Conceptii hinduse asupra unor notiuni crestine Optiuni

[shapeshifter]

Mitul Potopului în tradiţia hindusă
Indiferent ce fundamente pot sau nu exista în ceea ce priveşte credinţa într-un potop istoric, doctrina manvantaraşilor este, la fel cea a kalpaşilor, o parte esenţială a tradiţiei hinduse, care nu mai poate fi explicată prin nici un eveniment istoric ca în cazul îngerilor vedici explicaţi prin deificarea eroilor.
Legenda potopul aparţine unei tradiţii mai vechi decât orice redactare sau referinţă indiană, mai veche decât Vedele (a nu se confunda punctul de vedere avut aici cu cel esenţial: Vedele fiind eterne) în forma lor prezentă; aceste redactări indiene trebuie să fie gândite ca având, la fel ca şi în cazul versiunilor: sumeriană, semitică şi probabil cea eddică, o sursă comună, corespondenţele fiind atribuite nu „influenţei” ci transmisiei prin moştenire de la o sursă comună.
„Potopurile” sunt o trăsătură normală şi recurentă a ciclului cosmic, de exemplu: perioada (para) unei vieţi a lui Brahma numărând 36.000 kalpaşi, sau „zile” de timp angelic. În particular, naimitikapralaya la sfârşitul fiecărui kalpa (încheierea unei „zile” de timp angelic, şi echivalent „Judecăţii Ultime” din creştinism), şi prakritikapralaya, la sfârşitul de viaţă a unui Brahma (încheierea unei „zile” de Timp Supernal) sunt în mod esenţial descompuneri (disoluţii) ale existenţelor manifestate, în potenţialitatea lor nedeterminată, Apele; şi fiecare ciclu de manifestare reînnoit este producere în „ziua” următoare, a formelor latente ca potenţialitate în noianele de ape ale rezervorului fiinţei.
În fiecare caz, seminţele, ideile, sau imaginile manifestării viitoare, persistă pe timpul intervalului sau intra-Timpului disoluţiei, pe un plan mai înalt de existenţă, neafectate de distrugerea formelor manifestate.
Simbolismul cronologic, inevitabil din punct de vedere empiric, nu poate fi gândit ca şi caracterizând actualitatea atemporală a tuturor posibilităţilor de existenţă în prezentul indivizibil al Absolutului, Căruia întreaga multiplicitate este oglindită într-o singură imagine.
Atunci nu poate fi nici o distrugere a lucrurilor aşa cum sunt ele în Sine, ci doar a lucrurilor aşa cum sunt în ele însele, eternitatea, sau mai degrabă atemporalitatea ideilor este o necesitate metafizică.
De aici, într-adevăr, concepţia unui alt tip de transformare, atyantikapralaya, disoluţia absolută sau supremă, de îndeplinit de către individ, când sau oriunde poate fi, ca şi Realizare: când, prin nimicire de sine un om efectuează pentru el însuşi transformarea lucrurilor aşa cum sunt în ele însele, şi le ştie doar aşa cum sunt în Sine, el devine astfel nemuritor – nu în mod relativ, aşa cum sunt devaşii, durând doar până la sfârşitul Timpului – ci în mod absolut, ca independent de timp şi orice altă contingenţă.
Ideile (imaginile, tipurile) în chestiune nu sunt în mod exact ideile platoniciene, ci idei sau tipuri ale activităţii, cunoaşterii şi fiinţei Sinelui constând din act pur; în simbolismul cronologic eficacitatea creativă a lor este exprimată în termeni precum adrsya sau apurva karma, „consecinţă latentă” sau „nevăzută”.
Crearea cosmosului (Brahmanda) la începutul unui para, şi recrearea elementelor distruse ale cosmosului la începutul fiecărui kalpa, sunt munca lui Brahma (Prajapati), Tatăl-A-Toate, o tot mai apropiată geneză şi ghidare a umanităţii în fiecare kalpa şi manvantara este produsă de către un Patriarh (pitr) al străbunilor angelici, şi desemnat ca Manu sau Manus.
În fiecare kalpa există 14 manvantara, fiecare prezidat de către un Manu individual ca progenitor şi legislator (cel care înmânează Legea); aşa şi rsis, Indra şi alţi (karma-)devaşi sunt indivizi fiecărui manvantara.
Primul Manu al prezentului kalpa a fost Svayambhuva, „copilul lui Svayambhu (Cel ce subzistă prin sine însuşi)”; al şaptelea şi actualul Manu este Vaivasvata, „copilul Soarelui”.
