Conceptii hinduse asupra unor notiuni crestine Optiuni

[shapeshifter]

Mitul Potopului în tradiţia hindusă
Indiferent ce fundamente pot sau nu exista în ceea ce priveşte credinţa într-un potop istoric, doctrina manvantaraşilor este, la fel cea a kalpaşilor, o parte esenţială a tradiţiei hinduse, care nu mai poate fi explicată prin nici un eveniment istoric ca în cazul îngerilor vedici explicaţi prin deificarea eroilor.
Legenda potopul aparţine unei tradiţii mai vechi decât orice redactare sau referinţă indiană, mai veche decât Vedele (a nu se confunda punctul de vedere avut aici cu cel esenţial: Vedele fiind eterne) în forma lor prezentă; aceste redactări indiene trebuie să fie gândite ca având, la fel ca şi în cazul versiunilor: sumeriană, semitică şi probabil cea eddică, o sursă comună, corespondenţele fiind atribuite nu „influenţei” ci transmisiei prin moştenire de la o sursă comună.
„Potopurile” sunt o trăsătură normală şi recurentă a ciclului cosmic, de exemplu: perioada (para) unei vieţi a lui Brahma numărând 36.000 kalpaşi, sau „zile” de timp angelic. În particular, naimitikapralaya la sfârşitul fiecărui kalpa (încheierea unei „zile” de timp angelic, şi echivalent „Judecăţii Ultime” din creştinism), şi prakritikapralaya, la sfârşitul de viaţă a unui Brahma (încheierea unei „zile” de Timp Supernal) sunt în mod esenţial descompuneri (disoluţii) ale existenţelor manifestate, în potenţialitatea lor nedeterminată, Apele; şi fiecare ciclu de manifestare reînnoit este producere în „ziua” următoare, a formelor latente ca potenţialitate în noianele de ape ale rezervorului fiinţei.
În fiecare caz, seminţele, ideile, sau imaginile manifestării viitoare, persistă pe timpul intervalului sau intra-Timpului disoluţiei, pe un plan mai înalt de existenţă, neafectate de distrugerea formelor manifestate.
Simbolismul cronologic, inevitabil din punct de vedere empiric, nu poate fi gândit ca şi caracterizând actualitatea atemporală a tuturor posibilităţilor de existenţă în prezentul indivizibil al Absolutului, Căruia întreaga multiplicitate este oglindită într-o singură imagine.
Atunci nu poate fi nici o distrugere a lucrurilor aşa cum sunt ele în Sine, ci doar a lucrurilor aşa cum sunt în ele însele, eternitatea, sau mai degrabă atemporalitatea ideilor este o necesitate metafizică.
De aici, într-adevăr, concepţia unui alt tip de transformare, atyantikapralaya, disoluţia absolută sau supremă, de îndeplinit de către individ, când sau oriunde poate fi, ca şi Realizare: când, prin nimicire de sine un om efectuează pentru el însuşi transformarea lucrurilor aşa cum sunt în ele însele, şi le ştie doar aşa cum sunt în Sine, el devine astfel nemuritor – nu în mod relativ, aşa cum sunt devaşii, durând doar până la sfârşitul Timpului – ci în mod absolut, ca independent de timp şi orice altă contingenţă.
Ideile (imaginile, tipurile) în chestiune nu sunt în mod exact ideile platoniciene, ci idei sau tipuri ale activităţii, cunoaşterii şi fiinţei Sinelui constând din act pur; în simbolismul cronologic eficacitatea creativă a lor este exprimată în termeni precum adrsya sau apurva karma, „consecinţă latentă” sau „nevăzută”.
Crearea cosmosului (Brahmanda) la începutul unui para, şi recrearea elementelor distruse ale cosmosului la începutul fiecărui kalpa, sunt munca lui Brahma (Prajapati), Tatăl-A-Toate, o tot mai apropiată geneză şi ghidare a umanităţii în fiecare kalpa şi manvantara este produsă de către un Patriarh (pitr) al străbunilor angelici, şi desemnat ca Manu sau Manus.
În fiecare kalpa există 14 manvantara, fiecare prezidat de către un Manu individual ca progenitor şi legislator (cel care înmânează Legea); aşa şi rsis, Indra şi alţi (karma-)devaşi sunt indivizi fiecărui manvantara.
Primul Manu al prezentului kalpa a fost Svayambhuva, „copilul lui Svayambhu (Cel ce subzistă prin sine însuşi)”; al şaptelea şi actualul Manu este Vaivasvata, „copilul Soarelui”.
Fiecare Manu este un supravieţuitor conştient şi determinat al precedentului manvantara, şi prin el, tradiţia sacră este păstrată şi transmisă. Manu particular avut în vedee nu este întotdeauna specificat în texte, şi în asemenea cazuri trebuie în mod general înţeles că referinţa se face la actualul Manu (Vaivaşvata).
