Ghidul Nesimtitului Optiuni

[ZuZu]

Uite că mi-a trecut prin mână şi „Ghidul nesimţitului” a lui Radu Paraschivescu. Era culmea nesimţirii să n-o găsesc pe undeva şi să n-o frunzăresc lacom când tocmai o stimabilă profesoară mi-a recomandat-o.
Trebuie să recunosc. În felul meu enervat de a mă lega de un profesor sunt un nesimţit. Tipologia mea n-am găsit-o din păcate în nostima carte a lui Paraschivescu. Tocmai asta caracterizează cel mai bine un nesimţit: nu se simte.
Ia uite ce zice Pleşu:
„N-ar fi exclus ca textul lui Radu Paraschivescu să ajungă şi pe mâna vreunui nesimţit. În acest caz, nesimţitului i s-ar oferi şansa să-şi revină, la capătul lecturii, în simţiri. Dar nu-mi fac iluzii. Nesimţiţii nu prea citesc.”
Ultima parte m-a bucurat. Eu obişnuiesc să citesc. Sau obişnuiam. De când cu a 12-a nu mai am timpul ce-l aveam odată. Şi cel mai probabil e că poate până la pensie, n-am să mai citesc cum am citit până acum. Să sperăm că n-am dreptate.
O singură critică mi-aş permite să aduc acestei cărţi. Paraschivescu îi face pe aceşti nesimţiţi nişte fiinţe raţionale. Nişte oameni care te enervează cu dinadins. Cel puţin aşa mi s-a părut mie. Însă eu consider că astfel de oameni sunt prea proşti, ca să-şi dea seama că enervează restu’ lumii. Aceştia acţionează instinctual fără să le pese de nimeni, principala lor trăsătură fiind egoismul. Nişte ciori care-şi fac nevoile pe trecători fără să se uite-n jos.
M-aş bucura să stau într-o zi la o bere cu un om ca Paraschivescu. Dau 300 de discuţii de la o bere din care n-a ieşit mai nimic pentru una cu un om ca el.

[Aramis]

Era sa aveti o scama...

Radu Paraschivescu
Joi, 30 Octombrie 2008
Mai întâi, scena. Un trotuar acoperit de frunze, lângă Ministerul Culturii.

Mă plimb agale, sedus de culorile toamnei, dar hipnoza cromatică se termină brusc. Văd cum se apropie de mine patru bărbaţi în costum, care par ieşiţi de la ceea ce se chema pe vremuri „o consfătuire cu cadrele“. Cei de pe margini avansează precaut, ca nu cumva s-o ia înaintea şefului, un ins roşu în obraji, precedat de o burtă falstaffiană. Cât despre şef, el vorbeşte la un telefon mobil pe care i-l ţine la ureche un slujbaş pirpiriu, atent atât la sincronizarea paşilor cu cei ai superiorului ierarhic, cât şi la confortul auricular al acestuia. Imaginea e reală şi totodată neverosimilă. Ai impresia că vezi o secvenţă decupată dintr-un film de Daneliuc. Întregul pastel autumnal se destramă în faţa acestui grup statuar în mişcare. Absorb scena cu un amestec de fascinaţie, buimăceală şi incredulitate. ...

Restul articolului il gasiti accesand link-ul de la inceputul post-ului. Enjoy