Valea Oltului 1, astept orice fel de comantarii Optiuni

[vvv@li]

VALEA OLTULUI. – Marius Tevanian Daniel

De când a venit Flori la noi, să aibă grijă de mine, şi mai ales în ultima vreme, de când mama a trecut în ţinutul eternelor lumini, această fată m-a obişnuit să iau masa de seara pe la ora şapte. Eu fiind la televizor, deodată mă simţeam luat din spate cu că-ruciorul şi dus la bucătărie.
- Hai să-ţi dau să mânânci... Acum îi văd pe prietenii tăi că vin.
- La ora asta poate vine Florin. – am spus eu. Într-adevăr, cum se lăsa seara, parcă aşteptam să vină cineva...
Cum se lăsa seara, în special de când m-a părăsit mama, simţeam nevoia de a veni cineva. De obicei aşteptam să vină unul din cei doi prieteni ai mei, Florin sau Augustin cu Mihaela. Este adevărat că, în ultima vreme, de când eram cu Flori nu m-am mai simţit aşa singur. Aveam senzaţia că trăiesc un fel de menaj în doi.
- Te rog Flori, după ce mănânc pot să mai stau la geam? Este de-abia şapte.
- Bine, te mai pun la fereastră, dar o să pierzi filmul..
În general, Flori mă punea la fereastră după masa de prânz, pe la trei, şi stăteam până la şapte seara. Dar în perioada aceasta de vară, după ce mâncam seara, ea mă mai punea o jumătate de oră sau o oră, la fereastră. Dacă venea Florin, stăteam până aproape de zece seara la taifas. În seara aceea, după ce Flori m-a pus a doua oară la fereastră, l-am văzut, spre surprinderea mea, pe Mihai Kropacs cum a venit cu maşina. În acele clipe am simţit dintr-odată întregul parfum al anilor trecuţi cum capătă viaţă în faţa mea.
- Hai să te scot afară Dănuţ... Împreună cu Ady să mergem aici, la terasa asta, să bem câte-o bere. Vrei?
Eu eram bucuros... Dar în acelaş timp m-am uitat cu sfială în cameră, la Flori. Am simţit un gol în suflet, în stomac. Deşi ea era mulţumită când se găseşte cineva s-o ajute să mă scoate afară, totuşi nu ştiam cum va reacţiona în cazul de faţă.
- Vreau să ies puţin cu băieţii afară, la terasă... Aş putea?
Flori m-a pus în cărucior, şi împreună cu băieţii ne-am dus la terasa magazinului de lângă noi.
- Vine şi... doamna cu noi? – s-au mirat timizi atât Ady cât şi Mihai.
Eu eram mândru... Cu adevărat mândru de Flori care ne însoţea. Ne-am aşezat la o masă aici, la „Miandra”. Deodată, în timp ce vorbeam cu băieţii, m-am simţit luat din spate de după gât.
- Dănuţ!... Ce faci aici?
M-am uitat imediat în spate...
- Hepa...! Lume nouă! – am exclamat eu, când am văzut-o pe Cristina. Era aceeaşi Cristină, şi totuşi alta. Nu ştiu cum să spun. – Este de-ajuns să ies şi eu odată în lume, şi dau numai de cunoscuţi.
Acum câţiva ani, Augustin mi-a făcut cunoştinţă cu Cristina, prietena lui din copilărie, şi vecină de bloc. Flori, înaltă, blondă, cu părul acela bogat, care forma o coroană în jurul ei, avea o carizmă care domina. Pe lângă ea, Cristina, creola aceea care mă fermecase cândva, mai mică de statură, se pierdea, se estompa.
- Ce mai faci Dănuţ?... Am auzit de mama ta... Îmi pare rău. Tu ce faci, cum eşti?
Flori se uita la noi să vadă cum ne înţelegem, cum mă descurc în asemenea situaţii.