Nu este specificat în mod expres faptul că un potop apare la încheierea fiecărui manvantara, dar asta trebuie înţeles pe baza analogiei potopului în legătură cu Manu Vaivaştvata, şi a analogiei „potopurilor” mai mari care marchează încheierea unui kalpa, dar în timp ce în ultimul caz principiul de continuitate este dat de Ipostaza creativă, plutind întinsă şi adormită pe suprafaţa apelor, sprijinită de Naga „Eternitate” (Ananta), în cazul disoluţiei parţiale sau scufundării formelor manifestate, care are loc la sfârşitul unui manvantara, legătura este dată prin călătoria lui Manu într-o arcă sau vas de apă.
Se poate observa că aceasta este în mod esenţial o călătorie sus-jos pe panta (pravat) cerului mai degrabă decât o călătorie către… şi de la… (pe ape), şi foarte diferită de călătoria devayana, care este continuu către în sus şi către un ţărm, deci unde nu există nici întoarcere.
Nu se specifică durata cronologică a potopului şi a călătoriei lui Manu. Din analogia cu pralayaşii mai mari, o durată egală cu cea a precedentului manvantara trebuie avută aici în vedere, dar o analogie mai plauzibilă este poate de găsit în „crepusculii” yugaşilor, şi asta ar sugera o relativ mult mai scurtă perioadă de scufundare.
În ceea ce priveşte adâncimea potopului, există o informaţie mai bună. Mai întâi este evident că dizolvarea (disoluţia) formelor manifestate, la încheierea manvantara-ului va fi mai puţin în manieră cosmică decât cea, numită a celor „Trei Lumi”, care are loc la încheierea unui kalpa, şi acest lucru va însemna în mod necesar că în cazul dizolvării „Celor 3 Lumi”, Svar (cerul „olimpian”) cel puţin, şi probabil de asemenea Bhuvar (sferele „atmosferice”) sunt scutite de scufundare, se ştie că în orice caz Dhruva (Steaua Polară) rămâne neafectată pe durata unui kalpa.
Pământul (bhur) este scufundat complet. Acum, călătoria unui Manu, în mod tipic un Patriarch (pitr, observaţi aici componentele „pitr” şi „arc(ă)” din termenul Patriar©h), este un caz special al Călătoriei Patriarhale (pitryana), fiind o călătorie către şi de la „Lună”, aceia care călătoresc în mod regulat pe această rută fiind Patriarhii (desemnaţi în mod colectiv prin termenul „pitaras”), şi Profeţii (rsayah) „descendenţii pofticioşi” (praja-kamah).
Astfel, Potopul, în care vasul lui Manu este purtat în sus, trebuie să se ridice cel puţin la nivelul sferei Lunii, deşi nu este necesar să se presupună că Luna însăşi este scufundată. În timp ce e exclus faptul că apele potopului ar trebui să se extindă până la cerurile empireene, Mahar-loka sau dincolo, există un bun motiv de a presupune că în creşterea către nivelul Lunii, apele potopului trebuie să atingă de-asemenea ţărmurile cerurilor olimpiene (Indra-loka, deva-loka).
Dar, cu toate că Indra-loka sau deva-loka este văzută ca o staţie, nu a Călătoriei Patriarhale (pitryana), ci a Călătoriei Angelice (devayana), nu se poate nega faptul că Indra-loka este în mod continuu gândită ca un loc al răsplatei morţilor merituoşi, războinicilor în particular, care rezidă aici bucurându-se de societatea apsarasas şi alte plăceri până când în decursul timpului revin la rându-le către condiţiile umane.
Se spune că efectul latent al Lucrărilor rămâne eficient pe parcursul unui kalpa (Vişnu Purana), reiese din faptul că ocuparea oficiului lui Indra durează doar pe perioada unui manvantara (de aici un kalpa poate fi la fel de bine numit o perioadă de 14 indraşi precum sau o perioadă de 14 manuşi) că răsplata în Indra-loka în general, trebuie să fie de aceeaşi durată; de aceea la începutul oricărui manvantara, trebuie ca un descendent general al Lumii Angelice să fie iniţiat.
Este clar că cele 2 Lumi, Indra-loka sau deva-loka şi Luna ca pitr-loka, sunt dpdv psihologic echivalente, ambele fiind staţii ale răsplatei Lucrărilor kamya, de fapt, Patriarhii sunt referiţi în mod obişnuit ca bucurându-se de Soma în compania Îngerilor, şi este specificat în Valakhilya că Manu bea din Soma în compania lui Indra.
Se poate exprima situaţia prin a spune că în timp ce Luna este în mod firesc pitr-loka din punct de vedere brahmana (sacerdotului), ca domiciliul postum al „acelora care venerau o credinţă în sacrificiu, merit şi datul de pomeni”, Indra-loka sau deva-loka este în mod firesc casa morţilor din punct de vedere kşatriya, al războinicului.
Şi dacă Indra-loka este amintită doar ca o staţie a devayana, asta se datorează faptului că ea reprezintă de fapt o staţie din care nu există doar necesitatea întoarcerii pentru cei care au îndeplinit doar Lucrările, ci şi posibilitatea trecerii prin Soare către cerurile empireene, în cursul Krama mukti şi fără întoarcere, în cazul celor „care înţeleg asta şi în pădure venerează cu adevărat”.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 11 Mar 2009, 10:21 PM

