar putea „emana”. Ipostasurile sunt relative în relaţie cu Esenţa şi absolute în relaţie cu lumea – deci ele sunt „relativ absolute”; ele sunt aşa la nivelurile ontologice ale „emanaţiei”, şi nu în esenţialitate, în care ele coincid cu Absolutul pur şi simplu.
Înţelegerea creştină a Întrupării se bazează pe Trinitate. Dintr-o perspectivă, Ipostasurile Trinităţii sunt Relative, iată perspectiva: Dumnezeu este Absolut, El este singura Esenţă, pe când cele 3 Persoane sunt primele Relativităţi, acestea actualizează caracteristicile indivizibile ale Esenţei. Dintr-o altă perspectivă, Tatăl este Absolut şi Fiul şi Spirtul Relative: Tatăl este Dincolo-de-Fiinţă, Fiul este Fiinţă şi Spiritul este Beatitudine şi Manifestare. Dintr-o anumită perspectivă, ele sunt Absolute: Persoanele sunt prezente în Âtmâ pur, altfel ele nu s-ar putea actualiza în Mâyâ. În acest sens, Persoanele ipostatice sunt deasupra Relativităţii, ele sunt aspecte intrinseci ale Absolutului.
De aici ambiguitatea relaţiei Tatălui cu Fiul: Fiul este şi egal şi subordonat, în funcţie de perspectiva luată: Fiul este şi subordonat şi egal Tatălui, iar această antinomie deschide calea către misterul Relativităţii in divinis. Ipostasurile nu sunt „relative” deoarece ele sunt „conţinute” în Esenţă. Ele sunt relative deoarece ele „emană” de la El, dacă nu ar fi fost „conţinute” în El, ele nu ar fi putut „emana”. La nivelul esenţialităţii, ele coincid cu Absolutul pur şi simplu.
Pe planul cel mai înalt al înţelegerii Trinităţii este multiplicitatea in divinis – multiplicitatea nu este alta decât unitatea Absolută din care nimic nu este absent. Absolutul transcende distincţia dintre simplex şi complex, nu e nici una şi e amândouă. Doctrina Trinităţii este ezoterică şi metafizică.
Orice om obişnuit poate concepe într-o anumită măsură Unitatea divină, dar Trinitatea poate fi înţeleasă doar de cei care sunt capabili să se mişte în dimensiunea metafizică.
Chiar dacă Trinitatea poate fi abordată din câteva perspective, asta nu înseamnă că acestea epuizează misterul Trinităţii. Suntem aici la limita a ceea ce poate fi exprimat, nu e nici o greşeală dacă rămân întrebări fără un răspuns, şi probabil fără nici un răspuns posibil, cel puţin la nivel dialectic. Ştiinţa inimii nu este subiect de discuţie.

Adevăr/Realitate (Schuon)
Termenii „adevăr” şi „realitate” nu trebuie confundaţi: cel din urmă se referă la „fiinţă” şi semnifică aseitatea lucrurilor, iar primul termen se referă la „faptul de a cunoaşte” – la imaginea realităţii reflectată în oglinda intelectului – şi semnifică adecvarea „fiinţei” şi „faptului de a cunoaşte”; este adevărat că realitatea este adesea desemnată prin cuvântul „adevăr”, dar acest lucru este o sinteză dialectică care urmăreşte să definească adevărul în relaţie cu virtualitatea „fiinţei”, a „realităţii”. Dacă adevărul este deci făcut să cuprindă realitatea ontologică, aseitatea, inexprimabilul, şi de asemenea realizarea „personală” a Divinului, nu există în mod clar nici un „adevăr total” pe planul gândului, dar dacă prin „adevăr” se înţelege gând în măsura în care este o reflectare adecvată, în planul intelectual, a „fiinţei”, există un „adevăr total” pe acest plan, dar cu condiţia ca nimic cantitativ să un fie considerat în această totalitate, şi în al doilea rând să fie clar faptul că această totalitate poate avea un sens relativ, conform ordinului gândului de care aparţine. Există un adevăr total care este aşa deoarece cuprinde, în principiu, toate adevărurile posibile: aceasta este doctrina metafizică, chiar dacă enunţarea este simplă sau complexă, simbolică sau dialectică; dar există de asemenea un adevăr total care este total pe planul realizării spirituale, şi în acest caz „adevăr” devine sinonim cu „realitate.”
Adevărul în sensul obişnuit al cuvântului, acela al concordanţei între o stare de fapt şi conştiinţa noastră, este într-adevăr situat pe planul gândului, sau cel puţin se aplică a priori acestui plan. Însă în cazul Intelecţiei, obiectul său este „realitatea” a cărui haină conceptuală este „adevărul”. Dar în practică termenii „realitate” şi „adevăr” trec de obicei unul în altul.
Manifestarea salvatoare a Absolutului este Adevăr sau Prezenţă, dar nu e una sau alta de o manieră exclusivă, Adevărul cuprinde Prezenţă, şi ca Prezenţă cuprinde Adevăr. Aceasta e natura dublu împăturită a tuturor teofaniilor, astfel Christos este în mod esenţial o manifestare a Prezenţei Divine, dar el este de asemenea Adevăr: „Eu sunt Calea, Adevărul, şi Viaţa”. Nimeni nu intră în proximitatea salvatoare a Absolutului decât printr-o manifestare a Absolutului, care e a priori Prezenţă sau Adevăr.

ps: fereşte-mă Doamne de creştinul prost căci e mai periculos ca ateul...
în altă ordine de idei, doctrina crucii din islam este cea în car se vorbeşte despre EXALTARE ŞI AMPLOARE ia şi studiază...

bun, şi pentru că văd că o ceri o să-ţi arăt în posturile viitoare cât de îngustă e perspectiva ta... reţine doar asta: nu voi avea milă de înguşti ca tine... ori pleci tu ori eu... până nu vei ajunge la colţ nu vei avea pace cu mine...

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 27 Mar 2009, 04:15 PM


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 27 Mar 2009, 04:31 PM
Mesaj #20


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Vă invit la o discuţie serioasă dincolo de caricatura numită Ecumenism.


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 27 Mar 2009, 05:46 PM
Mesaj #21


