Conceptii hinduse asupra unor notiuni crestine Optiuni

[shapeshifter]

Mitul Potopului în tradiţia hindusă
Indiferent ce fundamente pot sau nu exista în ceea ce priveşte credinţa într-un potop istoric, doctrina manvantaraşilor este, la fel cea a kalpaşilor, o parte esenţială a tradiţiei hinduse, care nu mai poate fi explicată prin nici un eveniment istoric ca în cazul îngerilor vedici explicaţi prin deificarea eroilor.
Legenda potopul aparţine unei tradiţii mai vechi decât orice redactare sau referinţă indiană, mai veche decât Vedele (a nu se confunda punctul de vedere avut aici cu cel esenţial: Vedele fiind eterne) în forma lor prezentă; aceste redactări indiene trebuie să fie gândite ca având, la fel ca şi în cazul versiunilor: sumeriană, semitică şi probabil cea eddică, o sursă comună, corespondenţele fiind atribuite nu „influenţei” ci transmisiei prin moştenire de la o sursă comună.
„Potopurile” sunt o trăsătură normală şi recurentă a ciclului cosmic, de exemplu: perioada (para) unei vieţi a lui Brahma numărând 36.000 kalpaşi, sau „zile” de timp angelic. În particular, naimitikapralaya la sfârşitul fiecărui kalpa (încheierea unei „zile” de timp angelic, şi echivalent „Judecăţii Ultime” din creştinism), şi prakritikapralaya, la sfârşitul de viaţă a unui Brahma (încheierea unei „zile” de Timp Supernal) sunt în mod esenţial descompuneri (disoluţii) ale existenţelor manifestate, în potenţialitatea lor nedeterminată, Apele; şi fiecare ciclu de manifestare reînnoit este producere în „ziua” următoare, a formelor latente ca potenţialitate în noianele de ape ale rezervorului fiinţei.
În fiecare caz, seminţele, ideile, sau imaginile manifestării viitoare, persistă pe timpul intervalului sau intra-Timpului disoluţiei, pe un plan mai înalt de existenţă, neafectate de distrugerea formelor manifestate.
Simbolismul cronologic, inevitabil din punct de vedere empiric, nu poate fi gândit ca şi caracterizând actualitatea atemporală a tuturor posibilităţilor de existenţă în prezentul indivizibil al Absolutului, Căruia întreaga multiplicitate este oglindită într-o singură imagine.
Atunci nu poate fi nici o distrugere a lucrurilor aşa cum sunt ele în Sine, ci doar a lucrurilor aşa cum sunt în ele însele, eternitatea, sau mai degrabă atemporalitatea ideilor este o necesitate metafizică.
De aici, într-adevăr, concepţia unui alt tip de transformare, atyantikapralaya, disoluţia absolută sau supremă, de îndeplinit de către individ, când sau oriunde poate fi, ca şi Realizare: când, prin nimicire de sine un om efectuează pentru el însuşi transformarea lucrurilor aşa cum sunt în ele însele, şi le ştie doar aşa cum sunt în Sine, el devine astfel nemuritor – nu în mod relativ, aşa cum sunt devaşii, durând doar până la sfârşitul Timpului – ci în mod absolut, ca independent de timp şi orice altă contingenţă.
Ideile (imaginile, tipurile) în chestiune nu sunt în mod exact ideile platoniciene, ci idei sau tipuri ale activităţii, cunoaşterii şi fiinţei Sinelui constând din act pur; în simbolismul cronologic eficacitatea creativă a lor este exprimată în termeni precum adrsya sau apurva karma, „consecinţă latentă” sau „nevăzută”.
Crearea cosmosului (Brahmanda) la începutul unui para, şi recrearea elementelor distruse ale cosmosului la începutul fiecărui kalpa, sunt munca lui Brahma (Prajapati), Tatăl-A-Toate, o tot mai apropiată geneză şi ghidare a umanităţii în fiecare kalpa şi manvantara este produsă de către un Patriarh (pitr) al străbunilor angelici, şi desemnat ca Manu sau Manus.
În fiecare kalpa există 14 manvantara, fiecare prezidat de către un Manu individual ca progenitor şi legislator (cel care înmânează Legea); aşa şi rsis, Indra şi alţi (karma-)devaşi sunt indivizi fiecărui manvantara.
Primul Manu al prezentului kalpa a fost Svayambhuva, „copilul lui Svayambhu (Cel ce subzistă prin sine însuşi)”; al şaptelea şi actualul Manu este Vaivasvata, „copilul Soarelui”.
Fiecare Manu este un supravieţuitor conştient şi determinat al precedentului manvantara, şi prin el, tradiţia sacră este păstrată şi transmisă. Manu particular avut în vedee nu este întotdeauna specificat în texte, şi în asemenea cazuri trebuie în mod general înţeles că referinţa se face la actualul Manu (Vaivaşvata).