[shapeshifter]

FACEREA - ÎNTÂIA CARTE A LUI MOISE
CAP. 1
Facerea lumii.

1. La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.
2. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.
3. Şi a zis Dumnezeu: "Să fie lumină !" Şi a fost lumină.
4. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.
5. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi.
6. Şi a zis Dumnezeu: "Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape !" Şi a fost aşa.
7. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei.
8. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua.
9. Şi a zis Dumnezeu: "Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul !" Şi a fost aşa. şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul.
10. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
11. Apoi a zis Dumnezeu: "Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ !" Şi a fost aşa.
12. Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
13. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia.
14. Şi a zis Dumnezeu: "Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii,
15. Şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul. Şi a fost aşa.
16. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele.
17. Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pământul,
18. Să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
19. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra.
20. Apoi a zis Dumnezeu: "Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului !" Şi a fost aşa.
21. A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
22. Şi le-a binecuvântat Dumnezeu şi a zis: "Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pământ !
23. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea.
24. Apoi a zis Dumnezeu: "Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor". Şi a fost aşa.
25. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
26. Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul !"
27. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.
28. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniri peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul !"
29. Apoi a zis Dumnezeu: "Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră.
30. Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viată, le dau toată iarba verde spre hrană. Şi a fost aşa.
31. Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.

Cele 4 elemente biblice:
PĂMÂNT (USCAT), APĂ (MĂRI), AER (CER, VĂZDUH), FOC (LUMINĂTORI)

Mitul creaţiei din Vechiul Testament arată că natura a fost făcută de Dumnezeu printr-o serie de separări succesive din substanţa primordială denumită în Geneză „apele de sub cer” (apele inferioare).

