Gnosticismul, Religia Cenzurata., Principiul Gnosticilor Optiuni

[Marduk]

"CUNOASTEREA A CEEA CE SUNTEM, A CEEA CE AM DEVENIT, A LOCULUI DE UNDE VENIM, A ACELUIA IN CARE AM CAZUT, A TELULUI CATRE CARE NE GRABIM SA MERGEM, A STARII DIN CARE AM FOST RASCUMPARATI, A NATURII NASTERII NOASTRE SI ACEEA A RENASTERII NOASTRE"

[cocosel]

In timp ce gnosticii din secolul I, Simon Magicianul şi succesorii lui, erau cu toţii pătrunşi de filozofia greacă, cei din secolul al II-lea au fost mai aproape de creştinism care, întărindu-se şi dezvoltîndu-şi apologetica, devenea o religie de avangardă. Ei s-au alăturat creştinilor pentru a putea discuta cu ei despre Vechiul Testament şi Evanghelii, ale căror texte le interpretau în folosul dogmelor lor. Se socoteau fii ai lui Adam (Cainiţii coborau din Cain, Sethienii din Seth), ai femeii sau ai fiilor lui Noe, ai unui apostol; pretindeau că posedă prin tradiţie orală învăţătura secretă a lui Iisus încredinţată, după învierea lui, Mariei-Magdalena sau altcuiva. Gnosticii se prezentau astfel ca adevăraţii cunoscători ai creştinismului şi, în schimb, teologii, Părinţi ai Bisericii, voiau să le opună adevărata Gnoză.
Aceste două mişcări religioase paralele aveau de altfel cîteva ritualuri identice: botezul, pe care gnosticii îl practicau cu variante (dîndu-l de trei ori în cursul vieţii, sau prin impoziţia mîinilor, ba chiar botezînd morţii); epiclesa, rugăciunea liturgică care chema pe Sfîntul Duh deasupra apei de botez, a vinului, a pîinii, a untdelemnului sau a oricărui alt element al împăr¬ăşaniei; cina, care nu era euharistică în gnosticism; ultima-împărtăşanie. Dar gnosticii foloseau şi descîntecele şi incantaţiile, filtrele, talismanele şi procedee de magie sexuală; îmbunătăţeau tradiţia misterelor antice insuflîndu-le o metafizică diferită.
în secolul al II-lea, primul maestru al Gnozei a fost Basilide, un sirian instalat în Alexandria unde a strălucit pînă la moartea sa (către anul 135) prin învăţătură, pe care a continuat-o cu aceeaşi strălucire fiul său, Isidor. Autor a douăzeci şi patru de cărţi de Exegetică care comentau Evangheliile, Basilide afirma că nu inovează nimic şi că expune numai creştinismul ezoteric, după mărturisirile confidenţiale ale lui Matei şi Glaucias, un interpret al lui Petru. Totuşi, el a amestecat în doctrina sa, cu puternic caracter personal, şi idei din Persia.
Basilide îl numea pe Dumnezeu „Cel care nu este", pentru a arăta că Prima Cauză nu poate fi accesibilă raţiunii şi imaginaţiei. „A existat, spune Basilide, o vreme cînd nu era nimic. Acest, nimic nu era unul din lucrurile existente, ci ca să vorbim clar, fără artificii, nu era absolut nimic." în acest vid atît de total încît este de neconceput, şi nu poate fi numit, s-a produs începutul a Tot: „Cel care nu este, fără gînd, fără sentiment, fără scop, fără plan, fără emoţie, a vrut să facă lumea. Dacă folosesc, spune Basilide, cuvîntul a vrut, este ca să mă fac înţeles (căci de fapt) nu a existat nici voinţă, nici gînd, nici sentiment. Şi lumea (de care este vorba aici) nu este lumea care a fost creată mai tîrziu, cu măreţia sa şi împărţirile sale, ci germenul lumii." Această sperma, precizează Basilide, constituia o panspermia, o sămînţă universală sau o colecţie a tuturor seminţelor care permiteau zămislirea diversităţii fiinţelor şi lucrurilor: „Astfel Dumnezeu care nu este a făcut lumea din ceea ce nu este, depunînd şi punînd la bază un germene unic care conţinea în el toţi germenii lumii."

Din sperma cosmică, provenind din entităţi inexistente, s-a născut „o triplă Filiaţie" formată dintr-o parte subtilă ce s-a ridicat la Dumnezeu care nu este, dintr-o parte opacă ce s-a acoperit cu Sfîntul Duh, care i-a servit drept aripă pentru a se apropia de înălţimi, şi dintr-o parte impură ce a rămas în sămînţa universală. Din partea subtilă s-a desprins Arhontele (Guvernatorul) care, neştiind că deasupra lui exista un Dumnezeu, a creat firmamentul, astrele, fiinţele celeste; Basilide îl numeşte Capul universului (e kephale tou kosmou) sau Abraxas,regele celor trei sute şaizeci şi cinci de ceruri. Apoi, un al doilea Arhonte, inferior celuilalt, a ieşit din partea impură şi a utilizat panspermia pentru a crea Pămîntul şi locuitorii lui:
„într-adevăr, Basilide împărţea fiinţele în două categorii principale şi fundamentale: pe cea dintîi, o numeşte cosmos (lume), pe a doua, hipercosmos (ceea ce este deasupra lumii); iar barierei care separă cosmosul de hipercosmos îi dă numele de Spirit (Nous)."
Cînd a fost necesară izbăvirea lumii inferioare, acest Nous s-a unit cu Iisus-Kaulakau (cuvînt ce înseamnă speranţă pentru speranţă) prin botezul din apele Iordanului. Jacques Matter spune: „Această idee este una din inovaţiile cele mai curioase ale gnosticismului. Ea nu are nici un precedent la cei vechi... Numai posesia demonică mai oferă ceva analog cu încorporarea lui Nous, dar această analogie este tocmai ceea ce ne face să vedem mai bine noutatea şi îndrăzneala opiniei gnostice." Din păcate nu mai există decît fragmente din gnoza lui Basilide; morala sa egala însă extraordinara sa cosmologie; el îi învăţa pe Basilidieni „să nu urască nimic, să nu dorească nimic" şi voia să facă din ei nişte Aleşi „străini de această lume" (xenoi en kosmo uperkosmioi).