[vvv@li]

Şi în fuga maşinii pe sosea, Mihaela de pe locul din faţă, a despachetat câteva prăjiturele mici.
- Vai Mihela!... – a spus Flori emoţionată.- V-aţi deranjat prea mult...
- Astea sunt făcute de mine... Încearcă să-i dai şi lui Dănuţ.
- Ei, asta-i acum! – a spus Flori întorcându-se spre mine. Se ivise încă un moment de încercare pentru amândoi. – Să vedem cum o să-ţi dau să mănânci... Fii atent pisoi, să nu-ţi să nu-ţi cadă din gură... Ajută-mă şi tu pe mine... Nu te mişca... Să ştii Mihaela că sunt bune...
- Flori, dă-mi şi mie batista, sau un şerveţel dacă-l ai la tine. – am spus eu, în timp ce căutam batista pe banncheta maşinii.
Maşina rula pe soseaua care a început să urce în serpentine, pe de altă parte eu mă srijineam cu mâinile pe canapeaua ei ca să nu-mi pierd echilibrul... Iar Flori?... Flori trebuia să-mi dea în gură bucăţele din prăjitură...
- Am spus eu că este greu să-ţi dau să mănânci aici, în maşină.. – a spus ea, şter-gându-mă cu un şerveţel la gură. – Aşteaptă mai întâi să găsim o terasă...
- Dă-i totuşi şi lui, Flori, o bucăţică, două. – a spus Mihaela care stătea în faţă-
- Eu zic să căutăm mai întâi camere la un hotel... – a intervenit Augustin care conducea, fiind atent şi la drum. - Să vedem dacă o să găsim un hotel care să aibe şi o pantă pentru căruciorul lui Dănuţ...
Cu greu, Flori mi-a dat câte-o bucăţică de prăjitură în gură. În plin mers al maşinii eu trebuia să mănânc cât mai bine, fără să-mi cadă din gură. Erau de altfel nişte prăji-turele bune... foarte bune! Dulci, gustoase, fragede, veneau exact bine pe stomacurile goale, înainte de o eventuală masă. Masă, unde? Rămânea de văzut... De fapt în acele momente totul mi se părea frumos, bun, excelent, ieşit din comun. Aerul acela de munte, tare, purificat, drumul acesta împădurit printre brazii verzi, ne învăluia pe noi toţi, cei din maşină, într-o admoferă de basm, ceva care făcea ca toate momentele să rămână săpate adânc în sufletele noastre. Când Flori mi-a dat bucăţi mici din prăjiturele făcute de Mihaela, acolo, în maşină, gustul lor a avut pentru mine un efect exact invers de cum aveau acele celebre „madilene” ale lui Proust. De câte ori mânca anumite prăjituri, denu-mite „madilene”, celebrului scriitor francez îi veneau în faţa ochilor momente din trecutul lui, pe care le trăia la maximum. Ei bine, atunci când, în mersul maşinii, Flori mi-a dat bucăţi mici din aceste prăjituri făcute de Mihaela, prin gustul lor, prin dulceaţa lor, toate locurile prin care treceam, drumurile acestea împădurite, aprofundau în mine prezentul la o intensitate maximă. Prezent pe care vroiam să-l opresc cu orce preţ pe loc.
- Vă place muzica pe care o avem? – a întrebat la un moment dat Augutin dând drumul la o bucată mai lentă.
- Da – am spus eu. - Este o muzică aşa cum ştii tu.
- Ce mai vrei pisoi? – am auzit-o pe Flori. – Avem şi muzică... Drumul acesta este aşa de plăcut, încât cu voi nici nu ştiu cum a trecut vremea.
Într-adevăr, muzica aceasta, frumoasă, din maşină, care ne desfăşura sufletele la poalele munţilor, îmi dădea convingerea că mă aflu sub mâna lui Dumnezeu. În acelaş timp, pietrele de pe marginea drumului care fugeau cu viteză în urmă, mă purtau parcă în basmele vechi, populare, unde printr-un cuvânt, printr-un gest, dorinţele ţi se îndeplinesc pe loc. La un moment dat, munţii aceştia care ne înconjurau, mi-au dat impresia că Tim-pul este o bucată de Stâncă aplecată peste apele Oltului. Nici mult nu-mi trebuia să mă