Ordinul Solomonarilor, ce o mai fi si asta??? Optiuni

[cocosel]

Ordinul se spune ar fi aparut in 1450 i.e.n. si ar fi fost introdus de Zamolxe (marele preot dac-trac).

Romulus Vucanescu in minunata sa lucrare "Mitologia Romana" ne spune de ordine calugaresti dacice ale ctistilor, capnobantilor, etc care duceau o viata de pustnici, în creierul muntilor, de unde coborau, din când în când, pentru a propovadui în spiritul doctrinei lui Zalmoxis. O reminiscenta a ordinului ctistilor în mitologia româna sunt, dupa Traian Herseni, solomonarii .
Marii pontifi si capeteniile militare, în frunte cu regele, faceau anual, la solstitii si echinoxuri, procesiuni în masa pe culmile domoale ale muntilor. Erau ceea ce s-a numit mai apoi urcarile pe munte , care aveau loc între rasaritul si apusul soarelui. Reminiscentele acestor urcari pentru rugaciune pe munte, cât mai aproape de cer, în liniste si reculegere, au supravietuit la români pâna în epoca moderna, fiind preluate de crestinism înca din perioada migratiilor euroasiatice ale erei noastre si transsimbolizate magico-religios.


SOLOMONARII. Erau inzestrati, de catre traditia populara, cu puteri magice, putand sa intoarca ploaia sau norii. Se spune despre ei ca traiau pe un alt taram, iar in lumea noastra veneau din cand in cand pentru a cersi. Daca cineva nu-i omenea cum se cuvine, abateau asupra lor grindina. Solomonarii erau oameni inalti, cu parul roscat si cu mantii albe. Calatoreau printre nori pe spinarea balaurilor si posedau o serie de unelte magice: o toporisca de fier care putea sa intoarca gheata si un frau din scoarta de mesteacan fara de care balaurul nu ar fi putut fi stapanit. La gat purtau o toaca, iar zgomotul facut de aceasta (tunetele) prevestea sosirea unei furtuni. Nu pana demult, atunci cand pe cerul satului apareau nori, multi oameni se speriau ca a venit solomonarul si trebuie sa se fereasca de puterea lui. Uneori, apelau la "oamenii mesteri", fosti solomonari care traiau printre oameni.

Care este legatura dintre solomonari si credintele dacice?
Ei bine, multi cercetatori ii considera pe solomonari descendentii vechilor preoti daci. Ei se bazeaza foarte mult pe marturiile istoricilor Strabon si Iordanes. Acestia amintesc de preotii asceti kapnobatai ("calatori prin nori" sau "umblatori prin nori"), care opreau furtunile sagetand norii (ei credeau ca in nori se ascundeau balaurii care aduceau urgia). Un alt rol al acestor preoti era, in conceptia lui Mircea Eliade, practicarea unor ritualuri samanice, unde un rol esential il avea extazul provocat in urma inhalarii fumului de canepa.

[cocosel]

Si pentru a ne edifica hai sa o luam de la inceput .
Religia daca...zamolxianismul..prin care voi face legatura la ce vroiam sa subliniez.

