Gnosticismul, Religia Cenzurata., Principiul Gnosticilor Optiuni

[Marduk]

"CUNOASTEREA A CEEA CE SUNTEM, A CEEA CE AM DEVENIT, A LOCULUI DE UNDE VENIM, A ACELUIA IN CARE AM CAZUT, A TELULUI CATRE CARE NE GRABIM SA MERGEM, A STARII DIN CARE AM FOST RASCUMPARATI, A NATURII NASTERII NOASTRE SI ACEEA A RENASTERII NOASTRE"

[Marduk]

Am gasit ceva interesant despre gnostici si sper ca aceste randuri sa aduca, daca mai era nevoie, mai multa intelegere despre o religie premergatoare crestinismului.
"Ideea comuna a gnosticismului este dualismul intre fiinta divina originara, inaccesibila, si o serie de emanatii rele care ajung in lume, in materie. Sistemul lui Valentin (160 d.C.), crestin din Alexandria, care a expus invatatura sa la Roma in acelasi timp cu Marcion, intre 135-160 d.C., este centrat pe ideea de pliroma. Lumea spirituala pura (pliroma) este compusa dintr-o unitate de eoni, emanatii divine provenite din Dumnezeu-Tatal. Creatia ar fi identica cu caderea in pacat, iar lumea materiala, in esenta rea, ca si spiritele umane, au fost modelate de un demiurg. Cuvântul (Cristos, Logosul) nu este acelasi cu Dumnezeu-Creatorul, ci o emanatie spirituala, care a trecut prin Maria ca apa prin conducta, nu a murit fizic, si nu a înviat. Mântuirea ar fi un act de cunoastere revelata, necesara revenirii in armonia pliromei. Exista o inegalitate fiintiala intre oameni, deoarece numai cei spirituali, gnostici (nu cei trupesti, nici cei psihici) poseda aceasta cunoastere si deci se pot mântui. Origenes, Clement de Alexandria, Tertulian, Hipolit, Epifanie, Efrem Sirul si Irineu de Lyon au combatut gnosticismul. Ei afirma despre creatie ca este buna, fiind opera lui Dumnezeu. Printre reprezentantii gnosticismului crestin se numara: Simon din Samaria (Simon Magicianul), Nicolae (fondatorul sectei Nicolaitilor), Cerint (contemporan cu apostolul Ioan), Menandru din Samaria, Satornil din Antiohia, Vasilide din Alexandria (cca 125), Carpocrate (155-166), Cerdon, Marcion din Sinope, Pont (nascut cca. 85), Bardesan din Edessa (n.154).
Doctrine gnostice:
Dumnezeu este indiferent la soarta omenirii si a universului, omenirea si materia sunt impure (nu sunt rezultatul creatiei unui Dumnezeu iubitor si grijuliu, ci emanatii asupra carora Dumnezeu nu are control direct). Puterile care guverneaza in mod secret universul sunt arhanghelii raului, asupra carora Dumnezeu nu are nici un control. Oamenii sunt rai in esenta (cu exceptia acelor putini alesi, in care scânteia divina arde inca, cei predestinati sa se reuneasca cu lumea divina). Salvarea, mântuirea, nu sunt oferite tuturor, ci doar unui numar limitat de alesi. Cei alesi primesc cunoasterea divina de la Cristos (revelatia este pura cunoastere divina si indiferenta de aprecierea intelectului uman. Logica si bunul simt reprezinta oricum raul. Vechiul Testament ar fi rau, fiind produs de dumnezeul rau al evreilor. Idealul este viata divina a spiritului uman (care se atinge prin ascetism extrem, condamnarea mariajului, desprinderea de animalitatea restului omenirii). Mântuitorul aduce salvarea odata cu intelegerea (revelatia).