Fiecare Manu este un supravieţuitor conştient şi determinat al precedentului manvantara, şi prin el, tradiţia sacră este păstrată şi transmisă. Manu particular avut în vedee nu este întotdeauna specificat în texte, şi în asemenea cazuri trebuie în mod general înţeles că referinţa se face la actualul Manu (Vaivaşvata).
Nu este specificat în mod expres faptul că un potop apare la încheierea fiecărui manvantara, dar asta trebuie înţeles pe baza analogiei potopului în legătură cu Manu Vaivaştvata, şi a analogiei „potopurilor” mai mari care marchează încheierea unui kalpa, dar în timp ce în ultimul caz principiul de continuitate este dat de Ipostaza creativă, plutind întinsă şi adormită pe suprafaţa apelor, sprijinită de Naga „Eternitate” (Ananta), în cazul disoluţiei parţiale sau scufundării formelor manifestate, care are loc la sfârşitul unui manvantara, legătura este dată prin călătoria lui Manu într-o arcă sau vas de apă.
Se poate observa că aceasta este în mod esenţial o călătorie sus-jos pe panta (pravat) cerului mai degrabă decât o călătorie către… şi de la… (pe ape), şi foarte diferită de călătoria devayana, care este continuu către în sus şi către un ţărm, deci unde nu există nici întoarcere.
Nu se specifică durata cronologică a potopului şi a călătoriei lui Manu. Din analogia cu pralayaşii mai mari, o durată egală cu cea a precedentului manvantara trebuie avută aici în vedere, dar o analogie mai plauzibilă este poate de găsit în „crepusculii” yugaşilor, şi asta ar sugera o relativ mult mai scurtă perioadă de scufundare.
În ceea ce priveşte adâncimea potopului, există o informaţie mai bună. Mai întâi este evident că dizolvarea (disoluţia) formelor manifestate, la încheierea manvantara-ului va fi mai puţin în manieră cosmică decât cea, numită a celor „Trei Lumi”, care are loc la încheierea unui kalpa, şi acest lucru va însemna în mod necesar că în cazul dizolvării „Celor 3 Lumi”, Svar (cerul „olimpian”) cel puţin, şi probabil de asemenea Bhuvar (sferele „atmosferice”) sunt scutite de scufundare, se ştie că în orice caz Dhruva (Steaua Polară) rămâne neafectată pe durata unui kalpa.
Pământul (bhur) este scufundat complet. Acum, călătoria unui Manu, în mod tipic un Patriarch (pitr, observaţi aici componentele „pitr” şi „arc(ă)” din termenul Patriar©h), este un caz special al Călătoriei Patriarhale (pitryana), fiind o călătorie către şi de la „Lună”, aceia care călătoresc în mod regulat pe această rută fiind Patriarhii (desemnaţi în mod colectiv prin termenul „pitaras”), şi Profeţii (rsayah) „descendenţii pofticioşi” (praja-kamah).
Astfel, Potopul, în care vasul lui Manu este purtat în sus, trebuie să se ridice cel puţin la nivelul sferei Lunii, deşi nu este necesar să se presupună că Luna însăşi este scufundată. În timp ce e exclus faptul că apele potopului ar trebui să se extindă până la cerurile empireene, Mahar-loka sau dincolo, există un bun motiv de a presupune că în creşterea către nivelul Lunii, apele potopului trebuie să atingă de-asemenea ţărmurile cerurilor olimpiene (Indra-loka, deva-loka).
Dar, cu toate că Indra-loka sau deva-loka este văzută ca o staţie, nu a Călătoriei Patriarhale (pitryana), ci a Călătoriei Angelice (devayana), nu se poate nega faptul că Indra-loka este în mod continuu gândită ca un loc al răsplatei morţilor merituoşi, războinicilor în particular, care rezidă aici bucurându-se de societatea apsarasas şi alte plăceri până când în decursul timpului revin la rându-le către condiţiile umane.
Se spune că efectul latent al Lucrărilor rămâne eficient pe parcursul unui kalpa (Vişnu Purana), reiese din faptul că ocuparea oficiului lui Indra durează doar pe perioada unui manvantara (de aici un kalpa poate fi la fel de bine numit o perioadă de 14 indraşi precum sau o perioadă de 14 manuşi) că răsplata în Indra-loka în general, trebuie să fie de aceeaşi durată; de aceea la începutul oricărui manvantara, trebuie ca un descendent general al Lumii Angelice să fie iniţiat.