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Ideea de creaţie, care este comună celor 3 mari religii monoteiste, contrazice în aparenţă pe aceea de Unitate esenţială a tuturor fiinţelor, deoarece creatio ex nihilo pare a nega preexistenţa posibilităţilor în Esenţa divină şi, în consecinţă, subzistenţa lor în Ea, în timp ce ideea de manifestare, aşa cum o exprimă hinduismul, raportează fiinţele relative la Esenţa absolută ca fiind tot atâtea reflexe ale sursei lor luminoase.
Cele două concepţii se apropie una de cealaltă dacă se consideră că semnificaţia metafizică a „neantului”, din care Creatorul face să izvorască lucrurile, nu poate fi decât cea de „non-existenţă” adică de non-manifestare sau stare principială, deoarece posibilităţile conţinute principial în Esenţa divină nu sunt distincte ca atare de aceasta înainte de desfăşurarea în mod relativ, ele nefiind „existente”, deoarece existenţa implică deja o primă condiţie şi o distincţie virtuală între „cunoscător” şi „cunoscut”.
În ceea ce priveşte acţiunea de „a crea”, ea este sinonimă cu „a desemna unui lucru propria măsură”, ceea ce transpus în ordinea metafizică, corespunde cu prima determinare a posibilităţilor în Intelectul divin. Deci „creaţia” poate fi considerată ca precedând logic „producerea în existenţă” a chiar acestor posibilităţi, dpdv cosmologic acest lucru se poate transpune astfel: Dumnezeu „concepe” mai întâi posibilităţile susceptibile de manifestare într-o stare de simultaneitate perfectă, desemnând fiecăreia „capacitatea” sa de a se dezvolta în mod relativ, apoi le „produce” în existenţă manifestându-se în ele.
Aici se cuvine o paranteză, anume ce ar trebui înţeles prin expresia „creatio ex nihilo”. Aşa că, deoarece am fost harnic mai demult, o să reiau ce spuneam atunci legat de această expresie, pentru a putea să pornim la abordarea temei sutrei de faţă.
Originea creaturii nu este o substanţă materială, ci este un arhetip perfect şi non-material: perfect şi în consecinţă fără nici o trebuinţă a unei evoluţii transformatoare; non-material şi în consecinţă avându-şi originea în Spirit, şi nu în materie. Există o traiectorie; aceasta începe nu dintr-o substanţă neconştientă şi inertă, ci procede din Spirit – matricea tuturor posibilităţilor – către rezultatul pământesc, creatura; un rezultat care se întinde dinspre invizibil la un moment al ciclului atunci când lumea fizică încă mai era mult mai puţin separată de lumea psihică decât în perioadele „de îngreunare” progresivă ulterioare.
Dpdv tradiţional, atunci când se vorbeşte despre Creatio ex nihilo, se are în vedere pe de-o parte, faptul că creaturile nu derivă dintr-o materie preexistentă şi, pe de altă parte, că „încarnarea” posibilităţilor nu poate în nici un fel afecta imutabila Plenitudine a Principiului.
În expresia creatio ex nihilo, cuvântul nihil determină înţelesul cuvântului ex: astfel ex nu presupune o substanţă sau un conţinător aşa cum este cazul în mod obişnuit, ci indică simplu posibilitatea în principiu – care posibilitate este negată în mod precis de către cuvântul nihil în ceea ce priveşte creaţia – mai degrabă precum cuvântul „cu” indică un posibil obiect chiar în expresia „cu nimic”, care de fapt înseamnă „fără obiect”. De aici nu există nici un punct de blamare formulei teologice în cauză în a sugera o extra- substanţă divină şi deci un dualism fundamental.
În mod evident, creaţia „vine din” – aceasta este semnificaţia cuvântului ex – o origine; nu din una cosmică, deci substanţă „creată”, ci dintr-o realitate care aparţine Creatorului, şi în acest sens – şi doar în acest sens – se poate spne că creaţia este situată în Dumnezeu. Este situată în El în ceea ce priveşte imanenţa ontologică: totul de fapt „conţine” pe durerea de a fi non-existent – pe de o parte Fiinţă, şi pe de altă parte un Arhetip dat sau „Idee”; „conţinutul” divin este ipso facto de asemenea „conţinătorul”, şi chiar este aşa a priori, deoarece Dumnezeu este Realitate ca atare. Dar lucrurile sunt „în afara lui Dumnezeu” – toate Scripturile sacre atestă asta – cu privire la contingenţă, deci în ceea ce priveşte fenomenele concrete ale lumii.
Ex nihilo poate însemna: „din nimicul care ar putea fi extern lui Dumnezeu”; dar această semnificaţie este strict ezoterică deoarece presupune înţelegerea doctrinei Posibilităţii Totale, deci a omogenităţii posibilului.
De fapt, lucrurile, considerate în perspectiva infinităţii Esenţei divine stau cam aşa: faţă de Infinit, toate posibilităţile sunt ceea ce sunt din veşnicie, adică, în Cunoaşterea divină, toate posibilităţile sunt conţinute ca fiind ceea ce sunt, cu ceea ce fiecare dintre ele comportă ca actualitate permanentă sau relativă, iar alegerea posibilităţilor de manifestare coincide (din acel moment) cu natura lor proprie.
Sau altfel spus, Fiinţa divină se manifestă Ea-Însăşi în toate modurile posibile, neexistând limită pentru posibilităţile divine.
Lumea este de fapt, în mod esenţial, manifestarea lui Dumnezeu Însuşi, aşa cum se spune într-un hadith qudsî, care asociază ideea de creaţie cu cea de Cunoaştere:
„Eram o comoară ascunsă; am dorit să fiu cunoscut (sau: să cunosc) şi am creat lumea.”
Universul poate fi comparat cu un ansamblu de oglinzi în care Esenţa infinită se contemplă într-o mulţime de forme, sau care reflectă diferite trepte ale iradierii Fiinţei unice; oglinzile simbolizează aici posibilităţile pe care le are esenţa de a se determina pe Ea-Însăşi, posibilităţi pe care Ea le conţine în mod suveran în virtutea infinităţii Sale. Oglinzile au de asemenea un sens cosmologic, acela de substanţe receptive faţă de Actul pur.
În ambele cazuri este vorba despre prezenţa unei polarităţi care se integrează totuşi în Unitate, deoarece cei doi termeni opuşi conduc pe de o parte la Fiinţa divină, care nu este altceva decât prima afirmaţie perfectă şi necondiţionată a Esenţei şi pe de altă parte, la „posibilităţile principiale” care se reduc, în mod egal la Esenţă, faţă de care nu sunt decât decât „determinări” sau „relaţii” „non-existente ca atare dar permanente ale acesteia”. (vezi Ibn Arabî, Cartea Înţelepciunii).
Această opoziţie pur logică a Fiinţei şi a „posibilităţilor principiale” nu vizează deloc entităţile cosmice distincte, ci reprezintă oarecum o cheie speculativă pentru reintegrarea tuturor dualităţilor posibile în Unitatea Esenţei; ele corespund totodată unei realităţi metafizice precise.
În ceea ce priveşte simbolismul care I se ataşează şi care prezintă Fiinţa divină ca o sursă de lumină a cărei „efuziune” sau „revărsare” se realizează asupra posibilităţilor, comparate cu spaţiul tenebros, nu trebuie înţeleasă ca o revărsare, ca o emanaţie substanţială, deoarece Fiinţa nu va ieşi din Ea-Însăşi, deoarece nimic nu poate fi în afara ei.
Fiinţa revelează Esenţa prin afirmare, în timp ce posibilităţile principiale se reduc la ea într-o oarecare măsură prin negaţie deoarece ele nu sunt decât limitări, cel puţin în măsura în care le detaşăm logic de Fiinţă.
Toate posibilităţile se reduc principial la non-existenţă, şi nu există Fiinţă (sau Existenţă) alta decât Fiinţa lui Dumnezeu – revelându-se în „forme” ale stărilor care rezultă din posibilităţi aşa cum sunt în ele-însele, în determinările lor esenţiale.
Această distincţie între Fiinţă şi posibilităţile principiale sau esenţele imuabile, distincţie care este la limita conceptibilului şi care se resoarbe în Infinitatea divină, permite să se considere manifestarea universală sub două raporturi complementare:
- cel al „auto-determinărilor” sau „subiectivărilor” Esenţei şi pe de altă parte,
- cel al „revelaţiilor” divine care apar din aceste „auto-determinări”
Fiinţa se concepe prin integrare, adică se dovedeşte unică în fiecare posibilitate manifestată şi singură în toate, în vreme ce posibilităţile ca atare stabilesc diversitatea fără ca vreodată să se detaşeze în mod esenţial de Unul.
Distincţia stabilită mai sus, între Fiinţă şi posibilităţile principiale, nu este pe planul raţional: coincidenţa Fiinţei şi a posibilităţilor principiale care nu au simţit niciodată parfumul existenţei, este în egală măsură paradoxală ca şi cea dintre „existenţă” şi „absenţă”, în aceasta exprimându-se în acelaşi timp „vacuitatea” lucrurilor (a buddhiştilor).

Arhetipuri
„Posibilităţile principiale” sau „esenţele imuabile” fiind conţinute în indistincţiunea Esenţei divine, sunt, de asemenea – în măsura în care se reflectă în înţelesul universal - „ideile” sau arhetipurile pe care Platon, în parabola peşterii, le compară cu lucrurile reale, prizonierii neputând percepe decât umbrele proiectate pe peretele acesteia.
Doctrina arhetipurilor este solidară cu cea a Omniscienţei divine. Adevărata esenţă a oricărui lucru rămâne totdeauna, cu toate că e nemanifestată, în abisul interior al Fiinţei adevărate, în timp ce calităţile sale sensibile apar în exterior. Este imposibil ca Ideile divine incluse în lumea inteligibilă să fie evanescente.
Argumentele anumitor filozofi contra existenţei „ideilor” lui Platon cad în gol, dacă se înţelege că aceste „idei” sau „arhetipuri” nu au existenţă, adică nu au natura substanţelor distincte, ele nefiind decât posibilităţi inerente Intelectului, principial inerente Esenţei divine. Orice discuţie filozofică asupra „universaliilor” (vezi clasica problema universaliilor) pleacă de la o confuzie între arhetipuri şi reflexele lor pur mentale.
Ideile generale nu sunt, ca forme mentale, decât pure abstracţii, dar această constatare nu atinge în nici un fel arhetipurile sau „ideile” lui Platon, deoarece acestea nu sunt decât posibilităţi şi dispoziţii intelectuale, posibilităţi pe care „abstracţiunile” le presupun şi fără de care le-ar lipsi orice adevăr intrinsec. A nega „esenţele imuabile”, sursă a oricărei cunoaşteri relative, ar echivala cu a nega spaţiul sub pretextul că nu are formă spaţială.
Arhetipurile nu se manifestă niciodată ca atare, nici în ordinea sensibilă, nici în ordinea mentală, totuşi, la ele duc, principial, toate cele care sunt incluse în cele două ordine. Când se caută a le sesiza, ele se ascund viziunii distinctive, ele nu pot fi cunoscute decât intuitiv, fie plecând de la simbolurile lor, fie prin identificarea cu Esenţa divină.


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 27 Mar 2009, 05:50 PM
Mesaj #22


