Vamile Vazduhului, Calea sufletului dupa moarte Optiuni

[Clopotel]

Dragii mei,
M-am gadit sa deschid acest subiect, pentru folosul nostru. Cred ca se vor gasi si oameni care vor gasi interesante aceste marturii. De asemenea ar fi interesant, zic eu, daca am putea sa facem si niste comentarii pe marginea subiectului sau, de ce nu, sa mai scrieti si altele asemenea.
Mentionez, ca cele ce voi scrie, sunt luate din cartea "Vamile Vazduhului" - Protos. Nicodim Mandita.
Am sa scriu acum o serie de posturi cu primele trei vami. Rog moderatorul, sau pe alti useri, sa-mi spuna daca este oportun sa le scriu si pe restul, pana la 24 de vami. Voi face acest lucru cu mare placere...

SFÂNTA TEODORA ISTORISEŞTE CUVIOSULUI GRIGORE DESPRE CELE SUFERITE LA MOARTEA SA
Dragul meu, fiule Grigore! Cele întâmplate şi suferite de mine la moartea mea, pentru faptele mele cele rele, erau aşa de înfricoşate şi nesuferite, încât şi acum când mă gândesc, groaznic mă înfior. Dar cu ajutorul şi cu rugăciunile Cuviosului Părintelui nostru duhovnicesc Vasile, cel luminat de Dumnezeu, vei şti, fiule Grigore, că s-au făcut cele grele uşoare şi cele cu anevoie lesnicioase, în scurt timp, punând el mâna, necazurile şi greutăţile ce m-au întâmpinat, cu ajutorul şi mila lui Dumnezeu, s-au uşurat... cele nevindecate s-au săvârşit cu bine. Deci, mulţumesc celui care împreună cu tine s-a întristat şi rugăciuni fierbinţi la Dumnezeu pentru noi fiii săi a înălţat şi ne-a ajutat (Filip. i, 3-9).
O, fiule Grigore! Cum îţi voi povesti despre ceasul acela în care se despărţea sufletul meu de trup! Ce primejdie! Câtă silă! Câtă nevoie şi câtă amărăciune şi greutate pătimeşte sufletul atunci în durerea şi chinuirea aceea amară, ca să se despartă de trupul său! O aşa de înfricoşată nevoie şi durere cuprinde pe cel ce are a-şi da sufletul său, încât e asemenea unui om viu, care, dezbrăcat şi gol fiind, s-ar arunca într-un foc mare, unde fiecare cărbune aprins îl arde şi-l prăjeşte usturător, încât să leşine de dureri cumplite, pierzându-şi faţa şi alcătuirea corpului său, atât de groaznic, încât să iasă sufletul din el. Aşa-i de amară şi groaznică moartea, fiul meu, şi cu atât mai mult, mai ales a acelora care sunt mai păcătoşi, ca mine. Martor îmi este Dumnezeu, că adevărul ţi-l spun. Moartea la cei drepţi însă, nu ştiu ce fel este, pentru că eu ticăloasa m-am făcut prăvălia păcatelor şi a păcătoşilor.
