Cu Plecaciuni, Despre Japonia :)) Optiuni

[Cinderella]

Observ ca nu a scris nimeni despre Tara-Soarelui-Rasare, asa ca m-am gandit sa va scriu eu cateva cuvinte despre tzara unde mi-am petrecut sapte ani si unde a ramas pentru totdeauna o parte din inima mea !!
-----------------------------------------------------------------------------------------------------

Inclinatul (ojigi) la japonezi

In Japonia toata lumea se inclina, de la prezentatorii tv, care la inceputul si sfarsitul emisiunii se inclina unul catre altul, iar apoi in fatza (adica in fatza telespectatorilor), pana la vanzatorii de la aprozar, cand iti multumesc ca ai binevoit sa-ti cumperi cartofii de la ei. Chiar si prietenii intre ei (tinerii mai putin), dar la oamenii mai in varsta se intampla frecvent ca atunci cand se intalnesc sau se despart sa o faca cu astfel de plecaciuni. Japonezii au reusit sa faca pana si din asta o arta, pentru ca, hei, nu trebuie sa te inclini oricum, unghiul cu care te inclini fiind in functie de relatia pe care o ai cu cel in fatza caruia te inclini. O plecaciune politicoasa este una pe care o faci indoindu-te din talie, cu mainile drepte pe langa corp, daca esti barbat, si cu mainile impreunate in fatza, daca esti femeie. Cel mai frecvente sunt plecaciunile facute la un unghi de 15 grade, dar am vazut odata la televizor cum proaspetii angajati la un magazin de electronice faceau cursuri speciale de plecaciuni, unghiul la care ei trebuiau sa se incline in fatza clientilor fiind de 45 grade.
Cel mai mult imi placea la coafor sau la saloane de frumusete, saloane vizitate atit de finute doamne, cat si de barbati, fiind foarte obisnuit ca samuraii secolului nostru sa se vopseasca sau sa-si faca permanente (“permanente usoare”, zic ei cu cochetarie). Cat despre vopsit, mai mult de 70% dintre tinerii din Tokio isi vopsesc parul, de la blond “Marlyn Monroe” pana la roscat “irlandez” ( combinatia intre blondul platinat si figura asiatica face ca rezultatul sa fie unul de-a dreptul oribil !). La sus-numitele saloane, pe langa plecaciunile regulamentare, la plecare primesti multumiri de la intreg personalul salonului. In momentul cand un client s-a ridicat de pe scaun, cel ce l-a tuns incepe sa-i multumeasca cu voce tare, ca sa se faca auzit si de restul angajatilor, si atunci incep cu totii, care pe unde sunt, sa strige si ei cu glas puternic, expresiile standard de multumire. Cea mai simpatica mi se pare expresia “otsukare sama deshita”, care in traducere directa inseamna “v-am obosit”. Adica eu ies de acolo tunsa, frezata, aranjata si proaspata ca o floricica si tot ei imi spun ca m-au obosit. Dragutii mei japonezi, tare mult va iubesc !!
Dar multumirile si plecaciunile nu se opresc in momentul cand platesti, ci, atunci cand ai terminat, unul sau mai multi angajati se reped spre iesire ca sa iasa inaintea ta si te asteapta aliniati in fatza usii, pe trotuar, unde continua sa-ti multumeasca insistent si galagios pana dispari din vizorul lor. Intr-una din vizitele mele la coafor s-a intamplat sa fiu singura clienta, find aproape de ora inchiderii, si ce sa vezi ? a iesit toata echipa (adica vreo 5 bucati de japonezi) in strada pentru plecaciunile si multumirile de rigoare, de parca eram regina Angliei (mai, si nici macar bacsis nu dadusem, pentru ca in Japonia nu exista asa ceva). Am plecat cat am putut de repede, stanjenita si emotionata de atata atentie, ca sa-mi dau seama dupa vreo 10 pasi ca mi-am uitat bicicleta, care era parcata in fatza salonului. Asa ca m-am intors, zambind incurcata, echipa mai era inca pe pozitie, doar vreo doua coafeze iesisere din rand si se indreptau spre intrare, dar cand m-au vazut au revenit frumusel la aliniere si m-au urmarit cu totii pana ce m-au vazut suita pe bicicleta, strigand in urma mea ultimele multumiri plus sa am grija cum merg cu bicicleta. Ca-n filmele cu Stan si Bran !
Pentru japonezi este foarte important ca in relatia de afaceri cu clientul (sau cu seful) sa ai o atitudine cat mai umila, sa-l lauzi cat te tine gura si imaginatia si neaparat sa-l duci de cat mai multe ori la baute pana se incheie o afacere. Nu de putine ori am surprins in metrou niste situatii de toata frumusetea, cu niste domni bine imbracati, probabil oameni de afaceri cu clientii lor, care se intorceau de la vreo bauta (dupa cat erau de veseli si de rosii in obrajori), atunci cand se apropia statia la care trebuiau sa coboare unul/unii dintre ei, incepea protocolul de inclinare; intai multumeau cu “domo arigato”, apoi se inclinau cat mai jos, tragand cu ochiul sa vada daca ceilalti s-au inclinat mai jos ca ei; daca cumva clientul (sau seful) se inclinase mai jos, atunci ei se inclinau si mai jos si continuau tot asa pana aproape se inchideau usile, moment cand ieseau repede, eventual cu spatele si cu capul aplecat la un unghi proportional cu pozitia lor in companie.


