Valea Oltului 1, astept orice fel de comantarii Optiuni

[vvv@li]

VALEA OLTULUI. – Marius Tevanian Daniel

De când a venit Flori la noi, să aibă grijă de mine, şi mai ales în ultima vreme, de când mama a trecut în ţinutul eternelor lumini, această fată m-a obişnuit să iau masa de seara pe la ora şapte. Eu fiind la televizor, deodată mă simţeam luat din spate cu că-ruciorul şi dus la bucătărie.
- Hai să-ţi dau să mânânci... Acum îi văd pe prietenii tăi că vin.
- La ora asta poate vine Florin. – am spus eu. Într-adevăr, cum se lăsa seara, parcă aşteptam să vină cineva...
Cum se lăsa seara, în special de când m-a părăsit mama, simţeam nevoia de a veni cineva. De obicei aşteptam să vină unul din cei doi prieteni ai mei, Florin sau Augustin cu Mihaela. Este adevărat că, în ultima vreme, de când eram cu Flori nu m-am mai simţit aşa singur. Aveam senzaţia că trăiesc un fel de menaj în doi.
- Te rog Flori, după ce mănânc pot să mai stau la geam? Este de-abia şapte.
- Bine, te mai pun la fereastră, dar o să pierzi filmul..
În general, Flori mă punea la fereastră după masa de prânz, pe la trei, şi stăteam până la şapte seara. Dar în perioada aceasta de vară, după ce mâncam seara, ea mă mai punea o jumătate de oră sau o oră, la fereastră. Dacă venea Florin, stăteam până aproape de zece seara la taifas. În seara aceea, după ce Flori m-a pus a doua oară la fereastră, l-am văzut, spre surprinderea mea, pe Mihai Kropacs cum a venit cu maşina. În acele clipe am simţit dintr-odată întregul parfum al anilor trecuţi cum capătă viaţă în faţa mea.
- Hai să te scot afară Dănuţ... Împreună cu Ady să mergem aici, la terasa asta, să bem câte-o bere. Vrei?
Eu eram bucuros... Dar în acelaş timp m-am uitat cu sfială în cameră, la Flori. Am simţit un gol în suflet, în stomac. Deşi ea era mulţumită când se găseşte cineva s-o ajute să mă scoate afară, totuşi nu ştiam cum va reacţiona în cazul de faţă.
- Vreau să ies puţin cu băieţii afară, la terasă... Aş putea?
Flori m-a pus în cărucior, şi împreună cu băieţii ne-am dus la terasa magazinului de lângă noi.
- Vine şi... doamna cu noi? – s-au mirat timizi atât Ady cât şi Mihai.
Eu eram mândru... Cu adevărat mândru de Flori care ne însoţea. Ne-am aşezat la o masă aici, la „Miandra”. Deodată, în timp ce vorbeam cu băieţii, m-am simţit luat din spate de după gât.
- Dănuţ!... Ce faci aici?
M-am uitat imediat în spate...
- Hepa...! Lume nouă! – am exclamat eu, când am văzut-o pe Cristina. Era aceeaşi Cristină, şi totuşi alta. Nu ştiu cum să spun. – Este de-ajuns să ies şi eu odată în lume, şi dau numai de cunoscuţi.
Acum câţiva ani, Augustin mi-a făcut cunoştinţă cu Cristina, prietena lui din copilărie, şi vecină de bloc. Flori, înaltă, blondă, cu părul acela bogat, care forma o coroană în jurul ei, avea o carizmă care domina. Pe lângă ea, Cristina, creola aceea care mă fermecase cândva, mai mică de statură, se pierdea, se estompa.
- Ce mai faci Dănuţ?... Am auzit de mama ta... Îmi pare rău. Tu ce faci, cum eşti?
Flori se uita la noi să vadă cum ne înţelegem, cum mă descurc în asemenea situaţii.

