Valea Oltului 1, astept orice fel de comantarii Optiuni

[vvv@li]

VALEA OLTULUI. – Marius Tevanian Daniel

De când a venit Flori la noi, să aibă grijă de mine, şi mai ales în ultima vreme, de când mama a trecut în ţinutul eternelor lumini, această fată m-a obişnuit să iau masa de seara pe la ora şapte. Eu fiind la televizor, deodată mă simţeam luat din spate cu că-ruciorul şi dus la bucătărie.
- Hai să-ţi dau să mânânci... Acum îi văd pe prietenii tăi că vin.
- La ora asta poate vine Florin. – am spus eu. Într-adevăr, cum se lăsa seara, parcă aşteptam să vină cineva...
Cum se lăsa seara, în special de când m-a părăsit mama, simţeam nevoia de a veni cineva. De obicei aşteptam să vină unul din cei doi prieteni ai mei, Florin sau Augustin cu Mihaela. Este adevărat că, în ultima vreme, de când eram cu Flori nu m-am mai simţit aşa singur. Aveam senzaţia că trăiesc un fel de menaj în doi.
- Te rog Flori, după ce mănânc pot să mai stau la geam? Este de-abia şapte.
- Bine, te mai pun la fereastră, dar o să pierzi filmul..
În general, Flori mă punea la fereastră după masa de prânz, pe la trei, şi stăteam până la şapte seara. Dar în perioada aceasta de vară, după ce mâncam seara, ea mă mai punea o jumătate de oră sau o oră, la fereastră. Dacă venea Florin, stăteam până aproape de zece seara la taifas. În seara aceea, după ce Flori m-a pus a doua oară la fereastră, l-am văzut, spre surprinderea mea, pe Mihai Kropacs cum a venit cu maşina. În acele clipe am simţit dintr-odată întregul parfum al anilor trecuţi cum capătă viaţă în faţa mea.
- Hai să te scot afară Dănuţ... Împreună cu Ady să mergem aici, la terasa asta, să bem câte-o bere. Vrei?
Eu eram bucuros... Dar în acelaş timp m-am uitat cu sfială în cameră, la Flori. Am simţit un gol în suflet, în stomac. Deşi ea era mulţumită când se găseşte cineva s-o ajute să mă scoate afară, totuşi nu ştiam cum va reacţiona în cazul de faţă.
- Vreau să ies puţin cu băieţii afară, la terasă... Aş putea?
Flori m-a pus în cărucior, şi împreună cu băieţii ne-am dus la terasa magazinului de lângă noi.
- Vine şi... doamna cu noi? – s-au mirat timizi atât Ady cât şi Mihai.
Eu eram mândru... Cu adevărat mândru de Flori care ne însoţea. Ne-am aşezat la o masă aici, la „Miandra”. Deodată, în timp ce vorbeam cu băieţii, m-am simţit luat din spate de după gât.
- Dănuţ!... Ce faci aici?
M-am uitat imediat în spate...
- Hepa...! Lume nouă! – am exclamat eu, când am văzut-o pe Cristina. Era aceeaşi Cristină, şi totuşi alta. Nu ştiu cum să spun. – Este de-ajuns să ies şi eu odată în lume, şi dau numai de cunoscuţi.
Acum câţiva ani, Augustin mi-a făcut cunoştinţă cu Cristina, prietena lui din copilărie, şi vecină de bloc. Flori, înaltă, blondă, cu părul acela bogat, care forma o coroană în jurul ei, avea o carizmă care domina. Pe lângă ea, Cristina, creola aceea care mă fermecase cândva, mai mică de statură, se pierdea, se estompa.
- Ce mai faci Dănuţ?... Am auzit de mama ta... Îmi pare rău. Tu ce faci, cum eşti?
Flori se uita la noi să vadă cum ne înţelegem, cum mă descurc în asemenea situaţii.

[vvv@li]

Augustin se uita mereu la mine, la căruciorul meu… Mă examina… Nu pe mine, ci se uita cu atenţie la cărucior.
- Să vedem ce putem face… - a spus el dus pe gânduri. Ca întodeauna, eu aveam încredere foarte mare în puterea de invenţie a prietenului meu. – Şi fără clape la picioare nu poţi. Nu-i aşa?
- Nu pot. – am spus eu cu inima strânsă. – Să zicem că în casă stau fără clape, dar când ies afară, imediat simt lipsa lor.
- Şi nu se poate improviza ceva? – a întrebat Mihaela.
- La asta mă gândeam şi eu… Aş putea să fac ceva din două curele…
Flori nu spunea nimic. La fel ca şi mine, aştepta.... Se uita La Augustin. La Mihaela… Totul depindea de ei. Aşa cum am mai spus, peste toată această plimbare a noastră plutea un farmec deosebit, un fel de vrajă de care mă lăsam dus, gustând din plin fiecare moment, fiecare fază a ei, cadru cu cadru. Şi acum, această întâmplare de care ne împiedicam!… Aveam impresia că citesc un roman de aventuri în care toate aceste lu-cruri i se întâmplă altcuiva.
- Eu zic că Dany se poate descurca şi fără clape. – a spus în cele din urmă Flori. – Şi-aşa, când îl scot afară, ele atârnă greu.
- Totuşi… nu se poate să-l scoţi afară fără să aibe unde să-şi pună picioarele… Cel puţin să ştim dacă le-am lăsat acolo, la mănăstire. – a spus Augustin privind la ceas. – Unde am făcut ultimul popas? La mănăstire.
- Acolo le aveam. – Am spus eu categoric. – Vă spun sigur.
- Eu m-aş întoarce. – Ne-a spus Augustin, căruia gândul la pedale nu-i dădea pace.
Flori s-a uitat într-un fel la mine şi a oftat.
- Eşti un copil-problemă! Ştiai asta? – După care ea s-a uitat într-o carte cu toate mănăstirile din ţară. – Staţi, să văd dacă am aici numărul de telefon de la mănăstiri... Nu, nu le am…
- Mă duc să dau telefon la informaţii... Poate ne dă numărul de de la Cozia. Flori, vino cu mine, că tu te descurci mai bine cu călugării.
Augustin împreună cu Flori s-au dus să dea un telefon acolo, la mănăstire. Era mai bine ca ea să vorbească, pentru că ştia cum să se descurce cu călugării. Eu şi Mihaela am rămas la masă aşteptând… Ateptând, ce?
- Îmi pare rău Mihela, că v-am creeat atâtea probleme.
- Nu-ţi face probleme. Important este că ai venit aici, a munte. Ai schimbat şi tu puţin aerul... Nu ţi-a plăcut? – Mi-a spus Mihaela, şi eu am fost convins că în mare parte, această frumoasă şi aventuroasă plimbare îi datorez şi ei.
- O, ba da!… Şi încă cum! – am exclamat eu entuziasmat. – Plimbarea asta n-o voi uita n-o uita mult timp….
- Păi vezi?… Cu toţii ne-am simţit bine… A fost o mică vacanţă. Dup-aceea, pe mine şi pe Augustin ne-aşteaptă muncă… Foarte multă muncă.
Eram nerăpdător să văd dacă Augustin şi Flori rezolvă ceva. Mi-am dat seama atunci că într-adevăr trăiesc nişte clipe absolut inedite în viaţa mea… Eu aici, stau fără tata, pierdut undeva într-un colţ ţară, prin nişte locuri de munte prin care n-am mat trecut. A trebuit să treacă 50 de ani ca să ajung să trăiesc asemenea clipe. Nu ştiam, nu eram