Acest topic a fost editat de Cinderella: 18 Jan 2005, 09:24 AM

[Cinderella]

Cu o maaare intarziere va invit la un nou episod.....

Karuccha Shokku

Dupa un drum istovitor de aproape 10 ore cu vaporul ajungem in sfarsit in Kozushima,
o insula vulcanica si micutza la vest de Tokio. Eram doi romani, un slovac cu
prietena lui chinezoaica, un tip din Muntenegru, o alta chinezoaica si trei
japonezi.

Hirota-san s-a ocupat de toate pentru excursia asta, a ales destinatia si a facut
rezervarile pentru vapor cat si pentru ryokan (motel in stil japonez). De abia dupa
ce am platit biletul am aflat conditiile in care aveam sa calatorim cu vaporul si
anume-aveam sa dormim cu totii in aceeasi camera....pe jos. Cu totii, adica nu numai
cei din grupul nostru, ci toti calatorii, care au fost mai multi de o suta. Si pe
jos, adica direct pe tatami, nici macar pe saltea, nici macar cu o patura pe noi.
Puse cap la cap am reusit sa dorm vreo 3 ore in acea noapte, cand am calatorit
pentru prima data cu vaporul. Oceanul a fost incredibil de linistit, fara nici o
urma de valuri,parca era o balta imensa.....

La micul ryokan, care era de fapt o pensiune tinuta de o familie, ne-au intampinat
foarte calduros okaa-san si otoo-san (adica, in limbajul cel mai respectuos, mama si
tata). In japoneza exista practic trei tipuri de limbaje, cel foarte politicos, pe
care japonezii il folosesc cand se adreseaza clientilor sau necunoscutilor, apoi cel
"standard", cu care se adreseaza colegilor sau cunostintelor intamplatore, si
ultimul, folosit pentru cei din familie, prieteni sau subalterni. In limbajul uzual,
pentru mama si tata se folosesc "haha-oya" si "cici-oya", precum si apelativele
preluate din Europa, "mama" si "papa".

***********
Barbatii se adreseaza celor de-o varsta sau mai mici ca ei, cat si subalternilor cu
apelativul "kun", iar celor mai in varsta sau sefilor cu "san". La scoala se
foloseste frecvent pentru colegii mai mari, apelativul "sempai", care inseamna
"senior". Este foarte neobisnuit sa te adresezi colegilor cu numele mic si exista
multi oameni care lucreaza ani de zile in aceeasi companie fara sa stie numele mic
al colegilor sau subalternilor lor.
In cazul fetelor/femeilor, se foloseste numai apelativul "san" chiar si pentru
subalterne, insa prietenele se adreseaza una alteia cu o forma de alint, "chan" (se
pronunta "cian"). Mi-aduc aminte cand am inceput sa lucrez la universitate a venit o
colega sa se prezinte si mi-a spus ca o cheama Matzushita, dar "prietenele imi spun
Matzu-chan.. poti sa-mi spui si tu la fel daca vrei." "Oh, nuuuu, prefer sa-ti
spun,daca se poate, pe numele mic" ( poate ca ala suna mai bine pentru urechea mea
de romanca)..
*******
Camera noastra, a fetelor, era conform standardelor japoneze, una mare, de vreo 9-10 tatami..nu stiu cum
s-ar "traduce" asta in metrii patrati, dar cred ca inseamna vreo 14-15 m2 si tinand
cont ca era aproape goala, singura mobila fiind o masutza mica, parea chiar
incapatoare. Saltele erau tinute in timpul zilei in dulapul cu usi glisante din
perete si se scoteau afara doar seara, cand ne culcam.

