Miscarea Legionara - Istorie, Ideologie, Prezent, Pareri pro si contra Optiuni

[ecou]

Am citit foarte mult despre miscarea legionara . Am descoperit si lucruri bune facute de acestia dar si foarte multe greseli facute in cursul guvernarii lor . Ma intereseaza o discutie libera in care fiecare sa isi exprime liber ideile . Trebuie sa spun ca m-a pasionat in general istoria si politica si nu am o orintare politica si ideologica .

[talusa]

A fost tăiat un brad bătrân
Un destin excepţional
----------------------------------------------------------------------
A fost tăiat un brad bătrân

Emil Georgescu

Când magnificul şi neînduplecatul Cronos, care ne devorează pe toţi, răsuceşte din nou anul şi vine luna noiembrie, mărturisesc teama atavică a sfârşitului de lume, aşa cum am văzut-o şi am perceput-o cu mulţi ani în urmă, copil fiind, în ochii adulţilor şi în comportamentul lor, povestind despre sfârşitul de Brumar 1940. Această lună a asasinatelor, a violenţei, a întoarcerii la sălbăticie, a reprezentat unul dintre momentele proxistice ale spiritului gardisto-fascist de samavolnicie şi mişelie omenească.
După Duca, Armand Călinescu şi rectorul ieşean Traian Bratu, au urmat ceasurile şacalilor din zilele de 26-28 noiembrie 1940, când masacrul celor 65 de deţinuţi închişi la Jilava şi dubla sângeroasă de la Snagov au bulversat societatea românească. Cu doar câte ore mai înainte, echipele legionare ale morţii se antrenaseră, asasinându-l mişeleşte pe Virgil Madgearu. Nu se terminase ziua de 27 noiembrie, când a fost tăiat un brad bătrân... Nicolae Iorga.
A murit lovit în cap, în „uriaşul“ lui cap, de gloanţele naţionalist-legionare. A murit într-o noapte umedă, tăvălit în glod, batjocorit, aruncat într-un şanţ de către asasinii ce urinaseră pe el. În drum spre veşnicie, savantul i-a privit până în ultima clipă pe asasini, cu ochii lui mari, deschişi, întrebători, miraţi. Aşa l-au găsit în zorii zilei nişte săteni, în şanţul drumului singuratic.
În dimineaţa care a urmat sălbaticei nopţi, pe strada Franceză din centrul urbei noastre, o haită cu cămăşi verzi, brăzdate de curele maro, zbiera marşuri de bucurie şi bătea talpa. Celebrau crima. Sărbătoreau pe asasini. Slăveau sângele vărsat. Preamăreau batjocura. Gestul lor înspăimânta. Se vedea fascismul în toată hidoşenia lui. Nimeni nu se temea de forţa lor, ci înspăimânta faptul că a fost posibilă apariţia fenomenului de îndobitocire a tineretului până a accepta naţionalismul ca formă politică, până a socoti crima drept armă politică, până a se considera uciderea adversarilor politici drept înaltă virtute morală.
Ploieştenii i-au privit cu silă pe acei tineri legionari, fascişti cu feţe muncite de ură sălbatică. Gardiştii batjocoriseră una dinte cele mai strălucitoare valori spirituale produse până atunci de neamul românesc. Secole de cultură, muncă şi inteligenţă se întruchipaseră în acea minte genială. Crima legionarilor fura poporului român o nepreţuită bogăţie, o nemăsurată realizare a lui.
I-am urât cu forţă, n-am uitat şi nu voi uita niciodată acele zile îngrozitoare din luna crimei, când au fost răpiţi ţării un istoric de talia lui Iorga şi un economist de calibrul lui Madgearu. Oraşul care dăduse pe Caragiale sau pe Tocilescu, a dat şi pe unul dinte asasinii savantului: avocatul Tudor Dacu. Casa şi numele acestuia au fost pârjolite de blestemul unei generaţii. Necruţătorii eroi ai vremurilor păgâne au mai luat viaţa, în acele ore, la doi chestori de poliţie şi la şase evrei ploieşteni.
Credeam cu toţii, atunci, că sângeroasele asasinate politice executate de bandele legionare vor rămâne nefericite cazuri izolate în istoria noastră. Nu a fost să fie aşa. Într-un alt brumar, de data aceasta al anului 1945, tinerii studenţi ploieşteni Nicolae Opriş, Vasile Manta, Dan Lupuţiu şi Marcel Petcu au plătit cu viaţa curajul de a manifesta public pentru democraţie şi pentru rege. Hidra comunistă venită cu tancurile sovietice făcea primele victime politice.
Au urmat multe altele, întinse pe patru decenii. Din păcate, omorul, ca armă politică, a fost ceva comun în România legionară şi cea comunistă. Sângele patrioţilor a înroşit jumătate de secol. Prin tragismul ei, crima de la Strejnic, petrecută exact acum 62 de ani, este emblematică şi stă mărturie a unor timpuri ce se pot oricând întoarce dacă morbul naţionalismului supune judecata sănătoasă şi produce cangrenă pe trupul curat al naţiei. Cu o zi înainte de asasinat, marele savant are premoniţia propriei morţi, scriind o excepţională poezie - „Brad bătrân“. Poate pentru că făcea prea multă umbră, Iorga, bătrânul brad, a fost tăiat.
Ritualul legionar al crimei avea exaltări şi accente mistice. În noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940, un comando format din circa 90 de indivizi, tineri în majoritate, aparţinând de Poliţia Legionară, a intrat în penitenciarul Jilava şi a executat pe toţi cei aflaţi în detenţie, în celulele de la numărul 1 la 19 inclusiv: 65 de patrioţi şi personalităţi ale vieţii publice româneşti, arestaţi cu o zi înainte de către comisarii legiunii, ca răzbunare pentru suprimarea căpitanului (Corneliu Zelea Codreanu).
Au urmat ore de un păgânism scelerat. După baia de sânge în care criminalii şi-au umezit mâinile şi batistele, la lumina torţelor, au deshumat osemintele căpitanului aflate sub o placă de beton din incinta Jilavei şi, purtând craniul „eroului“, din mână în mână, l-au sărutat şi spălat cu sângele celor ucişi. Banda condusă de legionarul, ulterior KGB-istul Dimitrie Groza, (născut în 1913), astăzi în vârstă de 89 de ani, a mărşăluit în jurul osemintelor până în dimineaţa zilei de 27 noiembrie, ţinând în mâna stângă Biblia şi în cea dreaptă pistolul, jurând răzbunare totală şi imediată împotriva lui Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu, consideraţi vinovaţi în procesul încheiat prin întemniţarea lui Corneliu Zelea Codreanu.
Câteva ore mai târziu, a fost tăiat un brad bătrân... Top

