Valea Oltului 1, astept orice fel de comantarii Optiuni

[vvv@li]

VALEA OLTULUI. – Marius Tevanian Daniel

De când a venit Flori la noi, să aibă grijă de mine, şi mai ales în ultima vreme, de când mama a trecut în ţinutul eternelor lumini, această fată m-a obişnuit să iau masa de seara pe la ora şapte. Eu fiind la televizor, deodată mă simţeam luat din spate cu că-ruciorul şi dus la bucătărie.
- Hai să-ţi dau să mânânci... Acum îi văd pe prietenii tăi că vin.
- La ora asta poate vine Florin. – am spus eu. Într-adevăr, cum se lăsa seara, parcă aşteptam să vină cineva...
Cum se lăsa seara, în special de când m-a părăsit mama, simţeam nevoia de a veni cineva. De obicei aşteptam să vină unul din cei doi prieteni ai mei, Florin sau Augustin cu Mihaela. Este adevărat că, în ultima vreme, de când eram cu Flori nu m-am mai simţit aşa singur. Aveam senzaţia că trăiesc un fel de menaj în doi.
- Te rog Flori, după ce mănânc pot să mai stau la geam? Este de-abia şapte.
- Bine, te mai pun la fereastră, dar o să pierzi filmul..
În general, Flori mă punea la fereastră după masa de prânz, pe la trei, şi stăteam până la şapte seara. Dar în perioada aceasta de vară, după ce mâncam seara, ea mă mai punea o jumătate de oră sau o oră, la fereastră. Dacă venea Florin, stăteam până aproape de zece seara la taifas. În seara aceea, după ce Flori m-a pus a doua oară la fereastră, l-am văzut, spre surprinderea mea, pe Mihai Kropacs cum a venit cu maşina. În acele clipe am simţit dintr-odată întregul parfum al anilor trecuţi cum capătă viaţă în faţa mea.
- Hai să te scot afară Dănuţ... Împreună cu Ady să mergem aici, la terasa asta, să bem câte-o bere. Vrei?
Eu eram bucuros... Dar în acelaş timp m-am uitat cu sfială în cameră, la Flori. Am simţit un gol în suflet, în stomac. Deşi ea era mulţumită când se găseşte cineva s-o ajute să mă scoate afară, totuşi nu ştiam cum va reacţiona în cazul de faţă.
- Vreau să ies puţin cu băieţii afară, la terasă... Aş putea?
Flori m-a pus în cărucior, şi împreună cu băieţii ne-am dus la terasa magazinului de lângă noi.
- Vine şi... doamna cu noi? – s-au mirat timizi atât Ady cât şi Mihai.
Eu eram mândru... Cu adevărat mândru de Flori care ne însoţea. Ne-am aşezat la o masă aici, la „Miandra”. Deodată, în timp ce vorbeam cu băieţii, m-am simţit luat din spate de după gât.
- Dănuţ!... Ce faci aici?
M-am uitat imediat în spate...
- Hepa...! Lume nouă! – am exclamat eu, când am văzut-o pe Cristina. Era aceeaşi Cristină, şi totuşi alta. Nu ştiu cum să spun. – Este de-ajuns să ies şi eu odată în lume, şi dau numai de cunoscuţi.
Acum câţiva ani, Augustin mi-a făcut cunoştinţă cu Cristina, prietena lui din copilărie, şi vecină de bloc. Flori, înaltă, blondă, cu părul acela bogat, care forma o coroană în jurul ei, avea o carizmă care domina. Pe lângă ea, Cristina, creola aceea care mă fermecase cândva, mai mică de statură, se pierdea, se estompa.
- Ce mai faci Dănuţ?... Am auzit de mama ta... Îmi pare rău. Tu ce faci, cum eşti?
Flori se uita la noi să vadă cum ne înţelegem, cum mă descurc în asemenea situaţii.