Când m-am apropiat de sfârşitul vieţii mele şi a sosit ceasul despărţirii sufletului meu de trup, am văzut o mulţime mare de arapi stând împrejurul patului meu. Feţele lor schimonosite erau negre ca funinginea, ca tăciunele şi ca smoala; ochii lor ca nişte cărbuni învăpăiaţi de foc şi vederea lor era grozav de urâtă, ca gheena focului infernal. Aceia făceau o mare tulburare şi gâlceava. Unii răgeau ca dobitoacele, răcneau ca fiarele sălbatice, alţii lătrau ca nişte câini, urlau ca lupii, boncăluiau ca taurii, guiţau ca porcii... Toţi iuţindu-se asupra mea, mă îngrozeau şi se repezeau scrâşnind cu dinţii rânjiţi la mine, vrând să mă înghită. Acele duhuri rele şi urâcioase se pregăteau, aducând o mulţime de pergamente (hârtii întocmite în formă de sul), aşteptând parcă să vină oarecare judecător. Ei îşi desfăceau furioşi hârtiile, în care erau scrise faptele mele cele rele. Atunci sărmanul meu suflet a fost cuprins de mare frică si cutremur. Astfel, fiind muncită eu de relele acelea, deşi îmi era destulă amărăciunea morţii, acea înfricoşată vedere a acelor groaznici arapi, mi-a fost asemenea unei alte morţi si mai cumplită, întorcându-mi ochii încoace şi încolo, ca să nu mai văd înfricoşatele lor feţe şi să nu mai aud glasurile lor infernale, nu puteam scăpa de ei nici într-o parte. Pretutindeni vedeam numai arapi grozavi înarmându-se împotriva mea, şi nu era cine să-mi ajute, într-o astfel de primejdie chinuindu-mă, mă torturam şi leşinam de groază, de dureri şi de cutremur.
Deodată însă am văzut doi îngeri ai lui Dumnezeu, luminaţi şi foarte frumoşi, care au venit la mine cu faţă veselă. Chipurile lor erau luminoase, ochii privitori cu dragoste, perii capului albi ca zăpada, cu strălucirea în chipul aurului, hainele lor erau ca fulgerul şi încinşi cruciş cu brâie de aur. Aceia s-au apropiat de patul meu, unde zăceam şi vorbeau între dânşii. Eu văzându-i, m-am bucurat cu inima şi cu ochi veseli priveam spre dânşii; iar arapii aceia negri s-au depărtat puţin de patul meu. Atunci unul dintre îngerii începători de lumină, a certat cu mânie pe acei arapi întunecaţi, zicându-le: „O! Nedrepţilor, bestemaţilor, necuraţilor, întunecaţilor, răilor, anatematisiţilor şi viclenilor vrăjmaşi ai neamului omenesc, pentru ce apucaţi voi a veni înainte la cei ce mor, făcând atâta gâlceava, îngrozind şi tulburând pe tot sufletul ce se desparte de trup? Dar să nu vă prea bucuraţi, că aici nu veţi avea nici un câştig. Milostivirea lui Dumnezeu este cu dânsul, şi voi nu aveţi nici o parte la sufletul acesta". Atunci arapii aceia, întărâtându-se, chiuind şi gâlcevindu-se, arătau păcatele mele, zicând: „Nu avem nici un câştig aici? Dar aceste păcate ale cui sunt? Au nu ea singură a făcut acestea?" Aşa gâlcevindu-se aceia, eu stăteam pe pat, tremurând şi aşteptând moartea.
Deodată, fără de veste, a sosit şi moartea, răcnind ca un leu. Chipul aceleia era înfricoşat. Asemănarea ei era în o slabă formă omenească, cu trup fioros, alcătuit numai din oase omeneşti înşirate. Ea purta felurite unelte de muncire: săbii, săgeţi, suliţe, bardă, coasă, secure, ţepuşi, pilă, seceră, teslă, undiţă şi alte felurite unelte neştiute şi necunoscute de mine. Acelea văzându-le smeritul, necăjitul şi mult truditul meu suflet, s-a cutremurat de frică. Sfinţii îngeri, privind, au zis morţii: „De ce zăboveşti? Eliberează sufletul acesta din legăturile trupeşti. Dezleagă-l degrab şi cu uşurinţă, pentru că nu are multă greutate de păcate".

Sfânta Cuvioasă Teodora pe patul de moarte.