Nu este specificat în mod expres faptul că un potop apare la încheierea fiecărui manvantara, dar asta trebuie înţeles pe baza analogiei potopului în legătură cu Manu Vaivaştvata, şi a analogiei „potopurilor” mai mari care marchează încheierea unui kalpa, dar în timp ce în ultimul caz principiul de continuitate este dat de Ipostaza creativă, plutind întinsă şi adormită pe suprafaţa apelor, sprijinită de Naga „Eternitate” (Ananta), în cazul disoluţiei parţiale sau scufundării formelor manifestate, care are loc la sfârşitul unui manvantara, legătura este dată prin călătoria lui Manu într-o arcă sau vas de apă.
Se poate observa că aceasta este în mod esenţial o călătorie sus-jos pe panta (pravat) cerului mai degrabă decât o călătorie către… şi de la… (pe ape), şi foarte diferită de călătoria devayana, care este continuu către în sus şi către un ţărm, deci unde nu există nici întoarcere.
Nu se specifică durata cronologică a potopului şi a călătoriei lui Manu. Din analogia cu pralayaşii mai mari, o durată egală cu cea a precedentului manvantara trebuie avută aici în vedere, dar o analogie mai plauzibilă este poate de găsit în „crepusculii” yugaşilor, şi asta ar sugera o relativ mult mai scurtă perioadă de scufundare.
În ceea ce priveşte adâncimea potopului, există o informaţie mai bună. Mai întâi este evident că dizolvarea (disoluţia) formelor manifestate, la încheierea manvantara-ului va fi mai puţin în manieră cosmică decât cea, numită a celor „Trei Lumi”, care are loc la încheierea unui kalpa, şi acest lucru va însemna în mod necesar că în cazul dizolvării „Celor 3 Lumi”, Svar (cerul „olimpian”) cel puţin, şi probabil de asemenea Bhuvar (sferele „atmosferice”) sunt scutite de scufundare, se ştie că în orice caz Dhruva (Steaua Polară) rămâne neafectată pe durata unui kalpa.
Pământul (bhur) este scufundat complet. Acum, călătoria unui Manu, în mod tipic un Patriarch (pitr, observaţi aici componentele „pitr” şi „arc(ă)” din termenul Patriar©h), este un caz special al Călătoriei Patriarhale (pitryana), fiind o călătorie către şi de la „Lună”, aceia care călătoresc în mod regulat pe această rută fiind Patriarhii (desemnaţi în mod colectiv prin termenul „pitaras”), şi Profeţii (rsayah) „descendenţii pofticioşi” (praja-kamah).
Astfel, Potopul, în care vasul lui Manu este purtat în sus, trebuie să se ridice cel puţin la nivelul sferei Lunii, deşi nu este necesar să se presupună că Luna însăşi este scufundată. În timp ce e exclus faptul că apele potopului ar trebui să se extindă până la cerurile empireene, Mahar-loka sau dincolo, există un bun motiv de a presupune că în creşterea către nivelul Lunii, apele potopului trebuie să atingă de-asemenea ţărmurile cerurilor olimpiene (Indra-loka, deva-loka).
Dar, cu toate că Indra-loka sau deva-loka este văzută ca o staţie, nu a Călătoriei Patriarhale (pitryana), ci a Călătoriei Angelice (devayana), nu se poate nega faptul că Indra-loka este în mod continuu gândită ca un loc al răsplatei morţilor merituoşi, războinicilor în particular, care rezidă aici bucurându-se de societatea apsarasas şi alte plăceri până când în decursul timpului revin la rându-le către condiţiile umane.
Se spune că efectul latent al Lucrărilor rămâne eficient pe parcursul unui kalpa (Vişnu Purana), reiese din faptul că ocuparea oficiului lui Indra durează doar pe perioada unui manvantara (de aici un kalpa poate fi la fel de bine numit o perioadă de 14 indraşi precum sau o perioadă de 14 manuşi) că răsplata în Indra-loka în general, trebuie să fie de aceeaşi durată; de aceea la începutul oricărui manvantara, trebuie ca un descendent general al Lumii Angelice să fie iniţiat.
Este clar că cele 2 Lumi, Indra-loka sau deva-loka şi Luna ca pitr-loka, sunt dpdv psihologic echivalente, ambele fiind staţii ale răsplatei Lucrărilor kamya, de fapt, Patriarhii sunt referiţi în mod obişnuit ca bucurându-se de Soma în compania Îngerilor, şi este specificat în Valakhilya că Manu bea din Soma în compania lui Indra.
Se poate exprima situaţia prin a spune că în timp ce Luna este în mod firesc pitr-loka din punct de vedere brahmana (sacerdotului), ca domiciliul postum al „acelora care venerau o credinţă în sacrificiu, merit şi datul de pomeni”, Indra-loka sau deva-loka este în mod firesc casa morţilor din punct de vedere kşatriya, al războinicului.
Şi dacă Indra-loka este amintită doar ca o staţie a devayana, asta se datorează faptului că ea reprezintă de fapt o staţie din care nu există doar necesitatea întoarcerii pentru cei care au îndeplinit doar Lucrările, ci şi posibilitatea trecerii prin Soare către cerurile empireene, în cursul Krama mukti şi fără întoarcere, în cazul celor „care înţeleg asta şi în pădure venerează cu adevărat”.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 11 Mar 2009, 10:21 PM