[vvv@li]

- Încă mă mai doare puţin capul, şti Miheala? – a spus Augusti de volan. – Mai dă-mi sticla aceea cu apă minerală.
- Văd că şi Dănuţ s-a cam albit la faţă. – a observat Flori.
- Gusti, te rog, dacă vrei, deschide puţin geamul din dreptul meu. – l-am rugat eu pe Augustin.
Flori s-a uitat atunci la mine.
-Vrei să deschidem fereastra? Niciodată nu te-am văzut aşa...
„Of, de m-ar lăsa senzaţia asta de greaţă”, mă gândeam eu, în timp ce încetul cu încetul am simţit burboane de sudoare cum îmi acoperă fruntea. În vremea aceasta maşina aluneca pe sosea cu 80-90 de kilometri pe oră. De multă vreme oraşul rămăsese în urmă...De-acum, am început să văd soseaua cum urca încet, încet, într-o pantă care devenea tot mai mare. Pe marginea soselei, la un nivel mai jos decât drumul principal, casele cu acoperişuri de paie, ţuguiate, mă făceau să alunec într-o admosferă blagiană. Mie, care n-am mai fost deloc prin aceste locuri, tot ce vedeam mi se părea ceva făcut de o mână divină. Peisajul cu căpiţe de fân, casele cu prispele lor, câmpurile întinse cu recol-te de grâu, toate acestea pentru mine formau un tărâm ameţitor, în care nu ştiu cum am ajuns... Şi în sfârşit, ca prin farmec, apariţia munţilor în zare, acoperiţi de o pâclă de ceaţă. Închipuiţi-vă un deţinut care a stat o viaţă întreagă într-o celulă, de unde a văzut o fărâmă de lume doar printr-o fereastră... Dintr-odată, acest deţinut se trezeşte într-un ţinut liber, nelimitat. Aşa eram eu. Efectiv. M-am simţit ca un orb căruia i s-au deschis ochii, însă nu poate să suporte lumina zilei. Numai că, în toată această vreme, nu-mi trecea senzaţia de greaţă. Flori s-a uitat din nou la mine.
- Ce alb eşti la faţă!... – a mai spus Flori, care s-a uitat la mine. - Hai să vă spun un „Tatăl nostru”, dacă vreţi. Poate ne trece la toţi starea aceasta.
- N-ar fi rău. – a spus Mihaela întorcându-se spre noi de pe locul ei din faţă.
În maşină s-a făcut o linişte deplină. Augustin a oprit şi casetofonul. Motorul se auzea cum torcea lin pe sosea. Eu m-am lăsat uşor pe spatele canapelei. Simţind-o pe Flori lângă mine, eu eram din ce în ce mai relaxat. Şi-n liniştea ce s-a lăsat peste noi, interiorul maşinii a început să vibreze de glasul îngrijitoarei mele, care parcă ne unea într-un singur fior.
- „Tatăl nostru, Care ne eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău... Vie împărăţia Ta. Facă-se voia Ta, precum în ceruri aşa şi pe Pământ... Pânea noastră, cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi... Şi ne iartă nouă greşelele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştrii...”
O auzeam pe Flori ca prin vis cum spunea „Tatăl nostru” cu o voce calmă, liniştitoare. Voce care vibra în cercuri concentrce învelind maşina noastră într-o pace binefăcătoare. În acelaşi timp, noi am devenit dintrodată foarte linştiţi, foarte binedispuşi, ca şi cum a venit Cineva şi, cu o pală de vânt, ne-a luat toată starea noastră de indis-poziţie. Da!... Pentru prima dată, acolo, în maşină, am simţit cu adevărat forţa Duhului. Acest Duh care ne unea pe noi, toţi patru, într-un farmec fără precedent. De fapt, peste toată această plim-bare, peste toată această excursie a noastră, plutea o Vrajă, un fel de mister care se re-vărsa peste noi într-o comuniune de spirite, ceea ce aprofunda fiecare clipă, fiecare metru parcurs în mirifica regiune a Oltului. Deodată, în timp ce maşina parcurgea soseaua care continua să urce, o vedem pe Mihaela cum despacheta ceva.
- Uitaţi, m-am gândit ca până ajungem în Căciulata să mai luăm ceva.