Apropiindu-se moartea de mine, a luat un ciocănaş cu care a deznodat vinele si cele 20 de unghii de la mâini şi picioare, apoi toate încheieturile degetelor, braţelor şi picioarelor mele, după care au rămas moarte, încât nu le mai puteam mişca deloc. După aceea luând o teslă, m-a lovit peste gât tăindu-mi-1, după care nu mi-am mai putut mişca nici capul, de parcă nu mai era al meu. Atunci sufletul era în inimă, si numai mintea le mai nălucea şi cugeta pe toate. Apoi umplând un pahar cu oarecare amestec, pe care ducându-mi-l la gură, m-a silit a-l bea tot. Vai, Doamne? Si atâta de amară era băutura aceea, încât nemaiputând suferi, sufletul meu s-a scuturat şi a ieşit din trup, smulgându-se cu sila. Atunci îngerii purtători de lumină l-au luat în mâinile lor. Privind eu înapoi, am văzut trupul meu zăcând pe pat: mort, fără suflet în el, nesimţitor şi nemişcat. Şi precum cineva îşi dezbracă haina învechită şi ruptă, aruncând-o încolo de pe sine, aşa şi eu priveam la trupul meu mort, de care mă dezbrăcasem ca de-o haină veche şi de care lucru mă minunam mult!"
FAPTELE BUNE AJUTĂ PE SFÂNTA TEODORA DUPĂ MOARTE
Iubitorii de Dumnezeu şi de mântuirea sufletelor omeneşti, îngerii - istoriseşte Sfânta Teodora - pe când mă ţineau în mâinile lor, mulţime de draci întunecaţi şi nemilostivi m-au înconjurat, strigând: „Sufletul acesta are mulţime de păcate, deci, trebuie să ne răspundeţi nouă la acestea". Aşa strigând, arătau păcatele mele. îngerii atunci căutau în cărţile lor faptele mele cele bune şi aflau cu Darul lui Dumnezeu câte cu ajutorul Lui făcusem şi eu în viaţă, de pildă: de am dat cândva milostenie la săraci, de am hrănit pe flămânzi, de am adăpat pe însetaţi, de am îmbrăcat pe cei goi, de am găzduit pe cei fără de adăpost şi pe străini odihnindu-i, de am slujit Sfinţilor, de am cercetat pe bolnavi si pe cei întemniţaţi, de am urmat regulat şi cu pietate la Sfânta Biserică, de m-am rugat lui Dumnezeu cu umilinţă şi cu lacrimi pentru iertarea păcatelor, de am ascultat slujbele Sfintei Biserici cu luare-aminte, de am adus lumânări, untdelemn, tămâie, vin şi prescuri curate, liturghii pentru vii şi pentru repauzaţi, de am cinstit Sfânta Cruce, Sfintele Icoane şi toate cele Sfinte cu evlavie, de am postit după rânduiala Ortodoxiei Creştine, de am lucrat binele şi m-am ferit de răutăţi, de mi-am păzit gura a nu vorbi deşertăciuni, de a nu pârî, a nu grăi ponegriri, clevetiri, hule, minciuni, năpăstuiri şi alte felurite păcate ale limbii, şi am făcut în schimb cele bune, spre Slava lui Dumnezeu si zidirea aproapelui meu, de am întors ochii mei de la deşertăciuni lumeşti... Şi orice alte fapte bune aflau scrise în cărţile lor, le aduceau la cumpănă împotriva păcatelor mele. Atunci arapii aceia văzând faptele mele cele bune, scrâşneau cu dinţii lor asupra mea, vrând să mă răpească din mâinile Sfinţilor îngeri şi să mă arunce în fundul iadului lor. Dar s-a arătat fără de veste Cuviosul Părintele nostru Vasile, vorbind oarece cu îngerii lui Dumnezeu.
