Conceptii hinduse asupra unor notiuni crestine Optiuni

[shapeshifter]

Mitul Potopului în tradiţia hindusă
Indiferent ce fundamente pot sau nu exista în ceea ce priveşte credinţa într-un potop istoric, doctrina manvantaraşilor este, la fel cea a kalpaşilor, o parte esenţială a tradiţiei hinduse, care nu mai poate fi explicată prin nici un eveniment istoric ca în cazul îngerilor vedici explicaţi prin deificarea eroilor.
Legenda potopul aparţine unei tradiţii mai vechi decât orice redactare sau referinţă indiană, mai veche decât Vedele (a nu se confunda punctul de vedere avut aici cu cel esenţial: Vedele fiind eterne) în forma lor prezentă; aceste redactări indiene trebuie să fie gândite ca având, la fel ca şi în cazul versiunilor: sumeriană, semitică şi probabil cea eddică, o sursă comună, corespondenţele fiind atribuite nu „influenţei” ci transmisiei prin moştenire de la o sursă comună.
„Potopurile” sunt o trăsătură normală şi recurentă a ciclului cosmic, de exemplu: perioada (para) unei vieţi a lui Brahma numărând 36.000 kalpaşi, sau „zile” de timp angelic. În particular, naimitikapralaya la sfârşitul fiecărui kalpa (încheierea unei „zile” de timp angelic, şi echivalent „Judecăţii Ultime” din creştinism), şi prakritikapralaya, la sfârşitul de viaţă a unui Brahma (încheierea unei „zile” de Timp Supernal) sunt în mod esenţial descompuneri (disoluţii) ale existenţelor manifestate, în potenţialitatea lor nedeterminată, Apele; şi fiecare ciclu de manifestare reînnoit este producere în „ziua” următoare, a formelor latente ca potenţialitate în noianele de ape ale rezervorului fiinţei.
În fiecare caz, seminţele, ideile, sau imaginile manifestării viitoare, persistă pe timpul intervalului sau intra-Timpului disoluţiei, pe un plan mai înalt de existenţă, neafectate de distrugerea formelor manifestate.
Simbolismul cronologic, inevitabil din punct de vedere empiric, nu poate fi gândit ca şi caracterizând actualitatea atemporală a tuturor posibilităţilor de existenţă în prezentul indivizibil al Absolutului, Căruia întreaga multiplicitate este oglindită într-o singură imagine.
Atunci nu poate fi nici o distrugere a lucrurilor aşa cum sunt ele în Sine, ci doar a lucrurilor aşa cum sunt în ele însele, eternitatea, sau mai degrabă atemporalitatea ideilor este o necesitate metafizică.
De aici, într-adevăr, concepţia unui alt tip de transformare, atyantikapralaya, disoluţia absolută sau supremă, de îndeplinit de către individ, când sau oriunde poate fi, ca şi Realizare: când, prin nimicire de sine un om efectuează pentru el însuşi transformarea lucrurilor aşa cum sunt în ele însele, şi le ştie doar aşa cum sunt în Sine, el devine astfel nemuritor – nu în mod relativ, aşa cum sunt devaşii, durând doar până la sfârşitul Timpului – ci în mod absolut, ca independent de timp şi orice altă contingenţă.
Ideile (imaginile, tipurile) în chestiune nu sunt în mod exact ideile platoniciene, ci idei sau tipuri ale activităţii, cunoaşterii şi fiinţei Sinelui constând din act pur; în simbolismul cronologic eficacitatea creativă a lor este exprimată în termeni precum adrsya sau apurva karma, „consecinţă latentă” sau „nevăzută”.
Crearea cosmosului (Brahmanda) la începutul unui para, şi recrearea elementelor distruse ale cosmosului la începutul fiecărui kalpa, sunt munca lui Brahma (Prajapati), Tatăl-A-Toate, o tot mai apropiată geneză şi ghidare a umanităţii în fiecare kalpa şi manvantara este produsă de către un Patriarh (pitr) al străbunilor angelici, şi desemnat ca Manu sau Manus.
În fiecare kalpa există 14 manvantara, fiecare prezidat de către un Manu individual ca progenitor şi legislator (cel care înmânează Legea); aşa şi rsis, Indra şi alţi (karma-)devaşi sunt indivizi fiecărui manvantara.
