Valea Oltului 1, astept orice fel de comantarii Optiuni

[vvv@li]

VALEA OLTULUI. – Marius Tevanian Daniel

De când a venit Flori la noi, să aibă grijă de mine, şi mai ales în ultima vreme, de când mama a trecut în ţinutul eternelor lumini, această fată m-a obişnuit să iau masa de seara pe la ora şapte. Eu fiind la televizor, deodată mă simţeam luat din spate cu că-ruciorul şi dus la bucătărie.
- Hai să-ţi dau să mânânci... Acum îi văd pe prietenii tăi că vin.
- La ora asta poate vine Florin. – am spus eu. Într-adevăr, cum se lăsa seara, parcă aşteptam să vină cineva...
Cum se lăsa seara, în special de când m-a părăsit mama, simţeam nevoia de a veni cineva. De obicei aşteptam să vină unul din cei doi prieteni ai mei, Florin sau Augustin cu Mihaela. Este adevărat că, în ultima vreme, de când eram cu Flori nu m-am mai simţit aşa singur. Aveam senzaţia că trăiesc un fel de menaj în doi.
- Te rog Flori, după ce mănânc pot să mai stau la geam? Este de-abia şapte.
- Bine, te mai pun la fereastră, dar o să pierzi filmul..
În general, Flori mă punea la fereastră după masa de prânz, pe la trei, şi stăteam până la şapte seara. Dar în perioada aceasta de vară, după ce mâncam seara, ea mă mai punea o jumătate de oră sau o oră, la fereastră. Dacă venea Florin, stăteam până aproape de zece seara la taifas. În seara aceea, după ce Flori m-a pus a doua oară la fereastră, l-am văzut, spre surprinderea mea, pe Mihai Kropacs cum a venit cu maşina. În acele clipe am simţit dintr-odată întregul parfum al anilor trecuţi cum capătă viaţă în faţa mea.
- Hai să te scot afară Dănuţ... Împreună cu Ady să mergem aici, la terasa asta, să bem câte-o bere. Vrei?
Eu eram bucuros... Dar în acelaş timp m-am uitat cu sfială în cameră, la Flori. Am simţit un gol în suflet, în stomac. Deşi ea era mulţumită când se găseşte cineva s-o ajute să mă scoate afară, totuşi nu ştiam cum va reacţiona în cazul de faţă.
- Vreau să ies puţin cu băieţii afară, la terasă... Aş putea?
Flori m-a pus în cărucior, şi împreună cu băieţii ne-am dus la terasa magazinului de lângă noi.
- Vine şi... doamna cu noi? – s-au mirat timizi atât Ady cât şi Mihai.
Eu eram mândru... Cu adevărat mândru de Flori care ne însoţea. Ne-am aşezat la o masă aici, la „Miandra”. Deodată, în timp ce vorbeam cu băieţii, m-am simţit luat din spate de după gât.
- Dănuţ!... Ce faci aici?
M-am uitat imediat în spate...
- Hepa...! Lume nouă! – am exclamat eu, când am văzut-o pe Cristina. Era aceeaşi Cristină, şi totuşi alta. Nu ştiu cum să spun. – Este de-ajuns să ies şi eu odată în lume, şi dau numai de cunoscuţi.
Acum câţiva ani, Augustin mi-a făcut cunoştinţă cu Cristina, prietena lui din copilărie, şi vecină de bloc. Flori, înaltă, blondă, cu părul acela bogat, care forma o coroană în jurul ei, avea o carizmă care domina. Pe lângă ea, Cristina, creola aceea care mă fermecase cândva, mai mică de statură, se pierdea, se estompa.
- Ce mai faci Dănuţ?... Am auzit de mama ta... Îmi pare rău. Tu ce faci, cum eşti?
Flori se uita la noi să vadă cum ne înţelegem, cum mă descurc în asemenea situaţii.