Biblioteca gnostica din Nag Hammadi (Egipt): In anul 1945 un fellah (taran egiptean) descopera intr-un cimitir de lânga satul Nag Hammadi 13 manuscrise copte scrise in sec.3-4 in dialect sahidic. Majoritatea par a fi traduceri din limba greaca. Cele 13 manuscrise cuprind 51 de texte scrise in traditie gnostica. Manuscrisele se afla azi la Muzeul Coptic din Cairo cu exceptia lui Jung Codex (Zürich). Doar câteva au fost publicate: "Evanghelia Adevarului" (probabil de Valentinus) si "Evanghelia lui Toma" (cuprinde 114 pilde din Isus). Jung Codex: manuscrisul a fost separat de celelalte 12 si cumparat de Institutul Jung in anul 1952. Se pare ca dateaza din sec.4 d.C. si cuprinde: "Evanghelia Adevarului", "Scrisoarea lui Rheginos", "Tratat asupra a Trei Natiuni" si fragmente din "Rugaciunea Apostolilor". Crestinismul, care este o miscare mesianica evreiasca, poseda o tensiune interna provenita din întârzierea temporala a Parousiei (sfârsitului lumii) asteptate. De vreme ce Parousia nu s-a produs, Biserica preschimba eshatologia (stiinta despre sfârsitul lumii) istorica in eshatologie supranaturala. Asteptarea Parousiei nu dispare insa niciodata cu totul din viata comunitatilor crestine. Acest element apocaliptic reprezinta fermentul anarhist, revolutionar, care insoteste crestinismul in cursul intregii sale istorii. Atunci când presupusa promisiune apocaliptica a lui Cristos de "a se intoarce pe când (credinciosii contemporani) vor fi inca in viata" nu s-a împlinit, gnosticii au ales calea helenistico-dualist-esoterica si au denuntat invataturile bisericii crestine ca fiind minciuni banale bune pentru prostime. Parousia: Plato foloseste cuvântul parousia in sensul prezentei ideei in obiect si a transcendentei obiectului in idee. Teologia il foloseste in sensul prezentei lui Cristos in momentul intoarcerii (amânata sine die). In asteptarea unei intoarceri propriu-zise nu este de mirare ca unii credinciosi si-au cam pierdut rabdarea si au urcat in caruta gnosticismului. Crestinismul considera ca Domnul este pentru trup si trupul este pentru Domn, in timp ce gnosticismul socotea ca materia reprezinta totdeauna raul iar spiritul reprezinta todeauna binele. Extinzând aceasta idee, si aplicându-o la persoana Fiului lui Dumnezeu, gnosticii vedeau o distinctie separativa intre Isus si Cristos. Isus ar fi fost un simplu om, in timp ce Cristos ar fi reprezentat o emanatie divina, care a venit la botezul sau in Iordan si care l-a parasit la crucificarea sa. Ca atare, atât întruparea, cât si învierea, piloni ai crestinismului, sunt negate. Doctrina crestina cu privire la persoana Fiului lui Dumnezeu sustine ca Isus Cristos ar fi Dumnezeu, ar fi o persoana divina, cu doua naturi inseparabile: natura divina si natura umana. Natura umana perfecta a facut posibila crucificarea lui si actul de substituire a pacatosilor pe cruce. Natura divina a facut posibila învierea, înaltarea si glorificare lui. Deja din scrierile Noului Testament se observa o întelegere si acceptare diferita a mesajului crestin. Accentuarea unor elemente ale anuntului biblic, adica urmând metoda alegerii, a contribuit la crearea unor divergente care, urmând traditii diferite sau bazându-se pe doctrine salvifice curente, a avut ca efect final formarea unor grupuri crestine ce tindeau sa iasa din comuniunea Bisericii. Aceasta, spre diferenta de practica din religiile pagâne, în fata acestor tendinte separatiste, se vede constrânsa sa insiste asupra unitatii adevarului ce-i fusese transmis prin traditia comunitatilor fondate de apostoli, adevar aparat de criteriul apostolicitatii. Inca de la început, asadar, diagnoza istorica ne