„A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer (văzduh). […] . Şi a zis Dumnezeu: Să se adune apele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul. […] Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. […] Şi a zis Dumnezeu: Să fie luminători pe tăria cerului” (Fac. 1).

Iată aşadar cele patru componente de bază ale cosmosului, care sunt centrate pe cele patru principii elementare numite simbolic pământ (uscat), apă (mări), aer (cer, văzduh), foc (luminători). În toate aceste lucrări rolul chintesenţei (quinta essentia) l-a jucat porunca divină, Fiat-ul cosmogonic.
Cele patru elemente sunt înainte de toate patru principii elementare care prin combinarea lor dau mulţimea de forme din natură. Când înţelepţii presocratici (sophoi) vorbesc de elementele din care a fost făcută lumea (Heraclit – foc; Thales – apa; Anaximenes – aerul sau pământul), ei înţeleg principii elementare subtile sau chiar spirituale care stau la baza lumii sensibile, şi nu doar elemente grosiere, materiale.

PĂMÂNT (USCAT)
În aspectele lui cosmice, PĂMÂNTUL reprezintă globul pământesc în opoziţie cu cerul al cărui principiu complementar este. El constituie, împreună cu apa, aşa cum am mai spus, substanţa primordială din care a luat fiinţă creaţia prin acţiunea structurantă a esenţei, a spiritului. Transpunând acest proces cosmic arhetipal în lumea naturală, pământul apare ca o matrice, ca un principiu feminin prin fecundarea căruia iau naştere toate făpturile. Abuzându-se de acest simbolism, s-a considerat de către mulţi mitologi că toate sensurile simbolice ale pământului sunt legate de fecunditate şi de caracterul matern, hrănitor al pământului, rezumându-se până la urmă totul la agricultură, printr-un reducţionism sărăcitor. Dar pământul, ca principiu elementar, prezintă mult mai multe aspecte. În Geneză se spune că „pământul era netocmit şi gol” (Fac. 1.2), ceea ce arată de la început caracterul său receptiv, în stare de multiple semnificaţii. Cel mai aproape de acest sens este pustiul, ca loc al meditaţiei, al ascezei, al purificării, dar şi ca loc al încercărilor, cum se dovedeşte a fi în rătăcirile poporului evreu spre Pământul făgăduinţei, sau chiar în ispitirea la care e supus Iisus de Satana în pustiul Quarantaniei.

