Valea Oltului 1, astept orice fel de comantarii Optiuni

[vvv@li]

VALEA OLTULUI. – Marius Tevanian Daniel

De când a venit Flori la noi, să aibă grijă de mine, şi mai ales în ultima vreme, de când mama a trecut în ţinutul eternelor lumini, această fată m-a obişnuit să iau masa de seara pe la ora şapte. Eu fiind la televizor, deodată mă simţeam luat din spate cu că-ruciorul şi dus la bucătărie.
- Hai să-ţi dau să mânânci... Acum îi văd pe prietenii tăi că vin.
- La ora asta poate vine Florin. – am spus eu. Într-adevăr, cum se lăsa seara, parcă aşteptam să vină cineva...
Cum se lăsa seara, în special de când m-a părăsit mama, simţeam nevoia de a veni cineva. De obicei aşteptam să vină unul din cei doi prieteni ai mei, Florin sau Augustin cu Mihaela. Este adevărat că, în ultima vreme, de când eram cu Flori nu m-am mai simţit aşa singur. Aveam senzaţia că trăiesc un fel de menaj în doi.
- Te rog Flori, după ce mănânc pot să mai stau la geam? Este de-abia şapte.
- Bine, te mai pun la fereastră, dar o să pierzi filmul..
În general, Flori mă punea la fereastră după masa de prânz, pe la trei, şi stăteam până la şapte seara. Dar în perioada aceasta de vară, după ce mâncam seara, ea mă mai punea o jumătate de oră sau o oră, la fereastră. Dacă venea Florin, stăteam până aproape de zece seara la taifas. În seara aceea, după ce Flori m-a pus a doua oară la fereastră, l-am văzut, spre surprinderea mea, pe Mihai Kropacs cum a venit cu maşina. În acele clipe am simţit dintr-odată întregul parfum al anilor trecuţi cum capătă viaţă în faţa mea.
- Hai să te scot afară Dănuţ... Împreună cu Ady să mergem aici, la terasa asta, să bem câte-o bere. Vrei?
Eu eram bucuros... Dar în acelaş timp m-am uitat cu sfială în cameră, la Flori. Am simţit un gol în suflet, în stomac. Deşi ea era mulţumită când se găseşte cineva s-o ajute să mă scoate afară, totuşi nu ştiam cum va reacţiona în cazul de faţă.
- Vreau să ies puţin cu băieţii afară, la terasă... Aş putea?
Flori m-a pus în cărucior, şi împreună cu băieţii ne-am dus la terasa magazinului de lângă noi.
- Vine şi... doamna cu noi? – s-au mirat timizi atât Ady cât şi Mihai.
Eu eram mândru... Cu adevărat mândru de Flori care ne însoţea. Ne-am aşezat la o masă aici, la „Miandra”. Deodată, în timp ce vorbeam cu băieţii, m-am simţit luat din spate de după gât.
- Dănuţ!... Ce faci aici?
M-am uitat imediat în spate...
- Hepa...! Lume nouă! – am exclamat eu, când am văzut-o pe Cristina. Era aceeaşi Cristină, şi totuşi alta. Nu ştiu cum să spun. – Este de-ajuns să ies şi eu odată în lume, şi dau numai de cunoscuţi.
Acum câţiva ani, Augustin mi-a făcut cunoştinţă cu Cristina, prietena lui din copilărie, şi vecină de bloc. Flori, înaltă, blondă, cu părul acela bogat, care forma o coroană în jurul ei, avea o carizmă care domina. Pe lângă ea, Cristina, creola aceea care mă fermecase cândva, mai mică de statură, se pierdea, se estompa.
- Ce mai faci Dănuţ?... Am auzit de mama ta... Îmi pare rău. Tu ce faci, cum eşti?
Flori se uita la noi să vadă cum ne înţelegem, cum mă descurc în asemenea situaţii.

[vvv@li]