arata ca nu exista imaginea izvorului pur al adevarului de credinta, care, putin câte putin a fost alterat de doctrine false..., ci multiplicitatea marturiilor de credinta care printr-o alegere unilaterala, adica printr-o deviere de la doctrina, a condus la formarea comunitatilor separate (secte). Confruntarea Bisericii cu aceste comunitati separate si cu învatatura lor a contribuit mult la aprofundarea mesajului crestin si la o traire corecta a lui de catre primii crestini (cfr. 1 Cor 11, 19). La sfârsitul primului secol, în Asia Mica traieste si-si propaga învatatura Cerintus, despre care Irineu din Lion ne spune ca sustinea o cristologie diferita de cea transmisa de traditia apostolica. Pentru dânsul, Cristos este fiul natural al Mariei si al lui Iosif. Pentru a se deosebi de ceilalti oameni, dupa botez, Cristos s-ar fi coborât asupra lui Isus sub forma de porumbel. Numai de acum înainte, Isus Cristos l-ar fi revelat pe Tatal si ar fi savârsit minuni. Inainte de moarte, Cristos l-a parasit iarasi si numai Isus a patimit, a murit si înviat. Tot Irineu se spune ca evanghelistul Ioan a fost determinat sa scrie evanghelia sa si pentru a apara puritatea mesajului si a persoanei lui Cristos de erorile pe care Cerintus le propaga. Se pare ca ideile lui nu au câstigat multi adepti. Daca Cerintus ramâne un personaj singular, ebionitii (de la termenul ebraic ebjon=sarac) în schimb, vor gasi numerosi adepti pentru ereziile lor. Poate ca la început, ei erau iudeo-crestini ortodocsi care dupa anii 66-67 au plecat din Ierusalim, stabilindu-se în Transiordania. Mai târziu, sustinând obligativitatea legii mozaice pentru mântuire, ei se vor separa de Biserica. Ruptura s-a produs probabil în jurul anului 150. De la dânsii avem fragmente ale unei Evanghelii a lui Matei, Predicile lui Petru si Pseudo-Clementinele. Un scriitor ebionit este Simmacus, traducator al Scripturii. Aceasta traducere cât si alte scrieri ale sale vor fi cunoscute si de catre Origene. Atât în problema cristologica cât si în considerarea validitatii legii mozaice, ebionitii sunt împartiti, unii lasându-se cuprinsi si de idei gnostice. Eterodoxia lor se constata cu claritate în dualismul referitor la originea lumii. De la început, Dumnezeu a creat doua principii, unul bun (care va stapâni în lumea viitoare) si altul rau (stapânul lumii prezente). Principiul bun este Cristos (Mesia doar din momentul botezului si pâna la începerea patimirii), care trebuie sa conduca iudaismul la o autentica observare a legii mozaice. Cristos a respins orice forma de sacrificiu; nici sacrificiul sau pe cruce nu are asadar vreo valoare. In locul sacrificiului intra viata de saracie si comuniunea bunurilor; pentru iertarea lipsurilor si greselilor personale, ebionitul face ablutiuni zilnice, participa la o cina sacra cu apa si pâine si sfinteste zilele de sâmbata si duminica. Alaturi de ebioniti, trebuie mentionati si elchasaitii, de la un oarecare Elchasai care la începutul secolul al II-lea si-ar fi desfasurat activitatea printre sirieni si parti. Secta sustine existenta a doua principii, unul feminin (spiritul Sfânt) si altul masculin (Isus Cristos, om si profet, care ar fi avut mai multe incarnari). Se practica ablutiunile frecvente si este sustinuta obligativitatea legii, inclusiv circumciderea. Mandeii sunt asemanatori acestora; în plus, insista asupra botezului ce poate fi primit de multe ori, ca semn de curatire interioara. Se acorda mare importanta celebrarii ascensiunii cultuale a sufletelor defunctilor spre împaratia luminii. In eterodoxia lor exista un mare rege al luminii, Marele Mani, iar alaturi de el nenumarati mici Mani. In