APĂ (MĂRI)
APA, simbol general al plasticităţii care, împreună cu Pământul a servit la facerea (modelarea) chiar a omului în multe tradiţii. Aşa cum o caracterizează M. Eliade: „Într-o formulă sumară, s-ar putea spune că apele simbolizează totalitatea virtualităţilor; ele sunt fons şi origo, matricea tuturor posibilităţilor de existenţă, […] Principiu al nediferenţierii şi al posibilităţilor, receptacul al tuturor germenilor, apele simbolizează substanţa primordială din care nasc toate formele şi în care revin, prin regresie sau prin cataclism.” (M. Eliade, Traité d’Histoire des Religions)
Apa este aşadar un simbol al materiei prime din care apar toate formele de cele mai multe ori în amestec cu pământul, faţă de care apa e feminină şi statică (într-o perspectivă cosmologică).
Ca izvor de viaţă, apa poate simboliza nu numai viaţa biologică, ci şi viaţă superioară. Iisus însuşi spune: „Eu sunt apa vieţii,” iar samarinenii, la puţul lui Iacob îi spun „Cine va bea din apa aceasta nu va înseta în veci” (In. 4.14). Ca apă sfinţită, ea nu e numai purificatoare ci şi purtătoare a duhului, cum se întâmplă la botez, care este şi un simbol al naşterii spirituale, iniţiatice. Iisus îi spune lui Nicodim: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (In. 3.5). Cum Duhul Sfânt este şi un simbol al focului spiritual, apa sfinţită devine, în limbaj alchimic, o aqua ignea.
Drept consecinţă, apa are nu numai virtuţi generatoare şi regeneratoare, ci şi distrugătoare. Atunci când lipseşte, generând seceta, e aducătoare de moarte; exemplul profetului Ilie care opreşte şi slobozeşte apele e printre cele mai cunoscute. Acelaşi dublu aspect îl regăsim şi în basme unde eroul rănit e stropit cu apă moartă şi apă vie ca să poată renaşte.
Un simbolism deosebit îl au apele curgătoare. Astfel trecerea unui râu poate semnifica şi trecerea de pe un tărâm pământesc pe un ţărm spiritual ca trecerea Mării Roşii în Biblie, unde semnifică patimile de tot felul. Pe de altă parte, urcarea apei curgătoare spre izvor este un simbol al urcuşului spiritual spre originar, aşa cum vărsarea apei în mare poate simboliza reunirea cu oceanul spiritual, când sufletul, ca picătură de apă, nu se pierde în ocean ci devine ocean, cum se spune în Upanişade. De altfel, cele patru râuri care curg din rai de la rădăcina Arborelui Vieţii nu sunt decât simboluri ale celor patru elemente care dau viaţă lumii.
Deosebit de variat este şi simbolul mării care ca loc de plutire sau de vieţuire a peştilor (germeni) e benefic, dar poate deveni şi simbol al furtunilor patimii, pe care Iisus le potoleşte cu un singur gest (Mt. 14.32), tot aşa cum pe mare are loc şi pescuirea minunată (Lc. 5.6), în timp ce în adâncul ei este chitul care-l înghite pe Iona, semn al voiajului infernal. Tot un aspect infernal au şi apele stătătoare, mlaştinile, sau celebra Mare Moartă în care nu mai trăieşte nici o vieţuitoare. Ca să nu mai vorbim de apele poluate din actualitate.
Rolul apei este catastrofic în timpul furtunilor, când se asociază cu alte două elemente, aerul şi focul (vântul şi fulgerul), ajungând la un dezastru general, simbolizat de potopul biblic, sau de potopurile din alte tradiţii, care semnifică în acelaşi timp distrugerea unei umanităţi, deci a unui ciclu, pentru a putea renaşte o alta.

AER (CER, VĂZDUH)
AERUL, element uşor caracterizat prin subtilitate şi transparenţă. El este vehiculul limbajului ca substitut al cuvântului divin (logos), fiind în acelaşi timp purtător al „suflului de viaţă dătător”. E în acelaşi timp un simbol al atmosferei, al văzduhului, sălaş mai ales al păsărilor, ele însele simboluri angelice. Aerul e important pentru multe făpturi, inclusiv omul, căci întreţine viaţa prin respiraţie care, prin ritmul său, se înscrie în vibraţia cosmică. De aici importanţa respiraţiei în timpul rugăciunii. Puritatea omului este, aşadar, o condiţie necesară pentru o viaţă sănătoasă, cu atât mai mult spirituală, de unde şi nocivitatea aerului poluat din vremea noastră. Fiind un element invizibil aerul este un simbol al duhului care „suflă unde şi când vrea” (In. 3.8). El dă sentimentul de libertate al zborului. În acelaşi timp, mişcarea aerului provoacă vânturile de tot felul, care pot merge până la furtuni, când devine distrugătoare. Iisus potoleşte furtuna pe mare, dar e vorba nu doar de furtuna atmosferică, ci şi de furtunile din suflete. Dar tot aerul este purtătorul miresmelor, ale celor mai subtile componente simbolizând Duhul, care se manifestă ca boare pentru proorocul Ilie pe muntele Horeb. Suflurile sunt de altfel un simbol al manifestării inefabile a spiritului, care se poate manifesta tunător, dar şi ca murmur aproape inaudibil, care se stinge în tăcere.