şi nu voi avea niciodată. În timpul în care aceste gânduri mi-au venit în fracţiuni de secundă, maşina noastră înghiţea kilometrii întregi spre Bucureşti. Ne îndreptam cu roţile în viteză spre casă. Pe soseaua învelită în catifeaua nopţii, maşina aluneca pe asfalt, împreună cu toate amintirile pe care le-am adunat în aceste zile. Întâmplările din ultimul timp începuse să facă parte din carnea mea, din sângele meu. M-am simţit îmbogăţit, refăcut, aproape că mă renăşteam. Aveam impresia că de-a doua zi, fiinţa mea îşi va căpăta un alt sens, o altă viziune a vieţii. Şi într-o măsură, într-o foarte mică măsură, aşa a fost. Am crezut atunci că pot să-mi fac o viaţă proprie, o viaţă liniştită în care Flori să rămână alături de mine. Asta în cazul în care ea nu se va căsătorii. Ştiam, binînţeles, că trebuia să se ducă la mănăstire, undeva, prin Ardeal. Însă în ultimul timp îmi spunea că s-ar putea să rămână la mine, cel puţin până în primăvară. Când am trecut prin Bucureştiul acoperit de întunericul serii, maşina înainta fără zgomot pe bulevardul pe care luminile fosforescente îi punea o haină strălicitoare. Eu eram deja obosit, moleşit de atâta drum. Alături de mine, Flori (eram să spun Flori a mea) tăcută, obosită, puţin distantă, priviea afară, în noapte. Deşi la ora aceea eram obosit, moleşit de drum, am simţit-o pe îngrijitoarea mea rece, puţin distantă, pierdută într-un univers al ei tainic, profund misterios, în care duhul mă-năstiresc o închidea într-o carapace de nepătruns.
- Ce-i cu liniştea aceasta? – l-am auzit pe Augustin. – Vorbiţi, cântaţi, spuneţi ceva… Eu adorm aici la volan.
Eu am început deja să mă simt oboist. Totuş nu mă săturam să privesc centru oraşului care era scăldat de lumini albe, verzi, gălbui, provenite de la firmele diferitelor magazine, hoteluri şi bănci particulare ori de stat. De pe locul meu, pe canapeaua din spate, eu tăceam. Nu spunea nimic. Deşi era şi ea obosită, Flori s-a uitat la mine, în acelaşi timp când şi Augustin m-a observat prin oglinda retrovizoare.
- Lui Dănuţ i s-a tăiat filmul. – a spus Augustin de la volan, privindu-mă prin oglinda retrovizoare.
- A cântat, a vorbit şi acum nu mai spune nimic. – a spus şi Mihaela.
- Este obosit ca noi toţi. – a râs Flori. – Pentru el a fost un eveniment.
- Curat eveniment! – m-am trezit eu din moleşeala care m-a cuprins. – Fiţi sigur că această plimbare o s-o pomenesc mult timp… Foarte mult timp.
În sfârşit, era ora unu noaptea când am ajuns acasă… Maşina a oprit în faţa blo-cului şi noi toţi, deşi eram extrem de obosiţi, ne găseam cuprinşi de un fel de vrajă eufo-rică. Cel puţin aşa mi se părea mie. Câte-un vecin întârziat, mă întreba de unde vin la ora aceea. În sfârşit, Augustin şi Mihaela m-au dus în holul blocului, de unde m-a preluat Flori.
- Mulţumim… Aţi fost nişte scumpi amandoi. – a spus Flori, sărutând-o pe Mi-haela. – Să nu ne vadă nebuna aia de Lili.
- Şi dacă ne vede, ce este? Nu mai pot eu de cucuveaua aia! – am spus eu, fără să-mi pese de nimic la ora aceea, târzie din noapte.
După o plimbare aşa de minunată m-am simţit obosit, dar pe deplin fericit. Gustam o fericire în care se revărsau atâţia ani de aşteptări, de refulări, de regretele pe care le-am simţit de câte ori prietenii mei vineau la mine să-mi povestească cum s-au dus în vacanţă la munte sau la mare. Iar acum, după atâţia ani de aşteptări, de renunţări, am ajuns să mi se întâmplă mie acest lucru. Să plec eu, în situaţia mea, cu prietenii mei şi cu o fată frumoasă, undeva, la munte. Era ceva minunat, de-a dreptul miraculos. În vremea aceasta, Flori, care abia se ţinea şi ea pe picioare, se pegătea să mă culce. Fapt pentru care nu-mi păsa de nimic altceva.
- Hai Pisoi, să te dezbrac… - mi-a spus ea, – Mâine ne sculăm şi noi mai tzârziu..,. Numai să nu vină “Cuvioasa”… Mai trebuie să-ţi fac şi-o baie…
Într-adevăr, când m-a îmbrăcat în pijama, mi-am simţit corpul obosit, strâns, murdar de drum, dar fericit… Fericit că am ajus să fac această plimbare nevisată. În cele din urmă, aşa somnoros cum mă găseam, pe pragul între vis şi veghe, mi-am dorit un singur lucru. Mi-am dorit cu orice preţ să păstrez în mine clipele vii ale acestor unice zile care au trecut. Am avut odată mai mult dovada că Augustin este prieten adevărat, de neînlocuit. Un prieten pe care-l întâlneşti odată în viaţă. În acelaş timp am admirat-o pe Mihaela care s-a dovedit a fi o fată minunată, excepţională, din moment ce a fost de-acord şi ea să-mi facă această bucurie de neuitat. În puţinele momente care mă despărţeau de un somn adânc, odihnitor, mi-am dorit, m-am rugat pur şi simplu, ca Flori, împreună cu vraja acestei mici vacanţe, să rămână cu mine cât mai mult cu putinţă. De un singur lucru sunt sigur. Pe lângă întreaga mea recunoştinţă faţă de Augustin şi Mihhaela, fără care această plimbare n-ar fi existat, Valea Oltului va mai reprezenta pentru mine imaginea lui Flori, personalitatea ei, cu tot ce a însemnat ea pentru mine.