[shapeshifter]

Înnoirea creaţiei în fiecare clipă, adică la fiecare suflu
Creaţia se înnoieşte în fiecare clipă, adică „la fiecare suflu”. „Esenţele imuabile”, adică posibilităţile pure în care Dumnezeu se manifestă Lui-Însuşi nu sunt niciodată ca atare produse în existenţă, ci numai modalităţile lor relative – sau toate relaţiile posibile pe care le implică – se desfăşoară în Univers.
Dar, nici acestea nu „ies” realmente din arhetipurile lor. De asemenea, variaţia lor nu se epuizează niciodată în mod succesiv, aşa cum valurile unui fluviu nu încetează a-şi schimba forma supunându-se totuşi legii pe care le-o impune configuraţia albiei lui. În această imagine – imperfectă în virtutea caracterului ei concret – apa fluviului reprezintă „efuziunea” sau „fluxul” neîncetat al Fiinţei, iar configuraţia albiei fluviului „determinarea imuabilă”, în vreme ce valurile corespund formelor sensibile sau subtile care rezultă din această polaritate ontologică.
„Esenţa imuabilă” sau arhetipul se poate compara de asemenea cu o prismă care răsfrânge lumina Fiinţei în raze irizante; culoarea razelor va depinde totodată de natura esenţială a luminii şi de natura prismei.
În lumea non-formală sau spirituală, varietatea reflexelor unui singur şi acelaşi arhetip apare ca o „bogăţie” de aspecte, conţinute unele în altele, aşa cum sunt multiplele aspecte logice ale unuia şi acelaşi adevăr, sau beatitudinile incluse într-o aceeaşi frumuseţe; varietatea lor, pe această treaptă de existenţă, este cât se poate de îndepărtată de repetiţie, deoarece exprimă direct Unicitatea divină.
În lumea individuaţiei, dimpotrivă, reflexele unui arhetip se manifestă în mod succesiv deoarece intervine condiţia cosmică a formei, în sensul unei delimitări sau al unei excluderi reciproce de aspecte.
Lumea aceasta, care înglobează de altfel formele psihice precum şi pe cele corporale, este numită „lumea analogiilor” sau „lumea celor asemănătoare”, deoarece formele care se manifestă în ea în mod succesiv sau simultan sunt analoage unele cu altele prin aceea că sunt analoage cu arhetipul lor comun.
Pe treptele inferioare ale existenţei, în special în lumea corporală, varietatea formelor se apropie de repetiţie, exprimată prin modul cantitativ, fără ca totuşi să o atingă vreodată, deoarece în pura repetiţie s-ar dizolva toate calităţile distincte care constituie lumea.
Dpdv al variaţiei reflexelor aceluiaşi arhetip sub raportul succesiunii lor temporale, care poate fi luată ca expresie simbolică a oricărei succesiuni posibile, „proiecţia” arhetipului în existenţă se înnoieşte în fiecare clipă, adică aceeaşi stare de existenţă „reflectată” nu subzistă niciodată, fiinţa relativă fiind subiectul unei continue nimiciri şi al unei continue înnoiri.
Şi Omul este la fiecare „suflare” nimicit şi înnnoit, acest „interval” între nimicire şi înnoire, nu este unul temporal ci unul pur logic. În înnoirea Creaţiei cu fiecare suflare, clipa nimicirii coincide cu clipa manifestării asemănătorului. Nu există interval temporal între nimicire şi remanifestare, astfel că nu percepem o întrerupere între două creaţii analoage şi succesive, astfel existenţa pare omogenă. Această iluzie de continuitate este exprimată printr-o expresie: nu trece o clipă pentru ei fără ca să perceapă ceea ce percep…”
Există o parabolă buddhistă în care existenţa este comparată cu flacăra unei lămpi cu ulei, aceasta părând în mod continuu identică sieşi, nu încetează de a se înnoi cu fiecare clipă, astfel încât flacăra nu este în realitate nici aceeaşi, dar nici alta.
Lumina ca atare corespunde Fiinţei, în timp ce forma flăcării reflectă arhetipul şi acestuia i se datorează relativa sa continuitate. Căci dacă este adevărat că flacăra nu are existenţă autonomă, este adevărat în egală măsură şi că ea există.
Există în cosmos o discontinuitate cvazi-absolută, care este expresia caracterului său iluzoriu, şi care duce la discontinuitatea funciară între Dumnezeu şi lume. Pe de altă parte, există în cosmos o continuitate cvazi-absolută, în măsura în care cosmosul este pe de-a-întregul reflexul cauzei sale divine.
