Omul Care Si-a Ucis Viata, proaza aproape foarte scurta Optiuni

[plictisitoru]

Partea 1

Noaptea inconjura din toate partile adapostind cu un susur prelung privelistea nelinistita. Un pas inainte si podeaua gemu usor. In timpanul incordat de nerabdare, scartaitul se prelungi insuportabil ca un strigat deznadajduit. Ezita. Puterea se scurgea incet din brat, cutitul aproape ii scapa. Un strat de pacla acoperind vederea, ameteala imbratisand treptat. Ecoul gandurilor nerostite ingaima un "renunt", impotrivire nascuta parca dintr-un repros subliminal. Se opri nedumerit in mijlocul unei dileme de dincolo de sine, intr-un amalgam de impulsuri traite intr-o semiconstienta unduitoare. Faldurile perdelei rostogoleau urme incolore de lumina lipite de luciul oglinzii in care-si zari silueta amestecata cu penumbra incaperii. Fata in fata cu sine asteptand sa-si ucida viata.
Sinele de tramvai sparsera linistea noptii cu un strigat suierat sub mersul sacadat al ultimei curse. Tresari. Sangele dadu buzna in obraji. Cu ochi injectati, cu puls ridicat rosti sentinta, descumpanit de ezitarea anterioara. Un trebuie si luciditatea inunda cu siguranta datoriei. Inainta cu atentie, fiecare pas urmat obsesiv de teama zgomotului. Ii vazu trupul profilat in lumina zgarcita a lunii. O singura miscare si ar fi putut lovi. Sa auda un zgomot de oase sfartecate, sa priveasca raul de sange revarsat pe covorul albastru, un spasm timid, un picior trepidand si totul s-ar fi terminat. Stranse pana la durere manerul si se pregati de asaltul decisiv. Un moment i se paru ca viata se misca, o ultima impotrivire trimisa de vis. Ochiul zbenguia inauntru pleoapei. O clipa crezu ca se va trezi si fiorul groazei de a fi privit il zgudui. Ridica ambele brate inabusit de spaima. Se sufoca sub amintirile coplesitoare. Timpul navalise peste el din toate partile. Prima culoare zarita cu ochii speriati ai pruncului curios. Ce nebunie! Nu-ti poti ucide viata decat daca reusesti sa-i supravietuiesti. Se retrase, naucit, spre fereastra. Aer, avea nevoie de aer si luminile orasului raspandeau o linista vaga, adunau in cristale multicolore tragismul neputintei disipat intr-o ascensiune care construia himeric chipul bunicului mort inainte sa auda primul sunet. "Bunicule, bunicule daca am fi avut putina vreme sa discutam..." Toti necunoscutii astia ce sapasera la temelia fiintei vremelnice, nerecunoscuti, se revoltau. Urletul carnii ii absorbea vointa.

( Va urma )