Prefata Intarziata, [Jurnalul Linicai] Optiuni

[Mihai]

Scrieri, ganduri, amintiri din viata Linicai veti putea citi in cadrul acestui Jurnal.

Lectura placuta!

[LINICA]

Meditatia lunii...


Reflecţia săptămânii
Andrei Pătrîncă
PORTRETUL SLUJITORULUI "DE SUS"
Nr. 26 (192), 21.09.2009

Isus înfăptuise câteva minuni, atât vizând trupul, dar, mai ales, mintea robită a oamenilor aflaţi în necunoştinţă de El. Pe unde mergea, stârnea reacţii antagonice: inimile sincere Îl priveau drept un mare Om al lui Dumnezeu, făţarnicii lideri religioşi ai vremii vedeau în El pretendentul de temut la admiraţia colectivă a poporului. Doar în inimile rudelor Sale se dădeau lupte cumplite. Ele însele îi cunoşteau de aproape pe Isus, pe Iosif şi pe Maria. Ştiau despre naşterea supranaturală a Domnului, din fecioară; despre profeţia lui Simeon; despre "rătăcirea în Templu" a Copilului Isus, căutat cu disperare de părinţi, în vreme ce El explica Scripturile ca un mare rabin; despre caracterul Său în care nu se zărea nici urmă de păcat; despre cerurile deschise la botezul Său şi prima mărturisire a Sfintei Treimi, făcută de Dumnezeu Tatăl şi de Duhul Sfânt, în chip de porumbel; despre minunile Sale, ş.a. Dar totuşi, în multe, Isus părea un simplu om. Un om care avea nevoie de hrană, de somn, de părinţi, de prieteni. Însă ceea ce îi şoca pe apropiaţii familiei Domnului era infinita Lui modestie. Se apropia sărbătoarea Corturilor, praznic evreiesc important. Era un moment propice pentru ca Isus, dacă era cu adevărat ceea ce pretindea a fi, să meargă în Iudeea şi să-Şi facă publică identitatea. "Arată-Te pe Tine Însuţi lumii!" (Ioan 7, 4b), L-au îndemnat rudele Sale, chiar ele necrezând în El. Şi a continuat această necredinţă până dincolo de martiriu. Nici la ceas de răstignire aceştia nu erau lângă cruce, solidari, cum s-ar fi cuvenit, cu durerea lui Isus şi a Mariei. Maica, singură acum, nu le e încredinţată lor, ci ucenicului iubirii, care a luat-o din acea zi la el acasă şi a tratat-o ca pe propria lui mamă. Cristos nu a venit însă în lume pentru a căuta închinarea lumii, ci pentru a-L face de cunoscut pe Tatăl, Prima Persoană a Sfintei Treimi. Aceasta este ceea ce n-au înţeles rudele Sale. În ecuaţia sublimă a Sfintei Treimi, fiecare Persoană o mărturiseşte pe cealaltă. Tatăl declară solemn că Isus este Fiul Cel Preaiubit, în care Îşi găseşte toată plăcerea. Fiul Îl arată mereu omului pe Tatăl. Iar după proslăvirea Fiului, după înălţarea Sa şi pogorârea Duhului Sfânt, Spiritul lui Dumnezeu vorbeşte mereu şi mereu despre Fiul, în afara şi, mai ales, înăuntrul fiinţei născute din El. Vor învăţa această lecţie rudele Domnului, în ora Rusaliilor lor individuale.

Şi pe noi, astăzi, rudele spirituale ale Domnului, ne pândesc aceleaşi greşeli, în raportarea noastră la Dumnezeu, cum s-a întâmplat în vechime. Citeam, cu câteva seri în urmă, capitolul 8 din Evanghelia după Ioan. Am dat peste versetul 23, în care e relatat cum Isus le spune liderilor religioşi ai vremii: "Voi sunteţi de jos, Eu sunt de Sus". M-a cercetat cuvântul acesta... Şi m-am regăsit în spusele Domnului Cristos. În categoria de jos. Am identificat în viaţa mea şi în cele ale cunoscuţilor mei câteva erori fundamentale în slujirea lui Dumnezeu şi, cum s-ar putea să vă regăsiţi şi dvs. pe aici, bucuros vreau să medităm împreună la ele. Din capul locului, vă încurajez să credeţi în chemarea şi responsabilitatea ce vă sunt încredinţate de Însuşi Cristos în slujirea Lui, indiferent dacă sunteţi sau nu păstor de suflete.

