Focul Judecaţii Optiuni

[shapeshifter]

Focul de dincolo de moarte nu este, în definitiv, nimic altceva decât propriul nostru INTELECT, actualizat împotriva falsului din noi sau altfel spus: este adevărul imanent izbucnind la lumina zilei. În clipa morţii omul este confruntat cu spaţiul uluitor al unei realităţi, nu fragmentară ca până atunci, ci totală, e confruntat apoi cu NORMA a ceea ce a pretins să fie, deoarece această normă face parte din REAL. Ca atare OMUL SE CONDAMNĂ SINGUR. O dată minciuna depăşită, violentarea normei se transformă în FLĂCĂRI.
Întreaga problemă a culpabilităţii se reduce la raportul dintre cauză şi efect. Omul este departe de a fi bun: toată istoria trecută şi prezentă o demonstrează, el nu are inocenţa animalului, este conştient de imperfecţiunea sa, pentru că are noţiunea ei, deci este responsabil. Ceea ce, în terminologia morală se numşte greşeala omului şi pedeapsa lui Dumnezeu, nu este în sine nimic altceva decât impactul dintre dezechilibru uman şi Echilibrul imanent.
Problema pedepsei divine, atât de dificil admisă de contemporanii noştri, se reduce în esenţă la 2 întrebări:

1. Există, pentru omul responsabil şi liber, vreo posibilitate directă sau indirectă de a se opune, chiar şi în mod iluzoriu, Absolutului?

2. Poate fi adevărul exoteric, cel privitor la infern de pildă, total?

Răspunsuri:
1. Fără îndoială că da, de vreme ce esenţa individuală se poate impregna cu orice calitate cosmică, există deci în consecinţă, stări care sunt „posibilităţi de imposibilitate”
„Şi au spus: Focul nu ne va arde decât un anumit număr de zile. Răspundeţi-le Aţi făcut cumva un legământ cu Dumnezeu – pe care el nu-l va rupe – sau vorbiţi despre Dumnezeu cele ce nu ştiţi? Nu e aşa! Cei ce vor fi făcut rău şi vor fi înconjuraţi de păcatele lor, aceia oaspeţii focului vor fi şi acolo vor rămâne” (Coran, II, 74-75)
Expresia „…şi vor fi înconjuraţi de păcatele lor” (Wa-ahat bihi khati’ atuhu) arată caracterul esenţial şi ca atare „mortal” al transgresiunii. Pasajul acesta răspunde celor care credeau nu că Infernul, ca atare, este metafizic limitat, ci că durata pedepsei o egalează pe cea a păcatului.

2. Desigur, că nu, de vreme ce el este determinat - „prin definiţie” într-un fel – de un anumit interes moral sau de anumite raţiuni de oportunitate psihologică.

Absenţa nuanţelor compensatorii în cazul unora dintre tezele religioase se explică tocmai prin această poziţie: eshatologiile proprii unei perspective exoterice sunt nu „antimetafizice”, ci „ametafizice” şi „antropocentrice”. Teologii nu ignoră, în principiu, că „eternitatea” infernului – cazul Paradisului fiind oarecum diferit – este de alt ordin decât cea a lui Dumnezeu şi că ele nu pot fi în nici un caz identice.
Dacă, în Scripturile semitice, exoterismul se afirmă prin idei ca cele de creatio ex nihilo şi de supravieţuire – în acelaşi timp individuală şi eternă – tendinţa exoteristă apare şi în Scrierile hinduse sau budiste – cu alt aspecte totuşi – în sensul că textele menţionate situează pe pămâmt acele faze ale transmigraţiei care nu sunt nici celeste, nici infernale. Exoterismul care nu agreează în genere explicaţiile subtile, se reduce în climat hindus la simplitatea simbolului. Evident că o anumită eshatologie poate fi mai completă decât alta, însă nici una nu va reuşi să fie absolut adecvată realităţii, din cauza limitării înseşi a imaginaţiei umane şi terestre.

