Care E Directia Ta, Man? Optiuni

[Ovidiu Bufnila]

Care e directia, man?
intreaba Ovidiu Bufnila


Fericite sunt cuvintele nespuse.
Fericite sunt cuvintele necuprinse în discursul preşedinţilor, în vorbele de duh ale călugărilor, în diatribele lansate de parlamentari făţarnici siluind trupul patriei.
A nu spune e mai grozav decât a perora. A nu spune e mai periculos decât a te afla în treabă flecărind în marginea istoriei şi a lumii.
Învaţă nevorbele, necuvintele şi lungile tăceri. Ascultă-ţi trupul, diapazon universal în universul acvatic. Lasă cuvintele, bezmeticele, să se prelingă pe lângă trupul tău. Tăcerile tale sunt rarele clipe când te uneşti-cu-unu.
Imaginea ta va fi mai viguroasă prin tăcere. Când toţi urlă şi dau ca bezmeticii din braţe, învaţă umilinţa penumbrei. Lasă-te purtat de tăcerea esenţială.
Pătrunde-te de tăcere.
Marii cicălitori, care împing popoarele ca pe nişte turme în braţele comunicării-fără-de-noimă, lipsesc fiinţa de înţelesuri, transformând-o în client, cumpărător, adresant. Imaginea ta e o vecinătate a lui unu şi nu un lung monolog al mediocrului, minimalului şi meschinăriei.
Descoperă-te în imaginea ta prin necuvântul tău. La început n-au fost cuvinte, ci imagini ale unor mulţimi de puncte-aflate-în-vibraţie. Iar aceste mulţimi nu sunt altceva decât stratul ultim al imaginii tale care nu e decât aparenţa.
Sunt sigur că n-am putea înţelege formele geometrice fără a ne referi la navigaţia punctului. Enunţul acesta ar fi la fel de corect dacă aş folosi pluralul pentru că, fără îndoială, sunt expresia principiului lui unu care se multiplică.
Sunt când punct, când o mulţime de puncte. Sunt când peştoaica peştoaicelor, când popoarele acvatice digitalizate şi fragmentate aflate în extaz în inima sudicelor sau orientalelor. Pe potriva incantaţiilor şamanice.
Îmi face o plăcere nebună să mă gândesc la punct. Dăruit lumii spre profundă cunoaştere şi înţelegere, punctul se sustrage continuu actelor insurgente ale spiritului.
Probabil că spiritul, aflat într-un corp generat după o geometrie perversă, s-ar putea explicita printr-un punct de tranzit.
Poate că spiritul e de fapt o mulţime de puncte de tranzit. Un nor de puncte care, în mod aparent, se mişcă haotic. Un pitoşkin exemplar!
Multiplicându-mă, metamorfozându-mă într-un nor nebun de puncte, îmi măresc suprafaţa oceanică. Construiesc în mod pervers corporalitatea navigatorilor secretului porniţi în căutarea ultimului sens. Dar ceea ce mi se pare extrem de interesant şi încântător e felul în care această mulţime de puncte, acest nor, află că e o mulţime de puncte. Sau pur şi simplu află că este un punct multiplicat sau chiar multiplicant, un punct de tranzit.
Spiritul s-ar putea afla în afara mulţimii de puncte care îl compune?! În asta ar putea consta virtualitatea universului acvatic? Poate că el, universul acvatic, e format din două felii, virtualul şi realul. Astfel că unui punct real îi corespunde un punct virtual. Unei mulţimi de puncte reale îi corespunde, în mod firesc, o mulţime de puncte virtuale. Nu e oare prea simplu? Dar cine a generat pe cine?! Înclin să cred că în corporalitatea trecutului se înfăşoară oceanul virtual în timp ce viitorul se desfăşoară din el. Pare că doar prezentul e real, el reprezintă crunta realitate. Dacă aşa ar sta lucrurile atunci înseamnă că eu sunt real numai în acest moment.
Şi atunci să fie Pitoşkin o simplă invenţie?
Dar cum pot fi sigur de acest lucru?! Şi cum pot deosebi oceanul virtual de oceanul digital? Poate că ar fi trebuit să primesc un semnal care să-mi certifice crunta realitate aşa cum este ea ca aparenţă. Dar dacă l-aş primi cum aş putea fi sigur că l-am primit eu? Şi, mai mult, cum aş putea fi sigur că mi-ar fi adresat?! L-am primit deja?
Imaginaţia îmi joacă desigur o mulţime de feste.
Dar nu sunt sigur că e vorba chiar despre imaginaţia mea. Şi dacă ar trebui să fie vorba de o memorie, de ce ar trebui să o revendic tocmai eu?!
Mă întreb dacă eu pot fi un eu în absenţa memoriei. Şi, mai mult, de vreme ce-mi pun asemenea întrebări, e sigur că eu sunt cel care are o memorie. Astfel că, deşi memoria mea pare să aibă un caracter continuu, mulţimea de puncte care sunt are discontinuităţi în aparenţa ei. Adică eu sunt un eu nemuritor dar discontinuu.
Atunci viitorul e neimportant? Dar nimic nu mă împiedică să cred în viitor.
Nimic nu mă împiedică să-mi amintesc trecutul. Nimic nu mă poate îndepărta de ideea nebună de instantaneu acvatic. Aceasta fiind poziţia mea-în-sinele-meu.
Nu e neimportant cum te poziţionezi în lumile acvatice.
Ce-ţi oferă aceste lumi acvatice? Tu cine eşti?
Care e tendinţa? Care e direcţia? Spre ce lume te îndrepţi?