CUVIOSUL VASILE AJUTĂ MULT SUFLETUL SFINTEI TEODORA
Părintele nostru Vasile ţinând în mâinile sale ceva minunat, un fel de sicriaş cu daruri duhovniceşti în chip de bani de ! aur, l-a dat îngerilor luminaţi, zicând: „Poftiţi, domnii mei! Acest suflet mi-a slujit mie cu bună credinţă, odihnindu-mi bătrâneţile mele. Eu m-am rugat lui Dumnezeu pentru dânsul si El mi l-a dăruit... Când veţi trece prin Vămile Văzduhului şi vor începe duhurile cele viclene a strâmtora pe acest suflet, să-1 răscumpăraţi cu acestea de datoriile lui. Eu, cu Darul lui Dumnezeu, sunt bogat duhovni-ceşte, adunându-mi comoară mare în cer, din ostenelile, suferinţele şi sudorile mele. Dăruiesc, deci, sicriaşul acesta pentru răscumpărarea sufletului acestuia, ce mi-a slujit cu mult devotament". Acestea zicând, le-a dat sicriaşul şi s-a dus. Văzând acestea viclenii draci, au rămas uimiţi, şi ridicând glasuri de plângere, s-au făcut nevăzuţi.
Fugind arapii aceia, a venit iarăşi plăcutul lui Dumnezeu Vasile, aducând împreună cu el mai multe vase cu untdelemn curat şi cu mir de mult preţ, sfinţit, pe care le ţineau în mâini nişte tineri frumoşi. Sfântul Vasile a poruncit să le despecetluiască - destupe - şi să le toarne toate peste mine. După turnarea sfântului untdelemn şi mir peste mine, m-am umplut de o mireasmă duhovnicească, minunată şi cerească. Atunci am văzut că m-am c*răţit toată.
Faţa sufletul meu s-a făcut strălucită şi luminată, prea frumoasă si plină de veselie Dumnezeiască. Apoi Cuviosul Vasile a zis iarăşi îngerilor care mergeau împreună cu mine:
„Domnii mei! După ce veţi săvârşi toate cele ce se cuvin cu sufletul acesta, după rânduială, să-l duceţi în locaşul meu ceresc, cel gătit mie de la Domnul Dumnezeu, ca să petreacă acolo". Acestea zicând, s-a făcut nevăzut; iar Sfinţii îngeri zburând în văzduh, m-au dus în sus spre răsărit.

[Alexandrule]

O DESCRIERE A IADULUI
Intai o descriere teologica. In imparatia lui Dumnezeu nu intra nimic
necurat. Deci ne putem inchipui ce putini sunt aceia care raman in Imparatie,
inca de la judecata particulara, pentru vesnicia nesfarsita.
Si toti ceilalti?
- Toti ceilalti, desi credinciosi, dar daca nu s-au curatit prin pocainta de
pacatele lor, de mandria lor, de slava desarta si celelalte, trec in lumea
nevazuta, asa-zicand in stare de boala, dar n-au pierdut putinta de-a ajunge
odata si ei in obstea bisericii lui Hristos.
Dar pana atunci?
- Pana atunci sufera in iad. Caci in iad sunt mai multe feluri de osanditi.
Unii pentru vecii vecilor, altii pana la judecata de pe urma, cand ii scoate
Biserica luptatoare de pe pamant, prin rugaciune si milostenie.
Aici, in viata pamanteana, vrei sa te pocaiesti, poti sa o faci. E o fapta a
libertatii vointei. Dincolo, nu mai e libertatea vointei. Cei ce in viata
trupeasca au robit pacatului, cu voia erau robi inca de aici, si de aici si-au
pierdut libertatea vointei. Deci in ce stare de libertate i-a surprins moartea,
in aceea vor petrece, cat le va hotara Dumnezeu.