În măsura în care omul este o posibilitate de manifestare, dar nu vede Ceea ce îl manifestă, el este absenţă pură; dimpotrivă, în măsura în care îşi primeşte fiinţa din iradierea perpetuă a Esenţei, el ESTE. Neîncetata revelaţie a Lucrărilor divine ce decurg din Numele divine îl înnoiesc după fiecare nimicire, instantaneu, fără succesiune temporală perceptibilă, dar urmând o succesiune pur logică, deoarece acolo nu există decât o non-existenţă permanentă, care este cea a purei posibilităţi, şi există o Fiinţă permanentă, revelaţia Esenţei-una, apoi activităţi şi individuaţii se succed odată cu „suflurile” ce decurg din Numele divine.
„Suflurile” sau „expirurile” sunt modalităţi ale „Expirului Celui Milostiv” adică principiul divin care „dilată” sau desfăşoară posibilităţile relative plecând de la arhetipuri. Această „dilatare” nu se prezintă ca atare decât într-un punct de vedere relativ, după care starea de „interioritate” a posibilităţilor înainte de manifestarea lor apare ca o „restrângere”.
„Expirul” divin se ataşează Misericordiei (Posibilităţii) totale, deoarece prin aceasta supraabundenţa Fiinţei „debordează” asupra esenţelor limitate.
Pe de altă parte, ideea de „expir” sau de „suflu” se referă la simbolismul Cuvântului divin: aşa cum diferitele sunete sau „litere”, care constituie cuvintele din Cartea revelată, sunt analoage arhetipurilor ce se reflectă în cosmos, suflul care suportă sau vehiculează sunetele articulate este analog principiului divin care desfăşoară şi suportă posibilităţile de manifestare. Tot fundamentul ştiinţei incantaţiei este aici.
„Expirul” divin este complexul „dinamic” şi „feminin” al Poruncii divine, Actul pur, care este exprimat prin cuvântul „să fie”. În simbolismul analog de mai sus cu sunetul, acest act corespunde într-o oarecare măsură emiterii unui sunet.
„Expirul” divin este Natura universală, având o funcţiune cosmogonică analoagă cu ceea ce hinduşii numesc „Shakti”, adică „Energia productivă” a Divinităţii. În funcţie de acest simbolism trebuie înţeleasă înnoirea creaţiei cu fiecare suflu sau prin sufluri.
Sufletul omului face parte din „lumea celor asemenea”, care cuprinde atât lumea aceasta cât şi paradisurile formale şi infernurile, „lumea celor asemenea” este constituită din reflexele care se succed indefinit şi neîncetat, în aşa fel încât ea nu are o continuitate proprie; identitatea „eului” nu este decât o „reminiscenţă” a „Sinelui” (ipseitate), posibilitatea etern subzistentă a finiţei în Esenţa infinită.
Ceea ce „luminează” şi cunoaşte fuga neîncetată a „celor asemenea” şi care le raportează la arhetipurile lor, nu este conştiinţa individuală ci Inteligenţa pură şi transcendentă.
Spiritul (ar-ruh) Universal numit de asemenea Intelectul prim, este creat şi increat. Primul lucru pe care Dumnezeu l-a creat a fost Spiritul (ar-ruh). Când Dumnezeu I-a suflat din Spiritul Său, acest Spirit e increat deoarece e ataşat Naturii divine.
Spiritul se iveşte din Porunca lui Dumnezeu. Asta înseamnă fie Spiritul este de aceeaşi natură cu Porunca divină, care este în mod necesar increată, deoarece prin ea El a creat toate lucrurile; fie că Spiritul purcede din Porunca divină şi se sitează el-însuşi pe o treaptă ontologică imediat inferioară.
Spiritul posedă aceste aspecte deoarece el este mediator între Fiinţa divină şi universul condiţionat. Spiritul este increat în esenţa sa imuabilă dar şi creat ca primă entitate cosmică.
El este Calamul suprem cu care Dumnezeu înscrie toate destinele pe Tabla Păstrată, tablă ce corespunde Sufletului universal. Spiritul înglobează toată Ştiinţa divină privitoare la lucrurile create, adică el este Adevărul adevărurilor sau Realitatea Realităţilor, sau manifestarea imediată a acesteia, în funcţie de perspectiva abordată.
Esenţa increată a Spiritului este Sfântul Spirit - Intelectul Divin.
Esenţa increată a Spiritului corespunde lui Puruşa sau mai exact Puruşottama, iar natura sa creată corespunde lui Buddhi sau Lumina intelectuală. Buddhi este primul produs al lui Prakriti, Substanţa „plastică” universală, Buddhi, cu toate că este de natură supra-individuală, este „creat”, deoarece orice „creatură” participă la pasivitatea Substanţei.
Substanţa universală (gr. hyle) este pentru Intelectul increat ceea ce este Sufletul universal (Psyche la Plotin) pentru Intelectul creat (Nous la Plotin). Primul cuplu, Substanţa universală – Intelect increat conduce la cel al Naturii universale şi Poruncii divine, deoarece Natura universală, care se identifică principial cu „Expirul” divin, este ca un aspect „matern” al substanţei (hyle).