Primul Manu al prezentului kalpa a fost Svayambhuva, „copilul lui Svayambhu (Cel ce subzistă prin sine însuşi)”; al şaptelea şi actualul Manu este Vaivasvata, „copilul Soarelui”.
Fiecare Manu este un supravieţuitor conştient şi determinat al precedentului manvantara, şi prin el, tradiţia sacră este păstrată şi transmisă. Manu particular avut în vedee nu este întotdeauna specificat în texte, şi în asemenea cazuri trebuie în mod general înţeles că referinţa se face la actualul Manu (Vaivaşvata).
Nu este specificat în mod expres faptul că un potop apare la încheierea fiecărui manvantara, dar asta trebuie înţeles pe baza analogiei potopului în legătură cu Manu Vaivaştvata, şi a analogiei „potopurilor” mai mari care marchează încheierea unui kalpa, dar în timp ce în ultimul caz principiul de continuitate este dat de Ipostaza creativă, plutind întinsă şi adormită pe suprafaţa apelor, sprijinită de Naga „Eternitate” (Ananta), în cazul disoluţiei parţiale sau scufundării formelor manifestate, care are loc la sfârşitul unui manvantara, legătura este dată prin călătoria lui Manu într-o arcă sau vas de apă.
Se poate observa că aceasta este în mod esenţial o călătorie sus-jos pe panta (pravat) cerului mai degrabă decât o călătorie către… şi de la… (pe ape), şi foarte diferită de călătoria devayana, care este continuu către în sus şi către un ţărm, deci unde nu există nici întoarcere.
Nu se specifică durata cronologică a potopului şi a călătoriei lui Manu. Din analogia cu pralayaşii mai mari, o durată egală cu cea a precedentului manvantara trebuie avută aici în vedere, dar o analogie mai plauzibilă este poate de găsit în „crepusculii” yugaşilor, şi asta ar sugera o relativ mult mai scurtă perioadă de scufundare.
În ceea ce priveşte adâncimea potopului, există o informaţie mai bună. Mai întâi este evident că dizolvarea (disoluţia) formelor manifestate, la încheierea manvantara-ului va fi mai puţin în manieră cosmică decât cea, numită a celor „Trei Lumi”, care are loc la încheierea unui kalpa, şi acest lucru va însemna în mod necesar că în cazul dizolvării „Celor 3 Lumi”, Svar (cerul „olimpian”) cel puţin, şi probabil de asemenea Bhuvar (sferele „atmosferice”) sunt scutite de scufundare, se ştie că în orice caz Dhruva (Steaua Polară) rămâne neafectată pe durata unui kalpa.
Pământul (bhur) este scufundat complet. Acum, călătoria unui Manu, în mod tipic un Patriarch (pitr, observaţi aici componentele „pitr” şi „arc(ă)” din termenul Patriar©h), este un caz special al Călătoriei Patriarhale (pitryana), fiind o călătorie către şi de la „Lună”, aceia care călătoresc în mod regulat pe această rută fiind Patriarhii (desemnaţi în mod colectiv prin termenul „pitaras”), şi Profeţii (rsayah) „descendenţii pofticioşi” (praja-kamah).
Astfel, Potopul, în care vasul lui Manu este purtat în sus, trebuie să se ridice cel puţin la nivelul sferei Lunii, deşi nu este necesar să se presupună că Luna însăşi este scufundată. În timp ce e exclus faptul că apele potopului ar trebui să se extindă până la cerurile empireene, Mahar-loka sau dincolo, există un bun motiv de a presupune că în creşterea către nivelul Lunii, apele potopului trebuie să atingă de-asemenea ţărmurile cerurilor olimpiene (Indra-loka, deva-loka).
Dar, cu toate că Indra-loka sau deva-loka este văzută ca o staţie, nu a Călătoriei Patriarhale (pitryana), ci a Călătoriei Angelice (devayana), nu se poate nega faptul că Indra-loka este în mod continuu gândită ca un loc al răsplatei morţilor merituoşi, războinicilor în particular, care rezidă aici bucurându-se de societatea apsarasas şi alte plăceri până când în decursul timpului revin la rându-le către condiţiile umane.