FOC (LUMINĂTORI)
Ultimul din cele patru elemente este FOCUL, simbol al Luminii, al acelui Fiat lux cu care începe creaţia şi care a risipit întunericul haosului primar. Alături de Aer, ca purtător al Cuvântului. Focul e elementul cel mai spiritual fiind în acelaşi timp şi un simbol al energiei create din care decurg toate celelalte energii subtile şi biofizice. Ca şi Cuvântul, Lumina este un simbol al lui Iisus („Eu sunt lumina lumii” – In. 8.12), lumea însăşi fiind derivată din lumină ca şi omul, căci Iisus le spune şi apostolilor „Voi sunteţi lumina lumii” (Mt. 5.14). Cele mai multe hierofanii se manifestă ca lumină. Astfel, în tradiţia hindusă unul din principalii zei este Agni, zeul focului, iar în Vechiul Testament Iahve se arată lui Moise în Rugul Aprins care totuşi nu se mistuie. În creştinism, cea mai puternică manifestare a lui Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu are loc la Schimbarea la Faţă, în lumina orbitoare a energiilor increate. Duhul lui Dumnezeu însuşi este suflu de foc care se coboară peste apostoli ca limbi de foc la Duminica Rusaliilor. Dar focul nu este numai lumină, ci şi căldură care e specifică mai ales sufletului şi inimii, aşa cum lumina e caracteristică duhului (iluminare). Pe lângă acţiunile sale benefice, căldura poate fi şi distrugătoare, arzând atât fizic cât şi moral (focul patimilor). fulgerul este şi un simbol distrugător, deşi acţiunea lui poate deveni, ca şi a focului însuşi, pozitivă prin arderea jertfelor pe altare. Ambele simboluri se întâlnesc în viaţa Sf. Ilie, cel urcat la cer într-un car de foc. Focul poate avea deci şi semnificaţii malefice care la extrema inferioară devine „focul gheenei” (Mt. 25.4), focul iadului. În acest sens, în Apocalipsă sfârşitul lumii se petrece prin foc (ekpyrosis), iar în figuraţiile simbolice ale Judecăţii de Apoi, focul iese din gura unui balaur, simbol al satanei şi al infernului.
Bineîneţeles că mai este şi ETHERUL, pe care lumea modernă nu l-a reţinut ca atare. El nu e mai puţin important, totuşi, ca o chintesenţă, ca sursă a tot ce există, când poate fi identificat cu duhul, sub aspectul lui creator.
Cele patru elemente reprezintă, în general, orizontala unei cruci a cărei verticală sunt cele trei lumi, nu e mai puţin adevărat că şi cele trei regnuri, mineral, vegetal şi animal, cu încoronarea lor, omul, sunt tot verticala aceleiaşi cruci cosmice, dar în sens ascendent, într-o încercare a lumilor inferioare de a se ridica spre lumea spirituală, ceea ce-i va fi dat mai ales omului.
Creaţia, cel puţin în aspectul ei formal, văzut şi nevăzut, dar accesibil simţurilor, nu se poate gândi fără existenţa spaţiului. Toate cosmogoniile tradiţionale povestesc simbolic acest fapt, după primele etape ale creaţiei care sunt principiale, deci de ordin informal. În Vechiul Testament, în Cartea Facerii, chiar din ziua a doua a creaţiei, care e o etapă nu o zi de-a noastră, se spune: „Şi a zis Dumnezeu: Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape. Şi aşa a fost. … Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că e bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua. Şi a zis Dumnezeu: Să se adune apele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul. Şi a fost aşa. Şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că e bine.” (Fac. 1. 6-10)

Tăria fiind traducerea termenului firmament şi având sensul de cer văzut, apar deci încă din ziua a doua cele trei lumi:
- cea informală (angelică) – apele superioare;
- cea intermediară – cerul văzut;
- cea inferioară – uscatul şi apele (mările)

Dacă în lumea informală – cerul cerului – spaţiul nu îşi are sens, îngerii fiind necorporali, în lumea cerului văzut (văzduh) şi a pământului, cu apele, aerul şi vieţuitoarele sale, existenţa nu poate fi şi nu poate fi gândită decât spaţial.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 29 Mar 2009, 11:49 PM