Valea Oltului 1, astept orice fel de comantarii Optiuni

[vvv@li]

VALEA OLTULUI. – Marius Tevanian Daniel

De când a venit Flori la noi, să aibă grijă de mine, şi mai ales în ultima vreme, de când mama a trecut în ţinutul eternelor lumini, această fată m-a obişnuit să iau masa de seara pe la ora şapte. Eu fiind la televizor, deodată mă simţeam luat din spate cu că-ruciorul şi dus la bucătărie.
- Hai să-ţi dau să mânânci... Acum îi văd pe prietenii tăi că vin.
- La ora asta poate vine Florin. – am spus eu. Într-adevăr, cum se lăsa seara, parcă aşteptam să vină cineva...
Cum se lăsa seara, în special de când m-a părăsit mama, simţeam nevoia de a veni cineva. De obicei aşteptam să vină unul din cei doi prieteni ai mei, Florin sau Augustin cu Mihaela. Este adevărat că, în ultima vreme, de când eram cu Flori nu m-am mai simţit aşa singur. Aveam senzaţia că trăiesc un fel de menaj în doi.
- Te rog Flori, după ce mănânc pot să mai stau la geam? Este de-abia şapte.
- Bine, te mai pun la fereastră, dar o să pierzi filmul..
În general, Flori mă punea la fereastră după masa de prânz, pe la trei, şi stăteam până la şapte seara. Dar în perioada aceasta de vară, după ce mâncam seara, ea mă mai punea o jumătate de oră sau o oră, la fereastră. Dacă venea Florin, stăteam până aproape de zece seara la taifas. În seara aceea, după ce Flori m-a pus a doua oară la fereastră, l-am văzut, spre surprinderea mea, pe Mihai Kropacs cum a venit cu maşina. În acele clipe am simţit dintr-odată întregul parfum al anilor trecuţi cum capătă viaţă în faţa mea.
- Hai să te scot afară Dănuţ... Împreună cu Ady să mergem aici, la terasa asta, să bem câte-o bere. Vrei?
Eu eram bucuros... Dar în acelaş timp m-am uitat cu sfială în cameră, la Flori. Am simţit un gol în suflet, în stomac. Deşi ea era mulţumită când se găseşte cineva s-o ajute să mă scoate afară, totuşi nu ştiam cum va reacţiona în cazul de faţă.
- Vreau să ies puţin cu băieţii afară, la terasă... Aş putea?
Flori m-a pus în cărucior, şi împreună cu băieţii ne-am dus la terasa magazinului de lângă noi.
- Vine şi... doamna cu noi? – s-au mirat timizi atât Ady cât şi Mihai.
Eu eram mândru... Cu adevărat mândru de Flori care ne însoţea. Ne-am aşezat la o masă aici, la „Miandra”. Deodată, în timp ce vorbeam cu băieţii, m-am simţit luat din spate de după gât.
- Dănuţ!... Ce faci aici?
M-am uitat imediat în spate...
- Hepa...! Lume nouă! – am exclamat eu, când am văzut-o pe Cristina. Era aceeaşi Cristină, şi totuşi alta. Nu ştiu cum să spun. – Este de-ajuns să ies şi eu odată în lume, şi dau numai de cunoscuţi.
Acum câţiva ani, Augustin mi-a făcut cunoştinţă cu Cristina, prietena lui din copilărie, şi vecină de bloc. Flori, înaltă, blondă, cu părul acela bogat, care forma o coroană în jurul ei, avea o carizmă care domina. Pe lângă ea, Cristina, creola aceea care mă fermecase cândva, mai mică de statură, se pierdea, se estompa.
- Ce mai faci Dănuţ?... Am auzit de mama ta... Îmi pare rău. Tu ce faci, cum eşti?
Flori se uita la noi să vadă cum ne înţelegem, cum mă descurc în asemenea situaţii.

