Bărbatul şi Femeia, văzuţi dpdv al Tradiţiei Optiuni

[shapeshifter]

În simbolistica tradiţională, principiul supranatural a fost imaginat ca fiind de sex masculin, adică „bărbat”, în timp ce principiul naturii, al transformării, era conceput drept „femeie”. În termeni elenici, bărbatul îl reprezenta pe „unu” – termen care însemna „prin el însuşi”, noţiunea de îndestulător, complet; în timp ce femeia reprezenta diada – principiul diversităţii şi al „celuilalt sine” şi deci cel al dorinţei şi al mişcării. În termeni hinduşi, bărbatul reprezintă spiritul nepăsător – purusha – în timp ce femeia reprezintă prakriti – matricea activă a oricărei forme condiţionate. Concepte echivalente găsim şi în tradiţie Extremului-Orient a dualităţii cosmice yang şi yin, dualitate în care yang – principiul masculin – este asociat cu „virtutea cerului” iar yin – principiul feminin – este asociat cu virtutea „pământului”.
În spatele diferitelor reprezentări ale mitului „căderii în păcat”, se ascunde adesea ideea contopirii principiului masculin cu cel feminin. Dacă ceea ce prin natura sa este principiu în sine, favorabil puterilor „dorinţei” şi supus legii celui ce nu are principiu în sine, atunci se poate vorbi despre o cădere în păcat. Pe acest plan al realităţii omeneşti trebuie să fie înţeleasă atitudinea de neîncredere în femei, femeie confundată adeseori cu ideea de „păcat”, de impuritate şi rău, cu o ispită şi un pericol pentru cel ce păşeşte pe calea supranaturalului.
Sensului de „cădere” I se poate opune însă o altă posibilitate: relaţia potrivită. Aceasta se stabileşte atunci când principiul feminin a cărui natură este aceea de a se îndrepta în spre altceva, dar nu ceva nesigur, labil, ci spre ceva statornic, ceva „bărbătesc”. Atunci va exista o limită, o stabilitate. Iar „stabilitatea” va fi în măsură să transfigureze orice posibilitate feminină. În acest caz extrem este vorba de o sinteză în sens pozitiv. Este nevoie de o „conversiune”, de o schimbare de direcţie a elementului feminin astfel încât acesta să reprezinte totul pentru principiul opus. Atunci femeia devine „soţia” care reprezintă şi „puterea”, puterea instrumentală generatoare care primeşte principiul cel dintâi al mişcării şi a formei masculului nemişcat la fel ca în cazul acelei Shakti care se poate întâlni şi în aristotelism şi în neoplatonism. În reprezentările tantrice tibetane, bărbatul apare drept „cel-ce-poartă-sceptrul” şi este nemişcător, rece şi făcut din lumină, în timp ce Shakti îl învăluie ca o flacără vie. Cele două pivoturi sunt cele ale dharmei şi ale acelei bhakti sau fides, adică natura proprie şi implicarea activă.
Deosebirea fizică este concepută drept o corespondenţă cu deosebire spirituală, drept care individul este bărbat sau femeie fiziceşte numai pentru că este aşa ceva sub raport transcedental, iar caracteristica sexului, departe de a fi un lucru irelevant în raport cu spiritul, reprezintă un indicator al unui drum, al unui dharma distinct.
Se ştie că voinţa de ordine şi de „formă” reprezintă baza oricărei civilizaţii tradiţionale; că legea tradiţională nu îndeamnă spre ceva nondistins, egal, nedefinit – spre ceva în care părţile întregului devin în mod promiscuu asemănătoare – ci vrea ca aceste părţi să fie ele însele, să exprime din ce în ce mai bine propria lor natură.