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Înnoirea creaţiei în fiecare clipă, adică la fiecare suflu
Creaţia se înnoieşte în fiecare clipă, adică „la fiecare suflu”. „Esenţele imuabile”, adică posibilităţile pure în care Dumnezeu se manifestă Lui-Însuşi nu sunt niciodată ca atare produse în existenţă, ci numai modalităţile lor relative – sau toate relaţiile posibile pe care le implică – se desfăşoară în Univers.
Dar, nici acestea nu „ies” realmente din arhetipurile lor. De asemenea, variaţia lor nu se epuizează niciodată în mod succesiv, aşa cum valurile unui fluviu nu încetează a-şi schimba forma supunându-se totuşi legii pe care le-o impune configuraţia albiei lui. În această imagine – imperfectă în virtutea caracterului ei concret – apa fluviului reprezintă „efuziunea” sau „fluxul” neîncetat al Fiinţei, iar configuraţia albiei fluviului „determinarea imuabilă”, în vreme ce valurile corespund formelor sensibile sau subtile care rezultă din această polaritate ontologică.
„Esenţa imuabilă” sau arhetipul se poate compara de asemenea cu o prismă care răsfrânge lumina Fiinţei în raze irizante; culoarea razelor va depinde totodată de natura esenţială a luminii şi de natura prismei.
În lumea non-formală sau spirituală, varietatea reflexelor unui singur şi acelaşi arhetip apare ca o „bogăţie” de aspecte, conţinute unele în altele, aşa cum sunt multiplele aspecte logice ale unuia şi acelaşi adevăr, sau beatitudinile incluse într-o aceeaşi frumuseţe; varietatea lor, pe această treaptă de existenţă, este cât se poate de îndepărtată de repetiţie, deoarece exprimă direct Unicitatea divină.
În lumea individuaţiei, dimpotrivă, reflexele unui arhetip se manifestă în mod succesiv deoarece intervine condiţia cosmică a formei, în sensul unei delimitări sau al unei excluderi reciproce de aspecte.
Lumea aceasta, care înglobează de altfel formele psihice precum şi pe cele corporale, este numită „lumea analogiilor” sau „lumea celor asemănătoare”, deoarece formele care se manifestă în ea în mod succesiv sau simultan sunt analoage unele cu altele prin aceea că sunt analoage cu arhetipul lor comun.
Pe treptele inferioare ale existenţei, în special în lumea corporală, varietatea formelor se apropie de repetiţie, exprimată prin modul cantitativ, fără ca totuşi să o atingă vreodată, deoarece în pura repetiţie s-ar dizolva toate calităţile distincte care constituie lumea.
Dpdv al variaţiei reflexelor aceluiaşi arhetip sub raportul succesiunii lor temporale, care poate fi luată ca expresie simbolică a oricărei succesiuni posibile, „proiecţia” arhetipului în existenţă se înnoieşte în fiecare clipă, adică aceeaşi stare de existenţă „reflectată” nu subzistă niciodată, fiinţa relativă fiind subiectul unei continue nimiciri şi al unei continue înnoiri.
Şi Omul este la fiecare „suflare” nimicit şi înnnoit, acest „interval” între nimicire şi înnoire, nu este unul temporal ci unul pur logic. În înnoirea Creaţiei cu fiecare suflare, clipa nimicirii coincide cu clipa manifestării asemănătorului. Nu există interval temporal între nimicire şi remanifestare, astfel că nu percepem o întrerupere între două creaţii analoage şi succesive, astfel existenţa pare omogenă. Această iluzie de continuitate este exprimată printr-o expresie: nu trece o clipă pentru ei fără ca să perceapă ceea ce percep…”
Există o parabolă buddhistă în care existenţa este comparată cu flacăra unei lămpi cu ulei, aceasta părând în mod continuu identică sieşi, nu încetează de a se înnoi cu fiecare clipă, astfel încât flacăra nu este în realitate nici aceeaşi, dar nici alta.
Lumina ca atare corespunde Fiinţei, în timp ce forma flăcării reflectă arhetipul şi acestuia i se datorează relativa sa continuitate. Căci dacă este adevărat că flacăra nu are existenţă autonomă, este adevărat în egală măsură şi că ea există.
Există în cosmos o discontinuitate cvazi-absolută, care este expresia caracterului său iluzoriu, şi care duce la discontinuitatea funciară între Dumnezeu şi lume. Pe de altă parte, există în cosmos o continuitate cvazi-absolută, în măsura în care cosmosul este pe de-a-întregul reflexul cauzei sale divine.
În măsura în care omul este o posibilitate de manifestare, dar nu vede Ceea ce îl manifestă, el este absenţă pură; dimpotrivă, în măsura în care îşi primeşte fiinţa din iradierea perpetuă a Esenţei, el ESTE. Neîncetata revelaţie a Lucrărilor divine ce decurg din Numele divine îl înnoiesc după fiecare nimicire, instantaneu, fără succesiune temporală perceptibilă, dar urmând o succesiune pur logică, deoarece acolo nu există decât o non-existenţă permanentă, care este cea a purei posibilităţi, şi există o Fiinţă permanentă, revelaţia Esenţei-una, apoi activităţi şi individuaţii se succed odată cu „suflurile” ce decurg din Numele divine.
„Suflurile” sau „expirurile” sunt modalităţi ale „Expirului Celui Milostiv” adică principiul divin care „dilată” sau desfăşoară posibilităţile relative plecând de la arhetipuri. Această „dilatare” nu se prezintă ca atare decât într-un punct de vedere relativ, după care starea de „interioritate” a posibilităţilor înainte de manifestarea lor apare ca o „restrângere”.
„Expirul” divin se ataşează Misericordiei (Posibilităţii) totale, deoarece prin aceasta supraabundenţa Fiinţei „debordează” asupra esenţelor limitate.
Pe de altă parte, ideea de „expir” sau de „suflu” se referă la simbolismul Cuvântului divin: aşa cum diferitele sunete sau „litere”, care constituie cuvintele din Cartea revelată, sunt analoage arhetipurilor ce se reflectă în cosmos, suflul care suportă sau vehiculează sunetele articulate este analog principiului divin care desfăşoară şi suportă posibilităţile de manifestare. Tot fundamentul ştiinţei incantaţiei este aici.
„Expirul” divin este complexul „dinamic” şi „feminin” al Poruncii divine, Actul pur, care este exprimat prin cuvântul „să fie”. În simbolismul analog de mai sus cu sunetul, acest act corespunde într-o oarecare măsură emiterii unui sunet.
„Expirul” divin este Natura universală, având o funcţiune cosmogonică analoagă cu ceea ce hinduşii numesc „Shakti”, adică „Energia productivă” a Divinităţii. În funcţie de acest simbolism trebuie înţeleasă înnoirea creaţiei cu fiecare suflu sau prin sufluri.
Sufletul omului face parte din „lumea celor asemenea”, care cuprinde atât lumea aceasta cât şi paradisurile formale şi infernurile, „lumea celor asemenea” este constituită din reflexele care se succed indefinit şi neîncetat, în aşa fel încât ea nu are o continuitate proprie; identitatea „eului” nu este decât o „reminiscenţă” a „Sinelui” (ipseitate), posibilitatea etern subzistentă a finiţei în Esenţa infinită.
Ceea ce „luminează” şi cunoaşte fuga neîncetată a „celor asemenea” şi care le raportează la arhetipurile lor, nu este conştiinţa individuală ci Inteligenţa pură şi transcendentă.
Spiritul (ar-ruh) Universal numit de asemenea Intelectul prim, este creat şi increat. Primul lucru pe care Dumnezeu l-a creat a fost Spiritul (ar-ruh). Când Dumnezeu I-a suflat din Spiritul Său, acest Spirit e increat deoarece e ataşat Naturii divine.
Spiritul se iveşte din Porunca lui Dumnezeu. Asta înseamnă fie Spiritul este de aceeaşi natură cu Porunca divină, care este în mod necesar increată, deoarece prin ea El a creat toate lucrurile; fie că Spiritul purcede din Porunca divină şi se sitează el-însuşi pe o treaptă ontologică imediat inferioară.
Spiritul posedă aceste aspecte deoarece el este mediator între Fiinţa divină şi universul condiţionat. Spiritul este increat în esenţa sa imuabilă dar şi creat ca primă entitate cosmică.
El este Calamul suprem cu care Dumnezeu înscrie toate destinele pe Tabla Păstrată, tablă ce corespunde Sufletului universal. Spiritul înglobează toată Ştiinţa divină privitoare la lucrurile create, adică el este Adevărul adevărurilor sau Realitatea Realităţilor, sau manifestarea imediată a acesteia, în funcţie de perspectiva abordată.
Esenţa increată a Spiritului este Sfântul Spirit - Intelectul Divin.
Esenţa increată a Spiritului corespunde lui Puruşa sau mai exact Puruşottama, iar natura sa creată corespunde lui Buddhi sau Lumina intelectuală. Buddhi este primul produs al lui Prakriti, Substanţa „plastică” universală, Buddhi, cu toate că este de natură supra-individuală, este „creat”, deoarece orice „creatură” participă la pasivitatea Substanţei.
Substanţa universală (gr. hyle) este pentru Intelectul increat ceea ce este Sufletul universal (Psyche la Plotin) pentru Intelectul creat (Nous la Plotin). Primul cuplu, Substanţa universală – Intelect increat conduce la cel al Naturii universale şi Poruncii divine, deoarece Natura universală, care se identifică principial cu „Expirul” divin, este ca un aspect „matern” al substanţei (hyle).

„Cuplurile” fundamentale ai căror termeni se raportează unul la celălalt aşa cum se raportează un principiu masculin (partea stângă mai jos) la unul feminin (partea dreaptă mai jos):

1. Porunca divină <----> Natura universală sau Expirul divin

2. Intelectul divin sau Sfântul Spirit sau Puruşottama <----> Elementul suprem sau Substanţa principială

3. Intelectul prim sau Spiritul sau Calamul Suprem <----> Sufletul universal sau Tabla Păstrată

4. Intelectul prim sau Spiritul <----> „Materia prima” sau Substanţa cosmică sau Prakriti


Dpdv cosmologic, Spiritul sau Intelectul nu este, totuşi, decât implicit increat, deoarece numai Spiritul creat reprezintă o realitate cosmică distinctă de Dumnezeu. Pe de altă parte, „Materia Prima”, „Substanţa”, Prakriti poate fi privită pe diferite trepte. În ceea ce priveşte natura sa pur principială, ea scapă în mod necesar cosmologiei, această aspect pur principial nu este altceva decât o posibilitate divină non-manifestată.
Ca mediator, Spiritul este totodată prototipul manifestărilor profetice, sub acest aspect el se identifică cu arhanghelul Gabriel care a vestit Fecioarei Logosul, Verbul, şi a transmis Profetului Coranul. Imaginea „centrală” a Spiritului pe pământ este omul. Dar ca orice formă care lasă în mod necesar în afara sa anumite aspecte ale arhetipului său, Spiritul se revelează în mod egal, sub aspecte complementare şi mai mult sau mai puţin „centrale”, în alte forme terestre.
De exemplu, el se revelează sub forma arborelui, al cărui trunchi simbolizează axul Spiritului care traversează întreaga ierarhie a lumilor, şi ale cărui ramuri şi frunze corespund diferenţierii Spiritului în multiplele stări de existenţă.
Se spune după o legendă că Dumnezeu a creat Spiritul în forma unui păun şi I-a arătat propria imagine în oglinda Esenţei divine, cuprins de o teamă nespusă, păunul sa acoperit de stropi de sudoare, din care au fost create toate celelalte fiinţei. Coada păunului imită desfăşurarea cosmică a Spiritului.
Un alt simbol al Spiritului este acvila, care planează deasupra creaturilor terestre, le observă din înalt şi coboară, vertical, asupra prăzii sale, ca un fulger, în acelaşi fel, intuiţia intelectuală sesizează obiectul său.
Porumbiţa albă, la fel, este o imagine a Spiritului, prin culoarea sa, prin inocenţa şi suavitatea zborului.
La limitele lumii sensibile, natura luminoasă a aştrilor şi transparenţa şi incoruptibilitatea pietrelor preţioase amintesc tot aspecte ale Spiritului universal.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 27 Mar 2009, 05:50 PM


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Clopotel
mesaj 27 Mar 2009, 06:35 PM
Mesaj #23


Umil servitor la Han
******

Grup: Moderator
Mesaje: 4.051
Inscris: 2 December 03
Forumist Nr.: 1.345



Draga Shapeshifter,
QUOTE
ps: fereşte-mă Doamne de creştinul prost căci e mai periculos ca ateul...
în altă ordine de idei, doctrina crucii din islam este cea în car se vorbeşte despre EXALTARE ŞI AMPLOARE ia şi studiază...