Un destin excepţional

Personalitate monumentală a culturii româneşti, bărbat înzestrat de Dumnezeu cu o memorie fenomenală, cel mai mare poligraf al neamului românesc (circa 1250 de volume publicate şi 25.000 de articole), Iorga s-a născut, precum multe minţi luminate, în nord de ţară, la Botoşani, în 1871. În urbea natală, urmează şcoala primară şi gimnaziul, uimindu-şi profesorii. Termină Liceul Naţional din Iaşi (1888); reuşeşte într-un singur an să absolve Universitatea din Iaşi („magna cum laudae“, 1889). În anul în care se stingeau Eminescu şi Creangă, era deja considerat un fenomen. Face studii strălucite la Paris, Berlin şi Leipzig, obţinând doctoratul (1893) şi devenind la 23 de ani membru corespondent al Academiei (academician va deveni în 1911). Tânărul savant câştiga, în 1894, prin concurs, catedra de istorie, la Universitatea din Bucureşti. A cutreierat marile metropole europene, scotocind în arhive documente cu privire la istoria românilor. Cunoaşte aproape toate limbile moderne (în multe din ele a şi scris). În 1903, a luat conducerea revistei Sămănătorul. În 1906, înfiinţează ziarul său „Neamul românesc“, unde a scris zi de zi, până la asasinarea sa mişelească, dovedind o imensă dragoste faţă de tot ce este românesc. A fost un excelent orator, cu glasul tenoral, uşor graseiat. A locuit şi a scris mulţi ani, în casa sa de la Vălenii de Munte, cumpărată în 1907 şi unde era tipografia sa „Neamul românesc“. Din 1922, cursurile de vară de la Vălenii de Munte au luat denumirea „Universitatea populară N. Iorga“. Aici e astăzi muzeu memorial, cu obiecte şi mobile ce au aparţinut savantului.
La 27 noiembrie 1940, ora 5 după amiaza, este ridicat forţat de la masa de lucru (de la vila sa din Sinaia) şi asasinat bestial de către legionari, la Strejnic, lângă Ploieşti.
Istoric de mare clasă europeană, cu o operă monumentală în acest domeniu, om politic energic (a înfiinţat partidul naţional-democrat, a fost prim ministru şi un apropiat al Casei regale), Iorga a fost prolific şi în istoria şi critica literară.
Ca poet liric, a scris poezii, cântând iubirea, natura, istoria. Cea mai reuşita este drama istorică Doamna lui Ieremia, despre destinul tragic al Elisabetei Movilă. Ca memorialist, a lăsat masivele volume: „Oameni care au fost“ şi „O viaţă de om, aşa cum a fost“.
JURNALUL DE PRAHOVA