Se spune că efectul latent al Lucrărilor rămâne eficient pe parcursul unui kalpa (Vişnu Purana), reiese din faptul că ocuparea oficiului lui Indra durează doar pe perioada unui manvantara (de aici un kalpa poate fi la fel de bine numit o perioadă de 14 indraşi precum sau o perioadă de 14 manuşi) că răsplata în Indra-loka în general, trebuie să fie de aceeaşi durată; de aceea la începutul oricărui manvantara, trebuie ca un descendent general al Lumii Angelice să fie iniţiat.
Este clar că cele 2 Lumi, Indra-loka sau deva-loka şi Luna ca pitr-loka, sunt dpdv psihologic echivalente, ambele fiind staţii ale răsplatei Lucrărilor kamya, de fapt, Patriarhii sunt referiţi în mod obişnuit ca bucurându-se de Soma în compania Îngerilor, şi este specificat în Valakhilya că Manu bea din Soma în compania lui Indra.
Se poate exprima situaţia prin a spune că în timp ce Luna este în mod firesc pitr-loka din punct de vedere brahmana (sacerdotului), ca domiciliul postum al „acelora care venerau o credinţă în sacrificiu, merit şi datul de pomeni”, Indra-loka sau deva-loka este în mod firesc casa morţilor din punct de vedere kşatriya, al războinicului.
Şi dacă Indra-loka este amintită doar ca o staţie a devayana, asta se datorează faptului că ea reprezintă de fapt o staţie din care nu există doar necesitatea întoarcerii pentru cei care au îndeplinit doar Lucrările, ci şi posibilitatea trecerii prin Soare către cerurile empireene, în cursul Krama mukti şi fără întoarcere, în cazul celor „care înţeleg asta şi în pădure venerează cu adevărat”.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 11 Mar 2009, 10:21 PM

[shapeshifter]

Căderea omului
Într-un anumit sens, păcatul lui Adam a fost unul care a provenit din „curiozitate”, dacă o asemenea exprimare ar fi admisibilă. La origini, Adam a văzut contingenţe în aspectul relaţiilor lor cu Dumnezeu şi nu ca entităţi independente. Orice este considerat în această relaţie este dincolo de rău; dar dorinţa de a vedea contingenţa aşa cum este în ea însăşi, este o dorinţă de a vedea răul; este de asemenea o dorinţă de a vedea binele ca ceva contrar răului.
Ca rezultat al acestui păcat al curiozităţii – Adam a vrut să vadă „cealaltă parte” a contingenţei – Adam însuşi şi lumea întreagă au căzut în contingenţa ca atare, legătura cu Sursa divină a fost ruptă şi a devenit invizibilă; lumea a devenit dintr-odată exterioară lui Adam, lucrurile au devenit opace şi grele, ele au devenit asemeni unor fragmente ostile şi neinteligibile. Această dramă se repetă şi se înnoieşte întotdeauna, în istoria colectivă precum şi în viaţa indivizilor.
O cunoaştere fără de înţeles, o cunoaştere la care nu avem nici un drept nici prin virtutea naturii sale, nici a capacităţilor noastre, şi deci prin virtutea vocaţiei noastre; nu este o cunoaştere care îmbogăţeşte, ci una care împovărează. Adam a devenit sărac după ce a dobândit cunoaşterea contingenţei ca atare, sau a contingenţei care limitează. Trebuie să nu avem încredere în fascinaţia pe care un abis o poate exercita asupra noastră; stă în natura aleilor cosmice oarbe de a seduce şi de a juca rolul vampirului; curentul formelor nu vrea ca noi să scăpăm din prinsoarea sa. Formele pot fi laţuri, aşa cum pot fi simboluri şi chei; frumuseţea ne poate înlănţui în forme, precum poate fi şi o uşă care se deschide către fără-de-formă.
Dintr-un punct de vedere uşor diferit, păcatul lui Adam constă în efectul de a fi dorit să suprapună ceva peste existenţă, şi existenţa era beatitudine: Adam şi-a pierdut astfel această beatitudine şi a fost înghiţit în agitaţia deceptivă şi anxioasă a lucrurilor superflue. În loc de a se repune în puritatea imuabilă a Existenţei, omul căzut este atras în dansul lucrurilor care există, şi ele, fiind accidente, sunt amăgitoare şi perisabile.