opozitie cu Marele Mani si însotitorii sai, se afla lumea apei negre populata de demoni si spirite rele. Intre cunoasterea profunda a misterului crestin, care are ca finalitate apropierea crestinului de Dumnezeu, si gnosticismul propriu-zis nu se poate stabili decât o simpla paralela de metoda; nicidecum nu se poate admite ideea ca gnosticismul si-ar avea vreo radacina în paginile Noului Testament, asa cum unii autori lasa sa se înteleaga. Gnosticismul reprezinta un sincretism religios al antichitatii târzii care, pe baza unui dualism oriental, pune împreuna conceptii religioase ale iudaismului târziu si unele elemente, denaturate, ale revelatiei crestine. Gnosticismul a existat si înaintea crestinismului, iar multe din persoanele care îl îmbratisasera, iar apoi trecusera la crestinism, nu au renuntat total la vechea lor credinta, ci s-au limitat doar la a adauga unele idei crestine la vechile lor convingeri gnostice. In acest fel apare "gnosticismul crestin. El încearca sa ofere omului religios o explicatie valida despre lume si despre el însusi, pentru care se serveste fara mare discernamânt de doctrina cultelor misterice orientale, de filosofia greaca si de notiuni doctrinare crestine. Referitor la izvoarele acestei erezii, în afara de târzia Pistis Sophia si Cartile lui Je, ea poate fi reconstituita în cea mai mare parte din scriitorii crestini antignostici (Irineu, Tertulian, Iustin si Hipolit, si într-o masura mai mica din Clement Alexandrinul, Origene, Epifaniu din Salamina si Filastrius din Brescia). Intre anii 1945-1946, sapaturile arheologice scot la iveala bogata biblioteca de la Nag Hammadi, în Egiptul de Sus, în apropiere de anticul cenobiu pahomian Chenoboskion. In 13 papirusuri sunt cuprinse 40 de opere necunoscute pâna atunci, în limba copta, în cea mai mare parte reprezentând traduceri din opere grecesti scrise în secolul 2 d.C. Din aceste opere (apocrife ale Noului Testament si lucrari gnostice pure) putem reconstitui cu siguranta principalele concepte ale gnosticismului:
a. un dualism accentuat între cauza prima ultraterena si lumea materiala destinata mortii;
b. imposibilitatea de a se pierde scânteia divina a luminii din eu-ul gnosticului, chiar daca sufletul sau este înclinat total si învins de rau;
c. urmând calea cunoasterii, eu-ul poate sa se elibereze de legaturile materiei si sa se întoarca spre împaratia luminii adevaratului Dumnezeu;
d. caderea si ridicarea gnosticului sunt îmbracate în speculatii mitologice care, completate cu elemente scoase din filosofia, religia si astrologia contemporana, accentueaza caracterul sau sincretist.
Prezentarea acestor patru mari caracteristici nu trebuie sa ne determine sa credem ca gnosticismul reprezinta un sistem unitar si uniform în toata zona sa de raspândire si pe toata durata existentei sale. Radacinile sale trebuie cautate în Orientul Mijlociu si în estul bazinului Marii Mediterane, iar pe parcursul timpului îmbraca forme si aspecte noi, în functie de promotorii sai principali sau din cauza adaptarii sale la noile situatii. Dualismul sau, de exemplu, provine din Iranul antic, iar atunci când se întâlneste cu Vechiul Testament, Dumnezeul creator este interpretat ca un Demiurg care nu cunostea lumina. O alta zona de provenienta trebuie cautata în conceptiile astrologice babiloniene; dupa Alexandru cel Mare, acestea au patruns masiv în lumea greaca, propagându-se acum pe scara larga ideea influentelor planetare asupra destinului omului. Un aspect ce trebuie înca aprofundat este cel al raportului dintre iudaism si gnoza, mai ales în problema creatiei. Este posibil ca sectarismul iudaic târziu (de exemplu, esenienii