Sufletul a plecat din viata aceasta cu indemnare la pocainta? Indemnarea
aceasta i se socoteste ca buna desi, pentru ca n-a desavarsit-o, are sa petreaca
in iad; dar in iad nu poate sa continuie pocainta - nemaiavand libertatea
vointei - ci suferinta lui e socotita de Dumnezeu si candva, odata, cand
Dumnezeu stie, e iertat si el. Pocainta nu si-o poate savarsi sufletul in iad si
pentru motivul ca acolo nu mai lucreaza Harul lui Dumnezeu. Deci, daca cineva ar
fi scos din iad, aceasta se datoreste ostenelii rudeniilor si rugaciunilor
Bisericii luptatoare, pe care socotindu-le Dumnezeu ca pe-o fapta a iubirii de
oameni, care trece dincolo de hotarele mormantului, va implini cu ele ceea ce
lipsea din pocainta sufletului osandit. Fara libertate si fara Har, nici o
suferinta nu plateste nimic, cu atat mai putin suferinta din iad. Suferinta
aceea, desi foarte mare, nu rodeste nici o nadejde de pe urma ei. Dar
libertatea, iubirea si Harul celor de pe pamant pot indupleca pe Dumnezeu sa
scoata din munca sufletul ce n-a ajuuns la sfintenie deplina. Caci, precum nimic
necurat nu intra in Imparatia lui Dumnezeu, asa nimic bun, oricat de putin ar
fi, nu ramane in iad pentru totdeauna, subantelegandu-se prin acest bun si
rugaciunile Bisericii. Iubirea a coborat pe Dumnezeu in trup, iubirea a sfaramat
portile iadului, iubirea "scoate din moarte si nu te lasa sa te pogori in
intuneric". E vorba de-o iubire aratata prin fapte. De aceeea zicem ca iubirea
n-are marginile omului, nici spatiul, nici timpul; nu piere niciodata, e
puternica, incat strabate dincolo de mormant si ajunge pe cel iubit; strapunge
iadul care nu-i poate sta impotriva si strabate cerul. Iubirea e insusirea lui
Dumnezeu, prin care a creat lumea vazuta si nevazuta, si toata faptura care-L
cunoaste de Tata e strabatuta de iubire. Daca am starui cum trebuie in iubirea
aceasta fara margini, s-ar rasfrange si in noi obarsia noastra divina, chipul si
asemanarea fiilor cu Tatal, am avea si noi multime de insusiri dumnezeiesti,
prin Har nu prin natura, in primul rand n-am fi asa de marginiti intr-o multime
de privinte.
Iata ce rost are imbunatatirea celor vii, nu numai pentru folosul mantuirii
lor personale, ci si pentru izbavirea celor din inchisoare, care au plecat din
viata pamanteasca cu pocainta inceputa dar neispravita.
Cu adevarat, iubirea e calea cea mai scurta si mai presus de orice cale, spre
desavarsire; printr-insa avem inlauntrul nostru Imparatia Cerurilor.

***

Trupul traieste, daca e locuit de suflet; iar sufletul traieste, daca e
locuit de Dumnezeu. Asadar, sunt oameni care au intr-insii suflete vii, si sunt
oameni care au suflete moarte. Moartea trupului este despartirea sa de suflet;
iar moartea sufletului e despartirea lui de Dumnezeu. Astfel, un trup viu poate
fi locuit de un suflet viu sau de un suflet mort.
Starea sufletului dincolo de mormant este continuarea starii sale pamantesti,
fie de viata, fie de moarte. Cel ce a inviat in sufletul sau cunostinta si
iubirea lui Dumnezeu, cata vreme era pe pamant, acela a inviat pentru vesnicie;
iar cel ce a omorat acestea in sufletul sau si moartea l-a prins in acestea,
acela a murit pentru vesnicie. Acela a omorat Imparatia lui Dumnezeu dinlauntrul
sau si a inlocuit-o cu imparatia chinurilor vesnice, in care a intrat inca din
viata pamanteasca.
Trupul nu are o consistenta sau temei in sine insusi, ci
dainuieste in temeiul sufletului, al acestei fapturi spirituale, nemuritoare, de
obarsie divina. Iar ceea ce da sufletului pecetea de fiinta spirituala e
functiunea constiintei de sine insusi, in relatie cu Dumnezeu, Tatal sau, si cu
toate cate decurg din rudenia aceasta. Acestei fiinte spirituale i s-a dat
trupul ca o unealta, nu ca un tovaras. Iar daca un om oarecare nu asculta de
constiinta, ci de animalitate, se intampla ca glasul constiintei tot mai slab se
aude, mintea tot mai mult se intuneca, si asa, faptele trupului pun pecetea lor
intunecoasa pe suflet. Sufletul, cu negrija lui, se face el o unealta a
trupului.