În cosmosul creştin, Fecioara Binecuvântată este încarnarea acestei purităţi a Existenţei; Dumnezeu prin asumarea cărnii, a adus cu El Existenţa, care este ca un Tron al Său; El a făcut ca el să-L preceadă şi El a venit în lume prin acesta. Dumnezeu poate intra în lumea doar prin Existenţa virgină.
Problema căderii evocă problema teofaniei universale, problemă pe care o prezintă lumea. Căderea este doar o legătură particulară în acest proces; în plus, nu este pretutindeni prezentată ca o „deficienţă”, ci în anumite mituri ia forma unui eveniment fără legătură cu responsabilitatea umană sau angelică.
Dacă există un cosmos, o manifestare universală, trebuie să existe şi o cădere sau căderi, deoarece a spune „manifestare” înseamnă a spune „alt decât Dumnezeu” şi „separaţie”. Pe pământ, Soarele divin este văluit; ca rezultat mersurile lucrurilor devin relative, şi omul se poate lua el însuşi drept ceea ce nu este, şi lucrurile pot apărea să fie ce nu sunt; dar de îndată ce răul este înlăturat, în neantul acelei naşteri pe care noi o numim moarte, Soarele divin apare; măsurile devin absolute; fiinţele şi lucrurile devin ceea ce sunt şi-şi urmează căile naturii lor adevărate.
Asta nu înseamnă că măsurile divine nu ating această lume, dar ele sunt ca şi cum ar fi „filtrate” de către crusta existenţială; anterior ele fuseseră absolute dar acum devin relative, de aici caracterul indeterminat şi flotant al lucrurilor de pe pământ. Steaua care este Soarele nostru, este reprezentat prin inimă.
În cădere, şi în urmările sale prin durată, vedem elementul de „absolutitudine” devorat în final de către elementul de „contingenţă”; stă în natura soarelui să fie devorat de către noapte, aşa cum stă în natura luminii să „strălucească în întuneric” şi să nu fie „înţeleasă”. Numeroase mituri exprimă această fatalitate cosmică, înscrisă în chiar natura a ceea ce s-ar putea numi „regnul demiurgului”.
Prototipul căderii este de fapt procesul manifestării universale. Ideile de manifestare, proiecţie, „alienare”, scăpare, implică pe cele de regresie, reintegrare, întoarcere, apocatastază; eroarea materialiştilor – indiferent de subtilităţile în care se angajează căutând să dizolve ideea acum „învechită” şi convenţională de materie – este de lua materia ca punct de plecare al lor ca şi cum ar fi un fapt stabil şi primordial, pe când aceasta este doar o mişcare, un fel de contracţie tranzitorie a unei substanţe care este în ea însăşi inaccesibilă simţurilor noastre.
Materia pe care o ştim, cu tot ceea ce cuprinde, este derivată dintr-o protomaterie plastică supra-senzorială; în această protomaterie fiinţa terestră primordială este reflectată şi „încarnată”; în hinduism acest adevăr este afirmat în mitul sacrificiului lui Puruşa.
Datorită tendinţei de segmentare inerentă în această protomaterie, imaginea divină a fost spartă şi diversificată; dar creaturile erau încă, nu indivizi care s-au rupt unul pe altul în bucăţi, ci stări contemplative derivate din modele angelice şi, prin acest modele, din Numele divine.
În acest sens se poate spune că în Paradis, oile trăiau alături de lei; dar în asemenea caz doar prototipuri „hermafrodite” – ale formei sferice supra-senzoriale – sunt în cauză, posibilităţile divine „provenind” din calităţile „clemenţei” şi ale „rigorii”, ale „frumuseţii” şi ale „tăriei”, ale „înţelepciunii” şi ale „bucuriei”.
În acest hyle protomaterial a avut loc crearea speciilor şi a omului, o creaţie semămând cu „cristalizarea subită a unei soluţii chimice supra-saturate”. După „crearea Evei” – bipolarizarea „androginului” primordial – s-a întâmplat „căderea” adică „exteriorizarea” cuplului uman, care a adus după sine – deoarece în subtila şi luminoasa protomaterie, totul era legat împreună şi ca unu – exteriorizarea sau „materializarea” tuturor celorlalte creaturi, deci de asemenea a „cristalizării” lor în materia sensibilă, grea, opacă şi mortală.