de la Qumran) sa fi exercitat un rol de mediere între curentele iraniene si eleniste, pe de o parte, si miscarea gnostica, pe de alta parte. Atunci când sincretismul gnostic ajunge la apogeu, el se întâlneste cu crestinismul care începe sa se raspândeasca peste granitele Palestinei. Multi crestini aud acum vorbindu-se despre o persoana mânuitoare care are sa le comunice noi revelatii, complet necunoscute pâna atunci. Spre anul 160 d.C., Iustin ne spune ca exista crestini care îl recunosc pe Cristos ca mântuitor, însa vad în creatorul lumii un Dumnezeu rau; exista grupuri de crestini ce se numesc valentinieni, marcioniti sau vasilieni. Insa atât el, cât si mai târziu Origene, ne spun ca aceste grupuri nu mai fac parte din Biserica. Succesul propagandistilor gnostici în rândul crestinilor se poate baza pe doua motive principale. In primul rând, datorita superioritatii si profunzimii sale (dubioase), mesajul gnostic nu se serveste de traditia bisericeasca; el este transmis pe cai secrete, în parabole, si nu poate fi înteles decât de catre cei carora le este dat sa-l înteleaga. Insasi evanghelia lui Marcu spune ca: Si cu multe parabole asemanatoare le propovaduia Cuvântul, asa cum erau în stare sa-l asculte. Si nu le vorbea fara vreo parabola; dar în particular le lamurea toate discipolilor sai. In al doilea rând, succesul gnosticilor se bazeaza pe ideea ca numai ei, oameni superiori celorlalti, spirituali, poseda adevarata interpretare a evenimentelor cosmice, capabili asadar sa-l cunoasca pe Dumnezeu. Principalii exponenti ai gnosticismului sunt: Menandru, samaritean de origine, ce se propune ca adevaratul rascumparator, trimis în aceasta lume de puterile invizibile. Din Siria, provine Vasilide, influent la Alexandria, dar care are urmasi si la Roma. El sustine dualismul persian si propaga teoria emanatiilor (nenumarati îngeri care populeaza cele 4 ceruri si 365 de firmamente). Un gnostic mai renumit este egipteanul Valentin, care începe sa predice la Alexandria spre anul 135 d.C., propagându-si apoi ideile, pentru doua decenii, la Roma. Lui îi este atribuit Tratatul despre cele trei naturi, iar Irineu din Lion cunoaste Evanghelia adevarului, atribuita valentinienilor. Valentin se serveste de Platon si Pitagora, ca si de gândirea paulina si de cuvinte ale lui Isus, pentru a avea un plus de acceptare din partea crestinilor. Insa la dânsul, ca la toti gnosticii de altfel, este prezenta în mod substantial cosmogonia mitologica: de la Tatal invizibil îsi au originea realitatile (fiintele) emanate, ce culmineaza în cei 30 de eoni supremi ce constituie pleroma, lumea spirituala superioara de la care provine realitatea terena, si spre care creatia imperfecta tinde sa se întoarca. Precizam ca ideile expuse aici nu redau decât ceea ce credem ca se repeta frecvent în amalgamul conceptiilor gnostice, amalgam sincretist fara o logica si o coeziune interioara. Este posibil ca gnosticismul în aceasta faza a sa, determinanta si definitiva de altfel, sa reflecte indirect o tentativa imatura din punct de vedere cosmogonic, filosofic si teologic, tentativa de realizare a unui acord-dialog (gnozeologic-mântuitor) între religiile pagâne ale zonei de interes si crestinism. Exponentul principal al gnosticismului crestin este Marcion. Nascut la începutul secolul al II-lea, probabil este fiul episcopului din Sinope, în Pont. Din cauza unei deivergente de opinii referitoare la scrierile pauline, bogatul armator vine în conflict cu autoritatile comunitatii locale. Apoi, atât Papia cât si Policarp din Smirna îl exclud din comuniunea ecleziala. Spre anul 140 d.C. vine la Roma, unde intra în contact