Punctul de întâlnire dintre eshatologia monoteistă şi „transmigraţionismul” indian stă ascuns - în monoteism - în conceptele de Limbo şi Iad, şi de asemenea în „învierea trupească”, în care fiinţa nu este totuşi investită cu o nouă individualitate. Posibilitatea infernală este cea care menţine sufletul în starea umană, iar posibilităţile „transmigraţiei” din contră, fac sufletul să părăsească starea umană. Iadul este de fapt o fază de transmigraţie, dar înainte de a elibera sufletul către alte faze, îl ţine „perpetuu” prizonier, dar nu „etern”; eternitatea ţine doar de Dumnezeu şi într-o anumită măsură de Paradis în virtutea unui mister al participării în divina Imutabilitate.
Iadul cristalizează o cădere verticală; este „invincibil” el durează până la epuizarea unui anumit ciclu a cărui măsură doar Dumnezeu o ştie. Cei care intră în Iad nu sunt aceia care au păcătuit accidental ci cei care au păcătuit substanţial.
În Iad, cei răi şi cei mândri ştiu că Dumnezeu este real, pe când pe pământ ei ori nu iau în considerare acest fapt, ori au fost întotdeauna „capabili” de a se îndoi de acest fapt; astfel ceva se schimbă în ei prin doar faptul morţii lor şi acest ceva este indescriptibil din punctul de vedere al vieţii lumeşti. Musulmanii spun: „doar morţii ştiu valoarea vieţii”. Cei din Iad ar fi astfel ispo facto eliberaţi dacă au atunci cunoaşterea supremă – din care ei cu siguranţă posedă potenţialitatea – astfel că, chiar şi în Iad ei posedă cheia eliberării lor. A doua moarte, la care se face referire şi în Apocalipsă, şi de asemenea rezerva exprimată în Quran, acolo unde anumite lucruri spuse despre iad sunt urmate de fraza „dacă nu (cumva) Domnul voieşte altfel” (illa ma sha’a Llah), indică punctul de intersecţie între conceptul semitic de iad perpetuu şi conceptul hindus şi buddhist de trasmigraţie.
Cu alte cuvinte iadurile sunt în definitiv trecerile către ciclurile individuale non-umane şi deci către alte lumi. Starea umană, sau orice stare analoagă „centrală”, este ca şi cum ar fi înconjurată de un cerc de foc: în ea nu există decât o alegere, fie de a scăpa din „curentul formelor” spre în sus, către Dumnezeu, fie de a părăsi umanitatea spre în jos către foc, foc care este ca o sancţiune a trădării din partea acelora care nu au realizat sensul divin al condiţiei umane.
Dacă „starea umană este greu de obţinut”, aşa cum spun asiaticii care cred în transmigraţie, este din acelaşi motiv al centralităţii şi maiestăţii sale teomorfice, greu de părăsit. Oamenii merg către foc ca zei şi ies din el doar ca şi creaturi: doar Dumnezeu ar putea merge etern în iad – dacă El ar păcătui.
Starea umană este foarte aproape de Soarele divin, dacă se poate vorbi de proximitate într-o asemenea conexiune; focul este preţul ultim – în ordine inversă – pentru această situaţie privilegiată, cât de privilegiat poate fi calibrată de intensitatea şi de nestingerea focului. Din gravitatea iadului se poate deduce grandoarea omului, şi nu trebuie dedus în mod invers de la inocenţa aparentă a omului, injustiţia presupusă a iadului…