Platon în Symposium aminteşte tradiţia în care corpul uman, sau chiar cel viu şi simplu, este asemeni unei jumătăţi de sferă; toate facultăţile noastre şi mişcările arată şi tind către un centru pierdut – pe care îl simţim ca şi cum este „înaintea noastră” – pierdut, dar găsit din nou simbolic şi indirect, în uniunea sexuală. Dar rezultatul este doar o reînnoire a dramei: o intrare proaspătă a spiritului în materie. Sexul opus este doar un simbol: adevăratul centru este ascuns în noi înşine, în inimă-intelect. Creatura recunoaşte ceva din centrul pierdut, în partenerul ei; iubirea ce rezultă din aceasta este ca o umbră depărtată a iubirii de Dumnezeu, şi a beatitudinii intrinseci a lui Dumnezeu; este de-asemenea o umbră a cunoaşterii care consumă formele precum focul, şi care uneşte şi eliberează.
Întregul proces cosmogonic este găsit din nou, în mod static, în om: suntem făcuţi din materie, adică din densitate sensibilă şi din „solidificare”, dar în centrul fiinţei noastre se găseşte suprasensibila şi transcendenta realitate, care este deopotrivă infinit fulminantă şi infinit plină de pace. A crede că materia este „alfa” care dă la orice începutul său, înseamnă a presupune că, corpul nostru este punctul de pornire al sufletului nostru, şi de aceea că originea ego-ului nostru, a inteligenţei şi gândurilor noastre rezidă în oasele, muşchii sau organele noastre. În realitate, dacă Dumnezeu este „omega”, El este din necesitate de-asemenea „alfa”.
Cosmosul este un „mesaj” de la Dumnezeu către El-Însuşi, prin El-Însuşi” cum ar spune sufiţii, şi Dumnezeu este „Cel dintâi şi Cel din urmă”, şi nu doar Cel din urmă.
Există un fel de „emanaţie”, dar este strict discontinuă din cauza transcendenţei Principiului şi a incomensurabilităţii existenţiale a gradelor realităţii; emanaţionismul este din contră, bazat pe ideea unei continuităţi care nu ar permite Principiului să rămână neafectat de către manifestare.
S-a spus că universul vizibil este o explozie şi în consecinţă o dispersie pornind dintr-un centru misterios; ceea ce este sigur este faptul că Universul total, a cărui parte mai mare este invizibilă nouă în principiu şi nu doar de facto, descrie o asemenea mişcare – într-un sens simbolic sau unul abstract – şi ajunge la punctul maxim al expansiunii sale; acest punct este determinat, mai întâi de relativitate în general şi în al doilea rând de posibilităţile iniţiale ale ciclului în cauză.
Fiinţa vie însăşi seamănă cu o explozie cristalizată, dacă se poate spune aşa, este ca şi cum fiinţa a fost transformată în cristal, de frică în faţa lui Dumnezeu.
Omul, tăindu-şi accesul la Cer şi repetând de câteva ori, în limitele şi mai strâmte, căderea sa iniţială, a sfârşit prin a-şi pierde intuiţia a tot ceea ce ce-l depăşeşte. El s-a scufundat astfel sub propria natură adevărată, omul neputând fi complet om cu excepţia căii lui Dumnezeu, şi pământul este frumos doar în virtutea legăturii sale cu Cerul. Chiar şi atunci când omul se opreşte la credinţă, el uită din ce în ce mai mult ce sunt cerinţele ultime ale religiei; el este uimit de calamităţile lumii, fără să-şi dea seama că pot fi acte de graţie, deoarece ele îndepărtează, la fel ca moartea, vălul iluziei pământeşti, şi astfel îi permit omului „să moară înainte de moarte”, şi astfel să învingă moartea…
Chiar credincioşii înşişi sunt în cea mai mare parte prea indiferenţi în a simţi în mod concret faptul că Dumnezeu nu este doar „deasupra” noastră, în „Cer”, ci şi „înaintea (în faţa)” noastră, la sfârşitul lumii, sau chiar simplu la sfârşitul propriilor noastre vieţi; că suntem traşi prin viaţă de către o forţă inexorabilă şi că la sfârşitul cursului, Dumnezeu ne aşteaptă; că lumea va fi scufundată şi înghiţită într-o zi printr-o năvălire de neimaginat a purului miraculos – de neimaginat deoarece depăşeşte toată experienţa umană şi standardele de măsurare.