Este clar că cele 2 Lumi, Indra-loka sau deva-loka şi Luna ca pitr-loka, sunt dpdv psihologic echivalente, ambele fiind staţii ale răsplatei Lucrărilor kamya, de fapt, Patriarhii sunt referiţi în mod obişnuit ca bucurându-se de Soma în compania Îngerilor, şi este specificat în Valakhilya că Manu bea din Soma în compania lui Indra.
Se poate exprima situaţia prin a spune că în timp ce Luna este în mod firesc pitr-loka din punct de vedere brahmana (sacerdotului), ca domiciliul postum al „acelora care venerau o credinţă în sacrificiu, merit şi datul de pomeni”, Indra-loka sau deva-loka este în mod firesc casa morţilor din punct de vedere kşatriya, al războinicului.
Şi dacă Indra-loka este amintită doar ca o staţie a devayana, asta se datorează faptului că ea reprezintă de fapt o staţie din care nu există doar necesitatea întoarcerii pentru cei care au îndeplinit doar Lucrările, ci şi posibilitatea trecerii prin Soare către cerurile empireene, în cursul Krama mukti şi fără întoarcere, în cazul celor „care înţeleg asta şi în pădure venerează cu adevărat”.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 11 Mar 2009, 10:21 PM

[shapeshifter]

În simbolismul tradiţiei hinduse, „Marele Zid” este muntele circular Lolaloka ce separă „cosmosul” (loka) de „tenebrele exterioare” (aloka). Oricât de departe ar fi împinsă „solidificarea” lumii sensibile, ea nu poate niciodată să fie un „sistem închis” cum îşi închipuie materialiştii, ea are limite impuse de însăşi natura lucrurilor, şi cu cât se apropie de aceste limite, cu atât starea pe care o reprezintă devine mai instabilă.
Punctul de corespunde maximului de „soliditate” a fost deja depăşit, şi această aparenţă de „sistem închis” nu mai poate acum să apară decât din ce în ce mai iluzorie şi mai neadecvată realităţii. Prin „fisurile” din „Marele Zid” pătrund şi vor pătrunde tot mai mult anumite forţe distructive („hoardele lui Gog şi Magog”). „Fisurile” sunt cele prin care vor pătrunde, în apropierea sfârşitului de ciclu (Apocalipsă), hoardele devastatoare ale lui Gog şi Magog. Aceste „fisuri” se produc în „Marele Zid” care împrejmuieşte lumea şi o protejează împotriva intruziunii influenţelor malefice din domeniul subtil inferior. Un zid constituie în acelaşi timp o protecţie şi o limitare; într-un anume sens, el are avantaje şi dezavantaje, dar, în măsura în care el este în mod esenţial destinat să asigure o apărare împotriva atacurilor venind de jos, avantajele sunt incomparabil mai mari şi contează mult mai mult pentru ceea ce se află conţinut în această incintă, ca zidul să fie limitat în partea sa inferioară decât să fie continuu expus ravagiilor duşmanului, sau chiar a unei distrugeri mai mult sau mai puţin complete.
Un zid nu este închis în partea de sus şi, în consecinţă, nu opreşte comunicarea cu domeniile superioare, iar aceasta corespunde stării normale a lucrurilor. În epoca modernă „cochilia” fără ieşire construită de materialism a închis această comunicare. Or, „coborârea” nefiind încă terminată, această „cochilie” nu poate să rămână intactă decât în partea unde lumea nu are nevoie de protecţie şi de unde nu poate primi decât influenţe benefice.
„Fisurile” nu se produc decât prin partea de jos, deci chiar prin partea de protecţie a zidului, iar forţele inferioare care pătrund pe aici întâlnesc o rezistenţă cu atât mai slabă cu cât, în aceste condiţii, nici o putere de ordin superior nu intervine pentru a i se opune în mod eficace. Astfel lumea este lăsată fără apărare în faţa atacurilor duşmanilor ei, cu atât mai mult cu cât, chiar datorită mentalităţii actuale, ea ignoră complet pericolele care o pasc.
Timpul nu poate fi măsurat decât în raport cu spaţiul. Ceea ce se măsoară nu este durata însăşi, ci spaţiul parcurs într-o anume durată, conform unei mişcări căreia i se cunoaşte legea. Această lege se prezintă ca relaţia dintre timp şi spaţiu.