Este adevarat ca sunt prost, asta am recunoscut de atatea ori si singur, insa acest lucru nu face ca vorbele tale sa aibe vreo valoare de adevar.
Poti sa studiezi o carte daca ai macar o vaga banuiala ca ar fi ceva adevarat in ea, ori in cazul coranului, se vede clar ca este pura fictiune, si atunci ce sa mai studiezi la el?
QUOTE
bun, şi pentru că văd că o ceri o să-ţi arăt în posturile viitoare cât de îngustă e perspectiva ta... până nu vei ajunge la colţ nu vei avea pace cu mine...

yawn.gif M-as fi bucurat daca ai fi raspuns la macar o singura intrebare ce ti-am pus-o, dar vad ca tu ii dai in continuare cu copy-paste. In loc ca ma ameninti ca o sa faci si ca o sa dregi, mai bine chiar faceai asta, ca de vorbe sunt satul.
QUOTE
reţine doar asta: nu voi avea milă de înguşti ca tine... ori pleci tu ori eu...

Nu te enerva degeaba... Nu e nevoie sa plece nimeni. Cel putin eu mai stau o vreme pe aici.
Totusi, te rog sa te abtii sa deschizi o groaza de topice in care sa nu spui nimic. Nu-ti ajung cele 7 sau 8 ca sa te exprimi, sau tu vrei sa deschizi cate 1 topic pentru fiecare capiltol din cartea din care dai copy-paste?! Ma tem ca nu se va putea acest lucru...

Hai sa-ti mai arat de ce coranul la care faci referire este o carte de fictiune. De fapt este o carte scrisa de un om care a auzit el ceva despre crestinism dar nu a inteles nimic din el, si atunci, plecand de la ideile astea gresite, a scris ceea ce i-a trecut prin minte. Este adevarat, asa cum ti-am mai spus ca a fost puternic influentat de gnostici, dar din pacate, chiar acest lucru i-a fost fatal. Din pacate si celor care l-au crezut si il cred, desi scornelile lui sunt evident false.
Iata un exemplu, din chiar citatele date de tine...
QUOTE
Trinitate (Quran)
Trinitatea „Tată, Fiu şi Mamă”, pe care Quranul o atribuie creştinătăţii, are 3 înţelesuri:
1. exprimă o situaţie psihologică de facto, Maria fiind mult mai prezentă la creştini, avându-se în vedere aici mai ales funcţia cu adevărat divină, decât Sfântul Duh
2. Sfânta Fecioară este identificată cu Spiritul în măsura în care ea este Înţelepciunea „stabilită din veşnicie, de la Început, sau de dinaintea pământului” (Proverbe 8:23)
3. Formularea quranică trebuie să pună accent pe incompatibilitatea exoterică a Trinitarianismului creştin cu Unitarianismul islamic

Aceasta este una din marile erori ale lui Mohamed, ca a crezut ca Fecioara Maria ar face parte din Sfanta Treime in care cred crestinii. Daca chiar era interesat de adevar, putea sa intrebe crestinii direct in ceea ce cred, si atunci se lamurea, si nu mai era nevoie sa scrie minciuni si dezinformari in coran si sa sminteasca atatia oameni.
Vad ca si tu te-ai lasat inselat de el si bati moneda pe aceeasi minciuna...
Hai sa te lamuresc putin, iar pentru detalii de rog sa studiezi topicul de Ortodoxie.
- Fecioara Maria nu face parte din Sfanta Treime, si prin urmare crestinii nu o considera Dumnezeu si nu se inchina la ea asa cum si-a inchipuit Mohomed, dar si multi eretici. Crestinii o cinstesc pe Fecioara Maria, si ii dau cinstire mai mult decat oricarui alt sfant pentru ca este Maica Domnului. Dar ea a fost om la fel ca si noi.
-Fraza ce ai scris-o:
QUOTE
1. exprimă o situaţie psihologică de facto, Maria fiind mult mai prezentă la creştini, avându-se în vedere aici mai ales funcţia cu adevărat divină, decât Sfântul Duh
este cea mai mare aberatie si minciuna ce poate fi auzita. Fecioara Maria nu poate fi mai prezenta la crestini decat Sfantul Duh, caci Sfantul Duh este Dumnezeu, asa cum sustine chiar Scriptura: Duh este Dumneze (Ioan 4:24). Niciodata Fecioara Maria nu a fost pusa pe acelasi plan cu Dumnezeu si niciodata crestinii nu i s-au inchinat ei ca la Dumnezeu, ci doar au cinstit-o ca pe Maica Domnului si careia Dumnezeu i-a dat mare cinste.
- Sfanta Treime in crestinism inseamna: Tatal, Fiul si Sfantul Duh, asa cum spune si Sfantul Apostol Ioan: Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi Aceşti trei Una sunt. (1 Ioan 5:7) Sfanta Treime inseamna Un singur Dumnezeu, nu 3 asa cum gresit a inteles din nou Mahomed, si a mai scris si in coran aberatia asta in cateva locuri, de ex. la sura 5 unde zice: "Si aceia sunt necredinciosi care zic:'Dumnezeu este al treilea din trei'. Caci nu este Dumnezeu afara de unicul Dumnezeu..." De altfel, ca majoritatea gnosticilor, Mahomed a scris coranul impotriva cristinismului si apoi a iudaismului, dar dupa cum vezi, a dat-o rau in bara, ca nici macar nu s-a informat despre ce vorbesc aceste credinte. Crestinii nu spun niciodata ca Dumnezeu este al treilea din trei, ci doar ca este Unul in Sfanta Treime. Despre Sfanta Treime s-a mai vorbit lamurit si pe alte topice, ai putea sa le studiezi daca chiar esti interesat de adevar.
Oricum minciuna din coran cum ca crestinii se roaga la 3 dumnezei, la Dumnezeu,la Isus si la Maria este impardonabila si arata fara doar si poate valoarea de adevar a coranului.
Habar nu am de sursa din care dai tu copy paste aici, dar si aceasta sursa bate campii la greu despre crestinism, indusa in eroare tot de Mahomed, dar probabil si de alte carti gnostice, caci spune:
QUOTE
Sfânta Fecioară este identificată cu Spiritul

Acest lucru este o minciuna, caci in crestinism nu exista asa ceva. Noi spunem ca Maica Domnului era plina de Duh Sfant, si nu ca era insasi Duhul Sfant, adica se identifica cu Duhul Sfant asa cum gresit sustii tu.
Iar la punctul 3 zici:
QUOTE
3. Formularea quranică trebuie să pună accent pe incompatibilitatea exoterică a Trinitarianismului creştin cu Unitarianismul islamic

Incompatibilitatea dintre crestinism si islamis consta tocmai in neadevarurile crase pe care se bazeaza islamismul, adica pe scrierile din coran, caci ele au fost scrise de catre un om care nu a inteles despre ce scrie si a scris aceste minciuni despre crestini.
Repet: aceste lucruri puteau fi verificate si atunci, dar si astazi de catre oricine, si se vede clar ca sunt minciuni, caci crestinii nu cred deloc in ceea ce sustine coranul ca cred.

Restul pologhiei pe care ai copiat-o aici este total lipsita de valoare, caci bate apa-n piua plecand de la ipoteze total false.

Prin urmare, te rog si insist, ca nu cazi si tu in ratacirea gnostica in care a cazut Mahomed, si daca esti interesat de crestinism, pur si simplu intreaba crestinii despre credinta lor, nu pe hindusi sau pe musumani, ca acestia saracii habar nu au despre crestinism, ca daca aveau un pic de habar macar, pe de o parte nu mai spuneau atatea minciuni despre crestini, iar pe de alta parte chiar deveneau crestini.


--------------------
Gandurile Mele nu sunt ca gandurile voastre si caile Mele ca ale voastre, zice Domnul.
Si cat de departe sunt cerurile de la pamant, asa de departe sunt judecatile Mele de judecatile voastre si cugetele Mele de cugetele voastre.

(Isaia 55:8.9)


Ortodoxia - Calea intru Hristos - pe pagina 1 indexarea tematica a subiectelor pt. o usoara urmarire...
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 27 Mar 2009, 07:14 PM
Mesaj #24


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



QUOTE
Hai sa-ti mai arat de ce coranul la care faci referire este o carte de fictiune.

măi creştine, cu un cretin creştin nu stau să discut, unul care face din Quran o carte de ficţiune. Ştii ce înseamnă asta creştine? Hai să-ţi spun: că habar nu ai de propria-ţi religie... trist! Ce este de fapt Quranul creştine? Ai auzit de Cerneală? Dar de Carte?