Asadar dupa ce ne-am cazat, imbaiat si aranjat am plecat sa vizitam putin
imprejurimile, apoi la plaja. Oceanul avea culoarea albastru cobalt si apa era
limpede precum cea din reclamele pentru insulele exotice, o adevarata incantare !!
Acolo am vazut pentru prima data soarele apunand in mare si nisip negru, din roca vulcanica.
Ziua a trecut repede stand pe plaja si balacindu-ne in apa si s-a facut ora 7 seara, ora mesei.
In camera de oaspeti okaa-san impreuna cu fata dansei pregatisera o masa mare, pe
care au aranjat-o cu mare arta. Noi gaijinii (gaijin inseamna strain) ne-am oprit s-o admiram, iar M., slovacul, spre
amuzamentul japonezilor si-a adus camera video sa filmeze regalul culinar ce tocmai
ni se oferise.
Masa era desigur in stil japonez si trebuia sa stam pe jos, asezati pe niste
pernutze. Oase troznind de gaijini neobisnuiti cu pozitia
"seza" s-au auzit atunci cand ne-am asezat, insa pozitia a fost abandonata repede de
ne-japonezi si cam dupa primul pahar de bere fiecare incerca sa-si gaseasca pe sub
masa loc pentru picioare, care cum putea.

Odata ajunsi in fatza bucatelor am constatat ca fiecare mesean avea nu mai putin de
7 farfurii si boluri, majoritatea fiind insa din cele mici, cu portii de marimea
"XXS". Numai bolul de orez, felul principal (adica peshtele) si bolul de misoshiro
(supa traditionala japoneza facuta din boabe de soia, care se bea la sfarsit) aveau
dimensiuni relativ normale. Celelalte feluri, delicat dramuite cum spuneam, erau:
boabe de fasole amestecata cu o "iarba" neagra (care nici acum nu stiu cum se
cheama, dar e placuta la gust) si susan, bucati de peste uscat, vinete micutze
murate, si separat, prune japoneze murate ("ume boshii" pe numele japonez, care,
dupa gustul subsemnatei, sunt absolut oribile).

Japonezii se pricep in mod deosebit la prezentarea produselor culiniare si in majoritatea
restaurantelor poti vedea in vitrina reproducerea peeerfecta
in plastic a meniurilor pe care le gasesti inauntru, o idee grozava dupa
parerea mea si in special folositoare pentru gaijini, ca daca nu stii
cum se cheama ceea ce vrei sa comanzi si nici nu poti citi meniul, il iei frumos de
minutza pe chelner si ii arati cu deshtu in vitrina ce vrei.
Asadar dupa ce s-au desfacut berile, am dat "kampai" (noroc), ne-am impreunat
mainile cu o usoara plecaciune in ritualul de la inceputul mesei, spunand
"itadakimaaaasu", care inseamna pur si simplu "primesc". Pana aici nimic mai simplu,
insa acum de unde s-o apuci, cu ce sa incepi, merge oare salata aia de fasole cu
pestele sau nu cumva merge mai bine la sfarsit, inainte de supa ? dar prunele murate
? ii intrebam pe colegii japonezi cum se procedeaza, iar ei se uita foarte
nedumeriti la noi, spunandu-ne ca nu conteaza deloc, toate la gramada
si cum iti vine, ca doar d-aia ni le-a pus pe toate de la inceput pe masa !! eram de
suficienta vreme in Japonia ca sa manuiesc bine betisoarele
("hashi"), insa uitandu-ma la japonezi cu ce indemanare culegeau ei si
cele mai mici osutze din pestele ala, mi-am dat seama cat de "gaijina" sunt, pentru
ca eu deja abandonasem de mult "instrumentele de lucru" si foloseam cu sirg minutele
pentru sus-numita operatie de indepartare a oaselor. V., care era doar
de putina vreme in Japonia, se declara invins si cere lui okaa-san prin
intermediul unui coleg bastinas, o furculita si un cutit; okaa-san il
intreaba razand "muzukashii, neee ?" ("e dificil, nu-i asa ?" cu
betisoarele astea, adica).
La sfarsit, supa "miso" a fost savurata direct din bol cu sorbituri
zgomotoase, pentru a arata gazdei cat de mult ne-a placut ! chestia asta
am aflat-o in primele luni dupa ce am ajuns in Tokio, cand l-am
intrebat pe prietenul nostru japonez ce semnificatie au acele zgomote pe care le
face cu ciorba mea si mi-a raspuns ca le face pentru a-mi arata cat de mult
ii place. Eeei, dragu´ de el !
In restaurantele specializate in "noodle soup" (ramen-ya), poti sa auzi
un adevarat concert de sorbituri (pe langa supa propriu-zisa, se mai sorb
si noodles, cu o viteza si o dexteritate de invidiat). Iar printre sorbituri se mai
aud, pardon, si rigaituri, ceea ce nu este considerat deloc nepoliticos. Interesant
este ca pe cat mananca barbatii de zgomotos, pe atit mananca femeile de delicat si
de silentios. Ce este considerat extrem de nepoliticos (mai ales pentru femei) in
Japonia este sa isi sufle nasul la masa si nu numai (de exemplu, a-ti sufla nasul
in clasa este considerat un act de mare curaj !!); alternativa la suflatul nasului,
este evident.... trasul nasului, iar in sezoanele de iarna-primavara cand mai tot
japonezul are alergie la polen, concertul asta de tras nasu´ pe diferite tonalitati,
pe care il auzi oriunde te duci, e enervant la culme, iti vine sa-ti scoti tu
batista si sa-i zici japonezului "ia, nene, aici si sufla-ti nasu ala odata !! ".

