Povestea Imigrarii Optiuni

[Mistinguett]

Pentru ca subiectul "Emigrantii si denigrantii" a luat-o un pic razna si e cam negativ din start...
Pentru ca, dupa cum am spus de multe ori, emigrarea este o experienta diferita pentru fiecare in parte ...
Pentru ca stiu ca multi romani vor sa plece din Romania si pentru ca stiu ca multi din ei au impresii gresite despre ce inseamna viata de inceput in alta tara...

Mi-ar placea foarte daca am scrie aici cat de mult sau de putin din experientele noastre. Nu trebuie sa dam detalii mai departe de limita de comfort, care si asta difera de la persoana la persoana. Dar ar putea fi un subiect frumos, fie el trist sau vesel, nostalgic sau poate chiar hazliu...

Stiu ca este mult de spus, e un subiect unde nu poti spune doar "pai... mi-am facut valizele si m-am urcat in avion" dar poate postam cum avem chef si cum ne navalesc amintirile. Poate ne inspiram unii pe altii. Poate primim intrebari de la cei din tara si vrem sa raspundem.

Doar va rog sa nu "atacati" povestea nimanui - nu uitati niciodata ca fiecare experienta e originala si nu e obligatoriu sa vedeti viata sau lumea la fel cu cel care a postat.

Voi scrieti ce vreti, dar iata intrebari ajutatoare (poate): Cat ati stiut despre tara unde ati emigrat inainte de plecare? Odata ajunsi acolo, ce nu a fost cum credeati sau v-a atras atentia (bun sau/si rau)? Ati avut familie, prieteni de la inceput? Cat v-a ajutat asta? Ati comparat preturile din Romania cu preturile de unde ati ajuns? Cat a durat (aproximativ, bineinteles) pana ati putut spune "cam stiu pe ce lume sunt acum" (legi, reguli sociale etc)? Si bineinteles ca daca vreti sa scrieti si ce va place/displace prin locurile unde traiti, nu cred ca se supara nimeni - chiar daca mai e un subiect despre asta, dar ala e la "americani" iar acum avem mai multi forumisti din toata lumea.


*de obicei raspund prima, dar acum trec printr-o perioada foarte ocupata si promit ca voi scrie cat pot de curand, chit ca pe bucatele.

[OMU'BUN]

Am sa incerc eu primul. Sper sa nu deranjeze pe nimeni!...
Sunt un tip destul de rezervat in multe privinte. Am avut sansa sa plec din tara din ’85, dar impresia mea despre “strainatate” era mai rau decat idea de puscarie. Candva avusesem o experienta proasta in propria tara (la Tg Mures) cand individa de la paine a refuzat sa ma serveasca numai fiindca nu vorbeam maghiara. Imi spuneam ca in strainatate nu ma pot astepta la nimic roz. Evident, era si impresia pe care bravul si neinfricatul Partid Comunist a reusit cu desavarsire sa ne-o inoculeze in suflete.
Prima data cand am spus ca merita sa incerc a fost cand am constatat ca in jurul meu nu mai prea aveam cu cine sa mai schimb o vorba. Amicii plecasera unul cate unul, iar cand veneau in tara aveau masini de top, isi ridicau case, isi luau apartamente…
Alegerea tarii a fost speciala. Nu stiam foarte multe lucruri despre Regatul Unit, dar faptul ca in aceasta parte de lume nici politistii nu poarta pistol, pentru mine a insemnat ceva de genul „Civilizatia la ea acasa” . Mi-ar fi placut si Germania dar in acea perioada nemtii aveau aversiune pentru tot ce insemna roman, datorita unor semeni de-ai nostri cazuti din copac, probabil cu capul in jos!
Am dat un telefon unui prieten, si desi nu aveam nici viza luata inca, „prietenul” mi-a rezervat un loc la el in camera si m-a trecut in agenda lui la „datorii” pana aveam sa ajung. Asta in conditiile in care el statuse 6 luni la niste prieteni comuni, absolut gratuit! A fost pentru prima data cand imaginea de prieten in strainatate, uneori se caricaturizeaza peste masura.
Munca: Locurile de munca de director erau ocupate in totalitate si deci am inceput de jos; am maturat cat n-a maturat intreg neamul meu si inca vreo sapte pe deasupra. Am carat tot ce se poate cara intr-un santier de constructii, si faceam totul cu mult entuziasm, fara jena sau umilinta. In 9 luni si jumatate am avut ocazia sa-mi fac o imagine despre toate meseriile care se practica si sa-mi creez si eu un vis. La sfarsit, sefii au dorit sa ma ia la jobul urmator, dar am refuzat politicos. Mi-am cumparat microbuz si scule si am plecat pe propriile picioare.
Au trecut 4 ani de cand fac asta. Sunt multumit sau nu, nu stiu ce sa spun. Chiar saptamana trecuta am intalnit pe cineva care facea exact acelasi job ca si in urma cu 5 ani. La aceeasi companie ce oferea doar joburi necalificate. Aici parca aveam o satisfactie personala care ma facea sa-mi fie mila de acel baiat. De ce n-a incercat sa se rupa? Stia sa vorbeasca dar cred ca fugea de responsabilitati! Pe de alta parte, el avea o satisfactie mult mai mare decat a mea: in urma cu aproape 6 ani se predase, iar acum tocmai primise dreptul de sedere pe timp nelimitat. Eu nu stiu daca voi avea aceasta sansa, desi fata de el, eu mi-am platit toate taxele, si asigurarile si avocatul si contabilul si toate celelalte. Pentru el le-a platit statul englez, in timp ce el lucra la negru ca cetatean italian. In orice exista un revers al medaliei, si nimeni nu e numai fericit sau numai nefericit!
Imi doresc sa fie ultimul an cand mai sunt departe de familie. Mi-e greu si nici nu pot sa spun ca lucrurile au mers intotdeauna cum as fi dorit. Unii poate se intreaba de ce ma mai tem ca mi se va da negativul, daca tot imi doresc sa plec? Nu cred ca e vorba numai de orgoliu. In adancul sufletului fiecare doreste sa mai aiba un as in maneca pe care sa-l foloseasca la nevoie. Iar acel „refuz” suna destul de straniu in mintea cuiva care a incercat tot timpul sa se incadreze intr-o lege care nu-i apartine si pentru care a tras mai mult decat i s-ar fi cuvenit sa traga, in dertimentul familiei lui. De ce ma tem, din moment ce stiu ca am fost corect? Uneori ceea ce noi stim ca e corect, ei sa interpreteze tocmai pe dos! Totul tine de sansa in viata, si totul e relativ!

Bine-ati venit in lumea emigrantilor, oameni buni!