QUOTE
Prin urmare, te rog si insist, ca nu cazi si tu in ratacirea gnostica in care a cazut Mahomed, si daca esti interesat de crestinism, pur si simplu intreaba crestinii despre credinta lor, nu pe hindusi sau pe musumani, ca acestia saracii habar nu au despre crestinism, ca daca aveau un pic de habar macar, pe de o parte nu mai spuneau atatea minciuni despre crestini, iar pe de alta parte chiar deveneau crestini.

măi creştine habar nu ai despre islam, habar nu ai despre ce-ţi vorbesc aici... habar nu ai de propria-ţi religie... eşti jalnic!
Poate o să mă străduiesc să-ţi arăt ce e Profetul, Qalamul, Tabla Păstrată dacă vei ieşi din îngustime... poate!

QUOTE
Restul pologhiei pe care ai copiat-o aici este total lipsita de valoare, caci bate apa-n piua plecand de la ipoteze total false.

Creştine, pardon, cretine demostrează că plec de la ipoteze, demostrează apoi că sunt false. Ai Cuvântul...

În perioada următoare îţi promit că mă voi ocupa îndeaproape de tine.

Şi ştii de ce? Pentru că faci parte din acei proşti periculoşi care confundă un gnostic cu Profetul... ca să nu mai zic de Sfânta Ta Treime care şchioapătă rău de tot...

QUOTE
Sfânta Fecioară este identificată cu Spiritul

Acest lucru este o minciuna, caci in crestinism nu exista asa ceva. Noi spunem ca Maica Domnului era plina de Duh Sfant, si nu ca era insasi Duhul Sfant, adica se identifica cu Duhul Sfant asa cum gresit sustii tu.

pentru că procedezi ca securiştii, tupând din context o să-ţi mai explic o dată:
spuneam că în acea perspectivă Sfânta Fecioară este văzută ca identificându-se cu Spiritul, dacă eşti orb şi încuiat nu fi măcar jegos! Creştine! Sensul expresiei acolo era că aşa este ea văzută din acea perspectivă...

Cât despre SF. Treime mă voi ocupa de tine când ajung acasă. Chiar în seara asta! Îţi promit!

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 27 Mar 2009, 07:31 PM


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Clopotel
mesaj 27 Mar 2009, 08:42 PM
Mesaj #25


Umil servitor la Han
******

Grup: Moderator
Mesaje: 4.051
Inscris: 2 December 03
Forumist Nr.: 1.345



Draga Shapeshifer,
QUOTE
măi creştine, cu un cretin creştin nu stau să discut, unul care face din Quran o carte de ficţiune.

Cu precizarea ca eu daca sunt cretin nu sunt din cauza ca recunosc in coran o carte de fictiune, deoarece coranul, asa cum ti-am aratat, dar voi mai continua sa-ti mai arat, este total pe langa realitate. Te rog prin urmare sa mai apelezi si la logica. Din aceasta perspectiva avem doar 3 variante:
- ca este o carte de fictiune
- ca este o carte inspirata de Dumnezeu
- ca este o carte inspirata de satana
Varianta a doua este exclusa din start deoarece toata lumea stie ca Dumnezeu este Adevarul si la El nu este minciuna, prin urmare, minciunile spuse in coran despre crestini, nu pot fi de la Dumnezeu, Dumnezeu care stie exact in ceea ce cred crestinii.
Mai raman prin urmare variantele 1 si 3. Alege tu care din ele este cea corecta, desi e usor sa observi ca varianta 1 este generata de 3, deoarece a spune minciuni legate de cele sfinte, nu poate fi decat meritul satanei.

Ştii ce înseamnă asta creştine? Hai să-ţi spun: că habar nu ai de propria-ţi religie... trist!

Hodoronc tronc! Cum ai dedus asta din faptul ca ti-am aratat minciunile lui Mahomed despre credinta crestinilor? Sau tu iti inchipui ca Mahomed si cu tine stiti mai bine in ce cred crestinii decat crestinii?!

Ce este de fapt Quranul creştine? Ai auzit de Cerneală? Dar de Carte?

Pentru mine este o carte de fictiune care spune minciuni despre crestini. Lucrul acesta se poate demonstra direct si exact. Intreaba orice crestin in ce crede si o sa vezi imediat ca Mahomed batea campii. Ce este asa de greu de inteles?! Eu nu-ti vorbesc din afara crestinismului ca tine si ca Mahomed, ci chiar din interiorul lui. Sau dupa logica ta Mahomed este mai calificat in crestinism decat crestinii?! Mai sa fie!
QUOTE
măi creştine habar nu ai despre islam,
Nici nu e nevoie... Am descoperit doar aceste minciuni evidente despre credinta mea si ti-am atras atentia. Mai mult nici nu doresc sa stiu ca e pierdere de timp devreme ce am descoperit ca aceasta carte nu e de la Dumnezeu.
de fapt nici nu avea cum sa fie deoarece crestinii aveau deja Invatatura despre Dumnezeu Completa si Adevarata si nu mai aveau nevoie de altceva.
Intersant este ca tu doresti sa persisti in minciuna desi tocmai ti s-a atras atentia asupra ei.
Ce daca eu sunt cretin si prost, daca Mahomed imi spune ca eu cred in 3 zei si multe alte aberatii, asta nu arata decat ca el minte. Faptul ca eu sunt cretin si prost nu face ca minciuna lui sa fie adevarata.
QUOTE
habar nu ai despre ce-ţi vorbesc aici... habar nu ai de propria-ţi religie... eşti jalnic!

Repet, sunt jalnic, prost, cretin si absolut tot ceea ce-ti trece tie prin cap ca sa te descarci, insa stiu in ce cred mai bine decat tine si Mahomed. Prin urmare eu spus ca ce scrie in coran despre crestini este o minciuna sfruntata. Nici nu ma apuc sa mai comentez alte lucruri pe care le mai zice el acolo. E suficient doar sa constat minciunile ce le zice despre crestini ca sa arat ca Dumnezeu nu are absolut nici o legatura cu coranul.
QUOTE
Poate o să mă străduiesc să-ţi arăt ce e Profetul, Qalamul, Tabla Păstrată dacă vei ieşi din îngustime... poate!

Straduieste-te cat vrei... Dar ce o sa faci cu minciunile astea evidente?! O sa le bagi sub covor si o sa spui ca nu exista?
QUOTE
Creştine, pardon, cretine demostrează că plec de la ipoteze, demostrează apoi că sunt false. Ai Cuvântul...

Pai ti-am aratat deja... Pleci de la premisa falsa ca Sfanta Treime ar insemna, te citez: "Trinitatea „Tată, Fiu şi Mamă”, pe care Quranul o atribuie creştinătăţii, are 3 înţelesuri" - ceea ce este o mare minciuna caci in Sfanta Treime nu e vorba de nici o "Mama" ci de Duhul Sfant. Ti-am spus ca Mahomed nu a inteles in ce cred crestinii si ce este in crestinism Maica Domnului. Nu cade si tu in aceeasi inselare ca si el. Fecioara Maria nu face parte din Sfanta Treime si nici un crestin nu a crezut niciodata asa ceva. Realizezi ca e aberant ce sustii?!
QUOTE
În perioada următoare îţi promit că mă voi ocupa îndeaproape de tine.
Ti-am spus ca de amenintari din astea puerile sunt satul... Toti cei fara argumente sau cu falsuri grosolane despre crestini ma ameninta astfel. Astept si fapte concrete din partea voastra.
QUOTE
Şi ştii de ce? Pentru că faci parte din acei proşti periculoşi care confundă un gnostic cu Profetul...
Banuiesc ca prin "Profetul" cu P mare intelegi Mahomed. Atunci iti confirm ca Mahomed era influentat de gnostici. Acest lucru razbate si din coran daca inca nu te-ai prins.
Dar apropo de coran: inca nu te-ai intrebat cum s-a apucat de scris Mahomed asa tam nesam despre Hristos la 500 de ani dupa ce Iisus s-a ridicat la cer? Nu te-ai intrebat de unde stia Mahomed despre Iisus?! Nu te-ai intrebat niciodata de ce tu si cu altii care plecati urechea la ce spune Mahomed despre crestini, nu va sinchisiti sa verificati aceste lucruri? Ca doar e simplu si la indemana de verificat? Veti vedea imediat minciuna. De ce va e frica sa descoperiti Adevarul?!
QUOTE
ca să nu mai zic de Sfânta Ta Treime care şchioapătă rău de tot...

rofl.gif Sfanta Treime "schioapata" doar in mintea celor care vad crestinismul prin ochelarii islamismului si hinduismului, complacandu-se in minciuna, in loc sa intrebe crestinii despre credinta lor, sau macar sa puna mana pe o carte de Invatatura Crestina. Atunci vei vedea ca tot valul asta ti se va da la o parte si vei putea sa gandesti liber.
QUOTE
QUOTE
Sfânta Fecioară este identificată cu Spiritul
QUOTE
Acest lucru este o minciuna, caci in crestinism nu exista asa ceva. Noi spunem ca Maica Domnului era plina de Duh Sfant, si nu ca era insasi Duhul Sfant, adica se identifica cu Duhul Sfant asa cum gresit sustii tu.
QUOTE
pentru că procedezi ca securiştii, tupând din context o să-ţi mai explic o dată:
spuneam că în acea perspectivă Sfânta Fecioară este văzută ca identificându-se cu Spiritul, dacă eşti orb şi încuiat nu fi măcar jegos! Creştine! Sensul expresiei acolo era că aşa este ea văzută din acea perspectivă...