Credinta lor în nemurire care îi desparte de ceilalti traci si de greci orânduirea lor socialã, cumintenia vietii lor, toate aratã un popor sedentar si linistit, care nu cere decât sã fie lãsat în pace. Spiritul de disciplinã, manifestat sub Dromithaites, Oroles, Burebista sau Scoryllo, cât si iubirea constientã si chibzuitã de patrie, alãturea de vitejia tenace arãtatã sub Decebal, îi ridicã mai presus de germanii din nord sau celtii din vest. Îndeosebi trebuie diferentiati de tracii sudici, decãzuti betivi, poligami, moravuri care au fost gresit extinse si asupra getilor, motiv reluat si prelungit pânã în vremea dacilor de istorici care s-au simtit datori sã prelungeascã în timp antipatia acestralã, simtitã pentru valahii contemporani, urmasi ai acelora. La daco-geti sufletul e nemuritor. Trupul e o împiedicare pentru suflet de a se bucura de nemurire de aceea el nu are nici un pret la rãzboi el trebuia jertfit fãrã pãrere de rãu. Omul nu poate ajunge la nemurire decât curãtindu-se de patimã: carnea, vinul, femeile. Mai ales vinul aduce ticãlosirea omului. Nimic din nebunia thraco-dionysiacã nu e admis sau tolerat la geti. Oamenii sfinti vor fi la ei ascentii, care nu mai vor sã stie nici de lume nici de femei, ci în renuntarea la orice bucurie a trupului, se devoteazã gândului bun spre nemurirea sufletului. Zeul e în cer, iar nu pe pãmânt. El e cerul senin, tulburarea firii e adusã de demonii rãi ai ai furtunilor ai grindinii si a norilor, de acea getul ajutã Zeului la linistirea lumii, trãgând el însusi cu arcul în norii ce ascund si întunecã fata Zeului din cer. ªi tot de acea Zeul e adorat pe muntii cei înalti în singurãtatea unde numai vulturii iar nu oamenii pot urca. Acolo sus, pierdut de lume si cercetat numai de rege, ca sã-I afle sfatul la caz de nevoie, stã marele preot. Templul si locuinta lui e într-o pesterã, si el însusi nu se coboarã decât rar de tot în lumea oamenilor, când are a da vreo poruncã, pentru curãtirea de pãcate, sau când are a face vreo prevestire ori a da învãtãturi. Regele însusi, ca stãpân al trupurilor numai, iar nu si al sufletelor supusilor sãi, ascultã cu respect sfaturile marelui preot. Asa stã de departe de lume si mai presus de ea, marele preot al daco-getilor încât el, profetul zeului, e sanctificat el însusi ca zeu. Cu atât mai mult, dacã e nevoie, poate fi si regele poporului sãu. Dar îndeobste cele 2 puteri: cea politico-militarã si cea religioasã nu se amestecã împreunã, ci sunt pãstrate deosebite. ªi puterea religioasã nu se amestecã în viata de toate zilele decât la mare nevoie. De abia odatã la 4 ani, natiunea aduce Zeului - unul singur - jertfa supremã: un om cãruia I se ia viata de carne, spre a I se dãrui viata de spirit, întru marea misiune de a purta su în cer rugãciunile si dorintele neamului de a fi înaintea zeului. ªi aceastã jertfã e asa de sfântã încât dacã trimisul nu moare în lãnci, înseamnã nu cã zeul are milã si îl iarta ci dimpotrivã cã-l osândeste la moartea vesnicã a vietii trupului si îl socoteste nevrednic de a se arãta înaintea sa. Ferice de cel ce, aruncat în lãnci, pierde viata trupului, spre a de destepta în viata vesnicã la zeul din cer. ªi tot asemenea, când altã scãpare nu mai este, regele si fruntasii se ucid, când sotul moare, sotia se ucide. Iar a murii în rãzboi e tot ce poate fi mai onorabil pentru un get. Cât priveste dependenta învãtãtura religoasã a getilor de cea phytogoreicã chiar grecii, începând cu Herodot si sfârsind cu Hermippus Callimachos rãstoarnã problema, spunând fie cã Zamolxe a trãit mult înainte de Pythagora fie chiar cã acesta a imitat învãtãturile tracilor (H.C. F.H.G. III.41) Însusi orphismul avea rãdãcini tracice iar Pythagora era adânc influentat de osphism. Faptul cã oamenii ca Poseidomios si Flavius Iosephus citau pe cãlugãrii geti ca pilde general cunoscute pentru a putea explica alte organizatii mai putin cunoscute, dovedeste vechimea si seriozitatea acestor institutii social-religioase getice. Ca o concluzie nu e demn sã renegãm pãrintii si strãbunii si din solidaritate si respect pentru strãmosi resping miturile biblice si evanghelice, ca fiind imorale si crude având o “moralã” plinã de lasitate, prostitutie, incest, crimã si genocid, violentã, înselãciune, formalism si lipsã de logicã.