Gnosticismul, Religia Cenzurata., Principiul Gnosticilor Optiuni

[Marduk]

"CUNOASTEREA A CEEA CE SUNTEM, A CEEA CE AM DEVENIT, A LOCULUI DE UNDE VENIM, A ACELUIA IN CARE AM CAZUT, A TELULUI CATRE CARE NE GRABIM SA MERGEM, A STARII DIN CARE AM FOST RASCUMPARATI, A NATURII NASTERII NOASTRE SI ACEEA A RENASTERII NOASTRE"

[cocosel]

Socotiţi multă vreme eretici creştini, gnosticii sînt astăzi consideraţi reprezentanţii unui sistem de gîndire independent care a rivalizat cu creştinismul, pe care l-a influenţat în unele privinţe preluînd în acelaşi timp anumite noţiuni de la el. Istoricii secolului al XIX-lea au început să critice lipsa de obiectivitate în acest domeniu a ereziologilor şi să traseze un tablou mai nuanţat al Gnozei. Au descoperit în ea o mişcare precreştină al cărei centru principal a fost şcoala din Alexandria, unde scriitori evrei elenizaţi au combinat iudaismul cu filozofia greacă, cum a fost Artapan care îl identifica pe Moise cu Hermes, Aristobulos care dădea Vechiului Testament o interpretare aristoteliciană şi mai ales Philon care punea cu îndrăzneală de acord cosmologia din Peniateuc cu cea din dialogul lui Platon, Ti-maeus. Un alt centru a fost reperat în jurul lui Ioan Botezătorul, căruia Clement din Roma, în HomeMe sale îi atribuia drept discipol favorit şi succesor după moarte pe Simon Magicianul. Această mişcare, încă într-o formă necristalizată, a întîlnit în drumul ei creştinismul incipient, a căutat să-l anexeze sau să-l exploateze filozofic, de unde şi vehementele reacţii ale Părinţilor Bisericii împotriva ei. Pentru a degaja gnosticismul de ceea ce-l înconjoară trebuie acţionat cu multă prudenţă. Un profesor din Strasbourg, Jacques Matter, a fost primul care, în 1828, a separat cu claritate gnosticii (Basilidieni, Marcioniţi, Valentinienî etc.) de vechii creştini (Nazarenieni, Ebioniţi), de creştinii eretici (Docetici, Elxaiţi), de creştinii ascetici (Montanişti, Encratişti) şi de sectele anticreştine (Samariteni, Hypsistarieni, Mandeeni); acestea reprezintă deosebiri fără de care nu putem avea o istorie serioasă a ideilor.

Studiul Gnozei, continuat după el de Adolf Harnack, Wil-helm Bousset şi mulţi alţii, avea să capete în secolul al XX-lea o deosebită actualitate, ca şi cum spiritul modern ar fi găsit în el un stimulent incomparabil. în 1945, descoperirea în Egipt, lîngă Nag Hammădi, a unei biblioteci gnostice de vreo cincizeci de scrieri, aparţinînd probabil Sethienilor din secolul al IV-lea, a reînnoit entuziasmul specialiştilor pentru autori care nu puteau fi pînă atunci apreciaţi decît prin intermediul unor fragmente citate în literatura patristică. în Franţa, în Germania şi în Statele Unite s-au alcătuit echipe care să recenzeze, să traducă şi să editeze preţioasele papirusuri. Rămîne acum în seama criticii să arate cum a deschis Gnoza calea filozofiei oculte (cuprinzînd, prin definiţie, teologia iudeo-creştină şi magia păgînă); şi se va vedea că ele se luminează reciproc cu o lumină dintre cele mai puternice.
Trebuie să precizăm că această religie nu pleacă de la o personalitate centrală, cum este Iisus Hristos pentru creştinism, Buddha pentru budism, Mahomed pentru islamism, ale căror revelaţii sînt perpetuate de credincioşi de-a lungul veacurilor. Dimpotrivă, ne găsim in prezenţa unei constelaţii de mici comunităţi iniţiatice servind, fiecare în felul ei, cultul unei valori transcendente Gnosis (Cunoaşterea), decretată superioară credinţei. Chiar atunci cînd un şef de şcoală puternic, un Simon Magicianul, un Marcion, un Valentin, un Basilide, un Mani a fost venerat ca un om-zeu de către discipolii lui, această veneraţie n-a constituit niciodată un punct doctrinal care să privească ansamblul gnosticilor şi nu s-a prelungit niciodată mai mult de cîteva generaţii. De altfel, întemeietorii acestor comunităţi nu sînt toţi cunoscuţi; nu se ştie dacă Carpocratos al Carpocraţienilor din Roma este cel care a trăit în Chefalonia şi care este, exact, legătura Nicolaiţilor cu Nicolaus, cel combătut de sfîntul Ioan. Găsim un fenomen analog în China, la Taoiştii reuniţi în jurul lui Tao, Marele Principiu, şi care se divizau în şcoli mai puţin diversificate şi mal puţin opuse decît cele ale Gnozei.

Grupurile gnostice au avut credinţe şi ritualuri diferite dar, cel puţin, au avut în comun una şi aceeaşi motivaţie ideologică şi mai multe postulate fundamentale. Ele s-au străduit să răspundă acelei cumplite întrebări: „Dacă există un Dumnezeu, de ce există Răul în univers?" Nu putea să fie mai greu pentru o Divinitate supremă să creeze o lume perfectă mal degrabă decît această lume imperfectă unde nedreptăţile, dezordinile sociale,crimele se succed pretutindeni şi dintotdeauna....