Pai asta combateam eu de fapt! Ca este vazut distorsionat prin ochelarii lui Mahomed. Este total irelevant ce isi inchipuie Mahomed despre Fecioara Maria in crestinism, deoarece el nu cunostea bine crestinismul. De ce nu-ti dai jos ochelarii lui Mahomed, care nu avea habar de crestinism, si sa intrebi crestinii despre credinta lor?! Nu crezi ca este mai simplu si mai logic asa?!
QUOTE
Cât despre SF. Treime mă voi ocupa de tine când ajung acasă. Chiar în seara asta! Îţi promit!

yawn.gif Este a nu stiu cata oara cand ma ameninti cu asta, dar la fapte cand treci?! Sau stai ca e ceva foarte curiso aici: sustii tu oare ca islamistii si hindusii stiu mai bine ce este Sfanta Treime din Crestinism decat crestinii?! Pe bune?!

Un singur sfat imi permit sa-ti dau: sa nu renunti totusi la logica si coerenta ca asta te va ajuta sa-ti vezi singur erorile in care te afli.
Succes!

Acest topic a fost editat de Clopotel: 27 Mar 2009, 08:42 PM


--------------------
Gandurile Mele nu sunt ca gandurile voastre si caile Mele ca ale voastre, zice Domnul.
Si cat de departe sunt cerurile de la pamant, asa de departe sunt judecatile Mele de judecatile voastre si cugetele Mele de cugetele voastre.

(Isaia 55:8.9)


Ortodoxia - Calea intru Hristos - pe pagina 1 indexarea tematica a subiectelor pt. o usoara urmarire...
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 27 Mar 2009, 08:50 PM
Mesaj #26


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



măi amigo, mă ocup imediat de tine, dar tu să-mi explici până una alta, cum dracu te-a pus mihai moderator pe aria asta. cum de a pus un habarnist dar şi, cu mult mai grav, o javră religioasă ca moderator pe o arie atât de delicată? o sa-l întreb personal...

ţine minte creştine: te voi băga la colţ fără milă! până nu-ţi vei retracta dejecţiile cretinoide nu te voi slăbi din laţ!

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 27 Mar 2009, 08:56 PM


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 27 Mar 2009, 08:59 PM
Mesaj #27


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Deci să începem.

Ce este REVELAŢIA?

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 27 Mar 2009, 09:00 PM


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 27 Mar 2009, 09:31 PM
Mesaj #28


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Toate tradiţiile vorbesc în ultimă analiză despre Dumnezeu că este Identitate simplă perfectă, dar şi că această Supremă Identitate este o identitate a două principii contrastate, de distins în toate lucrurile compuse, dar care coincid fără compunere în Unul care nu este nici un lucru. Identitatea este a Esenţei şi Naturii, Fiinţei şi NeFiinţei, Dumnezeu şi Dumnezeire – masculinului şi femininului. Natura naturans, Creatrix universalis est Deus. Pe de o parte, o divizare a Esenţei de Natură, Cer de Pământ, subiect de obiect, este un sine qua non al existenţei lucrurilor compuse.
Natura se retrage astfel din asemănarea cu Dumnezeu, reţinând o anumită asemănare cu fiinţa. De aici, Esenţa este Creatorul şi puterea activă, Natura: mijloacele creaţiei şi recipientul pasiv al formei – Natura ca fiinţă prin care generatorul generează. Relaţia bărbatului cu femeia este o asemănare: relaţia mariajului este un sacrament şi un rit deoarece este un simbol adecvat şi o reflectare a identităţii Esenţei şi Naturii in divinis.
Noţiunea de polaritate bisexuală în Zeitate sugerată mai sus, a fost văzută uneori ca o caracteristică a sistemelor tantrice hinduse şi buddhiste medievale din India, în care este foarte clar enunţată şi realizată pe baza unui simbolism şi ritual vizual. Măsura în care Tantrismul şi Şâktismul trebuie identificate a fost larg discutată de Glasenapp care concluzionează că punctul de plecare pentru doctrinele Şâkta este dat în filozofia „Vorbirii” (vâc) a Mantra-Şâstrelor.
În tradiţia vedică, Identitatea Supremă (tad ekam) este „în acelaşi timp spirantă şi despirată” (ânit avâtam), „Fiinţă şi NeFiinţă (sad-asat) în înaltul Empireu, în pântecele Infinitului. În acelaşi mod în Mundakya Upanişad, supralogicul Brahma este „Fiinţă şi NeFiinţă… Intelect şi Voce (sad-asat… vâg-manas).
Coincidenţa non-supremului şi supremului (apara şi para) Brahma din Upanişade este cea a lui Mitrâvarunau din Vede. Identitatea Supremă este în mod egal bipolară fie că „Ea” este concepută ca masculină sau feminină; despre Magna Mater, Natura Naturans Creatrix, Infinitul (virâj, aditi) se poate întreba: „Cine-I cunoaşte dualitatea progenitivă?” (mithnavatvam) şi invers: „El (Brahma) este un pântece (yonis ca gîyate). Dar dacă aceste două principii sunt considerate în reciprocitatea lor, Dumnezeu manifestat este cel masculin şi Dumnezeirea nemanifestată este puterea feminină, fiind rezervorul inepuizabil al atotposibilităţii, inclusiv cea a manifestării, este deci vorba aici de Mitra care inseminează pe Varuna, Krishna care „depune embrionul în Marele Brahma, pântecele meu… Natura mea supremă (para prakrti), pântecele întregii existenţe” şi „În pântecele Infinitului în care Soma pune embrionul”, „Apele purtau embrionul universal”, adică „Germenele de Aur”, Hiranyagarbha.
În doctrinele hinduse se vorbeşte astfel despre Intelect:
Intelectul este virtual Prajâpati, aici „Intelect (manas)” este identificat cu „Acela care era la început nici NeFiinţă, nici Fiinţă”. Intelectul emană Cuvântul. Tatăl este Intelect (manas), Mama, Cuvântul (vac); Copilul, Spiritul sau Viaţa (prana).
Intelectul şi Cuvântul, Cerul şi Pământul, ca Cunoscător şi Cunoscut, sunt părinţii universali ai universului conceptual.
Intelectul (manas, buddhi) şi voinţa (vasa, kama), coincid in divinis=adhidevatam, purcederea divină este „conceptuală” în ambele sensuri ale cuvântului.
Deşi procederea Cuvântului (actul Intelectului Divin) şi purcederea Spiritului (actul Voinţei Divine) coincid, ele sunt logic de indistins, purcederea Cuvântului şi purcederea per artem nu sunt doar coincidente ci şi logic de indistins. De aceea Christos este numit „arta lui Dumnezeu” (Augustin, „De trinitate”).
Purcederea sau creaţia per artem (=tastaiva) este în mod esenţial o operaţie intelectuală. Expresiile scolastice „per verbum in intellectu conceptum”; „per artem et ex voluntate” sunt echivalente cu „manasa iva vacam mithunam samabhavat, sa garbhy abhavat... asrjata”.
Intelectul şi Vocea (manas şi vâc) sunt Una ab intra: „Vocea este cu adevărat Brahma din supremul Empireu”. Dar „Acest Brahma e Tăcere”. Aşa cum incantaţia (brahma) este acolo inaudibilă Brahma, aşa şi Vocea negrăită; Intelectul este acolo „de-mentat” de el însuşi, Vocea nerostită. Doar când acestea două sunt separate, când cerul şi pământul sunt despărţite de axa universului (skambha, stavros), acel Intelect şi Vocea devin „polii Vedelor” (vedasya âni), respectiv celestul şi chtonicul, apoi doar acea Fiinţă şi NeFiinţă ia o calificare ca Viaţă şi Moarte, Bine şi Rău, divizate una de alta ca ţărmul aproape de cel depărtat de lărgimea universului.
NeFiinţa atunci dobândeşte, într-adevăr, valoarea non Est, deoarece referindu-se la toate lucrurile de sub Soare: creaţia şi crucificarea cosmică nu sunt doar mijloace necesare ale răscumpărării, ci şi chiar antiteza ultimului sfârşit, care trebuie să fie acelaşi cu primul început.
„Când perechea unită a fost despărţită, Devas au gemut, şi au strigat: Să fie unită din nou”, şi de aici provine toată punerea în scenă a mariajului în ritual, reunirea simbolică a lui Indra şi Indrânî în inimă.
Una dintre multele descrieri ale divinei procesiuni dinspre interior spre exterior este următoarea: Prajâpati, fiind Unul şi dorind să fie Mulţi, cu Intelectul căută Tăcerea: ce era în Intelect, deveni „Marele”. El percepu: „Acest embrion al Meu este ascuns în Mine: îl voi naşte prin Voce”. El separă Vocea. Apoi „Marele” fu născut: din care Prajâpati spuse: „Aceasta e măreţia Marelui, ce a fost de atâta timp în mine”. „Marele” era la Prajâpati chiar ca cel mai vârstnic Fiu.”
Fiul este deci deja în unitatea nedivizată a uniunii principiilor, imaginea Tatălui în el însuşi, per verbum in intellectu conceptum; şi această concepere este „actul fecundaţiei latente din eternitate”.
„Contemplaţia Tăcerii” a lui Prajâpati este o operaţie vitală: El avu o relaţie prin Intelect cu Vocea, şi deveni însărcinat”. Acel Prajâpati divide Vocea de el însuşi (Voce care fuse „Tăcerea” sa). „El separă Femeia” - „Această Voce este într-adevăr o fecioară”, „Am făcut eu însumi o Mamă din care să mă nasc”. Tatăl însuşi se naşte prin Mama care este o coesenţialitate a Fiului cu Tatăl: „Devenind un embrion, el intră în soţia sa, mama, şi fiind reînnoit, este născut din nou”.
Există o delegare şi transmitere a Naturii universale în genealogia regni Dei aşa cum există una în cazul unei naturi umane particulare într-o succesiune dinastică a tipurilor funcţionale. O „renaştere” în acest sens - „cel care acţionează fiind născut în copiii săi”; „copiii mei sunt venirea mea să fiu din nou”, „ceea ce el a generat în purtarea sa din nou” – constituie tot ceea ce este, la drept vorbind, doctrina indiană a reîncarnării individualului, spre deosebire de cea a transmigraţiei Persoanei Spirituale care, atunci când corpul moare, „se grăbeşte din nou către un pântece” – reîncarnarea şi transmigraţia coincid de fapt doar in divinis.
Vocea separată îşi asumă acum o funcţie vehiculară, aceea a liturghiei sub aspectul său verbal, Rc, în altă parte identificată cu această lume şi Pământul. „Marele” (brhat, care implică o indefinită extensie în timp şi spaţiu), la început conţinut ca un embrion (garbha) în Unitate şi acum transferat prin operaţie vitală Mamei, în care se dezvoltă şi este născut, este iniţial Agni (sau Indra, Surya, sau Soma), audibilul şi vizibilul Prâjapati, considerat aici sub un aspect liturgic: „El este născut din şalele Titanilor şi străluceşte în poala Mamei”, pântecele-altar al Pământului Mamă.
În naşterile creştine de tip bizantin, unde există o peşteră spartă în locul posteriorului şi mai familiarului staul (semnificaţia ambelor este aceeaşi în ultimă analiză, la fel ca în tradiţia vedică, în care actul creativ implică deschiderea unei peşteri care este de asemenea un staul de vite), este făcut cât se poate de clar faptul că Theotokos este Pământul, Gaia.
„Pământul era mama lui Adam… şi totuşi o fecioară Pământul era… doi Oameni au fost născuţi din fecioare, şi Dumnezeu are asemănarea fiului primei fecioare-Pământ… deoarece El vru să fie Fiu al lui Adam.” (Parzifal)
În Evanghelia după Filip se spune:
"Adam s-a născut din 2 fecioare, din spirit şi din fecioara pământ. De aceea Hristos s-a născut din o [unică] fecioară, ca să rectifice căderea petrecută la început".