[vvv@li]

În sfârşit, Augustin m-a aşezat în locul din spate al maşinii alături de Flori, după care a demarat.
- Şi acum, mergem spre Bucduresti. – a spus acest prieten bun al meu, demarând maşina, în vreme ce a pus o casetă să cânte. – Recunoşti caseta?
Într-adevăr, caseta era a mea. Aceeaşi casetă care încă mai păstra, pentru Augus-tin şi pentru mine, amintiri vii, de neuitat. La un moment dat l-am auzit pe John Lennon cum cânta „O darling!”. În timp ce maşina a mergea prin Piteşti, o auzim pe Mihaela cum spune.
- Nu putem opri la o terasă pe-aici, să mâncăm câte-un mic?
Chiar atunci maşina noastră trecea printr-un cartier din Piteşti, căruia i se spunea Trivale. Augustin de la volan s-a uitat la ceas. Deja era ora cinci după masa.
- O să ajungem în Bucureşti pe la 7 sau 8 seara. Ziceam să nu ne apuce întune-ricul... Dar dacă tu vrei... Poate este mai bine. Mă mai odihnesc şi eu.
De multe ori, de când Augustin mi-a prezentat-o, am fost convins că Mihaela este prietena ideală pentru el. Şi aşa este. El este un tip contemplativ, analzator, mai visător, dar totodată pătrunzător, un băiat care îşi poate face o părere aproape totală despre o per-soană la prima vedere. Gusti, aşa cum îi spun eu, are nevoie de o fată grijulie, atentă faţă de el, şi totodată o prietenă cu care să împartă problemele vieţii în mod egal. După cum am văzut, Mihaiela este o fată blândă.. La ideea ei, în drum spre casă, Augustin a oprit maşina în faţa unui restaurant..
- Hai să ne oprim puţin aici. – a oprit prietenul meu maşina. – Văd că este un restaurant mai rustic.
- Mai întâi să-l scoatem pe Dănuţ din maşină.-
- Mihaela, vino să scoatem căruţul din port-bagaj.
- Văd că pare un restaurtant frumos. Uite, “Corul Vânătorilor” – a spus Mihaela care ieşise odată cu Flori din maşină. – Da ce face Augustin la port-bagaj?
- Parcă s-a întâmplat ceva! – a observat şi Flori – Ar fi şi păcat. Până acuma totul a mers aşa de bine…
Într-adevăr, l-am văzut pe Gusti cum stătea în faţa port-bagajului cu mâna pe frunte. Arăta îngrijorat, supărat. Mihaela, a coborât şi ea din maşină să vadă ce se în-tâmplă. Flori, ca şi mine, se înteba ce s-a întâmplat. S-a dat jos din maşină.
- Ştiţi c-am pierdut clapele de la căruciorul lui Dănuţ? Dar unde? Stau şi mă gân-desc – a spus Augustin, care arăta îngrijorat peste măsură. Supărat chiar. – Nici voi nu mi-aţi aras atenţia.
În sfârşit, aşa posomorâţi, ne-am dus la o mică terasă, unde am luat mititei, şi eu am băut o mică sticlă de spray. Era un restaurant cu o terasă care avea un aspect rustic, unde pulsa o sevă pură, cu un aer filtrat, de început de toamnă. În tot timpul cât am stat la masă, la acea terasa, Augustin n-avea astâmpăr. Îl vedeam muncit de nişte gânduri.
- Nu te mai gândi la pedalele alea, Gusti. – am spus resemnat. - Le-am pierdut, le-am pierdut. Asta e! Acum nu are are rost să stricăm această frumoasă plimbare pentru nişte pedale. Totul a fost aşa de minunat… Ar fi păcat.
- Dar mi-este necaz! – a spus Augustin şi s-a ridicat în picioare. – Când totul mergea aşa de bine!… M-am bucurat şi eu că te scot şi pe tine undeva la munte…
- Nu poţi să faci tu ceva, Augusto? – l-a întrebat Mihaela.