"somnul Ratiunii...", discutie despre ratiune si limitele ei Optiuni

[Rehael]

Am citit deunazi in revista Psychologies un scurt dar foarte interesant eseu scris de Sorin Lavric, doctor in filozofie, care porneste de la foarte uzitatul dicton al lui Francisco Goya, "somnul ratiunii naste monstri". Articolul (si altele interesante) il puteti citi (si) aici, dar fiind scurt il voi expune si in acest post.

Somnul ratiunii

E o incantare sa vezi cum dictoane celebre sunt dezmintite de viata. E ca intr-un joc de pantomima, in care, in timp ce le sugeram altora, prin gesticulatie, o vorba de spirit, intuim in aceeasi clipa ca nici noi nu credem in ea. De pilda, „somnul ratiunii nas­te monstri“.

Laitmotivul acesta stupid din care au descins atatea maxime inspirate de „lumina“ ratiunii este una dintre marile vorbe nefericite ale omenirii. Gandul ei din subsidiar este de o noblete dezarmanta: numai o lume cla­di­ta pe ratiune poate fi respirabila si doar o viata calauzita de preceptele ratiunii poate fi demna. Intr-un cuvant, cine nu poate fi rational nu merita numele de om.

Potrivit acestei optici, relatia dintre ratiune si umanitate e direct proportionala: esti cu atat mai om cu cat ratiunea a reusit sa ocupe o parte mai mare din fiinta ta. La limita, esti om propriu-zis numai in masura in care esti rational din crestet pana-n talpi.

Ironia sortii face ca lucrurile sa stea altfel: cand incerci sa-ti rationalizezi viata – sentimentele, grijile si tranzitul intestinal –, sfarsesti prin a crea in jurul tau o e­tu­va irespirabila. Cei mai fanatici oameni pe care i-am intalnit in viata nu pridideau sa rosteasca cuvantul „ratiune“. Era mobilul lor ultim si scuza lor supre­ma. Ratiunea care rationalizeaza instinctele si egalizeaza rangurile, ratiunea aceea care imparte bunastarea in numele echitatii morale si al idealului umanitar – ratiunea aceea e inceputul abrutizarii.

E un noroc divin ca ratiunea este o facultate intermitenta. Si e un mare pri­vilegiu ca nu suntem rationali decat in unele momente, si nici atunci in totalitate. In schimb, a vrea sa fii tot timpul rational inseamna a tinde catre idealul deplorabil al pilotului automat.

Si inseamna sa cultivi iluzia ca omul este o masina pe care o poti controla inginereste, in aceeasi masura in care poti manui un cuptor cu microunde. In realitate, perspectiva aceasta e antiumana. Conform ei, am fi niste scheme cu un comportament previzibil, fiinte a caror biografie ar fi usor de anticipat pe baza unor asociatii logice. Numai ca un om a carui conduita poate fi prevazuta a incetat de mult sa mai fie un om liber, devenind o papusa manipulabila prin de­clansarea unor reflexe.

Si fiindca liber nu e decat omul imprevizibil, a carui na­tu­ra intima e una eminamente ira­tio­na­la, tocmai de aceea trebuie sa fim fericiti ca in viata avem parte de somnul ra­ti­u­nii. Uitati-va la copii: minunatia lor vine din faptul ca ratiunea nu prea are vreo putere asupra-le.

Autor, Sorin Lavric

Cred ca intradevar, asa cum spune si autorul, dictonul in cauza a avut parte de prea multa consideratie, pentru ca in realitate nu mi se pare ca ratiunea are rolul de a conduce ci de a conlucra cu nivelul emotional al omului. Ratiunea opereaza numai cu informatii...; de multe ori lipsind informatiile suntem nevoiti sa actionam instinctiv, si spre mirarea unora, anumite probleme ajungand la un final fericit si in felul asta. Pe de alta parte, alte proiecte care ar parea puse la punct in cele mai mici detalii si cu succesul asigurat pot avea un sfarsit dezastruos din pricina unui factor nou imposibil de prevazut.

Deci ce credeti? Cat depindem de ratiune si cat de alte aspecte ale psihicului nostru ca sa avem o existenta armonioasa si fericita?