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 27 Mar 2009, 09:36 PM


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 27 Mar 2009, 09:37 PM
Mesaj #29


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



In divinis, sunetul şi lumina sunt identice. Fiul este deopotrivă o rezonanţă luminoasă şi calorică. Fiul lui Dumnezeu este o rostire, „La început (la obârşie) această lume era nerostită”. Unul devine Mulţi printr-un act de generare. Operaţiunea inversă prin care sinele separat conceptual este reunit Sinelui nedivizat vreodată (sau Esenţei Spirituale) este o „deificare” descrisă ca un mariaj: „Aceasta este acea formă prin care e abordat, care a îndepărtat tot răul şi acela care nu are nici o frică. E ca şi atunci când cineva este intim îmbrăţişat de o mireasă iubită şi nu ştie nimic de vreun înăuntru sau în afară, astfel că Persoana (spirituală) (a unui om) e îmbrăţişată de Spiritul prognostic (prajnâtmanâ), nu ştie nimic de vreun înăuntru sau în afară. Aceasta e forma adevărată, în care dorinţa sa este obţinută, Spiritul este întregul dorinţei sale, el nu are nici o dorinţă neîmplinită, nici o suferinţă”.
Prajnâtman, preştiutorul şi atoateştiutorul Spirit, a cărui „adevărată formă” transcenzând toate distincţiile subiectului şi obiectului, este o „condensare unitară a gnozei anterioare”, o singură totalitate a cunoaşterii care nu derivă din nici o sursă externă ei înseşi - „Singurul Cuvânt al Inefabilului care e Gnoza Întregului”. Prajnâ este etimologic şi semantic echivalentul prognozei gnostice de care se vorbeşte în Apocrifa lui Ioan, ca aparţinând Pentadei bărbat-femeie a Eonilor Tatălui, şi care a fost primul dar dat de către Unul Invizibil, Primului Om, Spiritul Virginal, Imaginea lui Însuşi. Se poate spune fără a exagera, că întreaga ontologie a tradiţiei vedice, precum şi a Samhitâs, Brâhmanas şi Upanişadelor este exprimată mai degrabă tipic decât accidental în termenii simbolismului sexual.
Până acum s-a spus destul pentru a demonstra perfecta ortodoxie a Tantrelor sub aceste aspecte. Rămâne de a lua acum în considerare polaritatea divină şi bisexualitatea în scriptura şi exegeza creştină. Problema este direct sugerată de doctrina naşterii duble (temporale şi eterne) a Fiului lui Dumnezeu. E imposibil să ne gândim la acestea ca două evenimente diferite în viaţa divină, care în ea însăşi este fără evenimente.
Într-adevăr, Sf. Toma spune el însuşi: „Din partea copilului există doar o singură filiaţie în realitate, deşi sunt două în aspect”. Asta sugerează că trebuie să fi fost o Madonna eternă şi una temporală.
Cele două Afrodite au fost: una Ourania, fiica mai mare a Cerului (Ouranos), cealaltă, mai tânără, fiica lui Zeus şi Dione, numită Pandemos (Vaişvânara).
Şi Meister Eckhart spune: „Naşterea sa din Maria cerească a fost pentru Dumnezeu o bucurie mai mare decât nativitatea sa în carne”.
Dacă Sf. Toma spune că „filiaţia eternă nu depinde de o Mamă temporală” atunci despre ce fel de Mamă ar putea fi vorba dacă nu de o Mamă eternă? Cine este „Maria cerească” de care vorbeşte Eckhart dacă nu chiar „acea Natură divină prin care Tatăl procreează”, Natura Naturans, Creatrix?
Dacă se pare aici forţat interpretat sensul cuvintelor Sf. Toma, atunci să luăm în considerare doctrina tomistă a purcederii divine. Purcederea Cuvântului in divinis se numeşte generare… Generarea înseamnă originea oricărui lucru viu dintr-un principiu unitar, aceasta se numeşte „nativitate”.
Purcederea Cuvântului in divinis ţine de natura unei generări. El purcede în maniera unui act inteligibil, care este o operaţiune vitală. De aceea este în mod just numit procreat, şi Fiu. De aci, de asemenea, faptul că toate aceste lucruri care aparţin generării lucrurilor vii, sunt folosite în Scriptură pentru a desemna purcederea Înţelepciunii Divine; adică prin concepere şi naştere.
„Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră...” „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat-femeie.”
Asemănarea este exemplară. Forma creată a umanităţii pentru că despre asta e vorba mai sus, nu este a acestui bărbat ca distins de această femeie, ci a UMANITĂŢII LOR COMUNE:
„Şi a numit numele lor ADAM” (Gen. 5:2)
Acest OM (Adam) este o sizigie, până când Zeitatea scoate din el femeia, ca să nu fie singur: se va numi Femeie deoarece a fost scoasă din Om” (Gen. 2:23).
În Zohar I, 90-92 se spune: „Tatăl spuse Mamei prin Cuvânt” şi „Omul emanaţiei era ambele masculin şi feminin, din partea ambilor: Tatălui şi Mamei”.
În Brhadaranyaka Upanişad I.4 ni se spune că Prajâpati se împarte pe el însuşi, dorind un al doilea, deoarece „pentru unul care este singur nu există încântare”. În descrierea biblică a Evei ca fiind „făcută din coasta lui Adam”, apare acelaşi adevăr ca în Rg Veda: fiica lui Manu este numită „coastă” (parsu în sanskrită), „prin care (sub numele de Idâ sau Ilâ) el generă rasa umană” (SB I.8.I.10). Această Ilâ este de asemenea numele mamei lui Agni (RV III.29).
„După asemănarea Noastră (Aceasta)”, această expresie arată tocmai existenţa unui arhetip deja existent al acestei polarităţi în Dumnezeu dar, în principiu, pentru că nu poate fi vorba de o compoziţie in divinis.
Doctrina creştină, la fel ca cea indiană, are în vedere reunirea supremă a principiilor divizate: „nu e nici bărbat nici femeie: toţi suntem Un (sankr. eki-bhuta) în IH” (Gal. 3:28).
Deci, este vorba mai sus nici despre bărbat, nici despre femeie, nici despre vreo existenţă, ci despre forma fiinţei care este „ca aceea a unui bărbat şi a unei femei intim îmbrăţişaţi”, este vorba despre Omul Universal la care s-a ridicat şi IH. Imaginea lui Dumnezeu aparţine ambelor sexe, deoarece este în minte, acolo unde nu e nici o distincţie sexuală.[size="5"][/size]

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 27 Mar 2009, 09:38 PM


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Clopotel
mesaj 27 Mar 2009, 10:24 PM
Mesaj #30


Umil servitor la Han
******

Grup: Moderator
Mesaje: 4.051
Inscris: 2 December 03
Forumist Nr.: 1.345



Draga Shapeshifer,
QUOTE
ţine minte creştine: te voi băga la colţ fără milă!

Succes! Desi preferam sa treci la fapte direct in loc sa ma tot ameninti ca la gradinita.
QUOTE
până nu-ţi vei retracta dejecţiile cretinoide nu te voi slăbi din laţ!

Te referi la faptul ca ti-am dat pe fata minciunile ce le spui despre crestini? De asta esti tu ofticat acum?! Eu credeam ca o sa te bucuri ca aflii un adevar, si cand colo, tu cazi in pragul disperarii ca "adevarul" tau s-a dovedit a fi o mare minciuna. Eu zic sa te mai gandesti ca e spre binele tau....
QUOTE
Ce este REVELAŢIA?