Sufletul, amagit e convetuirea cu animalitatea trupului, are sa poarte
chinurile rasturnarii rolurilor de indata dupa despartirea sa din robia uneltei
sale.
Intr-un cuvant de mai-nainte s-a vazut ca orice fapta trupeasca a fost mai
intai o fapta sufleteasca. O cadere in desfrau e mai intai o cadere in spirit.
In spirit e inclinarea si caderea. Iar aceasta e de la convietuirea cu trupul in
care s-a retras ispititorul si-l munceste cu pofte. Dar ispititorul nu poate
face nimic fara consimtirea spiritului. Aceasta consimtire insa innegreste sau
spurca fata sufletului; il face din ce in ce mai manjit de poftele impotriva
firii. Iar cu trecerea vremii, trupul slabeste si se satura de pofte, pe cand
sufletul, fiind nemuritor, naravindu-se cu ele, cauta sa le implineasca, chiar
daca trupul nu mai e in stare sa le faca. Sunt patimi trupesti care inrauresc
sufletul si sunt patimi sufletesti care se rasfrang asupra trupului. Slava
desarta, mandria, orgoliul, viclenia, parerea de sine si altele asemenea, se vad
de departe in tinuta de dinafara a trupului. Aceasta spurcare a obrazului,
sufletul are sa o plateasca de pe urma consimtirii cu patimile iscate de vrajmas
contra firii, print-un chin de nedescris. Totusi incerc.
Deci, in cazul cand trupul si-a robit stapanul, cand petele animalitatii s-au
intiparit pe faptura nemuritoare a sufletului, cand sufletul s-a aprins de
dorintele trupului, aceste pofte, toate, insotesc sufletul, si-l aprind mereu,
zorindu-l sa le implineasca in fapta, chiar daca nu mai are unealta trupeasca,
precum o avea in viata pamanteasca. Sufletul, in viata pamanteasca, nu avea o
corvoada asa de grea de purtat cu poftele, pentru ca ele, implinite cu trupul,
ii dadeau sufletului iluzia stingerii lor si deci, multumirea odihnei. Dar de
indata dupa incetarea trupului, poftele, stropii acestia de noroi improscati din
trup pe suflet, starnesc in sufletul desfacut de trup, o vapaie de pofte, care-l
muncesc cel putin tot atata, cat l-ar chinui setea pana la moarte, pe unul care
ar trece Sahara si n-ar gasi apa.
Sufletul, izgonit din trup de moartea acestuia, are sa se chinuiasca in felul
fiecarei patimi, care l-a ros in viata pamanteasca.
Orice intoarcere a vointei, deci orice fapta, dincolo e cu neputinta. Deci
usor putem pricepe ca fiecare patima pe care a iubit-o sufletul, namaiavand cum
sa se implineasca, se starneste mereu, creste mereu si-l chinuieste pe clipa ce
trece cu o tot mai aprinsa vapaie. Sufletul, desi chinuit de zadarnicia vapaii,
nu mai are libertatea vointei de-a scapa de muncirea aceasta, cum o avea pe
pamant. Daca n-a vrut sa scape de pofta cata vreme putea s-o faca, acum, trecand
vremea, a ajuns sa nu mai poata voi una ca aceea, ci culege silit roadele amare
ale robiei cu voia. Chinuirea poftelor ce cresc - si, pe masura ce cresc, maresc
chinuirea - nu are nici o izbavire, de vreme ce sufletul e nemuritor si nu se
poate ucide pe cine, ca sa nu mai simta vapaia care-l arde cu o iutime din ce in
ce mai mare. Un iubitor de argint, un lacom de avere, un lacom de mancare, un
betiv, un desfranat, nu scapa de tirania poftelor sale, ci acestea il chinuiesc
fara de sfarsit si se maresc pe masura ce nu pot fi satisfacute - lipsind
trupul, iar constiinta ii striga mereu osanda lui Dumnezeu si zadarnicia
suferintei sale. Invidiosul, trufasul, iubitorul de sine, sunt rosi de ura
asupra oamenilor, asupra sufletelor pe care nu le cunosc si asupra lui Dumnezeu.