Slujitorul "de jos" se glorifică pe sine, cel de jos; slujitorul "de Sus" Îl glorifică pe Cel de Sus. "Cine vorbeşte de la sine însuşi caută gloria lui însuşi; dar Cine caută gloria Celui care L-a trimis, Acela este adevărat şi în El nu este nedreptate" (Ioan 7, 18). Un compozitor creştin obişnuia să spună: "Să avem grijă să nu ne folosim noi de Numele lui Isus, ci să-L lăsăm pe El să se folosească de numele nostru". Mândria este cea mai mare ameninţare pe care o are de înfruntat slujitorul devotat al lui Dumnezeu. Nici nu ne dăm seama cum dreptatea lui Cristos în noi devine, în mintea noastră, dreptatea noastră, cum sfinţenia Lui în noi devine virtutea noastră. Atunci când pierdem din vedere că nu suntem nimic şi că singura noastră valoare e prezenţa Lui în noi, iar aceasta nu ni se datorează nouă, ci e meritul Lui exclusiv, alunecăm pe panta mândriei. Şi de suntem încercaţi peste măsură, de suntem în încurcături neimaginabile, de strigăm la Dumnezeu de mult timp şi nu primim răspuns, de am devenit prea aroganţi, prea cârcotaşi, prea critici la adresa celorlalţi, problema este că e prea mult "suntem" în noi. Suntem prea mult. Şi când suntem, Cel ce Este cu adevărat nu mai încape. Am avut ocazia să întâlnesc de curând un om care se credea devotat lui Dumnezeu. El mi-a povestit cum soţia preotului bisericii din care făcea parte l-a certat într-o zi pentru că el crede că e mântuit şi că nu se poate ca a lui convertire să nu-l ducă în cer. Concluzia lui a fost: "vezi: dacă nu eşti curat, nu ai îndrăzneală să crezi în mântuirea ta". El se credea curat, prima greşeală. El o credea pe femeie murdară de păcat, mult mai jos decât era el, a doua greşeală. Dar, cu mici nuanţe distincte, la fel facem şi noi. Oridecâteori îi vedem pe alţii mai păcătoşi decât noi, oridecâteori găsim motive de justificare a propriei rebeliuni, oridecâteori nu mai vedem în noi nici un ungher întunecat care să ne facă să spunem că am păcătuit mai rău decât dobitoacele, nu suntem mai neprihăniţi, ci mai miopi spiritual. În realitate, începem să fim abia când învăţăm să nu mai fim.

Slujitorul "de jos" coboară învăţăturile lui Dumnezeu la nivelul lui, slujitorul "de Sus" se înalţă el la statura adevărurilor sfinte. "...va fi un timp când nu vor suporta învăţătura sănătoasă, ci, dorind să-şi desfăteze urechile, îşi vor strânge o mulţime de învăţători după poftele lor; şi îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor abate spre basme" (2 Timotei 4, 3- 4). Dacă astăzi împlinim doar ce dorim din ce ne este descoperit şi nici măcar nu ne dăm seama că e greşit ceea ce facem, am coborât prea mult Adevărul. Într-o aşa măsură l-am coborât, încât, în loc să ne elibereze, ceea ce trăim din el ne face de două ori robi: robi ai firii noastre neîmblânzite şi robi ai cunoştinţei perceptelor divine, a căror neîmplinire ne creşte doar simţământul vinovăţiei, nu pe cel al libertăţii lăuntrice. Prima treaptă e să trăim noi înşine Adevărul trunchiat. A doua este să îi convertim şi pe alţii, care caută în noi călăuzire spirituală, la felul nostru de a gândi. A treia este să-i rănim, expunem, discredităm pe cei care Îl caută încă, sincer, pe Isus: "Păzitorii care cutreieră cetatea m-au găsit, m-au bătut, m-au rănit; păzitorii zidurilor mi-au luat vălul" (CC 5, 7). Atunci când, cu onestitate, acceptăm Adevărul în plinătatea lui, avem pace, suntem noi înşine corect călăuziţi înspre cer, suntem candele în noapte pentru toţi pelerinii spre Cetatea Cerească.

Slujitorul "de Sus" Îl glorifică pe Cel de Sus şi se înalţă el însuşi la altitudinea lucrurilor de Sus. Şi chiar făcând acestea, îşi aduce aminte de următoarea pildă. Un călugăr avea o barbă, de care era tare mândru. În fiecare zi, îşi privea barba, încântat fiind mai mult şi mai mult de a ei frumuseţe. Într-o zi, dându-şi seama că propria barbă a devenit un idol, se hotărăşte să şi-o taie. Tristeţea de pe moment e înlocuită treptat cu o nouă bucurie: "nu mai am barbă. Am tăiat barba pe care o aveam, atât de mult Îl iubesc pe Dumnezeu!" Din nou, mândria îşi face loc, sub o altă formă.

Să cutezăm, aşadar, a înainta spre cele de Sus, deplin conştienţi fiind, însă, că între noi, cei de jos, şi Dumnezeu, Cel de Sus, e cale de o cruce, cale pe care numai Cristos, supărătorul de modest Cristos, a putut-o parcurge!