„Cuplurile” fundamentale ai căror termeni se raportează unul la celălalt aşa cum se raportează un principiu masculin (partea stângă mai jos) la unul feminin (partea dreaptă mai jos):

1. Porunca divină <----> Natura universală sau Expirul divin

2. Intelectul divin sau Sfântul Spirit sau Puruşottama <----> Elementul suprem sau Substanţa principială

3. Intelectul prim sau Spiritul sau Calamul Suprem <----> Sufletul universal sau Tabla Păstrată

4. Intelectul prim sau Spiritul <----> „Materia prima” sau Substanţa cosmică sau Prakriti

Dpdv cosmologic, Spiritul sau Intelectul nu este, totuşi, decât implicit increat, deoarece numai Spiritul creat reprezintă o realitate cosmică distinctă de Dumnezeu. Pe de altă parte, „Materia Prima”, „Substanţa”, Prakriti poate fi privită pe diferite trepte. În ceea ce priveşte natura sa pur principială, ea scapă în mod necesar cosmologiei, această aspect pur principial nu este altceva decât o posibilitate divină non-manifestată.
Ca mediator, Spiritul este totodată prototipul manifestărilor profetice, sub acest aspect el se identifică cu arhanghelul Gabriel care a vestit Fecioarei Logosul, Verbul, şi a transmis Profetului Coranul. Imaginea „centrală” a Spiritului pe pământ este omul. Dar ca orice formă care lasă în mod necesar în afara sa anumite aspecte ale arhetipului său, Spiritul se revelează în mod egal, sub aspecte complementare şi mai mult sau mai puţin „centrale”, în alte forme terestre.
De exemplu, el se revelează sub forma arborelui, al cărui trunchi simbolizează axul Spiritului care traversează întreaga ierarhie a lumilor, şi ale cărui ramuri şi frunze corespund diferenţierii Spiritului în multiplele stări de existenţă.
Se spune după o legendă că Dumnezeu a creat Spiritul în forma unui păun şi I-a arătat propria imagine în oglinda Esenţei divine, cuprins de o teamă nespusă, păunul sa acoperit de stropi de sudoare, din care au fost create toate celelalte fiinţei. Coada păunului imită desfăşurarea cosmică a Spiritului.
Un alt simbol al Spiritului este acvila, care planează deasupra creaturilor terestre, le observă din înalt şi coboară, vertical, asupra prăzii sale, ca un fulger, în acelaşi fel, intuiţia intelectuală sesizează obiectul său.
Porumbiţa albă, la fel, este o imagine a Spiritului, prin culoarea sa, prin inocenţa şi suavitatea zborului.
La limitele lumii sensibile, natura luminoasă a aştrilor şi transparenţa şi incoruptibilitatea pietrelor preţioase amintesc tot aspecte ale Spiritului universal.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 27 Mar 2009, 05:50 PM