********
In sfarsit, okaa-san ne anunta ca urmeaza desertul. Uraaaa, avem "aisu" (cuvintul e
preluat din engleza, daca nu v-ati prins si inseamna inghetata), dar bucuria pentru
prapaditii de gaijini o fo scurta, pentru ca inghetata mult-asteptata era
cu...fasoleeeeeeeeee !! asta a fost una din primele "plase" pe care
le-am luat in Japonia, cand m-am repezit sa cumpar o cutie mare de inghetata, ca
era la reduceri, deh, si arata asa de bineee, credeam ca e de capsuni, dar
cand am gustat-o acasa nu stiam cum s-o scuip mai repede....era inghetata cu
azuki, o fasole rosie, foarte mult folosita de japonezi la prepararea
dulciurilor, la patiserii gasesti o multime de gogosele si
preparate cu foitaj care au inauntru pasta de fasole azuki....yeak !
La sfarsit, am multumit pentru masa folosind acelasi ritual, de impreunare a
mainilor cu o usoara inclinare a capului, de data asta insa spunand
"gochiso-sama deshita", care ar fi un fel de "saru-mina pentru masa".

La micul dejun de a doua zi dimineata avea sa ne astepte alte surprize. In primul
rand, a fost tot in stil japonez, adica din nou orez, peste, supa si ceai verde,
si nu cafelutza si sendvisurile sperate de noi, europenii. Totusi, alaturi
de bolul de orez era asezat un ou si ne-am gandit noi "uite ca okaa-san a
tinut cont si de noi, strainii si ne-a dat macar un ou fiert" si cum ne
pregateam noi sa-l spargem, L-san, chinezoaica slovacului, ne atentioneaza
strigand "nuuuu, nu-l spargeti, ca e cruuud !!". Ouch ! si ce facem, ma rog,
cu oul asta crud ? "pai cum ce faceti ? il amestecati frumos cu orezul si cu
nato ca d-aia ni l-a dat". Iooooi ! a zis cineva "nato" ?
Colegii japonezi rid pe sub mustata si se uita curiosi cum se vor descurca
gaijinii cu aceasta ciudatenie culinara. Nato este fasole fermentata
(as vrea sa pun o poza, dar nu stiu cum sa fac ), care
are un aspect foarte ne-apetisant (boabele de fasole sunt acoperite cu un gel
albicios care se intinde atunci cand iei fasolea cu betele), in plus mai si
miroase destul de neplacut (insa nu chiar atit de greu precum spun unii, inclusiv
japonezii care sunt foarte sensibili la mirosuri; de exemplu sunt unele
branzeturi la noi care sunt mult mai puturoase ca acest nato, d-aia
japonezilor nici nu le prea plac branzeturile, pentru ca, zic ei, miros urit).
Toata smecheria cu nato asta este ca e considerat foarte sanatos si
multi il consuma chiar ca pe un medicament, fac abstractie de
aspect si miros si se gandesc numai la beneficiile lui- care or fi alea
n-am reusit sa le aflu in acesti sapte ani petrecuti in Japonia, dar un
lucru e sigur, toti japonezii iti vor spune ca nato e foarte sanatos).
***********
Cam asta a fost o farima din experientele pe care le-am avut in Japonia si modul cum am
reusit sa trec peste ceea ce japonezii numesc "karuccha shokku", cuvinte care vin din limba engleza (sau mai degraba din engreza, asa cum este vorbita in Tara Soarelui Rasare) si care inseamna "culture shock" (mie personal mi-a luat ore bune ca sa fac legatura dintre cuvintele engrezesti si cele englezesti).....
*********

Ah, dar v-am spus oare ce au mancat gaijinii la acel mic dejun ? ! omletaaaa

Acest topic a fost editat de Cinderella: 25 Feb 2005, 12:18 AM