Spre finalul ciclului cosmic timpul uzează spaţiul printr-un efect de contracţie. Dar timpul însuşi se derulează cu o viteză din ce în ce mai mare. Această acceleraţie a timpului devine mai vizibilă ca niciodată în epoca noastră, pentru că este în creştere în ultimele perioade ale ciclului (actualul Manvantara), deşi există constant de la început şi până la sfârşit. Contracţia temporală se reflectă şi în diminuarea progresivă a duratei vieţii umane. Atunci când contracţia temporală va ajunge la gradul ei extrem, timpul va fi redus la o clipă unică, moment în care durata va înceta să existe, deoarece este evident că în cadrul unei singure clipe nu va mai putea avea loc nici o succesiune. Atunci totul va avea loc simultan, timpul se va schimba în spaţiu – în momentul însuşi în care timpul va părea că devoră spaţiul, acesta din urmă va sfârşi prin a-l absorbi. Din punct de vedere simbolic, în momentul acela va avea loc revanşa lui Abel asupra lui Cain. Sfârşitul unui ciclu (Manvantara) precum cel al umanităţii actuale nu este sfârşitul lumii corporale înseşi decât într-un sens relativ, şi doar în raport cu posibilităţile care, fiind incluse în acest ciclu, şi-au sfârşit dezvoltarea în lumea corporală. În realitate, lumea corporală nu va fi distrusă, ci ,,transmutată”, primind o nouă existenţă, deoarece, dincolo de ,,punctul de sosire” corespunzând clipei unice în care timpul nu mai există, ,,roata reîncepe să se învârtă” pentru parcursul unui alt ciclu. Sfârşitul ciclului coincide cu restaurarea unei noi stări pimordiale.
Un fel de „prefigurare” a absorbţiei timpului de către spaţiu, se regăseşte în teoriile fizico-matematice care tratează complexul „spaţiu-timp” ca pe un ansamblu unic şi indivizibil. Însă acestor teorii se dă o interpretare inexactă şi anume că ele prezintă timpul ca pe o „a patra dimensiune” a spaţiului. Corect ar trebuie spus că aceste teorii de fapt privesc timpul ca pe ceva comparabil cu a „patra dimensiune”, în sensul în care, în execuţiile mişcării, timpul joacă rolul unei a patra COORDONATE ce se adaugă celorlalte trei care reprezintă cele trei dimensiuni ale spaţiului.
Aceasta corespunde reprezentării geometrice a timpului sub o formă rectilinie, reprezentare ineficientă din cauza caracterului pur cantitativ al teoriilor respective. Ceea ce joacă de fapt rolul celei de-a patra coordonate nu este timpul, ci ceea ce matematicienii numesc „timpul imaginar” (t radical din –1).
Această expresie, care nu e decât o particularitatea a limbajului ce provine din întrebuinţarea unei notaţii absolut „convenţionale”, capătă aici o semnificaţie neprevăzută: a spune că timpul trebuie să devină „imaginar” pentru a fi asimilat „celei de-a patra dimensiuni” a spaţiului nu este altceva decât a afirma că pentru aceasta el trebuie să înceteze să existe ca atare, adică transformarea timpului în spaţiu nu e propriu-zis realizabilă decât la „sfârşitul lumii”.
Este inutil a se căuta ceea ce ar reprezenta o „a patra dimensiune” a spaţiului în condiţiile lumii actuale. Spaţiul trebuie în mod natural să primească, într-un fel sau altul, o dilatare ridicându-i cumva indefinitatea la o putere superioară, având în vedere că tendinţa expansivă a spaţiului nu mai este contrazisă şi restrânsă de acţiunea tendinţei compresive a timpului.
Aici e vorba de ceva ce nu ar putea fi reprezentat prin nici o imagine preluată din domeniul corporal.
Timpul fiind o condiţie determinantă a existenţei corporale, din momentul în care el este suprimat, ne aflăm în afara acestei lumi, adică într-o prelungire extracorporală a aceleiaşi stări de existenţă individuală, pentru care lumea corporală nu reprezintă decât o simplă modalitate. Acest lucru arată că sfârşitul lumii corporale nu este nicidecum sfârşitul acestei stări considerate în întregul ei. Sfârşitul unui ciclu cum este cel al umanităţii actuale nu este propriu-zis sfârşitul lumii corporale însăşi decât într-un sens relativ şi numai în raport cu posibilităţile care, fiind incluse în acest ciclu, şi-au încheiat dezvoltarea corporală. Dar, în realitate, lumea corporală un este anihilată, ci „preschimbată”, primind de îndată o existenţă nouă deoarece, dincolo de „punctul de oprire” ce corespunde momentului unic în care timpul nu mai există, începe un alt ciclu de existenţă.

„SFÂRŞITUL LUMII” VA FI „SFÂRŞITUL TIMPULUI”

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 2 Apr 2009, 03:55 PM