[vvv@li]

Într-adevăr, toată această plimbare nocturnă avea un farmec deosebit, care la ora aceea, căpăta nişte conotaţii magice. De altfel, perioada aceea de vară avea să reprezinte pentru mine viaţa adevărată pe care n-am apucat s-o trăiesc. Deocamdată, în maşina lui Augustin trăiam din plin fiecare clipă alturi de ei şi de Flori. La ora aceea prin centru, şo-seaua era destul de liberă. Când am ajuns în dreptul Casei Poprului, toată clădirea era scăldată într-o baie de lumini. De-abia am apucat să mă uit la această clădire grandioasă, că am şi ajuns în dreptul Arcului de triumf, care era tot aşa de luminat, conferind oraşului o linie de eleganţă, aşa cum era pe vremea copilăriei mele.
- Cât s-a schimbat Bucureştiul de când am plecat eu! – a exclamat Flori.
- Întodeauna mi-a plăcut să mă plimb seara prin Bucureşti. – am spus eu, căzând în visare. – Mai ales prin zona aceasta...
- Lasă Dănuţ, că o să mai avem ocazia să ieşim undeva. – a spus Mihaela care se dovedea a fi o fată minunată.
În vremea aceasta Augustin conducea înapoi spre casă. Deşi era destul de târziu, noi eram veseli, binedispuşi. Prin parbriz vedeam şoseaua ca pe un şarpe lung care este înghiţit tot mai mult de un monstru metalic. Maşina noastră.
- Ţi-a plăcut Dani plimbarea nostră? – m-a înrebat Augustin.
- Aşa de mult încât mă gândesc să scriu o mică nuvelă.
- Poate mai facem o plimbare undeva... Să vedem. – a spus Mihaela cu un aer enigmatic. În clipa aceea nu mi-am dat seama de nimic.
Am ajuns acasă seara târziu. Ne-am culcat direct, fără să mai mâncăm nimic. Flori m-a dezbrăcat şi m-a culcat... În fiecare seară, după ce mă culca pe mine, în camera de lângă bucătărie unde dormea, ea avea obiceiul să-şi facă rugăciunea. Niciodată n-am văzut-o cum se roagă, dar întodeauna mi-am imaginat-o ca pe o vioară lungă, sensibilă, în aproprierea căreia toată fiinţa ta vibrează. Uneori îmi doream să fiu în camera ei seara, dimineaţa când se roagă, atunci când fiinţa ei se strânge în ea însăşi, revelând adevărul despre femeie, pe care nu l-am văzut niciodată. Cu toate că Flori mi-a impus un program destul de sever, cu care n-am fost obişnuit înainte, am încercat să învăţ felul ei de a fi. În ea vedeam o îmbinare de rigoare precisă, de o anumită duritate, cu o tandreţe de felină, de o dulce feminitate care ieşea din profunzimi nebănuite. Parcă o văd cum venea seara din oraş cu părul ei tapat, cea ce îi dădea un aspect de lady venită din occident. Când intra pe uşă îmi aruncam repede o privire asupra ei, să văd în ce dispoziţie se găseşte. Întotdea-una, în asemenea cazuri, o vedeam prospătă, parfumată, ceea ce mă făcea să-i ies cu căruciorul în faţă.
- Iartă-mă c-am întârziat. – când vorbea, ea avea un accent dulce, ardelenesc, în care prelungea ultima silabă. - Ţi-am adus un pachet de ciocolată. Hai la bucătărie să-ţi dau să mănânci. Vedem un film pe PRO TV. Sunt cam obosită... N-a venit nimeni pe la tine?..
Am privit-o cum vorbeşte. Era veselă, binedispusă, proaspătă, parfumată, strălucitoare. Arăta ca o bijuterie abia scoasă de la bijutier.
- Mi-e cam foame mami. Ce avem de mâncare?...- îi spuneam eu. De câte ori o vedeam că vene acasă proapătă, aranjată, ieşeam din monotonia mea.
- Să vedem ce-avem în frigider. – a mai spus Flori după ce şi-a pus halatul ei albastru, înflorat. Halat care, în ochii mei, exprima toată personalitatea ei.
- Nu vrei să mâncăm aici, în cameră? – Am întrebat eu timid. – Ne uităm şi la televzor.