Cazul bărbatului adică în care este vorba de faptul de a fi „o fiinţă de sine stătătoare”, cele două forme principiale de dobândire a valorii sunt Acţiunea şi Meditaţia. Războinicul (Eroul) şi Ascetul reprezintă cele două tipuri fundamentale ale virilităţii pure. În simetrie cu aceste tipuri, există tot două pentru natura feminină. Femeia se împlineşte pe sine ca atare, se ridică la acelaşi nivel cu bărbatul ca Războinic şi ca Ascet dat fiind că este Iubită şi este Mamă. Sunt două diviziuni, două ramuri ale unui trunchi ideal şi aşa cum există eroism activ, există ş cel al devotamentului absolut şi amândouă pot să fie la fel de bogate în roade în ceea ce priveşte depăşirea unei situaţii şi eliberarea, mântuirea, atunci când viaţa a fost trăită în puritate şi dăruire de sine.
Tocmai această diferenţiere în ramura eroică determină caracterul distinctiv al căilor de împlinire fie cea a bărbatului fie cea a femeii ca indivizi. Faptei Războinicului şi faptei Ascetului care se afirmă – unul prin intermediul acţiunii pure şi celălalt prin intermediul detaşării pure – într-o viaţă care este dincolo de viaţă, acestor fapte le corespunde fapta femeii care constă în a se dărui în întregime unei alte fiinţe, de a se dedica în întregime unei alte fiinţe, fie aceasta bărbatul iubit (tipul Iubitului şi tipul femeii pătimaşe în dragoste) fie această fiinţă fiul (tipul Mamei – femeia de tip demetric); faptă în care femeia îşi află sensul propriei sale vieţi, propriei bucurii, îşi află raţiunea sa de a exista.
Aceasta este calea bhakti sau fides, calea firească pentru femeia Tradiţiei de a participa la ordinea „formei” şi – atunci când experienţa este trăită în mod impersonal – şi la ceea ce se află dincolo de „formă”. A se împlini într-un mod tot mai ferm potrivit acestor două căi distincte, de neconfundat, restrângând tot ceea ce în femeie este bărbat şi în bărbat este femeie şi tinzând spre „bărbatul absolut” şi spre „femeie absolută” – toate acestea constituie legea tradiţională a sexelor, potrivit diferitelor canoane de viaţă.
Astfel că din punct de vedere tradiţional, numai în mod mediat, prin relaţie cu o altă fiinţă – cu bărbatul – numai aşa femeia putea intra în ordinea ierarhică sfântă. În India, femeile, chiar şi cele din casta superioară, nu aveau parte de o iniţiere; femeile nu aparţineau comunităţii sacre a nobililor – ârya – decât prin intermediul tatălui lor, mai înainte de căsătorie, iar după aceea prin intermediul soţului lor care era şi capul mistic al familiei. În Grecia dorică femeia în toată viaţa sa nu avea nici un drept; înainte de căsătorie, cel ce avea grijă de ea, era tatăl ei. La Roma, în conformitate cu o spiritualiate asemănătoare, femeia, departe de a fi „egala” bărbatului, era asimilată din punct de vedere juridic cu o fiică a soţului ei – filiae loco – şi cu o soră a fiilor acestuia – sororis loco – când era o copilă ea se afla sub autoritatea potestas, tatălui ei – conducător sau sacerdot al familiei – gens; atunci când se mărita era – după o expresie grosolană – in manum viri. Aceste situaţii de dependenţă a femeii, întâlnite în lumea Tradiţei, se întâlnesc şi altundeva şi nu însemnau neapărat nedreptate şi samavolnicie, aşa cum vrea să le considere „spiritele libere” moderne, ci reprezentau limitele şi locul firesc al singurei căi spirituale conformă cu natura pură feminină.

[shapeshifter]

În ceea ce priveşte pe o femeie, aceasta dă dovadă cu adevărat de măreţie, atunci când oferă fără să ceară; înseamnă că are în ea o flacără care se alimentează singură oricare ar fi obiectul iubirii, fie el Dumnezeu fie soţul, fie iubitul.