[vvv@li]

- Asta nu este o brăţară. – mi-a spus Flori când îmi punea metania la mână. – Asta se numeşte metanie… Călugării, ei singuri, împletesc din astea…
Această metanie este împltită dintr-un fel de şunur mic, gros, şi negru. Tot de la Flori am aflat că, în general, călugării îşi fac rugăciunile numărând de zeci de ori fiecare înpletitură în parte. Ceea ce înseamnă, în limbajul lor, să îndeplineşti un Canon. În mănăstirea aceea, departe de casă, micul nostru grup de patru persoane era vesel, voios, plin de viaţă. Augustin făcea tot ce putea să mă simt bine, să rămân cu nişte amintiri întipărite în suflet. Într-adevăr, trăiam nişte momente unice, din care mă voi hrăni mult mai târziu, când aveam să cad într-o groapă mizerabilă. Parcă eram cu totul pe altă lume. Tot ce vedeam acolo, tot ce trăiam în acele momente, mă fermeca, mă arunca într-o lume de vis, o lume de Duh, de dragoste spirituală. M-am simţit cuprins de o adevărată magie. Parcă spiritul meu devenea din în ce mai complet. Se recreea alături de prietenii mei. Alături de Flori, care nu ştiam cât o să rămână cu mine. Totodată, am văzut odată mai mult, cum Augustin şi Mihaela îmi dădeau posibilitatea să văd lumea cu alţi ochi. Cu ochii spiritului. Nimeni n-a mai făcut pentru mine aşa ceva! Afară de tata. Am simţit atunci o dragoste pentru acele locuri, o profundă dragoste pentru îndumnezeire. Atunci a fost poate, momentul în care am avut pentru a doua oară, după camera de hotel, un senti-ment tandru, duios, faţă de Flori. O clipă mai târziu, am văzut-o pe Mihaela cum se uita la mine cât de schmbat sunt.
- Uite-l pe Dănuţ ce schimbat este! – se mira Mihaela - Aerul de munte îi prieşte.
- Mă aşteptam la acest lucru. – a spus Augustin, în vreme ce m-a privit cu un ochi de psiholog experimentat. – Chiar pe asta am şi mizat. I-am promis de mult că-l duc la munte.
- Da, de când ne-am cunoscut, Gust mi-a promis că mă duce cu mama la munte. – am spus eu, privindu-l pe Augustin cu recunoştiinţă. - Pe atunci eram sigur că este un vis imposibil de împlinit... De m-ar vedea mama pe unde am ajuns!...
În timpul acesta, în curtea mănăstirii Augustin a scos clapele de la cărucior... Eu le-am văzut pe fete cum se uitau la un copil mic care era pe-acolo, prin curte. La început n-am dat importanţă. Însă, o clipă mai târziu, când m-am întrebat ce-au găsit fetele aşa de curios, m-am uitat şi eu la copil. La distanţa la care eram eu, nu se putea distinge mare lucru. Însă, cu toate astea, am putut observa cum acel copil se uita la lume cu nişte ochi vii, profunzi, ciudaţi de vii. Aproape stranii. Avea o privire care parcă te oprea în loc. Ai fi zis că doreşte să rămână ceva din tine acolo, ca orfandă adusă dumnezeirii. Îţi dădea impresia că băieţaşul a fost pus acolo de o mână divină. Când au venit fetele la maşină, ele încă mai vorbeau despre felul cum arăta micul băieţaş.
- Ai văzut Flori ce drăgălaş era copilul acela? – a spus Mihaela entuziamată.
- Da… Privire ca aceea n-am văzut niciodată la un copil. – a spus gânditoare Flori. – Mie îmi plac copii mici, grăsuni, cum era acesta...
În vremea în care fetele vorbeau între ele, oarecum impresionate de copilul întâl-nit în curtea mănăstirii, Augustin m-a pus în maşină. Adâncite în propria lor discuţie, nici Mihaela, nici Flori nu s-au uitat la prietenul nostru care se pregătea să pună căruciorul în port-bagaj. Astfel că, după ce a scos clapele de la căruţ, el le-a sprijinit pentru un moment de gard.
- Aveţi şi voi grijă de clapele astea până îl pun pe Dănuţ în maşină. – le-a spus el fetelor.