Vrei sa stii ce este revelatia! Foarte bine faci, caci cu asa ceva trebuia sa incepi mai intai, nu cu interpretari hinduiste si islamiste mincinoase despre crestinism...
Pe scurt, revelatia ca si descoperire Dumnezeiasca este Adevarul pe care Dumnezeu il descopera oamenilor. Exista doar o singura descoperire Dumnezeiasca (care sa cuprinda Adevarul) pentru ca exista un singur izvor, anume Dumnezeu. Iar in ceea ce priveste modul in care Dumnezeu face ca aceste descoperiri sa ajunga la om, se poate vorbi de doua feluri mai importante si anume: descoperirea data pe calea firii (sau Revelatia naturala) si descoperirea data pe calea mai presus de fire. Nu intru acum mai in amanunt caci intuiesc ca nu de asta esti interesat tu.
Mai exisat ceva care seamana a revelatie de la Dumnezeu, si ma gandesc ca la asta bati tu, dar nu este revelatie de la Dumnezeu, ci este o inselare a diavolului, care sminteste un om cu anumite idei si ganduri, dandu-i senzatia ca i-ar vorbi Dumnezeu. In aceasta categorie intalnim inclusiv acele scrieri mincinoase de care vorbeam mai sus, in care se spun minciuni despre crestini.
Nu doresc sa comentez altceva, decat daca va fi cazul, si la un topic potrivit. Aici ma limitez doar a arata inselarea in care a cazut Mohamed (si tu preiei acestea fara sa le rumegi) cand a scris neadevaruri despre credinta crestina, inselare pe care el a numit-o revelatie de la Dumnezeu, sustinad ca i-a vorbit Arhanghelul Gavriil. Evident ca este fals acest lucru, deoarece Arhanghelul Gavriil nu putea sa-i spuna lui minciuni despre crestinism. In schimb Scriptura ne atrage foarte insistent atentia:
13 Pentru că unii ca aceştia sunt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni, care iau chip de apostoli ai lui Hristos.
14 Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii.
(2 Corinteni 11)
sau ce le spunea Sfantul Apostol Pavel Galatenilor:
6 Mă mir că aşa degrabă treceţi de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie,
7 Care nu este alta, decât că sunt unii care vă tulbură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos.
8 Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!
9 Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!
(Galateni 1)
Acum sper ca ai inteles cat de cat de ce Mahomed nu a fost inspirat de Dumnezeu cand scria mai ales minciunile despre credinta crestina.

PS... eu sustin ca revelatia de la Dumnezeu nu are treaba cu meditatia de tip hindus sau yoghin

Dar ai omis sa-mi raspunzi la ce te-am intrebat...
In plus ar fi interesant de aflat daca tu crezi in Sfanta Treime. Daca da, atunci poate ma lamuresti:
- de unde ai auzit tu de Sfanta Treime?
- in ce consta Sfanta Treime in conceptia ta (sau ma rog, de unde o preiei tu)?

Acest topic a fost editat de Clopotel: 27 Mar 2009, 10:35 PM


--------------------
Gandurile Mele nu sunt ca gandurile voastre si caile Mele ca ale voastre, zice Domnul.
Si cat de departe sunt cerurile de la pamant, asa de departe sunt judecatile Mele de judecatile voastre si cugetele Mele de cugetele voastre.

(Isaia 55:8.9)


Ortodoxia - Calea intru Hristos - pe pagina 1 indexarea tematica a subiectelor pt. o usoara urmarire...
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 27 Mar 2009, 10:33 PM
Mesaj #31


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



mă creştine eu te-am întrebat ce e REVELAŢIA

QUOTE
Pe scurt, revelatia ca si descoperire Dumnezeiasca este Adevarul pe care Dumnezeu il descopera oamenilor. Exista doar o singura descoperire Dumnezeiasca (care sa cuprinda Adevarul) pentru ca exista un singur izvor, anume Dumnezeu.

păi mă creştine deja ai o mare problemă: Dzeu nu mai este Infinit.. Orice Revelaţie presupune un receptacul uman, deci de aici şi imperfecţiunea care provine din cauza adaptării Adevărului Divin la receptacolul uman imperfect: de aici provin mă creştine aparentele contradicţii pe care nu le poate suporta minitea ta încuiată de oameni ca alde puric şi alţii...

Sper că nu pretinzi că Revelaţia în creştinism are caracter absolut în relaţie cu exteriorul...

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 27 Mar 2009, 10:39 PM


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Clopotel
mesaj 27 Mar 2009, 10:36 PM
Mesaj #32


Umil servitor la Han
******

Grup: Moderator
Mesaje: 4.051
Inscris: 2 December 03
Forumist Nr.: 1.345



Credeam ca ai vazut... Acum ti-am subliniat cu rosu...
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 27 Mar 2009, 10:41 PM
Mesaj #33


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



QUOTE(Clopotel @ 27 Mar 2009, 10:36 PM) *
Credeam ca ai vazut... Acum ti-am subliniat cu rosu...

păi am văzut „creştine” doar că definiţia ta e foarte... limitată, vagă...

creştine întrebare: de ce se spune că Christos a fost făcut „loc al lui Dumnezeu”? Ce presupune acest lucru?

Aaa era să uit! Care spui că este cea mai deosebită Revelaţie în creştinism? Am spus deosebită aici pentru că revelaţia presupune o deschidere dar eu mă refer aici la o Revelaţie foarte specială... ştii care e?

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 27 Mar 2009, 10:45 PM


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Clopotel
mesaj 27 Mar 2009, 11:15 PM
Mesaj #34


Umil servitor la Han
******

Grup: Moderator
Mesaje: 4.051
Inscris: 2 December 03
Forumist Nr.: 1.345



Draga Shapeshifter,
QUOTE
păi mă creştine deja ai o mare problemă: Dzeu nu mai este Infinit..

Nu este absolut nici o problema... Revelatia nu atenteaza la "infinitatea" lui Dumnezeu, sau mai exact la faptul ca Dumnezue este de necuprins.
QUOTE
Orice Revelaţie presupune un receptacul uman, deci de aici şi imperfecţiunea care provine din cauza adaptării Adevărului Divin la receptacolul uman imperfect:

Pui problema total fals... Adevarul nu se adapteaza la imperfectiune ci imperfectiunea primind Adevarul (cat poate) tinde spre perfectiune. Adevarul este doar expus, iar intelegerea lui se face numai cu ajutorul Harului.

QUOTE
de aici provin mă creştine aparentele contradicţii pe care nu le poate suporta minitea ta încuiată de oameni ca alde puric şi alţii...

Nu inteleg ca treaba are Puric cu discutia de fata!
In crestinism nu exista contradictii, cel putin eu nu am descoperit niciuna...
QUOTE
Sper că nu pretinzi că Revelaţia în creştinism are caracter absolut în relaţie cu exteriorul...

Nu am pretins asta, insa Adevarul este numai in Crestinism. O spun sec, dar e usor de vazut acest lucru de catre orice crestin. Evident nu e cazul tau.
QUOTE
păi am văzut „creştine” doar că definiţia ta e foarte... limitată, vagă...

Am precizat ca definitia este "pe scurt". Nu este deloc vaga, ci am raspuns strict la intrebare. Poate tu vrei sa reformulezi intrebarea sau sa spui mai exact la ce fel de revelatie te gandesti...
QUOTE
creştine întrebare: de ce se spune că Christos a fost făcut „loc al lui Dumnezeu”? Ce presupune acest lucru?

Indica-mi exact citatul in Scriptura...
QUOTE
Care spui că este cea mai deosebită Revelaţie în creştinism? Am spus deosebită aici pentru că revelaţia presupune o deschidere dar eu mă refer aici la o Revelaţie foarte specială... ştii care e?

In ceea ce ma priveste, stiu care este. Problema este ca ce este important pentru mine ca si crestin, pentru tine, care nu esti crestin dar crezi ca intelegi crestinismul, nu este...
Prin urmare, ceea mai mare Revelatie ce am primit-o eu este ca sa-l stiu pe Iisus Hristos ca Domn, si prin El, l-am cunoscut pe Tatal. Prin Hristos, Dumnezeu mi-a revelat Adevarul, iar acest Adevar este pe deplin revelat in Invatatura Crestina Ortodoxa, care cuprinde atat Sfanta Scriptura, Sfanta Traditie cat si mai ales trairea in Biserica lui Hristos. Aceste lucruri tu nu le poti accepta pentru ca nu le cunosti, si intuiesc, dupa inversunarea ta, ca esti tinut sa nu le cunosti.

PS... De la Dumnezeu nu exista Revelatie speciala sau mai putin speciala. Toata Revelatia de la Dumnezeu este foarte speciala.

O sa raspunzi si tu la ce te-am intrebat, sau te faci ca nu vezi? Inteleg ca la unele nu vrei sa raspuzi, dar chiar la toate?! Nu te-am intrebat ca sa te pun in incurcatura, ci doar ca sa vorbesc mai pe intelesul tau.


--------------------
Gandurile Mele nu sunt ca gandurile voastre si caile Mele ca ale voastre, zice Domnul.
Si cat de departe sunt cerurile de la pamant, asa de departe sunt judecatile Mele de judecatile voastre si cugetele Mele de cugetele voastre.

(Isaia 55:8.9)


Ortodoxia - Calea intru Hristos - pe pagina 1 indexarea tematica a subiectelor pt. o usoara urmarire...
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 28 Mar 2009, 12:21 AM
Mesaj #35


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 2.442
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



QUOTE
Nu este absolut nici o problema... Revelatia nu atenteaza la "infinitatea" lui Dumnezeu, sau mai exact la faptul ca Dumnezue este de necuprins.


deci recunoşti tacit că revelaţia creştină nu epuizează infinitatea lui Dzeu, atunci de ce consideri că doar creştinismul e adevărat?


Acest topic a fost editat de shapeshifter: 28 Mar 2009, 12:46 AM


--------------------
Keep calm and host yourself.
Go to the top of the page
 
+Quote Post

3 Pagini V   1 2 3 >
Reply to this topicStart new topic

 



RSS Versiune Text-Only Data este acum: 28 March 2024 - 07:06 PM
Ceaiuri Medicinale Haine Dama Designer Roman