Noţiunea vedantină de „Eliberare” (moksha, mukti) evocă în mod corect sau nu, imaginea paradoxală a refuzului Paradisului şi alegerea Uniunii Supreme, ultima părând să implice – conform anumitor formulări – o disoluţie a individului şi identificarea nucelului intelect cu Sinele. Dacă asemenea rezultat este prezentat ca obiect unei opţiuni strict umane, este corect a se obiecta faptul că nici un individ nu ar putea avea vreun motiv de a alege altceva decât propria sa supravieţuire şi fericire.
Ideea de „Eliberare” sau „Uniune” corespunde unui adevăr metafizic, totuşi mult din adevărata semnificaţie a acestei idei poate fi modificată de către interpretările extravagante şi pedante. În om există două subiecte – sau două subiectivităţi – cu nici o măsură comună şi cu tendinţe opuse, chiar deşi există de asemenea coincidenţă între ele într-un anumit sens.
Pe de o parte există anima sau ego-ul empiric, care este însărcinat de către contingenţe, obiective şi subiective, precum amintirile şi dorinţele; şi pe de altă parte, există spiritus sau Inteligenţa pură, a cărui subiectivitate este înrădăcinată în Absolut şi care astfel vede în egoul empiric doar o crustă, ceva exterior şi străin adevăratului „însuşi”, adică, ceva exterior şi străin „Sinelui” transcendent şi imanent.
Dacă este incontestabil faptul că egoul uman în mod normal doreşte fericire şi supravieţuire în fericire, până în punctul de a nu avea nici un motiv posibil de a dori mai mult de atât, este la fel de adevărat că Inteligenţa pură există şi că natura sa este de a tinde către propria-i sursă.
Întreaga problemă este una de cunoaştere, spiritual vorbind, care dintre aceste două subiectivităţi predomină într-o fiinţă umană. Se poate avea dreptul aici d a nega faptul că alegerea stării supra-individuale nu are nici un sens pentru individul ca atare, dar nu se poate nega faptul că există ceva în om care merge dincolo de individualitate şi care poate lua precedenţă în relaţie cu aspiraţiile sale.
A lua precedenţă în relaţie cu aspiraţiile individuale nu înseamnă a le aboli. Atunci când se vorbeşte despre o „disoluţie” sau despre o „extincţie” a individualităţii, se au în vedere limitările private ale egoului şi nu existenţa sa. Nu există nici o măsură comună între egoul fiinţei „eliberate în viaţă” (jivan-mukta) şi realitatea sa spirituală, şi dacă de asemenea nu există nici o nevoie de a nega când se spune că el „este Brahma”, că el este un om particular, aceeaşi incomensurabilitate – şi, împreună cu ea, aceeaşi compatibilitate sau acelaşi paralelism – trebuie de găsit în lumea următoare. Dacă nu ar fi aşa, ar trebui să concludem că Avatarii au dispărut complet din cosmos, şi acest lucru nu a fost niciodată admis în doctrina tradiţională.
Christul e „Dumnezeu”, dar acest fapt în nici un caz nu-l împiedică a spune: „Azi vei fi cu mine în Paradis”, sau de la a prezice propria întoarcere la sfârşitul ciclului.
„Lumea” este sfera fenomenelor sau contingenţelor; egoul ordinar, anima, este deci o parte integrală a lumii şi este situat „pe exterior” pentru cineva capabil să-l vadă din punctul de vedere al lui spiritus care, prin definiţie, aparţine lui Spiritus Sanctus; şi asta niciodată nu ar putea fi o problemă de ambiţie sau afecţiune, deoarece este o problemă de înţelegere reală şi cazul unei perspective in-născute.
Cu alte cuvinte, subiectivitatea poate fi concepută, sau realizată, conform cu cele trei grade, care corespund în mod precis ternarului „corpus”, „anima”, „spiritus”.
Primul grad este cel al animalităţii, deşi umane; al doilea grad este cel al microcosmului visării, în care subiectul nu se mai identifică el însuşi doar cu corpul, ci cu mirajul care creşte încontinuu şi care este însărcinat din experienţele imaginaţiei şi sentimentului; al treilea grad este cel al Inteligenţei pure care este urma, în om, a „transcendent imanentului” Subiect. Sufletul este martorul interior al corpului, aşa cum spiritul este martorul interior al sufletului.
Este natura Inteligenţei să nu se identifice ea însăşi în mod pasiv şi orb cu fenomenele care le înregistrează ci, din contră, prin reducerea acestora la esenţele lor, să ajungă la sfârşit să cunoască Ceea-ce cunoaşte.
Raportul „Cer-Infern” corespunde, ca necesitate metafizică, cu ceea ce simbolismul extrem-oriental exprimă prin figura yin-yang, în care partea neagră conţine un punct alb, iar partea albă un punct negru. Dacă în Gheenă există compensaţii – pentru că nimic din ce aparţine existenţei nu poate fi absolut şi pentru că Mila străbate pretutindeni – trebuie să existe şi în Paradis, nu suferinţe, desigur, dar umbre care stau mărturie, în sens invers, aceloraşi principii compensatorii şi arată că Paradisul nu este Dumnezeu şi că, pe de altă parte, toate existenţele sunt solidare.