Ura creste mereu si le macina mintea, zvarlindu-i intr-o nebunie furioasa, dar
desavarsit neputincioasa. Iar chinul cel mai mare tocmai acesta este, ca
rautatea se vede pe sine marindu-se in desert si zvarcolindu-se, in neputinta
de-a mai face ceva. Toata isprava e muncirea neincetata, pana la nebunia
absoluta a sufletului. Sufletul arde ca intr-o mare de foc. Constiinta ii
vesteste neincetat pedeapsa lui Dumnezeu, ii arata sufletele dreptilor in Rai -
ceea ce ii mareste suferintele - dar nu vede pe cei ce se muncesc ca si el in
vapaia acelorasi pofte; vede insa chipurile fioroase ale demonilor, care
intetesc vapaia care-i arde.
Precum in viata pamanteana, lucra Harul asupra celor ce se sfinteau si sporea
in ei iubirea, iar la dezlegarea lor din trup, ramanand in Imparatia Harului,
acesta sporeste, desavarsind in ei iubirea; asa prin contrast, in starea de iad
a constiintei, in imparatia fara de Har, lucreaza demonii asupra sufletelor
chinuite si sporesc in ele ura. Ura aceasta care nu poate face nimic,
zvarcolirea neputintei furioase, ura demonilor care chinuiesc sufletele si vad
ca nu ispravesc nimic, ura aceasta arde, ura aceasta infernala e focul nestins,
care nu lumineaza nimic. Sufletele acelea, care s-au amagit de poftele lumii, de
slava desarta si de trufia vietii, inselate de iubirea de sine care le-a
povatuit la toate poftele, iata-le inecandu-se in ura care le arde si care s-a
intarit peste ele ca o mare imparatie a raului. In aceasta imparatie infernala
i-a dus iubirea de sine, primul pui al diavolului si tata a toata amagirea.
Intr-o asa imparatie au sa sufere toti cei ce n-au scos cu desavarsire
iubirea de sine din launtrul lor, ci au mangaiat-o cu toate placerile, si i-a
surprins moartea inca nepregatiti la minte si necuratiti la inima. Au plecat cu
nadejde, le ramane nadejdea. Si daca se va afla cineva dintre rudenii sau
urmasi, ca sa implineasca pentru ei faptele iubirii, cu acestea acopar multime
de pacate si-i scot din moarte. Iar daca Dumnezeu nu pune nimanui in gand sa
implineasca mila si pocainta pentru ei, e semnul ca nu are planul sa-i scoata
din munca.

***

Pentru cei ce vor fi scosi din munca se roaga si Biserica luptatoare de pe
pamant si mijloceste catre Dumnezeu si Biserica biruitoare din Ceruri. Obstea
Sfintilor in frunte cu Maica Domnului mijloceste cu mare osardie luminarea
noastra a pamantenilor, ca mult mai usoara ne este noua izbavirea de munci pana
ce suntem in viata pamanteana, decat dupa moarte cand vom fi lepadati de la
nunta Fiului de Imparat, legati de maini si de picioare, adica fara libertatea
vointei de-a ne mai putea schimba si fara putinta de-a mai lucra ceva pentru
pocainta noastra, de vreme ce puterile sufletului sunt legate.
Pana la judecata din urma - cum zice Sfantul Nichita - "lumea de sus fiind
inca nedesavarsita, asteapta plinirea, asteapta intoarcerea celor dintai nascuti
ai lui Israil, care vad pe Dumnezeu. Caci lumea de sus se desavarseste
implinindu-se prin cei ce alearga spre cunostinta lui Dumnezeu. Si, odata
desavarsita, hotaraste sfarsiturile lumii de jos, a credinciosilor si a
necredinciosilor."