În spiritul haremului existau multe din aceste lucruri: şi anume depăşirea stării de gelozie, deci a egoismului şi a ideii de posedare din partea femeii căreia I se cerea totuşi, devotament claustral de pe vremea când era copilă şi până în amurgul vieţii şi fidelitate faţă de cel ce avea în jurul său şi alte femei şi le putea poseda pe toate fără a se „dărui” la rându-i vreuneia. Şi tocmai în acest element „inuman” exista un element ascetic şi chiar sacru. Dincolo de nişte aparenţe, mocneşte dorinţa şi gândul de eliberare; pentru că omul, confruntat cu o fides atât de categorică, omul, câr ar fi el de om, în aceste condiţii nu mai este altceva decât un mijloc, o unealtă şi se trezesc în el nişte posibilităţi care nu mai sunt pământeşti. Aşa cum regulile haremului le imitau pe cele din mănăstiri, tot aşa şi legea islamică în ceea ce o privea pe femeie, o transpunea pe aceasta din urmă pe acelaşi plan al ascezei monahale. De altfel, într-o măsură mai mică, o comportare asemănătoare a femeii putea să fie considerată drept o închipuire în civilizaţiile în care instituţia concubinajului a fost ceva obişnuit şi a fost recunoscută în mod legal drept complement al căsătoriei monogame; aşa au stat lucrurile în Grecia, la Roma şi în alte locuri. Exclusivismul sexual era o noţiune depăşită.
Aici nu se are în vedere la ce anume s-a putut reduce în mod material noţiunea de harem sau a oricărei alte instituţii asemănătoare. Se au în vedere aici doar cele cărora le-ar putea corespunde în viziunea lumii Tradiţiei. Îndatorirea lumii Tradiţiei a fost aceea de a săpa nişte albii adânci, sănătoase, pentru ca şuvoaiele haotice ale vieţii s-o apuce pe calea cea dreaptă. Pentru că numai cei ce o iau pe această cale tradiţională sunt liberi, pot să se dezvolte în mod spontan, pot să se recunoască drept liberi, pot să-şi tempereze cu o mişcare din interior avântul „tradiţional” al naturii lor. Ceilalţi, cei ce urmează orbeşte canoanele, adică supunându-li-se dar fără a le înţelege, fără a le trăi, sunt cei ce au nevoie de sprijin; dar chiar dacă supunerea lor este oarbă, această supunere îi împinge în mod virtual dincolo de mărginirea individului, îi face s-o apuce pe acelaşi drum ales de primii. Dar pentru cei ce nu urmează nici în spirit, nici în formă făgaşul tradiţional, pentru aceia nu există decât haosul. Acei indivizi sunt cei pierduţi, cei învinşi. Acesta este cazul oamenilor moderni şi în ceea ce priveşte femeia.
Fapt este că nu era cu putinţă ca o lume care a „depăşit” castele şi i-a redat fiecărei fiinţe omeneşti „demnitatea” sa şi „drepturile” sale, nu era cu putinţă ca această lume să mai păstreze vreun sens al legăturilor potrivite între cele două sexe. Emanciparea femeii trebuia să urmeze inevitabil, eliberării sclavilor şi preamăririi celor fără-de-clasă şi fără-de-tradiţie, adică a acelor paria.
Într-o societate care nu mai are nişte indivizi de tipul Ascetului sau al Războinicului, într-o societate în care mâinile ultimilor aristocraţi par a nu mai fi făcute să ţină sabia sau sceptrul ci rachete de tenis sau acele shakers pentru cocktails într-o societate în care – atunci când nu mai există palidul spectru al „intelectualului” sau al „profesorului”, fantoşa narcisistă a „artistului” sau maşinuţa grăbită şi cam murdară a bancherului şi a politicianului – tipul bărbatului este reprezentat de boxer sau de vedeta de cinema; ei bine, era ceva firesc ca într-o asemenea societate nici femeia să nu rămână mai prejos, ci să-şi revendice şi pentru ea o „personalitate” şi o libertate în sensul anarhist şi individualist al timpurilor noi. Şi în timp ce etica tradiţională îi cerea bărbatului sau femeii de a fi tot mai mult ei înşişi, de a exprima prin trăsături tot mai ferme personalitatea bărbatului sau a femeii – iată că civilizaţia nouă tinde să niveleze totul, tinde spre tot ce este diform, spre o fază care de fapt nu se află dincolo ci dincoace de identificarea şi diferenţierea sexelor.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 10 Mar 2008, 04:37 PM