cu comunitatea crestina pe care o ajuta cu o substantiala contributie financiara. Aici întâlneste un alt gnostic, sirianul Cerdon. Pentru Marcion, Dumnezeul creator nu este adevaratul Dumnezeu, nici Tatal lui Isus Cristos, ci doar un Dumnezeu drept si sever care, prin impunerea legii mozaice, a impus evreilor un jug insuportabil. Ideile sale sunt cunoscute repede si de catre comunitatea de aici, pentru care motiv dupa doar un an, contrar vointei sale, el trebuie sa se separe si de aceasta comunitate. De acum nu-l mai intereseaza apartenenta la comunitatea crestina; începe sa-si propage cu mult zel ideile si în scurt timp reuseste sa-si câstige numerosi adepti. Rezultatul îl constituie formarea a numeroase comunitati gnostice (cu proprii episcopi si prezbiteri) alaturi de cele crestine. Deoarece liturgia lor este foarte asemanatoare cu cea a comunitatilor ortodoxe, multi crestini trec cu usurinta în grupul marcionitilor. Biserica îsi da seama imediat de pericolul marcionit, iar scriitori importanti, Iustin, Tertulian si altii, scriu cu toata decizia împotriva lui si a învataturilor sale. Datorita clarificarilor doctrinare ce apar si care demonstreaza incompatibilitatea învataturilor marcionite cu traditia apostolica, forta de atractie a gnosticismului marcionit scade simtitor. Doctrina marcionita exclude întreg Vechiul Testament, deoarece aici vorbeste Dumnezeul dreptatii (judecatii), creatorul universului, demiurgul, caruia îi sunt straine bunatatea si caritatea. Dumnezeul cel bun se reveleaza doar atunci când îl trimite ca Mântuitor pe Cristos, care aduce Evanghelia iubirii divine. Paul este singurul apostol care a primit aceasta Evanghelie, prezenta în epistolele sale si în Evanghelia lui Luca. Insa si aceste scrieri au fost alterate prin introducerea dreptatii si legalismului vetero-testamentar; aceste doua aspecte, afirma Marcion, trebuie scoase din scrierile pauline si din evanghelia lucana. Pentru aceasta Scriptura purificata, Marcion scrie un comentariu, pastrat în putine fragmente, Antitheseis, din care reiese cu toata claritatea contrastul dintre Vechiul si Noul Testament. Nu numai dualismul prezent la dânsul i-a determinat pe scriitorii crestini sa ia pozitie împotriva lui, ci si docetismul destul de accentuat. Marcion nu poate admite faptul ca Mântuitorul sa se întrupeze în impurul trup uman; aceasta ar însemna pentru Dânsul sa fie în stapânirea demiurgului. Neputând avea un adevarat trup uman, Cristos nu a putut suferi pe cruce; asadar, jertfa sa pe Calvar este doar aparenta, si aparenta este si mântuirea crestinilor. Aceste concluzii, consecinte drastice si înspaimântatoare pentru crestini sunt trase de discipolii lui Marcion, care încearca sa-l corecteze, ceea ce ne dovedeste fragilitatea tezelor marcionite în fata pozitiei doctrinare a Bisericii. Ideile sale despre impuritatea si decaderea trupului uman îl determina apoi sa condamne casatoria, considerata pacatoasa tocmai din cauza decaderii grave a trupului uman. Lui Marcion îi sunt straine speculatiile gnostice despre emanatiile pleromei, credinta în destinul impus de astri, cosmogoniile, împartirea crestinilor în psihici si pneumatici. Succesul marcionitilor se datoreaza personalitatii fondatorului, seriozitatea exigentelor ascetice impuse ca si liturgiei foarte asemanatoare cu cea a marii Biserici. Niciunul dintre gnostici nu a determinat atât de acut Biserica sa-si examineze propria pozitie fata de Scriptura si fata de norma credintei (o contributie importanta o are Irineu din Lion), sa-si revada formele de organizare si sa se coalizeze cu toate energiile pentru a contracara o erezie atât de periculoasa."